Viața în țara promisă

Răspunsul celor acuzați, la fel de direct și de ferm ca acuzația, constituie atât tematic, cât și structural, miezul capitolului. Până în acest punct, semințiile vizate nu au răspuns la acuzații, ci au ascultat în liniște ce anume li se impută. Având în vedere gravitatea acuzațiilor, răbdarea lor este exemplară, deoarece demonstrează adevăratul sens al proverbului: „Un răspuns blând potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă mânia” (Proverbele 15:1). 

Propoziția de deschidere a apărării conține o serie de nume divine atribuite Dumnezeului lui Israel: El, Elohim, Iahve (Iosua 22:22). Aceasta este repetată apoi, cu mai multă forță, devenind un jurământ solemn pentru a risipi îndoielile și acuzațiile false care aproape că au dus la un război civil în Israel. Cei din semințiile vestice sunt ferm convinși că Dumnezeu cunoaște și înțelege pe deplin situația și speră ca delegația prezentă să ajungă la aceeași concluzie. Cele două seminții și jumătate recunosc și că sunt răspunzătoare în fața Domnului, cerându-I să Se răzbune (compară cu Deuteronomul 18:19; 1 Samuel 20:16), dacă sunt într-adevăr vinovate.

Urmează o revelație surprinzătoare, care, pe de o parte, dovedește că baza acuzației este falsă (un altar nu poate servi doar ca loc de jertfă) și, pe de altă parte, dezvăluie adevărata motivație. Teama de separarea de Israel, nu apostazia era adevăratul motiv al acțiunii lor. Astfel, construirea altarului nu este o dovadă a apostaziei, așa cum se presupunea. De fapt, adevărul este tocmai opusul: ei acționaseră din teamă de Domnul, la fel cum făcuseră și semințiile din partea de vest a Iordanului. Adevărata bază a unității lui Israel nu este geografia sau dimensiunea fizică a moștenirii, ci loialitatea spirituală față de cerințele Domnului.

Îngrijorarea sinceră din partea semințiilor vestice reiese și din bucuria lor autentică atunci când se confirmă nevinovăția semințiilor estice. În loc să se simtă învinși de argumentele fraților lor, israeliții din vest manifestă o bucurie autentică pentru că suspiciunile lor s-au dovedit greșite. Războiul civil din Israel a fost evitat, iar națiunea a rămas unită.

Viaţa înseamnă disciplină. Cât timp este în lume, creştinul va avea de înfruntat multe adversităţi. Vor fi provocări care să-i pună la încercare temperamentul şi tocmai prin întâmpinarea acestora cu un spirit bun se dezvoltă darurile creştine. Dacă rănile şi insultele sunt suportate cu smerenie, dacă se răspunde cu blândeţe la cuvintele jignitoare şi se răspunde prin bunătate la faptele de asuprire, aceasta este dovada că Duhul lui Hristos locuieşte în inimă, că seva Viţei celei vii curge prin mlădiţă. În această viaţă, noi suntem în şcoala lui Hristos, unde trebuie să învăţăm să fim blânzi şi smeriţi cu inima, iar în ziua socotelilor finale vom vedea că toate obstacolele pe care le-am întâmpinat şi toate greutăţile şi neplăcerile pe care am fost chemaţi să le îndurăm au fost lecţii practice pentru aplicarea principiilor vieţuirii creştine. Dacă sunt suportate bine, ele dezvoltă asemănarea cu Hristos în caracter şi îl deosebesc pe creştin de cei lumeşti.

Există un standard înalt pe care noi trebuie să îl atingem dacă vrem să fim copii ai lui Dumnezeu nobili, curaţi, sfinţi şi neîntinaţi. Şi, pentru aceasta, este nevoie de un proces de curăţare a mlădiţelor prin tăiere. Cum ar fi realizată această curăţare dacă noi nu am avea de întâmpinat dificultăţi, nu am avea de depăşit obstacole, nu ne-am confrunta cu nimic care să necesite din partea noastră răbdare şi rezistenţă? În experienţa noastră, aceste încercări sunt binecuvântări, şi nu cele mai mici. Ele sunt menite să ne impulsioneze şi să ne dea hotărârea de a reuşi. Trebuie să le folosim ca pe mijloacele alese de Dumnezeu pentru a câştiga biruinţe categorice asupra eului, în loc să le lăsăm să ne împiedice, să ne exploateze şi să ne distrugă.

Caracterul va fi testat. Dacă suntem într-adevăr mlădiţe ale Viţei celei vii, Hristos va fi descoperit în noi. Vom fi răbdători, amabili şi îngăduitori, vom fi bucuroşi în mijlocul frământărilor şi al motivelor de supărare. Zi de zi şi an de an ne vom învinge eul şi ne vom dezvolta un eroism plin de nobleţe. Aceasta este misiunea noastră, dar ea nu poate fi îndeplinită fără un ajutor continuu din partea lui Isus, fără o hotărâre fermă, fără o ţintă neclintită, fără veghere continuă şi fără rugăciune neîncetată. Fiecare are de dus o luptă personală. Fiecare trebuie să-şi câştige propriul drum prin lupte şi descurajări. Cei care refuză lupta pierd tăria şi bucuria biruinţei. Nimeni, nici chiar Dumnezeu, nu ne poate duce la cer dacă noi nu facem efortul care se aşteaptă din partea noastră. Trebuie să aducem în viaţa noastră trăsături frumoase. Să îndepărtăm acele trăsături fireşti neplăcute, care ne împiedică să fim asemenea lui Isus. În timp ce Dumnezeu lucrează în noi şi voinţa, şi înfăptuirea, după plăcerea Sa, noi trebuie să lucrăm în armonie cu El. Religia lui Hristos transformă inima. Ea face din omul lumesc un om preocupat de cele cereşti. Sub influenţa ei, egoistul devine altruist, pentru că acesta este caracterul lui Hristos. Cel necinstit devine corect, integru, astfel că pentru el este o a doua natură să facă pentru ceilalţi ceea ce ar vrea să facă ei pentru el. Cel depravat este schimbat de la necurăţie la curăţie. Îşi formează obiceiuri corecte, pentru că Evanghelia lui Hristos a devenit pentru el o mireasmă de la viaţă spre viaţă. – Mărturii, vol. 5, p. 344, 345

Privire generală

Nu există națiune fără lege și fără țară. La fel au stat lucrurile și în cazul Israelului biblic, care primește legea lui Dumnezeu, în cartea Exodul, și intră în posesia țării, în cartea Iosua. Cu toate acestea, ca o împărăție de preoți, israeliții aveau nevoie și de o identitate puternică, înrădăcinată în chemarea lor de popor ales pentru a fi reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ. O astfel de identitate nu avea cum să persiste fără două elemente de bază: angajament total și unitate. Aceasta este tema în capitolul 22 din Iosua. În acest moment, țara era cucerită și împărțită între toate semințiile – cel puțin parțial (pentru că mai era încă de lucru). Cu toate acestea, poporul Israel trebuia să înțeleagă ce înseamnă să fii Israel. Scopul discursurilor din încheierea cărții (Iosua 22:1-8; Iosua 23; Iosua 24:1-28) este tocmai acela de a evidenția nevoia de a-și înțelege identitatea.

Ca și în cazul cuvântărilor din Iosua 23 și Iosua 24, cuvintele lui Iosua 22:2-8 adresate rubeniților, gadiților și jumătății din seminția lui Manase, care plecau de cealaltă parte a Iordanului, s-au dorit un discurs de adio. În cuprinsul acestuia, Iosua dezvăluie calea către devotamentul total, care începe cu iubirea și se încheie cu slujirea. Incidentul cu semințiile din Transiordania, din a doua parte a capitolului, arată că angajamentul individual sau colectiv față de Domnul este, fără unitate, o amenințare la adresa planului lui Dumnezeu. Dacă vor să fie în stare să îndure provocările care le stau în față, israeliții nu își pot permite să uite cine sunt în relație cu Dumnezeu și unii cu alții.

Comentariu
Iosua 22 conține ultima narațiune din carte, care este precedată de o scurtă cuvântare adresată de respectatul conducător semințiilor din Transiordania, care, după ce au împlinit porunca lui Moise și și-au ajutat frații la cucerire, erau gata să treacă înapoi Iordanul. Discursul lui Iosua accentua faptul că, deși urmau să fie separate din punct de vedere geografic, semințiile din Transiordania rămâneau în continuare parte din Israel și trebuiau să trăiască în consecință. Mesajul său punea accent pe importanța angajamentului total față de Iahve în contextul legământului, care necesită o slujire bazată pe iubire. În ciuda separării geografice, ei erau chemați să rămână uniți în devotamentul lor față de Tora și de Dătătorul ei. Ridicarea unui altar urma să servească drept test atât pentru devotamentul, cât și pentru unitatea lor.

De la iubire la slujire
În Iosua 22, conducătorul lui Israel se apropie de sfârșitul misiunii sale. Țara este împărțită, iar poporul Israel are un relativ control asupra teritoriului care mai rămânea de cucerit. Se pregătea astfel vremea despărțirii. Deoarece era convins că nu o să-i mai vadă pe liderii semințiilor din Transiordania (ceea ce s-a dovedit curând fals), Iosua le-a dat ultimele instrucțiuni. Într-o structură tipică de legământ, Iosua i-a lăudat pentru că au urmat tot ceea ce Moise și el însuși porunciseră și pentru că și-au ajutat frații în timpul cuceririi (Iosua 22:2,3). Apoi a subliniat credincioșia lui Dumnezeu în împlinirea promisiunilor Lui și a spus că venise vremea odihnei (Iosua 22:4). Înainte de plecarea lor, el a rezumat esența Torei (legii) și a explicat calea către un devotament deplin, folosind cinci expresii la infinitiv (în română, exprimate prin conjunctiv – n.t.), care progresează logic de la iubire la slujire:

În primul rând, „să iubiți pe Domnul Dumnezeul vostru” (Iosua 22:5) – Dragostea este temelia caracterului lui Dumnezeu și totul începe cu ea. Slujirea fără dragoste este legalism. O astfel de slujire reprezintă o denaturare a Torei și nu poate fi acceptată de Dumnezeu. Împreună cu umblarea pe căile Domnului și cu păzirea legilor Lui, dragostea este rezumatul legii exprimate de Moise înainte de moarte (Deuteronomul 10:12,13,20; Deuteronomul 11:1; Deuteronomul 6:4-15; Deuteronomul 13:4,5). Nu există nicio contradicție între revelația lui Dumnezeu din Vechiul Testament și cea din Noul Testament: El a creat ființele umane pentru a avea o relație cu El, bazată pe iubire, nu pe teamă. După cum spune Pavel, în 1 Corinteni 13:2, fără „dragoste” nu suntem „nimic”. Iubirea noastră este deja un răspuns, căci „noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). Obiectul iubirii noastre cuprinde un echilibru între transcendența divină a Creatorului (Elohim) și imanența Domnului nostru (Iahve), care locuiește în mijlocul poporului Său.

În al doilea rând, „să umblați în toate căile Lui” (Iosua 22:5) – Biblia folosește adesea metafora umblării pe căile Domnului pentru a reda relația dintre Dumnezeu și poporul Său. Aceasta exprimă, pe de o parte, intimitate și, pe de altă parte, acord. În sens literal, Dumnezeu umblă (ebr. hlk) cu poporul Său (Exodul 13:21, compară cu Geneza 3:8). În sens spiritual, El îi cheamă pe oameni să umble cu El. În acest context, imaginea devine relațională, deoarece „merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiți?” (Amos 3:3). În plus, indică și comportamentul așteptat de la cei care aleg să umble cu Dumnezeu, așa cum se vede în Leviticul 26:23,24 – „Dacă vă veți împotrivi Mie, Mă voi împotrivi și Eu vouă.”

În al treilea rând, „să țineți poruncile Lui” (Iosua 22:5) – Păzirea legii ca expresie a voii lui Dumnezeu este rezultatul natural al unei inimi recunoscătoare care înțelege ce a făcut Dumnezeu. În această succesiune, există o evoluție de la dragoste, ca punct de plecare, prima scânteie, la o relație de încredere, care are ca rezultat ascultarea. De aceea, Ioan spune că „poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Este clar că adevărata ascultare izvorăște din dragoste, după cum reiese din cuvintele adresate de Isus ucenicilor: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15). Respectarea legii avea să îi aducă viață poporului Israel (Leviticul 18:5) – nu viață în sens mântuitor, ci o viață îmbelșugată în țară. Prin respectarea principiilor divine, poporul Israel putea clădi o societate dreaptă și prosperă, al cărei succes să fie un testament pentru lume.

În al patrulea rând, „să vă alipiți de El” (Iosua 22:5) – Verbul ebraic dbq înseamnă și „a se agăța” sau „a se ține strâns”, atât în sens literal, cât și metaforic. În cel din urmă sens, indică o stare de loialitate, de afecțiune și apropiere. Prima apariție biblică a cuvântului descrie un bărbat care se lipește de soția lui prin căsătorie: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi [dbk] de nevasta sa, și se vor face un singur trup” (Geneza 2:24). Același îndemn la alipire, dar de Iahve, precedat și de apelul de a-L iubi și de a-L asculta, apare în Deuteronomul 30:20, unde Moise prezintă și motivul: „căci de aceasta atârnă viața ta”. Așa cum un colac de salvare este esențial pentru cel care e pe punctul să se înece, și poporul Israel trebuia să se agațe de Dumnezeu ca de singura sa speranță. Imaginea evocă, de asemenea, nevoia de stăruință și perseverență în menținerea legăturii cu Dumnezeu într-o țară și într-o perioadă în care nenumărate lucruri aveau să concureze pentru a le distrage atenția.

În cele din urmă, „să-I slujiți din toată inima voastră și din tot sufletul vostru” (Iosua 22:5) – Expresia „a-I sluji lui Iahve” apare de 56 de ori în Vechiul Testament și adesea înseamnă „a se închina” sau „a ține legământul cu credincioșie”. Slujirea lui Iahve a fost motivul prezentat faraonului pentru plecarea poporului Israel din Egipt: „Și să zici lui Faraon: «Domnul Dumnezeul evreilor m-a trimis la tine să-ţi spun: ‘Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească în pustiu.’ Dar iată că până acum n-ai ascultat [...]»” (Exodul 7:16; compară cu 12:31). Când a părăsit Egiptul, poporul Israel și-a schimbat practic stăpânul, acceptând să-I slujească lui Iahve în locul faraonului. Prin slujirea lui Dumnezeu, israeliții urmau să aibă parte de binecuvântare și să își îndeplinească menirea de a fi o binecuvântare pentru toate familiile de pe pământ. În final, cei răscumpărați sunt și ei chemați să-L slujească pe Dumnezeu pentru totdeauna (Apocalipsa 22:3). Prin urmare, ființele umane își găsesc adevărata identitate doar atunci când Îl slujesc de bunăvoie și cu dragoste pe Creatorul lor. Această îmbinare a iubirii cu slujirea este paradoxul existenței: atunci când trăiesc pentru a sluji propriului interes, ființele create nu găsesc decât confuzie, disperare și moarte. Dar atunci când renunță la atitudinea lor egoistă și se supun voinței Creatorului, descoperă adevăratul rost, satisfacție și viață din belșug. Vedem același raționament în spatele declarației lui Isus din Luca 9:24 – „Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va mântui.”

După ce și-a rostit discursul de rămas-bun, Iosua a binecuvântat semințiile din Transiordania și le-a trimis la moștenirea lor (Iosua 22:6). Aceste cuvinte ar fi trebuit să fie ultimele cuvinte ale lui Iosua pentru ei, dar, nu după multă vreme, incidentul cu altarul avea să le pună la încercare hotărârea de a urma sfatul lui Iosua. Lipsa de unitate avea să devină o problemă recurentă în istoria lui Israel. La scurt timp după moartea lui Iosua, incapacitatea lor de „a iubi, a umbla, a asculta, a se alipi și a sluji” a trădat o lipsă de unitate teologică, după cum reiese din cartea Judecătorii, ceea ce a dus în cele din urmă la destrămarea poporului Israel. La sfârșitul cărții, un război civil aproape că a dus la dispariția beniamiților (Judecătorii 20; Judecătorii 21). Deși monarhia unită a adus unitate politică și spirituală pentru o vreme, aceasta nu a durat mult. După schisma dintre semințiile din nord și cele din sud, Israel nu a mai fost niciodată o națiune unitară. Apostazia s-a dovedit o forță a dezintegrării și a dezbinării. Istoria poporului Israel ilustrează faptul că unitatea și devotamentul total sunt interdependente.

Relație de durată
În Biblie, relația lui Dumnezeu cu poporul Său este adesea comparată cu o căsătorie, în care Dumnezeu este un soț iubitor, iar poporul Israel – o soție infidelă. Această metaforă ilustrează iubirea neclintită a lui Dumnezeu în contrast cu neascultarea lui Israel. În Noul Testament, venirea lui Mesia cel promis este asemănată cu o ceremonie de nuntă.

Gândește-te la propriile tale experiențe ca partener de viață, dacă ești căsătorit, sau reflectă la prieteniile tale profunde și ia în considerare modul în care rețeta lui Iosua pentru un devotament total este esențială pentru o relație fericită și de durată. Meditează la fiecare dintre următoarele acțiuni imperative și la modul în care acestea contribuie la succesul unei relații:

1. Dragostea
2. Umblarea împreună
3. Respectul
4. Alipirea
5. Slujirea

Unitate de durată
„Un vizitator al unui spital de psihiatrie a fost uimit să observe că doar 3 persoane supravegheau 100 de pacienți periculoși. Acesta a întrebat: «Nu vă este teamă că acești oameni îi vor depăși în forță pe supraveghetori și vor evada?» Răspunsul a fost: «Nu, oamenii cu aceste boli nu se unesc niciodată»” (Michael P. Green, 1500 Illustrations for Biblical Preaching, 2000, p. 65). Pentru că suntem bolnavi din punct de vedere spiritual, ne este greu să fim uniți. Din perspectiva Noului Testament, unitatea în biserică este o minune, realizată de Duhul Sfânt în colaborare cu noi (Efeseni 5:2-15).

1. Contribui la dezbinarea din biserică? Sau pui umărul la promovarea unității? Răspunde simplu cu „da” sau „nu”.
2. În lumina răspunsului tău de mai sus, dacă crezi că împiedici unitatea, cum îți poți schimba obiceiurile și atitudinile pentru a deveni, în schimb, o forță unificatoare?