Iosua și Caleb – uriași ai credinței
Text de memorat
„Aduceţi-vă aminte de __-__ voştri care v-au __Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la __felului lor de __ şi __-le credinţa!” (Evrei 13:7).
Toți părinții știu că întotdeauna copiii învață prin exemplu, nu-i așa? Câți părinți nu se frământă văzând cum copiii lor le preiau trăsăturile rele în loc să le preia pe cele bune? Indiferent de vârsta pe care o avem, este mai ușor să greșim decât să facem ce e bine. Ține de natura noastră de ființe căzute. „Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc” (Romani 7:15). Cine nu se regăsește în aceste cuvinte?
De la naștere, oamenii sunt modelați prin puterea exemplului. Învățăm să facem lucrurile elementare ale vieții, cum ar fi să umblăm, să vorbim și să ne exprimăm emoțiile, imitându-i pe cei care ne sunt apropiați. Ca adulți, avem în continuare nevoie de modele și, chiar dacă acestea nu sunt perfecte, putem admira și adopta acele trăsături spirituale care i-au făcut pe cei în cauză uriași ai credinței.
În această săptămână vom analiza mai îndeaproape exemplul personal al unor uriași ai credinței din cartea Iosua: Caleb și Iosua. Ce i-a făcut să iasă în evidență în generația lor și să joace un rol-cheie în viața poporului lui Dumnezeu într-una dintre perioadele cruciale din istoria poporului Israel?
22 noiembrie: Sabatul Spiritului Profetic
Comentariu EGW
Domnul i-a poruncit lui Moise să trimită nişte bărbaţi care să cerceteze ţara Canaan, pe care avea să le-o dea copiilor lui Israel. … După ce au vorbit despre rodnicia pământului, toţi, cu excepţia a doi dintre ei, au vorbit foarte descurajator despre posibilitatea de a lua ţara în stăpânire. …
Când au auzit acest raport, israeliţii au dat glas dezamăgirii în reproşuri amarnice şi în ţipete de jale. Ei nu au stat să se gândească la faptul că Dumnezeu, Cel care îi adusese până acolo, cu siguranţă avea să le dea ţara în stăpânire. …
Caleb şi-a făcut drum până în faţă şi vocea lui clară şi răsunătoare a fost auzită peste toată rumoarea mulţimii. El a contrazis rapoartele pline de laşitate ale celorlalte iscoade, care slăbiseră credinţa şi curajul întregului Israel. Le-a cerut oamenilor să fie atenţi şi aceştia şi-au încetat pentru o clipă plângerile ca să-l asculte. … Dar, în timp ce el vorbea, iscoadele necredincioase l-au întrerupt strigând: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.”
Pornind pe o cale greşită, aceşti bărbaţi s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu, împotriva lui Moise şi Aaron, împotriva lui Caleb şi Iosua. Fiecare pas făcut în direcţia greşită i-a făcut mai hotărâţi în planul lor de a descuraja orice încercare de a lua în stăpânire ţara Canaanului. Ei au denaturat adevărul, ca să-şi atingă scopul ticălos. Au prezentat clima ca fiind nesănătoasă şi pe oameni ca având o statură uriaşă. …
Raportul acesta nu era doar negativ, ci şi mincinos. Era contradictoriu, deoarece, dacă ţara era nesănătoasă şi îşi mânca locuitorii, atunci cum de aceştia atinseseră asemenea proporţii? Când oamenii aflaţi în poziţii de răspundere îşi lasă inimile pradă necredinţei, nu mai există graniţe în înaintarea lor către rău. … Dacă doar doi bărbaţi ar fi adus raportul cel rău şi toţi ceilalţi zece i-ar fi încurajat să ia ţara în stăpânire în Numele Domnului, ei tot ar fi ascultat mai degrabă de sfatul celor doi decât de al celorlalţi zece, din cauza necredinţei lor nelegiuite. – Conflict and Courage, p. 106
Cei din poporul lui Dumnezeu de astăzi au o lumină mult mai mare decât a avut vechiul Israel. Ei au nu numai o lumină sporită care strălucește peste ei, ci și învățătura pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Moise pentru popor. Dumnezeu a arătat clar deosebirea dintre ce este sfânt și ce este obișnuit și a declarat că deosebirea aceasta trebuie observată cu strictețe. …
Domnul i-a dat poporului Său o mare lumină și o învățătură clară. Ce durere, ce rușine și ce agonie sufletească au suferit slujitorii credincioși ai lui Dumnezeu care au stat drept, așa ca Iosua și Caleb, când au auzit că Israel își neagă conducătorul … și aleg pe cineva din numărul celor răzvrătiți să-i conducă înapoi, în Egipt. În plângerile lor, israeliții L-au blasfemiat pe Dumnezeu, care spusese că țara Canaanului nu mai avea apărare și că acum era momentul potrivit ca ei să intre în ea.
Caleb a proclamat adevărul prezent atunci și în orice vreme: „Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere. Numai nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au niciun sprijin; Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei!” – Hristos, Biruitorul, p. 122 (25 aprilie)
1. Studiază Geneza 36:15; Numeri 13:6,30-32 și Iosua 14:6,14. Cine era Caleb? Care era rolul lui în poporul Israel?
Numele „Caleb” vine din cuvântul ebraic keleb, „câine”, care apare în Vechiul Testament întotdeauna într-un context negativ. Cu toate acestea, keleb este folosit în scrisori și în imnuri din afara Bibliei pentru a exprima curajul, tenacitatea și loialitatea unui slujitor față de stăpânul său. În acest sens, Caleb a fost fidel numelui său, demonstrând de-a lungul vieții o loialitate neclintită față de Domnul lui.
2. Ce spune despre Caleb faptul că a fost dispus să își spună părerea chiar dacă majoritatea iscoadelor aveau o opinie complet diferită, iar poporul Israel îl amenința cu moartea? Vezi Numeri 14:6-10,21-25; Numeri 26:65; Numeri 32:12.
Să ne gândim la următorii lideri israeliți importanți, contemporani cu Iosua și Caleb: Șamua, Șafat, Igual, Palti, Gadiel, Gadi, Amiel, Setur, Nahbi și Gheuel! Îți sună cunoscute aceste nume? Probabil că nu. De ce? Pentru că sunt numele celorlalți 10 spioni trimiși de Moise să cerceteze țara Canaan. Ei sunt uitați pentru că numele lor nu merită reținute. Raportul pe care l-au adus descria țara promisă ca imposibil de cucerit. Ei se vedeau ca niște lăcuste în comparație cu uriașii care locuiau în unele zone ale țării, iar inima li s-a făcut mică de frică în fața zidurilor „de necucerit” ale cetăților fortificate din Canaan.
Caleb, ca cel mai în vârstă dintre cei doi spioni cu un raport pozitiv, preia conducerea și prezintă o altă posibilitate: atitudinea de credință. El a fost dispus să susțină ceea ce știa că este corect, în ciuda opoziției, chiar și în fața unei posibile morți: „Toată adunarea vorbea să-i ucidă cu pietre” (Numeri 14:10).
Ce faci atunci când majoritatea oamenilor din jurul tău pare să aibă o opinie diferită, care contravine convingerilor tale celor mai profunde?
Comentariu EGW
Oamenii aceștia, după ce au pornit pe o cale rea, s-au ridicat cu încăpățânare împotriva lui Iosua și lui Caleb, împotriva lui Moise și împotriva lui Dumnezeu. … Ei au sucit adevărul pentru a sprijini influența lor dăunătoare. … Iscoadele declaraseră că țara era roditoare și prosperă, iar poporul, de statură uriașă, lucruri care ar fi fost cu neputință, dacă climatul ar fi fost atât de nesănătos, încât să se poată spune despre țară că „mănâncă pe locuitorii ei”. Dar, atunci când își lasă inima în voia necredinței, oamenii se așază sub controlul lui Satana și nimeni nu poate spune până unde îi poate duce el. …
În umilință și amărăciune, Moise și Aaron au căzut cu fața la pământ înaintea întregii adunări a copiilor lui Israel, neștiind ce să facă să-i întoarcă de la planul lor pripit și necugetat. Caleb și Iosua au încercat să liniștească tulburarea. Cu hainele sfâșiate în semn de durere și de indignare, ei s-au aruncat în mijlocul poporului și glasurile lor răsunătoare se auzeau pe deasupra furtunii vaietelor și a durerii lor răzvrătite. „Țara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o țară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va aduce în țara aceasta și ne-o va da; este o țară în care curge lapte și miere. Numai nu vă răzvrătiți împotriva Domnului și nu vă temeți de oamenii din țara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au niciun sprijin; Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei!” …
Iscoadele necredincioase îi învinuiau în gura mare pe Caleb și pe Iosua și cineva a strigat că trebuie să fie omorâți cu pietre. Gloata nebună a pus mâna pe pietre cu care să-i omoare pe bărbații aceștia credincioși. S-au aruncat asupra lor cu țipete de nebunie, când, deodată, pietrele le-au căzut din mâini. Au amuțit și au început să tremure de spaimă. Dumnezeu intervenise pentru a opri planurile lor ucigașe. Slava prezenței Sale, asemenea unei flăcări aprinse, a luminat cortul întâlnirii. Tot poporul a văzut semnul acesta de la Domnul. Cineva mai puternic decât ei Se descoperea și nimeni n-a îndrăznit să se mai împotrivească. Iscoadele care aduseseră raportul rău se încovoiară lovite de groază și, abia suflând, își căutară drumul spre corturile lor. …
Despre Caleb, El a zis: „Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însuflețit de un alt duh și a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în țara în care s-a dus, și urmașii lui o vor stăpâni.” – Patriarhi și profeți, p. 389, 390, 391
3. Studiază Iosua 14:6-14; Numeri 14:24; Numeri 32:12; Deuteronomul 1:36 și Luca 6:45. Cum ai descrie atitudinea lui Caleb și a lui Iosua? Ce înseamnă să Îl urmezi pe Domnul cu toată inima?
Caleb nu a uitat niciodată promisiunea pe care i-o făcuse Domnul prin Moise: că avea să intre în țara în care îi călcaseră picioarele (Numeri 14:24). Patruzeci de ani mai târziu, el spune despre raportul său cu privire la țara promisă că fusese un cuvânt „așa cum [îi] spunea inima [lui] curată” (Iosua 14:7). Raportul adus de el se bazase pe convingerea că, sub călăuzirea și cu ajutorul lui Dumnezeu, poporul Israel avea să poată cuceri țara.
Spre deosebire de celelalte 10 iscoade, care au răspândit teamă printre israeliți, Caleb a manifestat o încredere și un devotament deplin față de promisiunea Domnului. Expresia ebraică ce înseamnă literal: „Eram întru totul după Domnul” (Iosua 14:8) este probabil o formă scurtă a unui idiom mai amplu: „Inima mea Îl urma întru totul pe Domnul” sau „mi-am umplut inima să umblu după Domnul/în spatele Domnului.” Spre deosebire de alții, care umblau după dumnezei străini și care nu-L urmau pe deplin pe Domnul, inima lui Caleb era dedicată în întregime Domnului.
Aceeași expresie este repetată ulterior de două ori, subliniind credincioșia lui Caleb (Iosua 14:9,14). Caracterizarea pe care și-o face singur este în armonie cu ceea ce Domnul Însuși a numit „un alt duh” (Numeri 14:24), care l-a deosebit pe Caleb de ceilalți 10. Chiar și la vârsta de 85 de ani, el continua să fie un exemplu în legătură cu ce poate Domnul realiza prin intermediul oamenilor a căror inimă este pe deplin dedicată Lui și cauzei Sale. Caleb a înțeles că teritoriul pe care fiecare seminție avea să îl stăpânească în cele din urmă era direct proporțional cu măsura în care îndrăzneau să revendice promisiunile Domnului și cu suprafața de pământ pe care erau dispuși să o străbată prin credință. Făgăduințele divine nu se împlinesc automat, adică nu devin realitate indiferent de voința noastră. Ci ele necesită credință însoțită de acțiune hotărâtă. Termenul ebraic ’ulay, „poate” (Iosua 14:12), exprimă în unele contexte și teamă și îndoială, dar de obicei denotă speranță și anticiparea unui rezultat pozitiv (Geneza 16:2; Numeri 22:6,11; 23:3).
Ce compromisuri, chiar și „mici”, ne pot împiedica să Îl urmăm întru totul pe Domnul?
Comentariu EGW
Înainte de a începe împărțirea țării, Caleb, însoțit de conducătorii seminției sale, s-a înfățișat cu o cerere specială. În afară de Iosua, Caleb era acum omul cel mai înaintat în vârstă din Israel. El și Iosua fuseseră singurii dintre iscoade care aduseseră un raport bun despre pământul făgăduit și care îmbărbătaseră poporul să meargă și să-l cucerească în Numele Domnului. Caleb i-a amintit acum lui Iosua făgăduința dată pe vremea aceea, cu privire la răsplătirea credincioșiei sale: „Țara în care a călcat piciorul tău va fi moștenirea ta pe vecie, pentru tine și pentru copiii tăi, pentru că ai urmat în totul voia Domnului, Dumnezeului meu” (Iosua 14:9). De aceea, a prezentat cererea de a i se da Hebronul ca moștenire. … Cele cerute i-au fost acordate fără întârziere. Nimănui altcuiva nu i se putea încredința cu mai multă siguranță cucerirea acestor cetăți uriașe. …
Credința lui Caleb era acum exact aceeași pe care o avuse atunci când mărturia lui contrazisese raportul rău al iscoadelor. El crezuse făgăduința lui Dumnezeu că îi va da poporului Său în stăpânire Canaanul și, prin aceasta, îl urmase pe Domnul pe deplin. Îndurase împreună cu poporul său îndelungata călătorie prin pustie și avusese, în felul acesta, parte de dezamăgirile și de durerile celor vinovați. Cu toate acestea, nu se plângea, ci preamărea îndurarea lui Dumnezeu care îl ocrotise prin pustie, în timp ce frații lui mureau. … Bătrânul și viteazul luptător dorea să dea poporului o pildă care să-L onoreze pe Dumnezeu și care să încurajeze semințiile să supună pe deplin țara pe care părinții lor o consideraseră de necucerit.
Caleb a primit moștenirea după care inima lui tânjise timp de patruzeci de ani și, prin credința că Dumnezeu va fi cu el, „a izgonit de acolo pe cei trei fii ai lui Anac” (Iosua 15:14). …
Lașii și răzvrătiții pieriseră în pustie, dar iscoadele neprihănite au mâncat din strugurii din Eșcol. Fiecăruia i s-a dat după credința lui. Necredincioșii au văzut cum li se împlinesc temerile. În pofida făgăduințelor lui Dumnezeu, ei spuseseră că este cu neputință să fie cucerit Canaanul, și nici nu l-au stăpânit. Dar aceia care s-au încrezut în Dumnezeu și au privit nu atât de mult la greutățile de învins, cât la puterea atotbiruitorului lor Ajutor, au intrat în țara cea bună. – Conflict and Courage, April 27, p. 123
Avem nevoie astăzi de oameni de o totală credincioşie, oameni care Îl urmează în totul pe Domnul, oameni care nu sunt dispuşi să tacă atunci când trebuie să vorbească, de bărbaţi tari ca oţelul când vine vorba despre principii, care nu caută să se dea în spectacol, ci umblă smeriţi cu Dumnezeu, sunt răbdători, buni, îndatoritori, curtenitori, oameni care înţeleg că ştiinţa rugăciunii este aceea de a exercita credinţa şi de a face fapte care să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre binele poporului Său. … Pentru a-L urma pe Isus, este necesară o convertire totală la început şi o repetare a acestei convertiri în fiecare zi.
Credinţa în Dumnezeu a fost cea care i-a dat curaj lui Caleb, l-a apărat de frica de oameni şi l-a făcut în stare să stea dârz şi neclintit în apărarea dreptăţii. Prin sprijinirea pe puterea aceasta, pe Generalul puternic al oştirilor cerului, fiecare ostaş credincios al crucii poate primi tărie şi curaj pentru a birui obstacolele ce par de netrecut. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 207 (19 iulie)
4. Ce ne spune despre puterea exemplului istorisirea din Iosua 15:16-19; Judecătorii 1:13 și Judecătorii 3:7-11? Cum se reflectă atitudinea lui Caleb în generația tânără?
În acest pasaj, Caleb promite să o dea în căsătorie pe fiica lui, Acsa, celui care cucerește Debirul. Otniel cucerește cetatea și câștigă mâna Acsei. Această relatare este importantă pentru că, încă o dată, dezvăluie curajul, credința și disponibilitatea lui Caleb de a accepta provocările.
De asemenea arată că noua generație de israeliți a urmat exemplul acestor uriași ai credinței, Caleb și Iosua. Pe măsură ce generația mai în vârstă își încheie slujirea, o nouă generație este pregătită să înfrunte solicitările și să continue să împlinească planul lui Dumnezeu pentru Israel.
Într-o manieră similară cererii adresate de Caleb lui Iosua: „Dă-mi dar muntele acesta!” Acsa, încurajată de soțul ei, dă dovadă de aceeași credință și determinare pe care le-a demonstrat tatăl ei. Prin hotărârea și îndrăzneala ei, Acsa continuă exemplul lui Caleb în împlinirea promisiunii de a stăpâni țara.
Într-adevăr, țara este un dar de la Iahve pentru poporul Israel, dar poporul trebuie să și-o însușească prin revendicarea promisiunilor Domnului cu credință și curaj. Determinarea Acsei prefigurează perseverența acelor femei din evanghelii care nu s-au lăsat îndepărtate de mulțime sau de ucenici și nu au renunțat până când nu au primit binecuvântarea lui Isus pentru ele și familiile lor.
5. Ce lecție ne învață pasajul din Luca 18:1-5?
Predarea torței credinței generației următoare este esențială pentru îndeplinirea misiunii pe care ne-a încredințat-o Dumnezeu. Gândește-te, pe de o parte, la provocările transmiterii credinței următoarei generații și, pe de altă parte, la oportunitățile tinerilor de a-și asuma mai multe responsabilități în lucrarea lui Dumnezeu! Ce putem face pentru a-i ajuta și pregăti pe tineri să devină lideri credincioși? Cât de important este exemplul nostru în acest proces?
Comentariu EGW
Credinţa în Dumnezeu i-a dat lui Caleb curaj, l-a făcut să nu-i fie frică de oameni, nici măcar de uriaşi, de fiii lui Anac, şi l-a făcut în stare să stea dârz şi neclintit în apărarea binelui. Din aceeaşi sursă înaltă, de la atotputernicul General al armatelor cereşti, trebuie să primească fiecare adevărat soldat al crucii lui Hristos tăria şi curajul de a birui obstacolele care adesea par de nebiruit. Legea lui Dumnezeu este considerată desfiinţată, iar cei care vor să-şi facă datoria trebuie să fie oricând gata să transmită cuvintele pe care li le dă Dumnezeu, şi nu cuvinte de îndoială, de descurajare şi de deznădejde. – Mărturii, vol. 5, p. 378
Cu toate acestea, doi dintre cei doisprezece care văzuseră ţinutul au gândit cu totul altfel. „Haidem să ne suim și să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!” (Numeri 13:30) i-au îndemnat ei pe oameni, considerând făgăduinţa lui Dumnezeu mai puternică decât uriașii, cetăţile cu ziduri fortificate sau carele de fier. Cuvintele pe care le-au rostit au fost adevărate în dreptul lor. Deși au împărtășit soarta fraţilor lor, rătăcind patruzeci de ani prin deșert, Caleb și Iosua au intrat în ţara promisă. Cu o inimă la fel de curajoasă ca atunci când a ieșit împreună cu oștile Domnului din Egipt, Caleb a cerut să i se dea ca parte de moștenire cetăţile întărite ale uriașilor. În puterea lui Dumnezeu, el i-a izgonit pe canaaniţi. Viile și grădinile de măslini în care a pus piciorul au intrat în posesia sa. Deși răsculaţii și lașii pieriseră în pustie, bărbaţii credinţei au mâncat din strugurii Eșcolului.
Dintre toate adevărurile Bibliei, niciunul nu este prezentat mai clar decât acela că și o singură îndepărtare de la ce este drept aduce cu sine primejdii, atât pentru cel ce face răul, cât și pentru toţi cei pe care-i atinge influenţa lui. Puterea exemplului este imensă, iar când este pusă în slujba tendinţelor rele ale firii noastre, devine aproape irezistibilă. – Educație, p. 149, 150
Mii de oameni ar accepta adevărul dacă ar putea face acest lucru fără să renunţe la eul lor, dar cei care fac parte din această categorie nu vor zidi niciodată cauza lui Dumnezeu. Ei nu vor înainta niciodată plini de curaj împotriva duşmanului – lumea, iubirea de sine şi dorinţele firii pământeşti –, având încredere în Conducătorul lor divin că le va da biruinţa. Biserica are nevoie de oameni credincioşi, ca Iosua şi Caleb, care să fie gata să primească viaţa veşnică satisfăcând condiţia simplă pusă de Dumnezeu – aceea a ascultării. Comunităţile noastre suferă din lipsă de lucrători. Câmpul nostru de lucru este lumea. Este nevoie de misionari în oraşe şi în sate care sunt mult mai puternic înrobite de idolatrie decât sunt păgânii din Orient, care nu au văzut niciodată lumina adevărului. Adevăratul spirit misionar a părăsit bisericile care fac mărturisiri de credinţă atât de înalte; inimile membrilor lor nu mai ard de dragoste pentru suflete şi de dorinţa de a le conduce în staulul lui Hristos. Avem nevoie de lucrători serioşi. Nu este nimeni care să răspundă strigătului care se aude din toate părţile: „Treci... şi ajută-ne!”? – Mărturii, vol. 4, p. 155
Listele lungi de nume de locuri, care constituiau puncte de reper la granițele teritoriilor alocate semințiilor lui Israel, sunt încadrate de alocarea teritoriilor celor doi eroi ai primei misiuni de recunoaștere, Caleb și Iosua. Caleb și-a primit primul moștenirea, în timp ce Iosua, ultimul. Până în acest moment, Iosua a fost cel care a împărțit țara semințiilor lui Israel; acum este timpul ca poporul lui Israel să îi dea lui Iosua moștenirea sa.
6. Care sunt implicațiile faptului că marele conducător al lui Israel, care a împărțit țara, își primește moștenirea ultimul, după cum vedem în Iosua 19:49-51?
Cetatea pe care Iosua o primește este Timnat-Serah. Cuvântul „Timnat” derivă dintr-un verb (manah) al cărui sens este „a număra” sau „a aloca” și înseamnă parte sau teritoriu. Al doilea cuvânt din numele cetății, „Serah”, poate proveni dintr-un verb ebraic (serach) și înseamnă „exces” sau „rest” (compară cu Exodul 26:12). Numele cetății lui Iosua poate fi tradus ca „partea rămasă” sau „teritoriul rămas”.
Numele cetății alese de Iosua din ce a rămas atestă caracterul nobil al celui de-al doilea conducător al poporului Israel. În primul rând, el a așteptat până când tot poporul și-a primit partea. Apoi, nu a ales ca moștenire unul dintre teritoriile dens populate ale țării sau cele mai impresionante cetăți, ci o cetate modestă sau poate ruinele acesteia, pe care să o reconstruiască prin muncă asiduă (compară cu Iosua 19:50).
Mai mult, Timnat-Serah se afla lângă Șilo, în apropierea sanctuarului, ceea ce arată care erau prioritățile lui Iosua și de ce era legată inima lui. Cu siguranță, după ce au fost conduși în țara promisă și, cu ajutorul lui Dumnezeu, au obținut o moștenire pentru fiecare seminție și fiecare familie, israeliții din națiunea recent întemeiată nu ar fi obiectat dacă Iosua ar fi cerut o moștenire mai impresionantă. Cu toate acestea, Iosua s-a mulțumit să trăiască o viață simplă, concentrându-se pe ceea ce este cel mai important, întruchipând astfel rugăciunea exprimată mai târziu de David: „Un lucru cer de la Domnul şi-l doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa Domnului, ca să privesc frumuseţea Domnului şi să mă minunez de Templul Lui” (Psalmii 27:4).
Ce lecții poți învăța din atitudinea lui Iosua și cum le poți aplica în viața ta chiar acum?
Comentariu EGW
Războaiele de cucerire fiind încheiate, Iosua se retrăsese în liniștitul refugiu al căminului său de la Timnat-Serah. … Domnul îl îndemnase pe slujitorul său credincios să facă ce făcuse și Moise înaintea lui – să repete istoria poporului și să le amintească israeliților de condițiile puse de Domnul atunci când le-a încredințat via Sa.
Trecuseră câțiva ani de când israeliții se stabiliseră în posesiunile lor, și deja se putea observa cum ies la iveală aceleași rele care aduseseră mai înainte pedepse asupra lui Israel. Simțind că puterile i se duc din cauza vârstei, Iosua era plin de neliniște pentru viitorul poporului său. El li s-a adresat cu un interes mai mare decât al unui părinte, atunci când israeliții s-au adunau încă o dată la el. … Chiar dacă fuseseră supuși, canaaniții încă dețineau o parte considerabilă din țara promisă lui Israel, iar Iosua i-a îndemnat pe oameni să nu se așeze liniștiți și să uite poruncile Domnului de a lua de la aceste națiuni idolatre tot ce le fusese promis. …
Iosua a făcut apel la oameni să fie ei înșiși martori că, atâta vreme cât au respectat condițiile, Dumnezeu Și-a împlinit cu credincioșie promisiunile față de ei. … Satana îi înșală pe mulți cu teoria aparent plauzibilă că, deoarece dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său este atât de mare, El va scuza păcatul din ei; că, deși avertizările Cuvântului lui Dumnezeu slujesc unui anumit scop în guvernarea Lui, în domeniul moral, ele nu trebuie să se împlinească literal niciodată. Dar, în relațiile cu ființele pe care le-a creat, Dumnezeu a menținut principiile dreptății descoperind păcatul în adevăratul său caracter, demonstrând că urmarea sigură este mizeria și moartea. Iertarea necondiționată a păcatului nu a existat și nu va exista niciodată. O astfel de iertare ar arăta abandonarea principiilor neprihănirii care sunt însăși temelia guvernării lui Dumnezeu. …
Dumnezeu a arătat cu fidelitate rezultatele păcatului și, dacă aceste avertismente nu ar fi adevărate, cum am putea fi siguri că făgăduințele Sale se vor împlini? Acea așa-zisă bunăvoință care lasă deoparte dreptatea, nu este bunăvoință, ci slăbiciune. …
După ce a prezentat bunătatea lui Dumnezeu față de Israel, Iosua a somat poporul, în Numele lui Iehova, să aleagă cui va sluji. … Iosua dorea să-i conducă să-I slujească lui Dumnezeu, nu prin constrângere, ci de bunăvoie. Dragostea față de Dumnezeu este însăși temelia religiei. A te angaja în slujirea Lui doar din speranța unei răsplătiri sau de frica pedepsei nu e de niciun folos. Apostazia pe față nu ar fi mai jignitoare pentru Dumnezeu decât ipocrizia și o închinare pur formală. – Hristos, Biruitorul, p. 139 (12 mai)
7. Contemplarea exemplului oferit de marii eroi ai credinței este esențială pentru creșterea noastră spirituală. În același timp, exemplul nostru suprem este Isus Hristos. Cum suntem schimbați atunci când ne concentrăm asupra vieții Domnului Isus? Vezi Evrei 12:1,2; 2 Corinteni 3:18.
Marco Iacoboni, un expert în neurologie de la Universitatea din California, Los Angeles, a cercetat funcția neuronilor-oglindă. Aceste mici circuite celulare sunt activate atât atunci când efectuăm o anumită acțiune – cum ar fi să râdem sau să îmbrățișăm pe cineva –, cât și atunci când observăm că altcineva face aceeași acțiune. Activitatea acestor neuroni reduce distincția dintre a vedea și a face.
Ellen G. White vorbește despre importanța contemplării caracterului lui Isus: „Privind la Domnul Isus, ne formăm concepții tot mai clare și mai precise cu privire la Dumnezeu și, privind la El, suntem schimbați. Bunătatea și dragostea față de semenii noștri devin instinctul nostru firesc. Dezvoltăm un caracter care este copia caracterului divin. Pe măsură ce devenim asemenea Lui, capacitatea noastră de a-L cunoaște pe Dumnezeu se extinde. Intrăm tot mai mult într-o relație de părtășie cu lumea cerească, iar capacitatea noastră de a primi bogățiile cunoașterii și ale înțelepciunii veșniciei este într-o continuă creștere” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 355).
8. Potrivit Romani 12:1,2, care sunt cele două forțe opuse care acționează în viața noastră? Cum ne putem asigura că o lăsăm să lucreze pe cea bună?
În capitolul de sinteză al Epistolei către romani, apostolul Pavel vorbește despre două forțe antagonice care încearcă să ne modeleze viața. Pe de o parte, lumea din jur, prin influențele ei diverse, caută zilnic să ne forțeze să ne încadrăm în tiparele ei, determinând o conformare care acționează din exterior spre interior.
Pentru a contracara acest impact, Duhul Sfânt poate să ne transforme din interior spre exterior într-o manieră similară cu modul în care o omidă se metamorfozează într-un frumos fluture. Dar, pentru ca acest proces să aibă loc, trebuie să ne consacrăm lui Dumnezeu și să Îi cerem să continue lucrarea bună pe care a început-o în noi (Filipeni 1:6). În cele din urmă, trebuie să facem alegerea conștientă, clipă de clipă, de a umbla în Duhul.
Comentariu EGW
Ce taină a tainelor! Este greu pentru raţiunea omului să cuprindă maiestatea Domnului Hristos, taina răscumpărării. Crucea ruşinoasă a fost ridicată, cuiele au fost bătute în mâinile şi picioarele Sale, suliţa nemiloasă I-a străpuns inima și preţul de răscumpărare a fost plătit pentru neamul omenesc. …
Răscumpărarea este un subiect inepuizabil şi vrednic de contemplarea noastră cea mai atentă. El depăşeşte capacitatea de cuprindere a celei mai adânci gândiri şi limitele celei mai vii imaginaţii.
Dacă ar fi cu noi astăzi, Domnul Isus ne-ar spune, aşa cum le-a spus ucenicilor: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta” (Ioan 16:12). Isus a dorit mult să le descopere ucenicilor adevăruri adânci şi vii, dar înţelegerea lor pământească, înceţoşată şi deficitară, a făcut ca lucrul acesta să fie imposibil. … Lipsa creşterii spirituale închide uşa pentru razele bogate de lumină care strălucesc venind de la Hristos. …
Aceia care au lucrat sârguincios în minele Cuvântului lui Dumnezeu şi au descoperit minereul preţios, din filoanele bogate ale adevărului şi din tainele divine care au fost ascunse de veacuri, Îl vor înălţa pe Domnul Isus, Izvorul adevărului, descoperind prin caracterul lor puterea sfinţitoare a lucrurilor pe care le cred. Isus şi harul Său trebuie să fie tezaurizate în sanctuarul sufletului. Atunci, El le va fi descoperit altora în cuvinte, în rugăciune, în îndemnuri şi în prezentarea adevărului sfânt.
Taina crucii explică toate celelalte taine. În lumina care izvorăște de pe Calvar, atributele lui Dumnezeu care ne umpleau de teamă și de groază apar frumoase și atrăgătoare. Mila, bunătatea, dragostea părintească se văd unite cu sfinţenia, dreptatea și puterea. Când privim maiestatea tronului Său înălţat și onorat, Îi vedem caracterul în manifestările Lui iubitoare și înţelegem, ca niciodată mai înainte, însemnătatea acelui titlu scump: „Tatăl nostru”. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 186 (27 iunie)
Dacă ne-am gândi la Dumnezeu ori de câte ori vedem dovezile grijii Sale pentru noi, atunci L-am păstra întotdeauna în gândurile noastre şi am simţi o plăcere deosebită să-I vorbim şi să-I aducem laudă. Noi vorbim despre lucrurile trecătoare pentru că ne interesează. Vorbim despre prietenii noştri pentru că îi iubim şi împărţim cu ei bucuriile şi necazurile noastre. Totuşi avem motive infinit mai multe şi mai mari de a-L iubi pe Domnul Dumnezeu decât acelea de a-i iubi pe prietenii noştri pământeşti. A-L aşeza pe Dumnezeu în centrul gândurilor noastre, a vorbi despre bunătatea lui Dumnezeu şi a le spune altora despre puterea Sa ar trebui să fie pentru noi lucrul cel mai natural din lume. Darurile bogate pe care le-a revărsat El asupra noastră nu ne-au fost date cu scopul de a ne absorbi atât de mult gândurile şi iubirea, încât să nu mai rămână nimic pentru Dumnezeu; dimpotrivă, ele ar trebui să ne reamintească întotdeauna de El şi să ne lege de Binefăcătorul nostru ceresc prin legăturile iubirii şi ale recunoştinţei. Noi ne ocupăm prea mult de cele de jos. Să ne ridicăm ochii spre uşa deschisă a Sanctuarului de sus, unde lumina slavei lui Dumnezeu străluceşte pe faţa Domnului Hristos, care „poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El” (Evrei 7:25). …
Trebuie să venim la cruce. Hristos, şi El răstignit, să fie obiectul meditației, al conversaţiei şi al emoțiilor noastre celor mai pline de bucurie. Noi trebuie să păstrăm aducerea-aminte a fiecărei binecuvântări pe care o primim de la Dumnezeu şi, atunci când vom ajunge conştienţi de marea Lui iubire faţă de noi, vom fi gata să ne încredem cu totul în mâna care a fost pironită pe cruce pentru noi. – Calea către Hristos, p. 102, 103
Suplimentar: „Credința lui Caleb era acum la fel ca atunci când mărturia lui contrazisese raportul negativ al celorlalte iscoade. El crezuse în promisiunea lui Dumnezeu că avea să dea poporului Său în stăpânire Canaanul și, în acest sens, Îl urmase pe Domnul cu toată inima. Îndurase împreună cu poporul său îndelungata călătorie prin pustiu și avusese, în felul acesta, parte de dezamăgirile și de durerile celor vinovați. Dar nu se plângea, ci preamărea îndurarea lui Dumnezeu, care îl ocrotise prin pustiu în timp ce frații lui mureau. În mijlocul greutăților, pericolelor și molimelor călătoriei prin pustiu și în anii de lupte de la intrarea în Canaan, Domnul îl ținuse în viață, iar acum, când avea peste 80 de ani, puterea nu îi slăbise. El n-a cerut un ținut gata cucerit, ci pe acela despre care iscoadele spuseseră în mod deosebit că nu poate fi cucerit. Cu ajutorul lui Dumnezeu avea să smulgă cetățile acestea din mâna chiar a uriașilor acelora în fața cărora se clătinase credința lui Israel. […] Bătrânul și viteazul luptător dorea să dea poporului o pildă care să-L onoreze pe Dumnezeu și care să încurajeze semințiile să supună pe deplin pământul pe care părinții lor l-au considerat de necucerit” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 512, 513).
„Credința lui Caleb în Dumnezeu i-a dat curaj, l-a făcut să nu se teamă de oameni și i-a permis să apere binele cu îndrăzneală și fermitate. Prin încrederea în aceeași putere, în mărețul General al oștilor cerești, fiecare soldat adevărat al crucii poate primi puterea și curajul necesare pentru a învinge obstacolele care par de netrecut” (Ellen G. White, în The Advent Review and Sabbath Herald, 30 mai 1912).
Zilnic:
Iosua 20
Iosua 21
Iosua 22
Iosua 23
Iosua 24
Judecătorii 1
Judecătorii 2
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 50, 51
1. Unde apare expresia „cetatea de scăpare pentru ucigași”?
2. Pe câți oameni urmărea un singur israelit și de ce?
3. Câți ani a trăit Iosua?
4. Cum se stricau oamenii după moartea judecătorului?
5. Cum i-a învățat apostolul pe credincioși să-și țină mintea în frâu?
Comentariu EGW
Studiu suplimentar
Hristos, Biruitorul, „Ne aflăm la hotarele țării făgăduite”, p. 370 (29 decembrie).
Privire generală
Iosua și Caleb au avut vieți destul de trepidante. Ei și-au petrecut primii ani de viață ca sclavi în Egipt. La începutul maturității, au fost martori la faptele mărețe ale lui Dumnezeu din timpul exodului. În perioada vârstei mijlocii, au rătăcit prin pustiu alături de generația condamnată, care a încercat să îi ucidă atunci când s-au opus necredinței ei. În cele din urmă, la bătrânețe, au trecut râul Iordan pentru a lua în stăpânire țara. Viața lor a cuprins evenimentele narate în întregul Pentateuh, cu excepția Genezei. Aceste experiențe și evenimente le-au modelat caracterul acestor oameni excepționali ai lui Dumnezeu. Ei au trecut prin sclavie și libertate, prin deziluzie și speranță, prin amânare și împlinire.
Săptămâna aceasta avem ocazia să reflectăm la succesul spiritual al lui Iosua și al lui Caleb. Două momente decisive le caracterizează credința și angajamentul. Primul este întoarcerea celor 12 iscoade, când Iosua și Caleb încearcă să încurajeze prima generație să înainteze și să cucerească țara, în ciuda amenințărilor reprezentate de canaaniți (Numeri 13:30-33; 14:5-10). Patruzeci de ani mai târziu, în cel de-al doilea episod, Iosua și Caleb aleg pământul care să le fie moștenire. Aspectul neobișnuit al alegerii lor (Iosua 14:6-15) arată de ce sunt consemnați în istoria biblică drept exemple de credință, curaj, angajament și perseverență. Moștenirea lor persistă și astăzi și poate inspira generația actuală să se încreadă în Dumnezeu în cele mai riscante situații.
Comentariu
Perspectiva credinței (Numeri 13:25 – 14:10)
În Numeri 13:25 – 14:10, toți cei 12 spioni au fost în acord în ce privește realitățile consemnate în raportul lor. Țara era foarte fertilă. Fructele pe care le-au adus erau dovada că în țară „curge lapte și miere”, o expresie uzuală în Orientul Apropiat antic, ce descrie abundența de hrană (vezi Numeri 13:27). Această formulare nu este o coincidență, deoarece aceeași expresie apare în cuvântarea despre Canaan pe care Dumnezeu i-a adresat-o lui Moise și poporului (Exodul 3:8; Leviticul 20:24). Într-adevăr, țara era extraordinară. Dumnezeu avea dreptate. De asemenea, toți au fost de acord cu privire la capacitatea militară a canaaniților, caracterizându-i drept puternici și locuind în cetăți foarte mari și întărite (Numeri 13:28). Până în acest moment, Iosua și Caleb au tăcut, deoarece nu puteau nega ceea ce văzuseră.
În Numeri 13:25 – 14:10, toți cei 12 spioni au fost în acord în ce privește realitățile consemnate în raportul lor. Țara era foarte fertilă. Fructele pe care le-au adus erau dovada că în țară „curge lapte și miere”, o expresie uzuală în Orientul Apropiat antic, ce descrie abundența de hrană (vezi Numeri 13:27). Această formulare nu este o coincidență, deoarece aceeași expresie apare în cuvântarea despre Canaan pe care Dumnezeu i-a adresat-o lui Moise și poporului (Exodul 3:8; Leviticul 20:24). Într-adevăr, țara era extraordinară. Dumnezeu avea dreptate. De asemenea, toți au fost de acord cu privire la capacitatea militară a canaaniților, caracterizându-i drept puternici și locuind în cetăți foarte mari și întărite (Numeri 13:28). Până în acest moment, Iosua și Caleb au tăcut, deoarece nu puteau nega ceea ce văzuseră.
Dezacordul a intervenit la interpretarea acestor fapte. Majoritatea a concluzionat: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi. [...] Ţara pe care am străbătut-o, ca s-o iscodim, este o ţară care mănâncă pe locuitorii ei [...] înaintea noastră şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste” (Numeri 13:31-33). În evaluarea lor pesimistă, cei 10 spioni au denaturat faptele, afirmând că țara „mănâncă pe locuitorii ei”. Astfel, s-au contrazis singuri și au contrazis realitatea că țara își varsă națiunile din gura ei (Leviticul 18:26-29), nu le mănâncă. Interpretarea minorității (Caleb și Iosua) a fost complet diferită.
Ellen G. White descrie expresiv efectul raportului celor 10 iscoade asupra adunării: „Necredința lor a aruncat o umbră de tristețe asupra adunării, iar puterea cea mare a lui Dumnezeu, manifestată de atâtea ori în sprijinul națiunii alese, a fost uitată. Copiii lui Israel n-au mai stat să cugete; nu s-au gândit la faptul că Acela care-i adusese până acolo le va da în mod sigur țara. Ei nu și-au mai amintit cât de minunat îi eliberase Dumnezeu de asupritorii lor, croindu-le un drum prin mare și nimicind oștile faraonului care îi urmărea. Ei L-au lăsat pe Dumnezeu în afara preocupărilor lor și s-au purtat ca și când ar fi trebuit să depindă numai de puterea brațelor lor” (Patriarhi și profeți, p. 388).
Spre deosebire de lașitatea și necredința celor 10 iscoade, Caleb a insistat: „Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori” (Numeri 13:30). În acord cu acest îndemn pozitiv, Iosua și Caleb, rupându-și hainele de consternare, au reafirmat că nu aveau de ce să se teamă, dacă Domnul era de partea lor (Numeri 14:8-10). Contrazicând direct raportul lipsit de credință cu privire la țară, cei doi au afirmat că poporul Israel avea să-i mănânce pe locuitorii țării, nu invers (Numeri 14:9).
Alegeri corecte
Dacă viața este făcută din alegeri, tot alegerile ne dezvăluie caracterul și ne definesc viitorul și moștenirea. La sfârșitul vieții lor, Iosua și Caleb au luat decizii neobișnuite cu privire la locul în care aveau să își trăiască bătrânețea. Aceste alegeri arată că timpul nu le schimbase angajamentul total față de planul lui Dumnezeu și că au trăit pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, nu pe ei înșiși.
Dacă viața este făcută din alegeri, tot alegerile ne dezvăluie caracterul și ne definesc viitorul și moștenirea. La sfârșitul vieții lor, Iosua și Caleb au luat decizii neobișnuite cu privire la locul în care aveau să își trăiască bătrânețea. Aceste alegeri arată că timpul nu le schimbase angajamentul total față de planul lui Dumnezeu și că au trăit pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, nu pe ei înșiși.
Muntele Hebron
Caleb i-a cerut lui Iosua permisiunea de a moșteni muntele Hebron (Iosua 14:12a). Dar de ce Hebronul? Într-adevăr, locul avea o semnificație istorică. Era cunoscut și sub numele de Chiriat-Arba și era una dintre cele mai vechi regiuni locuite menționate în Biblie (Geneza 23:1,2). Mai mult, Avraam însuși locuise acolo și fusese înmormântat împreună cu Isaac în regiune (Geneza 25:9,10; Geneza 35:27-29). Dar nu acesta a fost totuși motivul alegerii lui Caleb. El avea 85 de ani și ar fi putut căuta un loc cu acces ușor. Dar nici accesul nu era motivul, pentru că, la urma urmei, cerea un munte. Nimic nu îl face pe cititor să creadă că muntele Hebron era un loc bun pentru pensionare, cu oportunități agricole, infrastructură excelentă sau securitate acceptabilă.
Caleb i-a cerut lui Iosua permisiunea de a moșteni muntele Hebron (Iosua 14:12a). Dar de ce Hebronul? Într-adevăr, locul avea o semnificație istorică. Era cunoscut și sub numele de Chiriat-Arba și era una dintre cele mai vechi regiuni locuite menționate în Biblie (Geneza 23:1,2). Mai mult, Avraam însuși locuise acolo și fusese înmormântat împreună cu Isaac în regiune (Geneza 25:9,10; Geneza 35:27-29). Dar nu acesta a fost totuși motivul alegerii lui Caleb. El avea 85 de ani și ar fi putut căuta un loc cu acces ușor. Dar nici accesul nu era motivul, pentru că, la urma urmei, cerea un munte. Nimic nu îl face pe cititor să creadă că muntele Hebron era un loc bun pentru pensionare, cu oportunități agricole, infrastructură excelentă sau securitate acceptabilă.
Caleb însuși a declarat în mod explicit motivul pentru care a ales acest loc: „Căci ai auzit atunci că acolo sunt anachimi și că sunt cetăți mari și întărite” (Iosua 14:12). El voia locul de scăpare al uriașilor. Un anachit bine-cunoscut era Goliat din Gat, singurul loc din țară unde se mai găseau acești oameni (Iosua 11:22). Goliat avea 2,9 metri înălțime. Caleb voia să cucerească unul dintre cele mai dificile locuri din țară. Dar de ce ar vrea Caleb, la 85 de ani, să cucerească un astfel de loc? Toți anii care au trecut de la Cades-Barnea nu îi afectaseră credința sau modul de a vedea faptele din perspectiva credinței. Cel mai probabil, cererea lui avea trei obiective: să inspire credință în această nouă generație, să demonstreze că generația lui s-a înșelat și să proslăvească numele lui Dumnezeu. Un bătrân care avea încredere în puterea lui Dumnezeu putea învinge ceea ce a îngrozit o națiune întreagă.
Moștenirea lui Iosua
Tot la fel, nici alegerea lui Iosua nu a fost motivată de câștiguri personale. Atât Iosua, cât și Caleb exemplifică adevărata esență a conducerii: să îi slujești pe alții, nu pe tine însuți. Deși nu se menționează prea multe despre Caleb, evoluția lui Iosua – de la statutul de slujitor al lui Moise (Iosua 1:1) la cel de rob al lui Iahve (Iosua 24:29) – este relativ liniară. Totuși, cum și-a dezvoltat Iosua caracterul de lider?
Tot la fel, nici alegerea lui Iosua nu a fost motivată de câștiguri personale. Atât Iosua, cât și Caleb exemplifică adevărata esență a conducerii: să îi slujești pe alții, nu pe tine însuți. Deși nu se menționează prea multe despre Caleb, evoluția lui Iosua – de la statutul de slujitor al lui Moise (Iosua 1:1) la cel de rob al lui Iahve (Iosua 24:29) – este relativ liniară. Totuși, cum și-a dezvoltat Iosua caracterul de lider?
În primul rând, Iosua a învățat la umbra unui mare lider. În toate aparițiile sale în Pentateuh, Iosua a fost sub autoritatea lui Moise. De exemplu, în Exodul 17:8-13, victoria lui Iosua pe câmpul de luptă se baza pe faptul că Moise își ținea toiagul ridicat. În Exodul 32:17,18, Iosua a fost văzut urmându-l pe Moise pe vârful muntelui. Ca un semn clar de autoritate asupra lui Iosua, Moise i-a schimbat numele (Numeri 13:16).
Deși încă foarte tânăr (naar), Iosua a fost ales să îl urmeze pe Moise (Exodul 33:11) și, pe parcursul întregii sale vieți de adult, a fost strâns legat de el. În al doilea rând, chiar dacă la început îi lipsea experiența, el a fost ales de Dumnezeu pentru că era un om spiritual (Numeri 27:18). Drept urmare, viața lui nu a fost condusă de nicio ambiție pământească de mărire sau satisfacție personală. Având o perspectivă spirituală asupra lucrurilor, Iosua a trăit pentru slava lui Dumnezeu, prioritizând ceea ce era cu adevărat important. În cele din urmă, Iosua a învățat din propriile greșeli. După moartea lui Moise, Iosua era încă într-un proces de formare ca lider. Acest fapt reiese clar din episodul de la Ai (Iosua 7) și din situația cu gabaoniții (Iosua 9). De altfel, formarea unui lider este un proces continuu de pregătire, dezvoltare și transformare.
Viața acestor doi uriași spirituali, Iosua și Caleb, ne învață cel puțin cinci lecții valoroase. În primul rând, realitățile vieții contează mai puțin decât modul în care le percepem. Într-o lume căzută, realitatea este adesea dură, dar revelația divină ne oferă lentilele potrivite pentru a o vedea în adevărata ei lumină, temporară. În al doilea rând, credința nu ignoră realitatea; ea oferă doar o perspectivă diferită. În al treilea rând, în loc să ne plângem, suntem chemați să avem încredere și să ne supunem planurilor lui Dumnezeu, care sunt întotdeauna mai bune decât ale noastre. În al patrulea rând, cei care rămân cu totul în Domnul au parte de binecuvântări. În sfera spirituală, credința multora scade în timp, pe măsură ce își pierd „dragostea dintâi” (Apocalipsa 2:4). Totuși, nu la fel s-a întâmplat cu Iosua și Caleb, care și-au menținut credința și angajamentul deplin față de planul lui Dumnezeu pe tot parcursul vieții. În cele din urmă, viața în toate dimensiunile ei trebuie trăită conform planurilor stabilite de Dumnezeu, nu motivată de ambiții lacome și egoiste. Viața lui Iosua și a lui Caleb ilustrează cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 10:31 – „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.”
Aplicație
Care este perspectiva ta?
Când au ocazia să zboare cu avionul sau să urce pe un munte înalt pentru a vedea un oraș de sus, oamenii realizează cât de mici par clădirile de la distanță. Cu toate acestea, atunci când se plimbă prin același oraș, își dau seama cât de mici sunt ei înșiși în comparație cu aceste structuri. Ce s-a schimbat? Doar perspectiva, punctul de vedere din care priveau lucrurile.
Când au ocazia să zboare cu avionul sau să urce pe un munte înalt pentru a vedea un oraș de sus, oamenii realizează cât de mici par clădirile de la distanță. Cu toate acestea, atunci când se plimbă prin același oraș, își dau seama cât de mici sunt ei înșiși în comparație cu aceste structuri. Ce s-a schimbat? Doar perspectiva, punctul de vedere din care priveau lucrurile.
Atunci când ne confruntăm cu provocările vieții, le putem vedea din perspectiva îndoielii sau a credinței. Așa cum a spus cineva odată, „îndoiala vede obstacolele. Credința vede calea. Îndoiala vede cea mai întunecată noapte, credința vede ziua. Îndoiala se teme să facă un pas. Credința cucerește înălțimi. Îndoiala întreabă: «Cine crede?». Credința răspunde: «Eu!»” (Paul Lee Tan, Encyclopedia of 7700 Illustrations, 1996, p. 404).
Reflectă la următoarele relatări și gândește-te la rolul îndoielii și al credinței în fiecare dintre ele:
1. Avraam, la 100 de ani, are încredere în promisiunea lui Dumnezeu că va avea mulți urmași (Geneza 15:1-6; Geneza 17:1-7; Geneza 21:1-7).
2. Elisei se roagă ca ochii slujitorului său să fie deschiși pentru a vedea armata din jurul lor (2 Împărați 6:17).
3. Isus le explică ucenicilor Săi că, prin omul orb, aveau să se descopere lucrările lui Dumnezeu (Ioan 9:1-7).
4. Pavel, deținut fiind, face apel la împăratul Agripa și la curtenii acestuia să devină ca el (Faptele apostolilor 26:28,29).
5. Reflectă asupra realităților dureroase și dificile din istoria propriei tale vieți! Cum te poate ajuta perspectiva credinței să găsești curaj și hotărâre pentru a le înfrunta?
1. Avraam, la 100 de ani, are încredere în promisiunea lui Dumnezeu că va avea mulți urmași (Geneza 15:1-6; Geneza 17:1-7; Geneza 21:1-7).
2. Elisei se roagă ca ochii slujitorului său să fie deschiși pentru a vedea armata din jurul lor (2 Împărați 6:17).
3. Isus le explică ucenicilor Săi că, prin omul orb, aveau să se descopere lucrările lui Dumnezeu (Ioan 9:1-7).
4. Pavel, deținut fiind, face apel la împăratul Agripa și la curtenii acestuia să devină ca el (Faptele apostolilor 26:28,29).
5. Reflectă asupra realităților dureroase și dificile din istoria propriei tale vieți! Cum te poate ajuta perspectiva credinței să găsești curaj și hotărâre pentru a le înfrunta?
Studiul 8, 15-21 noiembrie
