Credincioasa Sunca – partea I
Adaptare din Sunca, the Missionary Dog, de Anna Larsen. Publicată de Pacific Press Publishing Association, Inc. Folosită cu permisiune.
Lui Sunca nu îi convenea deloc. „De ce nu pot veni și eu?” părea să întrebe ea.
– Nu, Sunca, de data aceasta, rămâi acasă. M-am așezat în micul nostru Ford și am trântit ușa.
– Întoarce-te cu Damiana și ai grijă de lucrurile de aici! (Damiana era fata care ne ajuta în casă.) Apoi i-am arătat cu degetul spre casă. Pe când noi ne îndepărtam, Damiana se străduia din răsputeri să o țină în brațe pe Sunca, în timp ce noi ne luam rămas bun.
Sunca a fost o pacoste în ultima noastră călătorie, a alergat găinile și oile. Scumpii noștri frați indieni au fost neplăcut impresionați de ea. Așa că, de această dată, am hotărât să o lăsăm acasă. Nu am mers mult cu mașina pe drumul accidentat care ducea spre proiectul misionar Laro când soțul meu a exclamat:
– Uite-o cum vine! O puteam zări în oglindă. Sunca încerca să ne prindă din urmă.
– Ce să facem? am spus eu.
– Spune-i să meargă înapoi. Soțul meu a și oprit mașina în timp ce vorbea. Am coborât.
– Întoarce-te acasă, Sunca! am strigat.
Sunca s-a oprit și apoi a continuat să se apropie foarte încet, târându-se pe burtă, de parcă era în mari chinuri.
– Nu, Sunca, întoarce-te! i-am strigat. Mergi acasă! A trebuit să folosesc tonul cel mai supărat înainte ca Sunca să se întoarcă și, cu strângere de inimă, să pornească spre casă.
– Mi-e teamă că va veni din nou, am spus eu. Haide să mergem cu viteză, ca să nu mai poată veni după noi. Nu a fost ușor să mergem repede, deoarece drumul era accidentat; dar am reușit să scăpăm de câine. Totuși, am ajuns la o porțiune de drum atât de stricată, încât se făceau reparații. Și iat-o din nou pe Sunca! Era aproape extenuată, dar fericită că a reușit din nou să ne ajungă din urmă.
De această dată, am certat-o și mai aspru pe Sunca, deși îmi părea tare rău pentru ea.
– Întoarce-te, Sunca! Du-te acasă! Pleacă! Sunca și-a dat seama din tonul vocii mele că nu glumeam. S-a întors și, încet, a pornit spre casă. Am aruncat cu o piatră după ea pentru a accentua ce am spus și sunt sigură că a înțeles acest lucru. Totuși, nu a mers prea departe și s-a întors să se uite după noi. Înainte să intrăm pe autostradă, soțul meu s-a dus la Sunca și i-a spus pe un ton apăsat:
– Culcat, Sunca, culcat! Poate Sunca nu a înțeles „mergi acasă”, dar cu siguranță știa ce înseamnă „culcat”, și acum nu se mai îndoia că soțul meu era serios. Ea a rămas „culcată” când noi am intrat pe autostradă, unde puteam deja să mergem mai repede.
– După o vreme, se va întoarce acasă. Soțul meu privea în oglindă.
– Sărmana, nu se va mai ține după noi. În acea vineri după-masă am ajuns la destinație, un campus misionar numit Collana. Am petrecut acolo un Sabat frumos împreună cu alți credincioși și duminică dimineața, după ce am stabilit unele lucruri împreună cu profesorii noștri și le-am plătit salariile, am mers spre Laro. După-amiaza târziu ne-am apropiat de casă.
– Uite, Bennie! am spus eu. Privește! Uite cum stă acolo! Este Sunca!
Vă vine să credeți sau nu, când am ajuns în locul în care am lăsat-o pe Sunca în urmă, ea era culcată fix acolo și privea în direcția noastră. Când a văzut micul Ford albastru, a venit bucuroasă, alergând. Cât de credincioasă era mica noastră Sunca! Ea a stat acolo, fără hrană sau apă, două zile și jumătate și două nopți și ne-a așteptat. Ea a ascultat de porunca soțului meu, nu-i așa? (Va urma)