Adevăratul Iosua

Text de memorat

„Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne __ drept __ şi au fost scrise pentru __ noastră, peste care au venit __ veacurilor” (1 Corinteni 10:11). 


Cartea Iosua lasă impresia că viața personajului principal indică ceva dincolo de sine, o realitate mult mai amplă decât omul în sine. Vedem acest principiu în întreaga Biblie, cum ar fi în cazul țării Canaan, un simbol al speranței noastre eterne într-un pământ nou. Și, desigur, slujirea din sanctuarul pământesc indica o realitate superioară: „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta” (Evrei 9:11).

Apare însă întrebarea: În ce privințe indică Iosua o împlinire viitoare? Cum putem fi siguri că o astfel de interpretare a cărții este legitimă? Care sunt principiile biblice care guvernează aplicarea cărții Iosua la realitățile Noului Testament și la evenimentele din timpul sfârșitului?

Săptămâna aceasta vom analiza principiile de interpretare biblică referitoare la tipologie. Vom studia modul în care Biblia conține trimiteri la tipologie și cum viața lui Iosua prefigurează slujirea lui Mesia și indică un simbolism împlinit în biserică și în evenimentele care marchează sfârșitul istoriei omenirii.

6-13 decembrie: Săptămâna de Rugăciune
Comentariu EGW
Niciodată până atunci pământul nu mai fusese martor la o asemenea scenă. Mulțimea stătea ca paralizată și privea la Mântuitorul cu respirația întretăiată. Din nou întunericul s-a lăsat asupra pământului și un bubuit, asemenea unui trăsnet puternic, a fost auzit. Un puternic cutremur a avut loc. Oamenii au fost zguduiți și trântiți la pământ. A avut loc o scenă de nemaiauzită confuzie și panică. Stânci s-au desprins din munții din împrejurimi, prăvălindu-se și sfărâmându-se jos, în câmpie. Morminte s-au deschis și morții au fost aruncați afară din locurile lor. Creațiunea părea că este pe punctul de a fi spulberată. Preoții, conducătorii, soldații, cei ce L-au omorât și gloata, muți de groază, zăceau cu fața la pământ.

Când strigătul „S-a sfârșit!” a ieșit de pe buzele Domnului Hristos, preoții oficiau în templu. Era ceasul jertfei de seară. Mielul, care Îl reprezenta pe Domnul Hristos, fusese adus ca să fie înjunghiat. Îmbrăcat în hainele sale frumoase și pline de însemnătate, preotul stătea cu cuțitul ridicat, asemenea lui Avraam când era gata să-l aducă jertfă pe fiul său. Cu un interes deosebit, poporul privea scena. Dar pământul începe să se zguduie și să tremure, căci Domnul Însuși Se apropie. Cu un zgomot puternic, perdeaua dinăuntru a templului este ruptă de sus până jos de o mână nevăzută, permițând mulțimii să privească un loc ce era odată plin de prezența lui Dumnezeu. În acest loc sălășluia șechina. Aici Și-a manifestat Dumnezeu slava, deasupra milostivitorului. Nimeni, în afară de marele-preot, n-a ridicat vreodată perdeaua care despărțea această parte a sanctuarului de restul templului. Aici, el intra o dată pe an pentru a face ispășire pentru păcatele poporului. Dar iată, perdeaua este ruptă în două. Locul cel mai sfânt din sanctuarul pământesc nu mai este sfânt.

Totul este cuprins de groază și confuzie. Preotul este gata să înjunghie victima, dar cuțitul îi cade din mâna fără putere și mielul scapă. Tipul a întâlnit antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu. Marele sacrificiu a fost adus. Drumul spre Sfânta Sfintelor este deschis. Este pregătită o cale nouă și vie pentru toți. Nu mai e deloc nevoie ca oamenii păcătoși și întristați să aștepte venirea marelui-preot. De aici înainte, Mântuitorul avea să oficieze ca preot și apărător în curțile cerești. Era ca și când un glas le-ar fi spus închinătorilor: Acum s-a terminat cu toate jertfele și darurile pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său: „Iată-Mă (în sulul cărții este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” El „a intrat … în Locul Preasfânt ... cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică” (Evrei 10:7; Evrei 9:12). – Lift Him Up, p. 44

1. Studiază următoarele texte, care fac referire la tipuri, și încearcă să defi­nești tipologia biblică: Romani 5:14; 1 Corinteni 10:1-13; Evrei 8:5 și Evrei 9:23.


Aceste pasaje biblice folosesc termenul grecesc typos („tip”) sau antitypos („antitip”) pentru a face referire la modul în care scriitorul din Noul Testament a definit relația dintre textul sau evenimentul din Vechiul Testament și semnificația acestuia în zilele scriitorului respectiv sau în viitor. (Dicționarele limbii române conțin termenul „tip”, dar cu sensuri aproape opuse celui din limba engleză, care va fi explicat mai jos. Termenul „antitip” nu apare în dicționarele limbii române, însă sensul lui, în contextul acestei lecții, ar putea fi parțial cel al termenilor românești „arhetip” și „prototip”, cu înțelesul de model sau exemplu primordial. În studiul de față vom folosi sensurile religioase din limba engleză. – n.r.) 
Tipologia biblică este o interpretare a persoanelor, evenimentelor sau instituțiilor care Îl prefigurează, Îl prezintă în avans, pe Domnul Isus sau alte realități din Evanghelie. Tipul e un simbol inițial al antitipului. Antitipul vine după tip și e corespondentul deplin și real al tipului. Tipul e ca o formă goală care reflectă forma originală turnată mai târziu în ea (antitipul). Astfel antitipul îndeplinește mai bine scopul tipului. Tipul biblic a fost inspirat de un tipar divin care a existat în mintea lui Dumnezeu și servește la modelarea copiilor viitoare. Este crucial să înțelegem că scriitorii Noului Testament nu au atribuit la întâmplare un sens tipologic unor texte din Vechiul Testament pentru a transmite o idee. Un tip din Vechiul Testament este întotdeauna validat în scrierile profetice înainte de a dobândi o împlinire deplină (antitipică) în Noul Testament. 

2. Să observăm cum apare David în Vechiul Testament și apoi cum este prefigurat în Noul Testament. Ce lecții putem învăța din acest exemplu despre cum funcționează tipologia biblică?


Vechiul Testament oferă cheia pentru identificarea și aplicarea tipurilor din Scriptură. Adică, scriitorii Noului Testament, a căror Scriptură era Vechiul Testament, au fost inspirați de Duhul Sfânt să folosească tipurile din Vechiul Testament pentru a dezvălui „adevărul prezent” (2 Petru 1:12), în special despre Domnul Isus și lucrarea Sa.
Comentariu EGW
Împlinind „toată neprihănirea”, Hristos nu a adus sfârșitul oricărei neprihăniri. El a îndeplinit toate cerințele lui Dumnezeu în pocăință, credință și botez, pașii în har în adevărata convertire. În condiția Sa de om, Hristos a umplut măsura cerințelor legii. El a fost Căpetenia umanității, Înlocuitorul și Garantul ei. Oamenii, unindu-și slăbiciunea cu natura divină a lui Hristos, pot deveni părtași caracterului Său.

Hristos a venit să ofere un exemplu de ascultare perfectă de Legea lui Dumnezeu, ascultare cerută lui Adam, primul om, și tuturor oamenilor, până la ultimul care va trăi pe pământ. El declară că misiunea Sa nu este să strice, să anuleze legea, ci să o împlinească în ascultare perfectă și deplină.
În felul acesta, El a înălțat legea și a făcut-o vrednică de respect. Prin viața Sa, El a descoperit natura ei spirituală. El a arătat ființelor cerești, lumilor necăzute în păcat și unei lumi neascultătoare, nemulțumitoare și întinate, că a împlinit principiile larg cuprinzătoare ale legii. A venit să demonstreze faptul că omul, legat de Divinitate printr-o credință vie, poate păzi toate poruncile lui Dumnezeu.

Jertfele tipice arătau spre Hristos, iar când a fost adusă adevărata jertfă, jertfa Sa desăvârșită, jertfele rituale nu mai aveau nicio valoare înaintea lui Dumnezeu. Tipul s-a întâlnit cu antitipul în moartea singurului Fiul al lui Dumnezeu. El a venit să facă clar caracterul neschimbător al legii, să declare că neascultarea și încălcarea legii nu vor putea fi niciodată răsplătite de Dumnezeu cu viață veșnică. El a venit ca om pentru oameni, pentru ca natura umană să poată atinge natura umană.
Dar în niciun caz nu a venit să micșoreze obligația oamenilor muritori de a fi perfect ascultători. El nu a anulat valabilitatea Scripturilor Vechiului Testament. El a împlinit ce a fost prezis de Dumnezeu Însuși. El nu a venit să elibereze ființele umane de obligația de a se supune legii, ci a venit să deschidă o cale prin care oamenii să poată asculta acea lege și să-i învețe pe alții să facă la fel. – To Be Like Jesus, p. 362

Când Hristos era pe cruce și a strigat: „S-a sfârșit!”, perdeaua tem­plului s-a rupt în două. Această perdea era semnificativă pentru națiunea evreiască. Era din cel mai costisitor material, din purpură și aur, și avea o lungime și o lățime considerabile. În momentul în care Hristos Și-a dat ultima suflare, erau martori în templu care au văzut materialul greu și puternic rupt de mâini invizibile de sus până jos. Acest act a semnificat pentru universul ceresc și pentru o lume coruptă de păcat că a fost deschisă o cale nouă și vie pentru omenirea căzută, că toate jertfele rituale s-au încheiat în jertfa cea mare a Fiului lui Dumnezeu.
În moartea Fiului lui Dumnezeu tipul s-a întâlnit cu antitipul. … Calea spre Locul Preasfânt este deschisă. Calea cea nouă și vie este pregătită pentru toți. Nu mai este nevoie ca omul păcătos și întristat să aștepte venirea marelui-preot. De acum înainte, Mântuitorul urma să slujească ca preot și apărător în curțile cerești. … Acum s-a pus capăt oricărei jertfe pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit conform cuvântului Său: „Iată-Mă (în sulul cărții este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” El „a intrat … în Locul Preasfânt ... cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică” (Evrei 10:7; Evrei 9:12). – The Faith I Live By, p. 201


Interpreții Bibliei nu pot decide în mod arbitrar ce constituie un tip biblic sau cum se împlinește acel tip anume în Noul Testament și dincolo de acesta. Biblia oferă ea însăși unele elemente de control și principii cu privire la aplicarea tipologiei biblice.
Noul Testament prezintă împlinirea deplină a unei tipologii în trei etape distincte:
(1) în viața lui Hristos (împlinirea hristologică), (2) în experiența bisericii (împlinirea ecleziologică) și (3) la sfârșitul timpului (împlinirea escatologică).
Putem găsi aceste tipologii și împlinirea lor (antitipuri) în întreaga Biblie și ele sunt foarte utile pentru a le arăta cititorilor cum să înțeleagă Biblia și ce adevăruri ne învață Cuvântul lui Dumnezeu despre Isus, mântuire și speranța supremă pe care o avem.

3. Să analizăm următoarele tipologii din Vechiul Testament: Israel, exodul și sanctuarul. Cum se împlinește fiecare, în cele trei faze: faza hristologică, faza ecleziologică și faza escatologică?

„Deoarece Sciptura are un singur Autor divin, diferitele părți ale ei sunt în armonie unele cu altele. [...] Toate învățăturile Bibliei vor fi în concordanță; interpretările pasajelor individuale se vor armoniza cu totalitatea învățăturilor Scripturii pe un anumit subiect” (Handbook of Seventh-day Adventist Theology, 2000, p. 65).

Ce faci atunci când, uneori, îți este greu să înțelegi sensul anumitor pasaje?

Comentariu EGW
Poporul lui Dumnezeu, pe care El îl numește comoara Sa deosebită, a fost privilegiat cu un dublu sistem de legi – Legea morală şi legea ceremonială. …
De la creațiune, Legea morală a fost o parte esențială a planului lui Dumnezeu și a fost de neschimbat la fel ca El Însuși. Legea ceremonială trebuia să răspundă unui scop special din planul lui Hristos pentru mântuirea omenirii. Sistemul tipic de jertfe și daruri a fost stabilit pentru ca, prin aceste servicii, păcătosul să poată înțelege marea jertfă, Hristos. … Legea ceremonială a fost slăvită, a fost rânduită de Isus Hristos în sfat cu Tatăl Său pentru a ajuta la mântuirea omului. Întreaga rânduială a sistemului tipic a fost întemeiată pe Hristos. În animalul nevinovat care a suferit pedeapsa în locul lui, pentru încălcarea Legii lui Iehova, Adam L-a văzut prefigurat pe Hristos.

Întregul serviciu ceremonial și jertfele au încetat să mai fie de folos când tipul s-a întâlnit cu antitipul în moartea lui Hristos. În El, umbra a căpătat substanță. … Legea lui Dumnezeu își va menține caracterul înălțat atâta timp cât va rezista tronul lui Iehova. Această lege este expresia caracterului lui Dumnezeu. … Tipurile și umbrele, ceremoniile și jertfele, nu au mai avut nici un rost după moartea lui Hristos pe cruce, dar Legea lui Dumnezeu nu a fost răstignită cu Hristos. … Astăzi, el [Satana] îi înșală pe oameni cu privire la Legea lui Dumnezeu.

Legea Celor Zece Porunci este însă valabilă și va fi de-a lungul veacurilor veșnice. …
Dumnezeu nu a făcut sacrificiul infinit de a-L da pe singurul Său Fiu lumii noastre, pentru a-i asigura omului privilegiul de a încălca poruncile lui Dumnezeu în această viață și în viața veșnică viitoare.
El [Isus] Şi-a dat viața Sa prețioasă și nevinovată pentru a-i salva de la ruina veșnică pe oamenii vinovați, pentru, ca prin credința în El, ei să poată sta fără vină înaintea tronului lui Dumnezeu. – The Faith I Live By, p. 106

În timpul venirii lui Hristos, a existat multă agitație cu privire la apariția lui Mesia în lume. Națiunea iudaică se aștepta să vină un mare eliberator și au existat oameni care au profitat de această așteptare, îndreptându-se spre slujirea lor înșiși, pentru ca prin aceasta să profite și să fie glorificați. Profeția prezisese că acești înșelători vor apărea. Înșelătorii nu au venit în felul în care fusese profetizat că va veni Răscumpărătorul lumii, dar Hristos a venit exact așa, împlinind fiecare detaliu al profeției. Ceremoniile și simbolurile Îl reprezentaseră pe El și în Isus tipul întâlnise antitipul. În viața, lucrarea și moartea lui Isus a fost împlinit fiecare element specificat în profeții. – Lift Him Up, p. 197

4. În lumina tipologiei biblice, care este sensul multiplelor paralele dintre viața lui Moise și viața lui Iosua? Vezi Exodul 3:1,2; Iosua 1:1-3; Numeri 13:1,2; Iosua 2:1; Exodul 3:5; Iosua 5:15.

4. În lumina tipologiei biblice, care este sensul multiplelor paralele dintre viața lui Moise și viața lui Iosua? Vezi Exodul 3:1,2; Iosua 1:1-3; Numeri 13:1,2; Iosua 2:1; Exodul 3:5; Iosua 5:15.

După cum am descoperit în primul studiu, Iosua este prezentat ca un nou Moise care, în timpul celei de-a doua generații, repetă cele mai importante etape ale exodului din Egipt. La fel ca Moise, el primește însărcinarea în urma unei întâlniri personale cu Domnul. Sub conducerea celor doi, reputația lui Israel inspiră teamă printre națiuni. Moise conduce poporul Israel în traversarea Mării Roșii, în timp ce Iosua conduce poporul într-o trecere miraculoasă a Iordanului. Ambilor conducători li se amintește de necesitatea circumciziei și de importanța Paștelui. Mana începe să cadă în timpul lui Moise și se termină la Iosua. Ambilor li se poruncește să își scoată încălțămintea. Mâna întinsă a ambilor anunță victoria poporului Israel. Moise dă instrucțiuni pentru împărțirea țării și instituirea cetăților de scăpare. Iosua îndeplinește instrucțiunile. Amândoi adresează poporului un discurs de rămas-bun și reînnoiesc legământul pentru popor la sfârșitul misiunii lor.

5. Studiază Deuteronomul 18:15-19; Deuteronomul 34:10-12; Ioan 1:21; Faptele apostolilor 3:22-26 și Faptele apostolilor 7:37. Cine împlinește profeția lui Moise despre un profet asemenea lui? Cum se potrivește Iosua acestei descrieri? 

Viața lui Iosua a fost o împlinire parțială a profeției făcute de Moise (Deuteronomul 18:15,18). Cu toate acestea, profeția făcută de Moise nu s-a împlinit în sensul ei suprem. În sensul ei suprem putea fi împlinită doar de către Mesia. El Îl cunoștea îndeaproape pe Tatăl (Ioan 1:14,18); El era adevărat și L-a revelat pe Dumnezeu cu adevărat (Luca 10:22; Ioan 14:6; Matei 22:16). Dumnezeu a pus într-adevăr cuvintele Sale în gura Sa (Ioan 14:24). Astfel, atât viața lui Moise, cât și cea a lui Iosua devin tipuri ale lui Mesia care va veni, Domnul Isus (antitipul).

Cât de important este Domnul Isus pentru umblarea ta cu Domnul? De ce trebuie ca El și ce a făcut El pentru tine să fie temelia întregii tale experiențe creștine?

Comentariu EGW
Moise a rămas pe munte patruzeci de zile și patruzeci de nopți și, în tot acest timp, el a fost susținut în mod minunat. Niciunui alt om nu i s-a îngăduit să urce împreună cu el și, în lipsa lui, nimănui nu i s-a permis să se apropie de munte. La porunca lui Dumnezeu, el a pregătit două table de piatră și le-a luat cu el la întâlnirea cu Dumnezeu și, din nou, Domnul „a scris cuvintele legământului, Cele Zece Porunci” (Exodul 34:28).
În timpul acestei lungi perioade petrecute în comuniune cu Dumnezeu, fața lui Moise a reflectat slava prezenței divine – fără ca el să-și dea seama, fața sa strălucea cu o lumină scânteietoare când a coborât de pe munte. O astfel de lumină a strălucit pe fața lui Ștefan atunci când a fost adus înaintea judecătorilor săi: „Toți cei ce ședeau în Sobor s-au uitat țintă la Ștefan și fața lui li s-a arătat ca o față de înger” (Faptele 6:15). Aaron și poporul s-au dat înapoi dinaintea lui Moise și „se temeau să se apropie de el”. Văzând neliniștea și spaima lor, dar necunoscând care era motivul, el i-a chemat să se apropie. …

Prin această strălucire, Dumnezeu dorea să imprime în poporul Israel caracterul sacru și înalt al Legii Sale, precum și slava Evan­gheliei descoperite prin Hristos. În timp ce Moise se afla pe munte, Dumnezeu i-a prezentat nu numai tablele Legii, ci și planul de mântuire. El a văzut că sacrificiul lui Hristos era simbolizat de toate tipurile și simbolurile sistemului iudaic, iar lumina cerului, revărsându-se de la Golgota, nu mai puțin decât slava Legii lui Dumnezeu, era aceea care radia o astfel de strălucire pe fața lui Moise. Această iluminare divină simboliza slava dispensațiunii al cărei mijlocitor vizibil era Moise, un reprezentant al adevăratului Mijlocitor. …
Moise a fost un tip al lui Hristos. După cum mijlocitorul lui Israel și-a acoperit fața, pentru că poporul nu putea privi slava ei, tot astfel Hristos, divinul Mijlocitor, Și-a acoperit divinitatea cu natura omenească atunci când a venit pe pământ. Dacă El ar fi venit înveșmântat în strălucirea cerului, n-ar fi avut acces la oameni, în starea lor păcătoasă. Ei n-ar fi putut suporta slava prezenței Sale. De aceea S-a smerit și a luat „o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3), pentru ca să Se poată apropia de neamul omenesc căzut și să-l înalțe. – Patriarhi și profeți, p. 329, 330

Moise a fost un tip, un simbol al lui Hristos. … Dumnezeu a considerat potrivit să-l disciplineze pe Moise în școala suferinței și a sărăciei înainte de a putea fi pregătit să conducă oștirile lui Israel în Canaanul pământesc. Israelul lui Dumnezeu, în călătoria către Canaanul ceresc, are un Conducător care nu a avut nevoie de nicio învățătură umană ca să-L pregătească pentru misiunea Sa de conducător divin; totuşi, El a fost făcut desăvârşit prin suferinţă și, „prin faptul că El Însuși a fost ispitit prin ceea ce a suferit poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți” (Evrei 2:10,18). Răscumpărătorul nostru nu a manifestat nicio slăbiciune sau imperfecțiune umană, totuși El a murit ca să obțină pentru noi intrarea în Țara Făgăduinței. – Conflict and Courage, p. 111


Istoria lui Iosua trebuie privită prin prisma tipologiei. Războaiele conduse de Iosua sunt evenimente istorice și constituie o parte esențială a istoriei lui Israel. Scopul acestor războaie este ca israeliții să se stabilească în țara promisă, unde să se poată bucura în pace de moștenirea care le-a fost acordată și să instaureze o nouă societate bazată pe principiile legii lui Dumnezeu.

Mai târziu, autori ai Vechiului Testament, precum Isaia, includ în lucrarea lui Mesia și împărțirea „moșteniri[lor] pustiite [poporului Său]” (Isaia 49:8), folosind aceeași terminologie des întâlnită în cartea Iosua. Așa cum sarcina lui Iosua fusese să le împartă israeliților țara, tot așa Mesia, prezentat ca noul Iosua, îi atribuie moștenirea spirituală unui nou Israel.

6. Cum confirmă Noul Testament, în Evrei 3:7 – 4:11, că Iosua, noul Moise din Vechiul Testament, a fost el însuși un tip al lui Isus Hristos?

Autorii Noului Testament au prezentat multe aspecte ale lucrării lui Isus Hristos în termenii lucrării lui Iosua. La fel cum Iosua a intrat în Canaan după 40 de ani petrecuți în pustiu, și „antitipul lui Iosua”, adică Domnul Isus, Și-a început slujirea pământească după 40 de zile petrecute în pustiu (Matei 4:1-11; Luca 4:1-13) și slujirea cerească după 40 de zile în pustiul acestui pământ după înviere, înainte de înălțare (Faptele apostolilor 1:3,9-11; Evrei 1:2).

După botezul Domnului Isus în râul Iordan (propria Sa „trecere a Iordanului” [Matei 3:13-17; Marcu 1:9-11]), autorii evangheliilor citează din Psalmii 2:7 și din Isaia 42:1 – adică dintr-un psalm mesianic și dintr-o cântare despre Robul suferind al lui Iahve (Matei 3:17; Marcu 1:11; Luca 3:22). Drept urmare, prin botezul Său, Isus este prezentat ca Războinicul divin care – printr-o viață de ascultare credincioasă, chiar până la moarte – va purta războaiele lui Iahve împotriva forțelor răului. Viața și moartea Sa pe cruce au dus la izgonirea lui Satana, au dus la biruirea dușmanilor noștri spirituali, au oferit odihnă spirituală poporului Său și au acordat o moștenire celor răscumpărați (Efeseni 4:8; Evrei 1:4; 9:15).
Ce înseamnă să ne putem „odihni” în ceea ce Hristos a făcut pentru noi? Cum avem siguranța că Domnul Isus l-a învins pe Satana pentru noi? 
Comentariu EGW
Iosif și Maria se suiau în fiecare an la Ierusalim la Sărbătoarea Paștelui, potrivit cerințelor legii iudaice. Zilele copilăriei lui Hristos se terminaseră. Trecuse la următoarea etapă a vieții. După obicei, Iosif și Maria s-au pregătit să pornească în lunga lor călătorie spre Ierusalim. L-au luat pe Isus cu ei. Au mers împreună cu mulți alții care erau în drum spre Ierusalim pentru a participa la solemna sărbătoare.

Este imposibil pentru mintea oamenilor să înțeleagă gândurile Fiului lui Dumnezeu în timp ce privea cu interes templul pentru prima dată. Când a pășit în curțile templului și ochii Săi au văzut lucrarea preotului care slujea, altarul cu victima sângerând pe el, tămâia sfântă înălțându-se spre Dumnezeu, taina din Sfânta Sfintelor, dincolo de perdea, și a înțeles realitatea prefigurată de aceste ceremonii, noi nu putem să presupunem ce gânduri s-au trezit în inima Lui. Hristos Însuși era cheia care deschidea toate aceste taine sfinte, pe care Iosif și Maria nu le înțelegeau în mod clar. Toate acestea fuseseră instituite ca să-L reprezinte pe Hristos și au fost împlinite în moartea Lui.

Numele acestei sărbători, Paște, a fost dat în comemorarea minunii ieșirii evreilor din Egipt. În noaptea în care au plecat din Egipt, îngerul nimicitor a intrat în fiecare casă și a lovit cu moartea pe toți întâii născuți, de la întâiul născut al împăratului care era pe tron, până la întâiul născut al celui mai de jos sclav. … Domnul le dăduse israeliților instrucțiuni speciale, ca fiecare familie să înjunghie un miel și să stropească sângele pe stâlpii ușii pentru ca, atunci când îngerul nimicitor avea să pornească în misiunea sa aducătoare de moarte, sângele de pe stâlpii ușii să fie un semn pentru cei dinăuntru că aceia care se aflau în casă sunt închinători ai adevăratului Dumnezeu. Îngerul morții a trecut peste casele astfel însemnate. Pentru acea noapte plină de evenimente, evreilor li s-a poruncit să fie pregătiți să pornească la drum. …

Conformându-se instrucțiunilor date de Dumnezeu, ei toți erau pregătiți pentru călătorie, gata să audă porunca de a ieși din Egipt. …
În timp ce indica înapoi, spre minunata eliberare a evreilor, insti­tuția Paștelui indica, de asemenea, și spre viitor, arătând spre moartea Fiului lui Dumnezeu înainte ca ea să aibă loc. În ultimul Paște pe care l-a sărbătorit cu ucenicii, Domnul nostru a instituit Sfânta Cină, care urma să fie sărbătorită în locul Paștelui, în amintirea morții Sale. Nu mai era nevoie de Paște, pentru că El, marele Miel antitipic, era gata să fie jertfit pentru păcatele lumii. În moartea lui Hristos, tipul s-a întâlnit cu antitipul. – Lift Him Up, p. 31

7. Iosua, ca tip, arată dincolo de lucrarea lui Isus Hristos, spre o împlinire în viața bisericii, trupul lui Hristos. În ce sens războaiele purtate de Israel sub conducerea lui Iosua prefigurează luptele spirituale ale bisericii? Care sunt deosebirile dintre ele? Vezi 1 Timotei 1:18; 2 Timotei 4:7; Efeseni 6:10-12; 2 Corinteni 10:3-5 și Faptele apostolilor 20:32.

Scriitorii Noului Testament recunosc împlinirea ecleziologică (în biserică) a tipologiei lui Iosua. Membrii trupului lui Hristos, biserica, sunt implicați într-o luptă spirituală împotriva forțelor răului; cu toate acestea, ei se bucură de odihna harului lui Dumnezeu (Evrei 4:9-11) și de binecuvântările moștenirii lor spirituale.

8. Ce ne spun următoarele texte: 1 Petru 1:4; Coloseni 3:24; Apocalipsa 20:9; Apocalipsa 21:3 despre împlinirea finală a tipologiei lui Iosua?

Tipologia lui Iosua își va găsi împlinirea finală și completă la a doua venire a lui Isus Hristos (faza apocaliptică/escatologică).

Viața lui Iosua a reflectat atât de mult caracterul lui Dumnezeu încât anumite aspecte ale vieții lui au căpătat un caracter profetic, prefigurând activitatea și persoana lui Mesia.

Pentru noi, astăzi, Mesia a venit deja. Misiunea Sa nu mai are nevoie să fie prefigurată, dar noi avem în continuare privilegiul de a reflecta caracterul Său – slava pe care Hristos dorea să o împărtășească cu ucenicii Săi (Ioan 17:22) și care poate ajunge și a noastră prin contemplarea caracterului lui Hristos (2 Corinteni 3:18). Cu cât Îl contemplăm mai mult pe Domnul Isus, cu atât mai mult reflectăm frumusețea caracterului Său. Acest lucru este fundamental pentru ceea ce ar trebui să însemne umblarea noastră zilnică cu Hristos. De aceea timpul dedicat zilnic Cuvântului este extrem de important. Tot din acest motiv ar trebui să medităm asupra vieții, caracterului și învățăturilor Domnului Isus. Privind, suntem într-adevăr schimbați, transformați.

Iosua, tipul, i-a întrebat pe israeliți: „Până când vă veţi lenevi să mergeţi să luaţi în stăpânire ţara pe care v-a dat-o Domnul Dumnezeul părinţilor voştri?” (Iosua 18:3). Cum ar formula Domnul Isus, antitipul lui Iosua, această întrebare astăzi?

Comentariu EGW
Isus este Avocatul nostru, Marele nostru Preot, Mijlocitorul nostru. Poziția noastră este asemănătoare cu cea a israeliților în Ziua Ispășirii. Când marele-preot intra în Locul Preasfânt, reprezentând locul unde Marele nostru Preot mijlocește acum, și stropea sângele ispășitor spre tronul milei, în curtea de afară nu se aduceau jertfe de ispășire. În timp ce preotul mijlocea la Dumnezeu, fiecare inimă trebuia să fie plecată în căință, implorând iertarea fărădelegii.

Tipul s-a întâlnit cu antitipul în moartea lui Hristos, Mielul înjunghiat pentru păcatele lumii. Marele nostru Preot a adus singura jertfă care are vreo valoare în mântuirea noastră. Când S-a oferit pe Sine pe cruce, s-a făcut o ispășire perfectă pentru păcatele oamenilor. Acum, stăm în curtea de afară, privind spre și așteptând acea binecuvântată speranță, glorioasa arătare a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. Nicio jertfă nu trebuie adusă în afară, căci Marele-Preot Își îndeplinește lucrarea în Locul Preasfânt. În mijlocirea Sa, ca apărător al nostru, Hristos nu are nevoie de virtutea nimănui, de mijlocirea nimănui. El este singurul purtător de păcate, singura jertfă pentru păcat. Rugăciunea și mărturisirea trebuie aduse numai Celui care a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt. El va mântui pe deplin pe toți cei care vin la El cu credință. El trăiește pururi ca să mijlocească pentru noi. …

Cel mai puternic intelect al ființei create nu-L poate înțelege pe Dumnezeu; cuvintele din cea mai elocventă limbă nu reușesc să-L descrie. … Oamenii au un singur Apărător, un singur Mijlocitor, care poate și are dreptul să ierte fărădelegile. Cum să nu ni se umple inimile de recunoștință față de Cel care L-a dat pe Isus ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre? Gândiți-vă profund la dragostea pe care Tatăl a manifestat-o ​​în favoarea noastră, la dragostea pe care a exprimat-o pentru noi. Nu putem măsura această dragoste, pentru că nu există nicio măsură. Putem măsura infinitul? Putem doar să arătăm spre Calvar, spre Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii. …
Între păcătos și Hristos nu poate sta niciun intermediar. … Hristos Însuși este Apărătorul nostru. Tot ce este Tatăl pentru Fiul Său, este și pentru cei pe care Fiul Său i-a reprezentat în corpul Său pământesc. În fiecare aspect al lucrării Sale, Hristos a acționat ca un reprezentant al Tatălui. El a trăit ca înlocuitor și garant al nostru. El a lucrat așa cum ar fi vrut să lucreze urmașii Săi, fără egoism, apreciind valoarea fiecărei ființe umane pentru care El a suferit și a murit. – Lift Him Up, p. 319.


„Lucrarea Domnului Hristos nu era înțeleasă de oamenii din timpul Său. [...] Tradiția, preceptele și poruncile omenești au făcut să fie ascunse de ei învățăturile pe care Dumnezeu intenționa să le fie transmise prin ele. Aceste precepte și tradiții au ajuns pentru ei un obstacol în calea înțelegerii și practicării adevăratei religii. Și, atunci când a venit Realitatea, în persoana Domnului Hristos, ei n-au recunoscut în El împlinirea tuturor tipurilor, esența tuturor umbrelor. Ei au respins antitipul și s-au prins cu toate puterile de tipurile și de ceremoniile lor, rămase fără valoare. Fiul lui Dumnezeu venise, dar ei au continuat să ceară un semn” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 34, 35).

„Biserica are nevoie de oameni credincioși, de mulți Iosua și Calebi moderni, care să fie gata să primească viața veșnică satisfăcând condiția simplă pusă de Dumnezeu – aceea a ascultării. Bisericile noastre suferă din lipsă de lucrători. Câmpul nostru de lucru este lumea. Este nevoie de misionari în orașe și în sate care sunt mult mai puternic înrobite de idolatrie decât sunt păgânii din Orient, care nu au văzut niciodată lumina adevărului. Adevăratul spirit misionar a părăsit bisericile, care fac mărturisiri de credință atât de elevate; inima membrilor lor nu mai arde de dragoste pentru suflete și de dorința de a le conduce în staulul lui Hristos. Avem nevoie de lucrători serioși. Nu este nimeni care să răspundă strigătului care se aude din toate părțile: «Treci [...] și ajută-ne!»?” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 4, p. 156).

1. Ce activități făcea Iefta înainte de a fi invitat să fie conducător militar?


2. Ce judecător a avut 40 de fii?


3. În ce ocazii a venit Duhul Domnului peste Samson?


4. Care a fost ultima rugăciune a lui Samson?


5. Ce a făcut Ioan dându-și seama că iubirea frățească scădea?

Privire generală
Unul dintre principalele moduri în care autorii Noului Testament folosesc Vechiul Testament este prin intermediul simbolurilor și a tipurilor. Acestea provin din istorie și teologie. În Vechiul Testament, tipurile sunt ca niște previziuni istorice care anticipează realitățile împlinite de Domnul Isus. În acest sens, tipologia este o formă de profeție, prin evenimente, nu prin cuvinte. Tipologia se bazează și pe teologie, deoarece Dumnezeu conduce evenimentele, selectează anumite persoane și stabilește instituții care prefigurează profetic realitățile răscumpărătoare inițiate de Domnul Isus. Ca și profeția, tipologia evidențiază suveranitatea lui Dumnezeu asupra istoriei.

În ciuda importanței interpretării tipologice a Scripturii, mulți creștini nu sunt familiarizați cu acest subiect. Studierea cărții Iosua oferă o excelentă oportunitate de a învăța despre tipologia biblică și de a analiza criteriile de identificare a tipurilor din Vechiul Testament, împlinirea lor în Noul Testament și relevanța practică a tipologiei pentru parcursul adventist actual.

Prin intermediul tipologiei, care evidențiază tiparele lui Dumnezeu în întreaga Scriptură, oamenii pot înțelege suveranitatea Lui asupra istoriei și îndurarea Lui răbdătoare față de omenire, în ciuda păcătoșeniei constante a copiilor Săi. Istoria este scena pe care Dumnezeu Își dezvăluie dragostea pentru omenire. Această revelație se desfășoară pe etape, strâns legate de expresiile unice ale legământului veșnic dintre Dumnezeu și creația Sa. Aceste expresii constituie temelia tipologiei. Tiparele din tipologia lui Iosua evidențiază dorința lui Dumnezeu de a-Și salva poporul, astfel încât acesta să se poată bucura de prezența Sa și să se odihnească, fără teamă, în iubirea Sa minunată.

Comentariu

Definiție
Nu este o exagerare să afirmăm că, „din punct de vedere istoric, adventismul de ziua a șaptea nu este doar o mișcare profetică, este și o mișcare tipologică”. Încă de la începutul adventismului, „tipologia a fost o metodă folosită pentru a evalua, a experimenta și a înțelege identitatea, rolul și mesajul adventismului în istoria mântuirii” (Erick Mendieta, „Typology and Adventist Eschatological Identity: Friend or Foe?”, în Andrews University Seminary Student Journal, vol. 1. nr. 1, primăvară 2015, p. 45, 46). Există două feluri de tipologie: verticală și orizontală. Tipologia verticală vizează relația dintre sanctuarul ceresc și cel pământesc. Este cea mai cunoscută și studiată în cadrul adventismului. Tipologia orizontală implică relația dintre Vechiul Testament și Noul Testament și este unul dintre principalele moduri de a-L discerne pe Isus în scrierile lui Moise și ale tuturor prorocilor (Luca 24:27). Această tipologie constituie punctul central al studiului nostru din această săptămână.

Sensul tradițional al tipologiei poate fi rezumat prin următoarea definiție: „Studiul asupra persoanelor, evenimentelor sau instituțiilor (tipurile) pe care Dumnezeu le-a rânduit în mod divin pentru a prefigura împlinirea lor din vremea sfârșitului (antitipurile) în Hristos și în realitățile Evangheliei împlinite de El” (Richard M. Davidson, In the Footsteps of Joshua, 1995, p. 26). O astfel de definiție nu îi este impusă arbitrar Scripturii, ci rezultă din analiza pasajelor în care termenul grecesc typos (tip) apare în Noul Testament (1 Corinteni 10:1-13; Romani 5:12-21; 1 Petru 3:18-22; Evrei 8; Evrei 9), după cum se arată în lucrarea fundamentală a lui Richard M. Davidson, Typology in Scripture: A Study of Hermeneutical Typos Structures, 1981).

Identificarea tipologiei lui Iosua
Conform definiției lui Davidson, există patru criterii de identificare a tipurilor și antitipurilor: istoricitatea, corespondența, prefigurarea și amplificarea. În primul rând, tipurile sunt realități istorice consemnate în Vechiul Testament. Atunci când se întoarce la Vechiul Testament pentru a identifica tipuri, autorul Noului Testament caută evenimente, persoane sau instituții ancorate în istorie. De exemplu, nu există niciun sens tipologic în parabole (compară cu Iosua 9:7-15; 2 Samuel 12:1-4). În tipologie, Dumnezeu acționează în istorie, creând tipare cu sens profetic care să fie recunoscute ulterior de poporul Său și de profeți. Din perspectiva Noului Testament, nu există nicio îndoială că Iosua este un personaj istoric. În cuvântarea sa finală, Ștefan amintește rolul lui Iosua ca lider al poporului Israel în timpul cuceririi, perioadă în care cortul mărturiei a fost adus în Canaan (vezi Faptele apostolilor 7:44,45). De asemenea, Iosua este menționat în Evrei 4:7,8 ca acela care a adus odihnă temporară poporului Israel.

Un alt pas fundamental în identificarea relațiilor tipologice dintre Vechiul și Noul Testament este prezența corespondențelor legitime. Aceste corespondențe trebuie să fie valide din punct de vedere istoric, autentice, nu doar simple coincidențe sau închipuiri. Pe lângă corespondențele menționate în studiul de miercuri, Iosua și Isus împărtășesc același nume, deși diferențiat în ebraică și greacă, precum și în limba română. Acest lucru nu pare să fie întâmplător, din două motive. În primul rând, acest apelativ este primul din canonul biblic ce conține un element teoforic, mai precis, o particulă care face referire la numele lui Dumnezeu. Numele Iosua este combinația verbului ebraic yș’ (a salva) și a particulei yo (jo), care este o abreviere a lui Iahve (tradus de obicei prin „Domnul”). În al doilea rând, Iosua nu este numele lui original. Moise, probabil sub influență divină, i-a schimbat numele din Hosea (mântuire) în Iosua (Iahve este mântuire) (vezi Numeri 13:16).

Al treilea element care trebuie avut în vedere este prefigurarea. Dumnezeu conturează profetic tipuri legitime care ar putea fi recunoscute chiar înainte de împlinirea lor, cel puțin prin elementele lor de bază. Acest detaliu întărește ideea că autorii Noului Testament nu inventează legături între Testamente folosindu-se de imaginație. Elementul profetic al tipului din Vechiul Testament este deja inscripționat în textul biblic. Din acest motiv, publicul inițial putea înțelege acest sens anticipativ prin indiciile lăsate de autorii inspirați. Odată descoperite majoritatea indiciilor, pe măsură ce cititorii comparau o revelație anterioară cu una mai recentă, era firesc ca tipurile să devină mai evidente odată cu dezvoltarea canonului.

Aici trebuie subliniate din nou două aspecte importante. În primul rând, numai evenimentul hristic putea dezvălui pe deplin sensul mesianic al Vechiului Testament. În al doilea rând, în istoria interpretării, unele tipuri au fost recunoscute doar în retrospectivă. Totuși, aceste fapte nu exclud existența sensului profetic în contextul original și posibilitatea recunoașterii acestui sens de către publicul original. Identificarea acestor fundamente textuale constituie o modalitate de control interpretativ, împiedicând cititorul să impună textului ceva ce nu există. Fără astfel de elemente de control, tipologia degenerează ușor în alegorie. Alegoria a fost metoda predominantă de interpretare biblică în timpul Evului Mediu. Spre deosebire de tipologie, alegoria găsește în Vechiul Testament semnificații spirituale care sunt străine de intenția autorului și de contextul original.

Aici poate fi menționat un alt argument textual care validează tipologia lui Iosua din Vechiul Testament: caracterul unic al legăturii lui Iosua cu misiunea Îngerului Domnului, Hristosul preexistent din Pentateuh. Davidson sugerează că „descrierile misiunii lui Iosua și ale misiunii Îngerului Domnului conțin numeroase expresii paralele, folosind exact aceleași cuvinte ebraice. Atât Iosua, cât și Îngerul Domnului trebuiau să «me[argă] înaintea» și „să iasă înaintea” poporului Israel, să-i «duc[ă] [...] în țară» pe israeliți și să îi «pun[ă] în stăpânirea țării» (cf. Exodul 23:23; Numeri 27:17,21; Deuteronomul 3:28; Deuteronomul 31:3,23)”. Davidson subliniază, de asemenea, legătura directă dintre Iosua (preotul postexilic) și Mesia din Zaharia 6:12, unde „profetul echivalează numele lui Iosua cu Mesia”: „Şi să-i spui [lui Iosua]: «Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ‘Iată că un om al cărui nume este Odrasla va odrăsli din locul Lui şi va zidi Templul Domnului. [...]’»” (In the Footsteps of Joshua, p. 29, 30).

Ultimul criteriu de identificare a tipologiei aici este amplificarea. Acesta este bine ilustrat de metafora umbrei, utilizată de autorul Epistolei către evrei pentru a explica relația dintre sistemul levitic de daruri și jertfe, inclusiv de sărbători și ritualuri, care arătau spre lucrarea Domnului Isus. Amplificarea implică o evoluție sau o intensificare de la tip la antitip: un crescendo de la local la universal, de la provizoriu la definitiv, de la temporar la etern și de la sfera umană la cea divină.

Această progresie este evidentă în tipologia lui Iosua. Așa cum Iosua a condus cucerirea Canaanului și a oferit odihnă temporară poporului Israel, noul Iosua conduce armata cerească în lupta cosmică „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12). Victoria Lui este definitivă și oferă odihnă veșnică poporului lui Dumnezeu.

Tipologia biblică este un domeniu fascinant al studiilor biblice și nu ar trebui să fie rezervată cercetătorilor. În dialogul Său pe drumul spre Emaus, Isus i-a mustrat cu blândețe pe cei doi bărbați pentru că nu au înțeles Scripturile tipologic: „«O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus prorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?» Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:25-27). Fie ca adventiștii de ziua a șaptea să evite să facă aceeași greșeală astăzi!

Aplicație

Credincioșia lui Dumnezeu în prezent
Tipurile biblice au ca bază modele istorice care au fost influențate de intervenții divine ca urmare a promisiunilor lui Dumnezeu. Ele demonstrează credincioșia lui Dumnezeu în interacțiunile Sale cu omenirea și autoritatea Sa supremă asupra istoriei. Tipologia nu este doar o metodă de interpretare a Vechiului Testament în raport cu Domnul Isus, este și o modalitate de a interpreta istoria.

Cum crezi că te pot ajuta credincioșia și controlul lui Dumne­zeu asupra istoriei să faci față incertitudinilor din existența umană?

Tipurile în prezent
Pe de o parte, studiul tipologiei ne ajută să înțelegem cine este Domnul Isus și ce face Dumnezeu prin El. Ne arată cum persoane precum Moise, Aaron și David prefigurează rolurile lui Mesia de preot, de profet și de rege. În mod asemănător, tipurile instituționale, cum ar fi jertfele și sărbătorile religioase precum Paștele, dezvăluie natura substitutivă a misiunii Sale. Evenimentele tipologice indică, de asemenea, lucrurile pe care Isus le va realiza în favoarea poporului Său. Pe de altă parte, tipologia dezvăluie așteptările lui Dumnezeu de la copiii Săi.

Ținând cont de aceste două aspecte ale tipologiei, ce dezvăluie despre Domnul Isus următoarele tipuri și cum poți folosi exemplele acestea pentru a-ți modela viața în conformitate cu voia lui Dumnezeu?

1. Isaac întins pe altar, dând dovadă de supunere (Geneza 22, compară cu Evrei 11:17-19);
2. Iosif ca salvator al familiei sale în interacțiunea cu frații lui (Geneza 44; Geneza 45);
3. Moise ca eliberator și mijlocitor pentru poporul Israel (Exodul 32:30-34);
4. David ca rege ales (mesia) în interacțiunea lui cu Saul (2 Samuel 24; 2 Samuel 26).

Studiul 10, 29 noiembrie - 5 decembrie

Lesson image

Trimestrul 4, 2025

Lecții de credință din cartea Iosua