După aceea. [Al doilea Paşte: Slăbănogul de la Betesda, Ioan 5,1-15. Vezi harta p. 217; diagrama p. 229; despre minuni p. 208-213] Literal, după aceste [lucruri], aceeaşi expresie folosită la începutul capitolelor 6 şi 7 (vezi la cap. 6,1).

Un praznic. Dovezile textuale sunt împărţite între exprimarea aceasta şi praznicul.

Încă din vechime comentatorii au fost împărţiţi cu privire la identitatea acestei sărbători. Opinia părinţilor bisericeşti este împărţită între Paşte şi Ziua Cincizecimii şi cu adevărat un manuscris de la Oxford al Evangheliei din sec. al IX-lea merge până acolo încât să insereze sărbătoarea azimilor, în loc de sărbătoare a iudeilor, în felul acesta identificând sărbătoarea cu Paştele. Un altul, un manuscris ulterior, prezintă totuşi o încercare diferită de identificare inserând după iudeilor cuvântul corturile. În timpurile moderne unii comentatori au susţinut sărbătoarea înnoirii ca fiind cea menţionată aici, iar mulţi alţi susţin că această sărbătoare trebuie să fie identificată ca Purim. Astfel, aproape fiecare sărbătoare a anului religios iudaic avut susţinătorul ei. Deşi trebuie să se admită că nu se poate da un răspuns definitiv la această problemă, sunt anumite dovezi care pot fi luate în consideraţie pentru ajungerea la o concluzie ipotetică. În capitolul precedent (cap. 4,35) Isus declară că mai erau patru luni până la seceriş. Întrucât secerişul păioaselor avea loc în Palestina în aprilie şi mai, evenimentele din cap. 4 ar părea să fi avut loc în decembrie sau ianuarie. La data aceasta sărbătoarea înnoirii (cunoscută şi sub numele de Hanuca) era ţinută în toate sinagogile din Palestina. Este îndoielnic, totuşi, că aceasta era sărbătoarea la care se făcea referire aici, nu numai pentru că nu era una din sărbătorile la care în mod regulat iudeii mergeau la Ierusalim pentru a o celebra (vezi Exod 23,14; Deuteronom 16,16), ci şi pentru că avea loc iarna (vezi Ioan 10,22), un timp când bolnavii nu ar fi fost în pridvoarele care înconjurau scăldătoarea Betesda. Sărbătoarea următoare era Purim, care se ţinea la mijlocul ultimei luni a anului iudaic, aproape de întâi martie. Deşi la data aceasta vremea ar fi fost mai blândă, tot este îndoielnic că Purim este sărbătoarea de care este vorba aici, deoarece, ca şi sărbătoarea înnoirii, ea nu era una din marile sărbători pentru care iudeii călătoreau în general la Ierusalim.

Celelalte trei sărbători cu care a fost identificată sărbătoarea din cap. 5,1, Paştele, Ziua Cincizecimii şi Corturile, erau toate sărbătorite la Ierusalim şi erau în perioade de vreme blândă. Din acestea trei ar părea că Paştele are dovezile cele mai puternice în favoarea sa ca singura care poate fi luată în consideraţie în prezentul pasaj. Ea era identificată în felul acesta încă din secolul al doilea de Irineu (Against Heresies, II. 22, 3 în Ante-Nicene Fathers, vol. I, p. 391). Aceeaşi expresie o sărbătoare a iudeilor este folosită pentru Paşte în cap. 6,4; şi sărbătoarea din capitolul 5 este prima sărbătoare după cap. 4,35 la care Isus, la fel cu iudeii în general, ar fi urcat la Ierusalim. Vezi p. 192, 193; diagrama 5, p. 229; vezi la Matei 20,17.

Minunea aceasta şi ducerea lui Isus înaintea Sinedriului, care a urmat (vezi la v. 16,18), marchează încheierea lucrării iudeene. Acum era probabil Paştele din anul 29 d.Hr. (vezi p. 192; diagrama 5, p.229; vezi Nota adiţională la Luca 4), un an după prima curăţire a Templului (vezi la Ioan 2,13). Lucrarea iudeană a ocupat astfel cam un an, fiind întreruptă temporar de retragerea în Galileea menţionată în cap. 4,1-3.

S-a suit la Ierusalim. Vezi la Matei 20,17.

Poarta Oilor. [ Târgul oilor, KJV]. Gr. probatike, un adjectiv care se referă la ceva care are de a face cu oile. Traducătorii diferă asupra faptului dacă aceasta trebuie să fie înţeleasă aici ca însemnând târgul oilor, scăldătoarea oilor sau poarta oilor, care sunt toate interpretări posibile. În favoarea luării cuvintelor oi şi scăldătoare împreună şi exprimării: În Ierusalim este la scăldătoarea oilor [un loc] numit evreieşte Betesda, este faptul că toţi scriitorii creştini până în secolul al XIII-lea care se ocupă de acest pasaj îl înţeleg în felul acesta. Pe de altă parte dacă oi şi scăldătoare nu sunt luate împreună, iar oi este înţeles ca fiind numele prescurtat al unui anumit loc din Ierusalim, poarta oilor (Neemia 3,1; 12,39) pare să fie o identificare probabilă.

Scăldătoare. Deşi a fost o oarecare discuţie cu privire la amplasarea acestei scăldători ea este identificată în general cu o scăldătoare dublă, aflată acum sub ruinele bisericii Sfânta Ana, la nord de actuala Via Dolorosa. Scriind în secolul al III-lea, Origen descrie această scăldătoare ca fiind înconjurată de patru pridvoare cu al cincilea tăind-o de-a curmezişul, lucru care corespunde cu relatarea lui Ioan. Aşa cum există astăzi, este lungă de 55 de picioare şi lată de 12 şi se află la câteva picioare mai jos de nivelul terenului pentru că nivelul terenului este acum mai sus decât în timpurile antice. Ea este acoperită de cinci arcade care susţin podeaua vechii biserici care fusese clădită deasupra ei.

Betesda. Numele acestui loc apare folosit în manuscrise ca Bethezda, Bethzata, Belzatha, şi Bethsaida, iar dovezile textuale pentru fiecare din exprimările acestea nu sunt fără importanţă. Deşi nu se poate lua o decizie finală asupra acestei chestiuni, pare probabil că exprimarea originară era Bethzata, sau ceva asemănător, întrucât partea de nord-est a cetăţii, în care se pare că a fost situată scăldătoarea aceasta (vezi mai sus la scăldătoare) era numită Bezetha (vezi Iosif, Război, ii.19.4.[530; v. 4,2 [151]), care ar fi putut fi uşor o variantă a lui Bethzata.

Numele Betesda reiese că derivă din aramaică (aici numită ebraică) la fel ca şi în alte locuri din Ioan; vezi cap. 19,13.17; 20,16) beth chesda, casa milei. Se poate ca el să fi fost introdus în manuscrisele de mai târziu deoarece era un nume potrivit pentru un loc unde Isus îi vindecase pe bolnavi. Totuşi, întrucât Ioan nu face nici o încercare de a tâlcui numele aici, este evident el nu intenţiona să facă ceva deosebit din însemnătatea cuvântului şi traducătorii moderni ar face bine să urmeze exemplul lui, abţinându-se de a alegoriza numele.

Cinci pridvoare. Vezi mai sus la Scăldătoare.

Aşteptau mişcarea. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 146) pentru omiterea cuvintelor aşteptau mişcarea apei şi a întregului verset 4. Astfel întreaga istorisire cu un înger care conferea puteri supranaturale de vindecare apei scăldătorii pare să nu fi făcut parte din textul originar al Evangheliei, ci probabil a fost adăugat într-o încercare de a explica v. 7. Totuşi, faptul că legenda aceasta era bazată pe o tradiţie timpurie este indicat de faptul că Tertulian avea cunoştinţă de ea la începutul secolului al III-lea. Nu există nici o dovadă despre inserarea acesta înainte de vremea lui. Având în vedere v. 7, pasajul acesta păstrează în mod evident ceea ce era o părere populară cu privire la apele scăldătorii (vezi DA 201).

Învolburarea apei era reală (DA 202), dar este o dovadă implicită în relatarea legendei că această credinţă populară nu avea o dovadă mai profundă a faptelor. Cei mai puternici călcau în picioare pe cei slabi în nerăbdarea lor de a ajunge la apă când era agitată şi mulţi mureau pe marginea scăldătorii (vezi DA 201, 202, 206). Astfel cu cât un om era mai egoist, mai hotărât şi mai puternic, cu atât era mai probabil că va ajunge primul la scăldătoare şi va fi vindecat. Cei mai nevoiaşi erau cei mai puţin în situaţia de a avea folos, în timp ce Isus a ales cazul cel mai grav. Cel dintâi care ajungea la scăldătoare de fiecare dată când apele erau agitate se pare că era vindecat, în timp ce darurile lui Dumnezeu sunt indiferent pentru toţi aceia care se califică pentru a le primi. De asemenea, vindecarea avea loc numai periodic. Principiile cuprinse în această relatare a celor vindecaţi la scăldătoare, par straniu diferite de acele principii pe temeiul cărora Isus săvârşea minunile Sale (vezi p. 208, 209).

Treizeci şi opt de ani. Această afirmaţie este o mărturie importantă cu privire la natura cu adevărat miraculoasă a vindecării făcute de Isus, pentru că înlătură orice posibilitate ca omul să fi suferit de o incapacitate temporară. Pentru afirmaţii asemănătoare cu privire la alte minuni vezi Luca 13,11; Fapte 4,22. Acest bolnav şedea singur şi fără prieteni, un schilod paralizat (vezi DA 202, 203). Cazul său era cel mai grav din ale celor adunaţi pe marginea scăldătorii (vezi DA 206).

Vrei? Ar trebui să fie evitat prea mult accent pe funcţia voinţei implicată în această întrebare, pentru că textul grecesc prezintă înţelesul simplu: Doreşti să fii vindecat? Întrebarea lui Isus era retorică, pentru că era evident că omul dorea să fie eliberat de boala sa, dar a servit ca să întoarcă atenţia suferindului de la boala lui la Isus şi la problema vindecării.

Nu am pe nimeni. Răspunsul patetic al omului suferind descoperă o istorie de suferinţă fizică, de părăsire de către prieteni şi de repetată redeşteptare a nădejdii, urmată de fiecare dată de o amară dezamăgire. La acest punct din naraţiune nădejdea lui încă era concentrată la scăldătoarea presupus miraculoasă. Pare că nu-i venise încă în minte gândul că Isus l-ar putea vindeca prin alte mijloace.

Scoală-te. Cuvintele lui Isus de aici sunt impresionant de asemănătoare cu acelea din Marcu 2,11. Concizia şi caracterul direct trebuie să fi inspirat încredere bolnavului (vezi DA 202, 203). Pe cât se pare Isus nu a făcut nici o încercare de a combate superstiţia cu privire la scăldătoare şi nici nu a supus cercetării cauzele bolii omului. Ci, printr-o abordare pozitivă, a prescris omului să-şi demonstreze credinţa. Pentru cererile pe care Isus le-a făcut celor pe care urma să-i vindece vezi p. 209.

Patul. O saltea de paie care se putea înfăşura uşor şi purta pe umeri.

Îndată. Ioan foloseşte cuvântul acesta mult mai puţin frecvent decât Marcu (vezi la Marcu 1,10) şi aici este în contrast izbitor cu cei treizeci şi opt de ani în cursul cărora omul fusese bolnav.

Umbla. Forma cuvântului folosit aici în textul grec lasă să se înţeleagă nu numai un singur act de umblat, ci o nouă capacitate pe care omul a continuat să o posede. Din punct de vedere fizic el a intrat într-un nou fel de viaţă.

Sabat. Aceasta este cea dintâi din cele şapte minuni săvârşite în Sabat relatate (vezi minunile 3,5,6,9,27-29, din lista de la pag. 210-213). Acum pentru prima dată Isus a combătut pe faţă reglementările rabinice cu privire la Sabat (vezi la Marcu 1,22; 2,23-28; 7,6-13). Faptul că El a făcut lucrul acesta când cetatea era plină de vizitatori la sărbătoare şi că El a dramatizat respingerea din partea Sa a unor astfel de tradiţii prin săvârşirea unei minuni şi prin publicitatea făcută ei, punând pe om să-şi ducă patul, demonstrează importanţa pe care El o dădea chestiunii. Vezi la Ioan 5,10.16.

Nu-ţi este îngăduit. [Nu e legal, KJV]. Vezi la Marcu 2,24. Iudeii păreau să fie preocupaţi nu de faptul că omul fusese vindecat în Sabat, ci că ducea o povară, patul său, în acea zi. Legea tradiţiei iudaice prevedea reglementări stricte cu privire la purtarea de poveri în ziua de Sabat. Astfel Mişna prezintă o listă de 39 de feluri de lucrări care nu pot fi săvârşite în ziua de Sabat, ultima fiind transportarea dintr-un loc în altul (Mişna, Shabbath 7, ed. Socino a Talmudului, p. 349). Un alt pasaj mişnaic declară că dacă un om duce în loc public o persoană vie într-un pat, el nu este vinovat nici cu privire la pat, pentru că patul este subsidiar lui (Mişna, Shabbath, 10, ed. Socino a Talmudului, p. 448), lucru care părea să lase să se înţeleagă că purtarea unui pat gol ar fi considerată o încălcare.

Cel ce m-a făcut. Omul mai înainte invalid pare că n-a făcut nici o încercare de a-şi justifica fapta în termenii legii iudaice, ci a apelat în schimb la autoritatea mai înaltă pe care experienţa sa îi arătase că o posedă Isus.

Cine este omul acela? [Care om?, KJV]. Aceia care au pus întrebarea aceasta ştiau foarte bine că nimeni altul în afară de Isus nu ar fi putut săvârşi minunea, dar probabil căutau o dovadă directă prin care ei puteau să-L declare un călcător al rânduielilor lor cu privire la Sabat. Aşa cum dovedesc evenimentele de mai târziu (v. 16-47), ei socoteau că aveau o acuzaţie clară împotriva Lui.

Se făcuse nevăzut. Gr. ekneuo, a se strecura afară, a se îndepărta pe neobservate. Scopul lui Isus la săvârşirea acestei minuni nu era de a Se prinde într-o ceartă de cuvinte cu iudeii, ci de a demonstra printr-un fapt concret şi impresionant natura adevăratei ţineri a Sabatului şi de arăta falsitatea restricţiilor tradiţionale cu care Fariseii căutau să lege naţiunea lor.

Norodul. [Mulţimea, KJV]. Ierusalimul era deosebit de aglomerat în timpul marilor sărbători (vezi v. 1) şi fără îndoială minunea aceasta a fost săvârşită în prezenţa multora care urmau să ducă vestea despre ea mult peste graniţele Iudeii. E demn de notat că Isus n-a cerut nici o mărturisire de credinţă din partea bolnavului înainte de vindecarea lui. Evident, însă, credinţa lui s-ar urcat la nivelul cerut de ocazie.

IND=200 14. Isus l-a găsit. [Isus îl găseşte, KJV]. Se pare că Isus l-a căutat pe om pentru că influenţa spirituală a vindecării nu ajunsese încă să acţioneze asupra lui. Deşi scopul mai mare al minunii pare să fi fost de arăta iudeilor lipsa de însemnătate a tradiţiilor lor (vezi la v. 10), Isus nu a neglijat mântuirea celui pe care El îl vindecase.

Templu. Gr. hieron, un cuvânt care se referă la întregul complex al Templului şi nu la sanctuarul propriu zis (vezi la Matei 4,5). Isus l-a găsit probabil pe om în una din curţile Templului.

Să nu mai păcătuieşti. Sau să nu păcătuieşti mai departe. Isus a îndreptat mintea omului de la bunăstarea lui fizică, la nevoia lui de igienă spirituală. Răspunsul lui la Betesda la porunca lui Isus: Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă, fusese un răspuns al credinţei, începutul atât sănătăţii spirituale, cât şi fizice. Acum îndemnul mai departe al lui Isus, Să nu mai păcătuieşti, lasă să se înţeleagă atât că viaţa lui anterioară fusese o viaţă de păcat (vezi DA 202), cât şi că păcatele acelea fuseseră iertate. Legătura intimă dintre vindecarea fizică şi iertarea păcatelor fusese demonstrată în vindecarea paraliticului (Marcu 2,5-12).

Ceva mai rău. Aceasta ar putea să fie înţeleasă ca o recădere într-o boală şi mai rea decât aceea de care suferise omul mai înainte, poate o boală acută în locul infirmităţii cronice de care suferise atât de mult timp. Totuşi, din pasajul acesta n-ar trebui să se tragă concluzia că boala constituie o pedeapsă divină pentru o viaţă nelegiuită din partea celui atins, sau că boala în mod necesar urmează după o viaţă de păcat. Istoria vieţii lui Iov şi cuvintele lui Isus cu privire la omul orb (cap. 9,2.3) arată lămurit primejdia asumării unei astfel de legături. Vezi la Iov 42,5; Psalmii 38,3; 39,9.

A spus iudeilor. Se pare că omul l-a identificat pe Binefăcătorul său iudeilor deoarece căuta să-şi uşureze condamnarea din partea lor prin conlucrare, răspunzând la întrebarea lor (vezi v. 1013) şi, de asemenea, pentru că acum dorea să vestească cunoaşterea aceluia care-l vindecase./IND

Să urmărească pe Isus. Isus a fost dus înaintea Sinedriului şi acuzat de călcarea Sabatului (vezi DA 204) şi la acuzaţia aceasta a fost adăugată aceea de hulă (v. 18). Conducătorii naţiunii căutau să contracareze marea influenţă de netăgăduit a lui Isus asupra poporului (vezi la cap. 2,23). De asemenea, ei au pus spioni să-L urmărească pe cât se pare pentru a construi o acuzaţie, aşa încât să-L poată osândi la moarte (vezi DA 213).

Prin acţiunea lor de a-L cenzura public pe Isus în primăvara anului 29 d.Hr., conducătorii iudei au căutat să submineze autoritatea şi influenţa Lui faţă de popor (DA 213). Ei au dat o proclamaţie publică avertizând naţiunea contra Lui într-un efort de a găsi o cauză de acţiune juridică împotriva Lui. În deplină cunoştinţă că opoziţia lor faţă de El era fără scuză, ei au devenit şi mai înverşunaţi contra Lui de acum înainte şi au început să facă planuri cum să-I poată lua viaţa. Ei au izbutit să pună în aplicare planul acesta doi ani mai târziu, la Paştele din anul 31 d.Hr.

În primăvara anului 29 d.Hr. ei au avut dovezi depline cu privire la mesianitatea Lui – aveau cunoştinţă de vedenia lui Zaharia (Luca 1,5-20), de vestirea păstorilor (Luca 2,8-12), de venirea magilor (Matei 2,1.2), de vizita lui Isus la Templu la vârsta de 12 ani (Luca 2,42-50), de mărturia lui Ioan Botezătorul cu privire la Hristos ca Mesia (Ioan 1,19-34). Mai de curând ei avuseseră dovezi în plus cu privire la desăvârşirea vădită în caracterul lui Isus, cu privire la temeinicia învăţăturilor Lui şi cu privire la caracterul divin al minunilor Lui. Pe lângă toate acestea ei aveau profeţiile. Iudeii ar fi trebuit să fie impresionaţi că acestea se împlineau în evenimentele care aveau loc atunci.

În ziua Sabatului. Iudeii pare să nu-l fi pedepsit pe om pentru faptul că şi-a cărat patul în Sabat, în afară de mustrarea lui publică. Dar pe Isus, autorul minunii, ei căutau să-L omoare, probabil atât pentru că vindecase pe om, cât şi pentru că îi poruncise să-şi după patul în Sabat (vezi la cap. 7,22-24; 9,6.14). În timp ce era permis de legea iudaică să se trateze un om care era bolnav acut, tratarea unui caz cronic ca acesta era interzisă. Astfel un vechi comentariu iudaic, scris la multe secole după timpul lui Isus, dar care fără îndoială reflectă situaţia de pe vremea Lui, declară: Este îngăduit unei persoane să vindece în Sabat? Învăţătorii noştri au învăţat: Primejdia de moarte depăşeşte Sabatul, dar dacă este îndoielnic că el [un om bolnav] îşi va recâştiga sănătatea sau nu, nu ar trebui să seîncalce Sabatul [din cauza lui] (Tanchuma B citat în Strack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. I, p. 624). În cazul de faţă alegerea de către Isus a unui om care fusese bolnav de 38 de ani pare să fi fost făcută intenţionat pentru a demonstra falsitatea unor astfel de restricţii legale.

Lucrează până acum. Literal, lucrează până acum. Prin cuvintele acestea Isus asigura pe ascultătorii Săi că Dumnezeu, care crease lumea, încă mai lucra activ în mijlocul lor, chiar şi în ziua de Sabat (vezi EGW Material suplimentar la Fapte 17,28). Aceasta era o contrazicere a vederii deiste din unele cercuri ale iudaismului care tindeau să Îl facă pe Dumnezeu atât de distant de lume, încât să nu aibă contact cu ea. Chiar şi mai mult decât atât, cuvintele lui Isus erau o susţinere că faptele Sale, aşa cum erau descoperite în minunea de vindecare pe care tocmai o săvârşise, erau într-adevăr o lucrare a lui Dumnezeu. Gândul exprimat aici este fundamental pentru cuvântarea lui Isus din Ioan 5,19-47.

Şi Eu. Sau Eu de asemenea. Folosirea emfatică a pronumelui cu conjuncţia coordonatoare lasă să se înţeleagă egalitatea dintre Isus şi Dumnezeu.

Tatăl Său. Literal, Propriul Său Tată. A vorbi despre Dumnezeu ca Tată nu era ceva cu totul străin de uzanţa iudaică. Ocazional în literatura intertestamentală (vezi p. 84-86) Dumnezeu este numit Părintele iudeilor (vezi Jubilee 1,24.25.28; Tobie 13,4). De câteva ori în rugăciuni El este numit Tatăl meu (vezi Eclesiasticus 23,1.4; Înţelepciune 14,3). Nu pentru o astfel de expresie Îl acuzau acum iudeii pe Isus de hulă. Fără îndoială, dându-Şi seama că ei nu aveau replică la apărarea Lui pentru vindecarea făcută în ziua de Sabat (vezi la Ioan 5,17), ei au trecut la contestarea pretenţiei Lui de egalitate cu Dumnezeu, pe care o recunoşteau ca implicită în declaraţia Lui: Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu lucrez. Ioan lămureşte distincţia din mintea iudeilor dintre vorbirea despre Dumnezeu ca Tată al cuiva şi pretenţia implicată a lui Isua că Dumnezeu era propriul Său Tată într-un înţeles special.

Deopotrivă cu Dumnezeu. [Egal cu Dumnezeu, KJV]. Vezi la Filipeni 2,6; vezi la Ioan 1,1. Recunoaşterea aici că legătura Tată –Fiu dintre Dumnezeu şi Hristos este una de egalitate este deosebit de însemnată. A fost uneori prezentat argumentul că Isus era Fiul lui Dumnezeu numai în acelaşi sens cum toţi oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu şi anume, în virtutea creaţiunii şi ca Părinte spiritual. S-a arătat că termenul fiu al lui Dumnezeu era adesea folosit în lumea greco-romană ca titlu pentru împăraţi, că erau semi-zei, dar nu că în mod necesar posedau divinitate deplină. Totuşi, relatarea lui Ioan arată că iudeii înţelegeau clar cuvintele lui Isus ca fiind o declaraţie a egalităţii cu Cel Prea Înalt.

Fiul. Deşi Isus S-a referit adesea la Sine numindu-Se Fiul Omului, un titlu care scotea în evidenţă natura Lui omenească şi probabil lăsa să se înţeleagă mesianitatea Sa (vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10), în contextul prezent titlul absolut de Fiu înseamnă clar Fiul lui Dumnezeu. Lucrul acesta este evident atât din faptul că El îl foloseşte în legătură cu Tatăl, cât şi din referirea Lui la Fiul lui Dumnezeu în Ioan 5,25. Este un lucru semnificativ că atunci când iudeii Îl acuzau pe Isus că pretinde divinitatea, El a stăruit să explice şi să amplifice pretenţia aceea şi nu să o minimalizeze în nici un fel. Vezi Notă adiţională la capitolul 1.

De la Sine. Adică, din propria Sa părere, din propria Sa iniţiativă.

Vede pe Tatăl făcând. [Vede pe Tatăl că face, KJV]. Literal, vede pe Tatăl făcând. Faptele lui Isus erau în completă armonie cu felul în care Tatăl îl tratează pe om. Mai mult decât atât, ele erau expresia supremă din partea lui Dumnezeu a grijii Sale iubitoare pentru om. Faptul că Isus putea să exprime atât de complet caracterul Tatălui era posibil numai pentru că Fiul dădea ascultare deplină voii Tatălui.

Iubeşte pe Fiul. Vezi cap. 3,35.

Tot. [Toate lucrurile, KJV]. Aici Isus afirmă perfecta Lui înţelegere a voii Tatălui. Numai

cineva care era El Însuşi Dumnezeu putea să ridice în mod cinstit o astfel de pretenţie.

Lucruri mai mari. Adică, mai mari decât minunile de vindecare pe care Isus le săvârşise (vezi la v. 21). Tăria declaraţiei lui Isus este mai remarcabilă prin faptul că era făcută în faţa condamnării pentru minunea pe care chiar o săvârşise.

După cum Tatăl. Comparaţia este în ea însăşi o implicaţie a egalităţii Fiului cu Tatăl. Iudeii credeau pe bună dreptate că învierea morţilor era o prerogativă divină; pretinzând că are aceeaşi putere, Isus afirma divinitatea Sa.

Fiul dă viaţă. Fără îndoială aceasta se aplică atât la puterea Lui de a învia morţii la trâmbiţa din urmă (1 Corinteni 15,52), cât şi la puterea Lui de a da o viaţă nouă fiecărui creştin care încearcă naşterea din nou (vezi cap. 3,3). De abia mult mai târziu literatura iudaică arată că învierea era considerată a fi o lucrarea a lui Mesia; în cuvântarea de faţă, totuşi, Isus nu scotea în evidenţă mesianitatea Lui, ci mai degrabă divinitatea Lui.

Tatăl nici nu judecă. Tatăl a încredinţat în mâinile Fiului realizarea cu succes a lucrării de răscumpărare. Tatăl nu a devenit om, El nu Şi-a dat viaţa ca să-l mântuiască pe om; dar Fiul, care cu adevărat S-a făcut om şi Şi-a dat viaţa pentru neamul omenesc, este Cel îndreptăţit ca să judece pe aceia care L-au lepădat. Numai El cunoaşte deplina putere a ispitei. Numai El a purtat păcatele lumii. Vezi la Ioan 5,27.29; Evrei 4,15.

Să cinstească. [Să onoreze, KJV]. În cadrul lor imediat, cuvintele lui Isus îi îndemnau pe ascultătorii Săi, care mărturiseau că Îl onorează pe Dumnezeu, ca exact pentru acelaşi motiv să Îl onoreze şi pe Fiul. Este cu neputinţă, de fapt, să-L onorezi pe Dumnezeu fără să-L onorezi pe Fiul, pe care El L-a trimis.

Adevărat. Vezi la Matei 5,18; Ioan 1,51.

Cine aude. Versetul acesta este semnificativ în ce priveşte strânsa legătură pe care o demonstrează între auzire şi credinţă. De fapt cele două acte sunt exprimate în textul grecesc prin participii care au un articol comun, lăsând să se înţeleagă că auzirea nu are însemnătate decât dacă cineva şi crede. Vezi la Matei 7,24. Aici Isus accentuează mai departe supunerea Sa faţă de Tatăl, deoarece solia Fiului (cuvântul Meu) este destinată să aducă pe oameni să creadă în Tatăl şi să-şi pună încrederea în El.

Are viaţa veşnică. [Are viaţă veşnică, KJV]. Declaraţia aceasta este mai mult decât o făgăduinţă cu privire la viaţa veşnică viitoare; ea este o asigurare că credinciosul poate începe să se bucure acum şi aici de viaţa care este veşnică în calitate, deoarece este unit spiritual cu Domnul Său, de Cărui viaţă se împărtăşeşte. Duhul lui Dumnezeu primit în inimă, este începutul vieţii veşnice (DA 388). Vezi Ioan 6,47; 1 Ioan 5,11.12; vezi la Ioan 3,16.

Nu vine la judecată. [Nu vine la condamnare, KJV]. Vezi Ioan 3,18; Romani 8,1.

A trecut. [E trecut, KJV]. Literal, a trecut. Trecerea de la moarte la viaţă nu este numai o transformare corporală la învierea viitoare, ci şi o experienţă prin care fiecare creştin adevărat a trecut deja şi de ale cărei roade continuă să se bucure. Din punct de vedere spiritual, schimbarea crucială de la moarte la viaţă are loc atunci când un om este născut din nou (vezi Efeseni 2,5; Coloseni 2,13; 3,1; vezi la Ioan 1,13; 3,5).

Adevărat. Vezi la Matei 5,18; Ioan 1,51.

Vine ceasul şi acum a şi venit. În timp ce expresia vine se aplică lămurit la învierea literală din viitor (vezi v. 28), cuvintele acum a şi venit par să se refere la experienţa la care Isus chiar S-a şi referit mai înainte, când creştinul a trecut din moarte la viaţă (v. 24). În felul acestea ele sunt o reamintire că o înviere spirituală este de îndată disponibilă pentru oricine, care, deşi mort spiritual, va auzi glasul Fiului lui Dumnezeu. Vezi folosirea similară a acestor expresii în cap. 4,21.23.

De asemenea, este adevărat că versetul prezent pare să vorbească numai de o înviere parţială, în timp ce v. 28 declară lămurit că la învierea viitoare toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Astfel înţeles, v. 25 poate fi văzut ca referindu-se la învierea specială a multor sfinţi care muriseră, dar au înviat la învierea lui Hristos ca primele roade ale biruinţei (vezi Matei 27,52.53).

Căci după cum…tot aşa. Vezi la v. 21.

A dat şi Fiului. Vezi la cap. 6,37.

Viaţa în Sine. În Hristos este viaţă, originală, neîmprumutată, nederivată (DA 530). Totuşi ca Fiu întrupat care Se golise pe Sine (Filipeni 2,7, RSV) de exercitare a prerogativelor Sale divine, vorbind de existenţa Sa pe pământ ca om între oameni, Hristos putea să Se refere la faptul că El poseda viaţa ca un dar de la Dumnezeu. Divinitatea lui Hristos este asigurarea credinciosului de viaţă veşnică (DA 530). Vezi Nota adiţională la capitolul 1.

IND=200 27. Putere. [Autoritate, KJV]. Însărcinând pe Fiul să execute planul de răscumpărare pentru mântuirea omului şi slava lui Dumnezeu, Tatăl I-a încredinţat de asemenea executarea judecăţii. Că lucrurile trebuia să fie aşa este ceva logic, pentru că Fiul lui Dumnezeu, o fiinţă divină, este şi Fiul omului, o fiinţă omenească, care a rezistat la ispită (Evrei 4,15), a purtat ca înlocuitor păcatul şi a gustat moartea. Totuşi este biruitor în lupta cu Satana. Nici o altă fiinţă din univers nu este calificată în felul acesta să pronunţe judecata veşnică asupra oamenilor şi nici o altă fiinţă nu poate să proslăvească şi să îndreptăţească pe Dumnezeu prin judecata aceea. Vezi la v.

22.

Vine ceasul . Vezi la v. 25.

Toţi. Aceasta este o referire la învierea celor morţi la sfârşitul lumii, fără a face o distincţie între învierea prima şi a doua (vezi Apocalipsa 20,5.6). Gândirea iudaică pe vremea lui Isus era împărţită în ce priveşte chestiunea învierii. Saducheii tăgăduiau că morţii ar învia vreodată, în timp ce Fariseii susţineau cu putere că ei vor învia. Chiar şi între iudei care susţineau doctrina învierii, pare, de asemenea, că exista o împărţire cu privire la cine urma să fie cuprins în ea, unii susţinând că numai cei drepţi urmau să învie, alţii susţinând că atât cei drepţi, cât şi cei nelegiuiţi urmau să iasă din mormintele lor. În sensul acestei vederi din urmă, un document de la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea î.Hr. îi prezintă pe patriarhi declarând: Atunci şi noi vom învia, fiecare din noi în seminţia sa, închinându-ne Împăratului cerului. Atunci, de asemenea, toţi oamenii vor învia, unii spre salvă şi unii spre ocară (The Testament of Benjamin, 10.7.8, RH Charles, The Apocripha and Pseudoepigrapha, vol. 2, p. 359). Isus, în acord cu practica Lui obişnuită, nu a intrat în discuţie cu privire la diferitele vederi susţinute de iudei cu privire la înviere, ci doar a anunţat adevărul că toţi cei din morminte…vor ieşi afară din ele./IND

Cei ce au făcut binele. Nu trebuie să se deducă din aceste cuvinte că mântuirea este câştigată prin facerea de bine. Faptele bune şi faptele rele sunt la fel o reflectare a stării spirituale a omului. Pomii pot fi judecaţi buni sau răi după roadele lor şi, în consecinţă, vrednici de cultivare sau de distrugere, deşi bunătatea sau răutatea intrinsecă a pomului nu rezidă în roadele lui. La fel, oamenii s-ar putea să fie categorisiţi după felul faptelor lor, deşi faptele sunt doar semne exterioare ale stării lor spirituale lăuntrice, care este factorul determinant în mântuirea lor.

Vor învia pentru viaţă. [Învierea vieţii, KJV]. Adică o înviere care este caracterizată prin sau are ca rezultate viaţa veşnică; o înviere, într-adevăr, care este cu adevărat viaţa însăşi datorită faptului că este efectuată de viaţa lui Hristos de care credinciosul se împărtăşeşte. Hristos S-a făcut

o carne cu noi, pentru ca noi să putem deveni un spirit cu El. Datorită acestei uniri noi vom ieşi din mormânt – nu numai ca o manifestare a puterii lui Hristos, dar pentru că, prin credinţă, viaţa Lui a devenit viaţa noastră (DA 388).

Judecată. [Damnaţie, KJV]. Gr. krisis, judecată. Contrastul acestui cuvânt cu viaţa arată că el trebuie să fie înţeles în sensul de judecata adversă. Acesta este acelaşi cuvânt tradus judecată în v. 24 şi 22; toate acestea părând să arate că judecata la care se face referire acolo ca fiind încredinţată lui Hristos este în primul rând judecata celor nelegiuiţi. Vezi la cap. 9,39.

Nu pot să fac nimic. Vezi v. 19; cap. 6,38.

După cum aud. Adică, de la Tatăl.

Judecata. Gr. krisis, vezi la v. 29. Având în vedere contextul, cuvintele lui Isus de aici sunt o enunţare a dreptăţii condamnării din partea Sa a păcătoşilor la judecata finală. Vezi la v. 22.27.

Tatălui. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) omiterea acestui cuvânt.

Mărturisesc despre Mine. În ce priveşte mărturia juridică privitoare la anumite faze, cel puţin, a vieţii personale a cuiva, Mişna declară: Nimeni nu poate depune mărturie cu privire la sine (Mişna Kethaboth 2.9, ed. Socino a Talmudului, p. 151). Afirmaţia lui Isus din versetul de faţă era intenţionată probabil să facă apel la acest tip de gândire printre ascultătorii Săi. La prima vedere cap. 8,14 pare să fie o contrazicere a declaraţiei sale de aici. Totuşi, în fiecare caz, cuvintele lui Isus au fost potrivite ca să se potrivească gândirii ascultătorilor Săi. În cap. 8,14 discuţia nu era cu privire la legătura Lui cu Tatăl, ci mai degrabă la declaraţia Lui: Eu sunt lumina lumii, pe care Fariseii o respinseseră pentru că El o spunea cu privire la Sine. La obiecţia aceasta Isus a insistat totuşi că cuvintele Sale sunt adevărate. În pasajul de faţă, însă, cadrul este diferit: aici, Isus a căutat să demonstreze dependenţa Lui de Tatăl Său atrăgând atenţia la lucrările pe care El era împuternicit să le săvârşească drept dovadă a pretenţiilor Sale (cap. 5,36.37). Pentru a impune susţinerea Sa, El pare să fi reamintit ascultătorilor Săi de principiul iudaic că mărturia privitoare la propria umblare a cuiva nu era considerată valabilă.

Un Altul. Din vechime comentatorii au înţeles versetul acesta în două feluri. Unii au luat cuvintele un altul ca referindu-se la Ioan Botezătorul, având în vedere contextul imediat (v. 3335), şi fără îndoială ascultătorii de atunci L-au înţeles în felul acesta (vezi la v. 34). Astfel, recunoscând că propria Sa autoritate nu era acceptată (v. 31), Isus a dezvoltat propria Sa argumentaţie printr-un apel la patru mărturii diferite: 1) la mărturia lui Ioan (v. 32-35); 2) la minuni

(v. 36), pe care iudeii nu le puteau trece cu vederea; 2) la mărturia Tatălui (v. 39); şi 4) la Scripturi

(v.39) şi îndeosebi la scrierile lui Moise (v. 45-47), pe care iudeii îl recunoşteau ca fiind autorul lor cel mai de frunte.

În timp ce nu tăgăduiesc împătrita argumentare a lui Isus, mulţi alţi interpreţi au înţeles că versetul de faţă se aplică mai degrabă la Tatăl, în anticipare faţă de v. 37. Ei au atras atenţia la faptul că v. 32 este la timpul prezent, o exprimare corespunzătoare a mărturiei continue a Tatălui cu privire la Fiul Său, în timp ce v. 33-35, care se aplică desluşit la Ioan, sunt la trecut, întrucât lucrarea lui în timpul de faţă se terminase.

Voi aţi trimis. Aceasta este probabil o referire la incidentul relatat în cap. 1,19-27.

Mărturia…de la un om. [Mărturie de la om, KJV] Când Isus a declarat că era un altul care dădea mărturie despre El (v. 32) mulţi dintre iudei s-au gândit fără îndoială imediat că El Se referea la Ioan Botezătorul (vezi cap. 1,7.8.15-18.26.27.29-36). Isus a mers mai departe spre a arăta că Ioan dăduse într-adevăr mărturie cu privire la adevăr, dar că valabilitatea propriilor Sale pretenţii nu stătea sau cădea datorită unei astfel de mărturii omeneşti.

Ca să fie mântuiţi. Deşi recunoscând că adevărul cuvintelor Sale nu depindea de faptul că Ioan mărturisea cu privire la ele, Isus a reamintit cu toate acestea iudeilor că Ioan mărturisise cu privire la Sine, pentru că un mare număr de oameni credea în Ioan (vezi Matei 21,26). Apelând la o astfel de mărturie, Isus putea încuraja pe unii să creadă în El şi în felul acesta putea să-i salveze.

Lumina. Gr. luchnos, o lampă (vezi la cap. 1,9). Apostolul Ioan declară cu privire la Botezătorul că nu era el Lumina (v. 8). Că Ioan Botezătorul era o lampă în comparaţie cu Hristos care era adevărata Lumină (v. 9). Aşa cum lampa nu mai este de trebuinţă când s-a arătat lumina zilei, tot aşa lucrarea lui Ioan a fost depăşită de aceea a lui Isus.

Cuvântul tradus aprinsă este o formă a verbului kaio, a fi aprins şi în felul acesta poate lăsa să se înţeleagă că Ioan era doar o lumină secundară, ea însăşi aprinsă de la Lumina mai mare.

Voi aţi vrut. Cu privire la popularitatea lui Ioan vezi Matei 3,5-7; 21,26.

Câtăva vreme. La data cuvântării de faţă lucrarea publică a lui Ioan ajunsese deja la sfârşit şi separe că el era în temniţă (vezi la Luca 3,19.20).

Decât a lui Ioan. Având în vedere contextul din v. 34 pare clar că Isus vrea să spună aici că El are o mărturie mai însemnată decât oricare mărturie pe care o putea da Ioan despre El. Lucrările. Acestea nu cuprind numai minunile lui Isus ci întreaga Lui lucrare pentru oameni: viaţa Lui lipsită de păcat, învăţătura Lui, faptele Lui de îndurare, moartea Lui şi învierea Lui. Luate laolaltă faptele acestea constituie o mărturie cu privire la adevărul pretenţiilor Lui, o mărturie de care nici o declaraţie omenească nu se poate apropia în însemnătate. Dovada cea mai de seamă că El a venit de la Dumnezeu este că viaţa Lui descoperea caracterul lui Dumnezeu (DA 407).

Tatăl. Mărturia supremă cu privire la adevărul care este în Hristos nu se găseşte nici în mărturia omenească, nici în lucrările lui Hristos, ci în glasul lui Dumnezeu vorbind inimii omeneşti. Când creştinul cunoaşte în propria sa inimă că Tatăl …a mărturisit El însuşi despre Hristos, el posedă o certitudine care întrece toate celelalte asigurări. Poate Isus se gândea şi la glasul din cer de la propriul Său botez (vezi la Matei 3,17).

Voi nu…aici. Ascultătorii lui Isus auziseră mărturia lui Ioan şi văzuseră lucrările lui Isus, dar în ce priveşte al treilea fel de mărturie, mărturia Tatălui descoperită inimii, ei nu ştiau nimic, pentru că, aşa cum le spunea Isus, nu credeţi în Acela pe care L-a trimis El (v. 38). Deşi auzirea mărturiei omeneşti şi observarea faptelor lui Isus s-ar putea să vină înaintea credinţei, dovada supremă a mesianităţii şi divinităţii lui Hristos poate fi avută numai după ce credinţa a început să crească în inimă. Numai cu urechea şi ochiul credinţei poate să fie auzit şi văzut Tatăl şi cuvântul Său, pe care-l rosteşte despre Isus Hristos, poate să rămână în om şi să fie înţeles de el. Dar când acest cuvânt rămâne înăuntru şi este înţeles, nu există certitudine mai mare.

Cercetaţi Scripturile. Pasajul acesta poate fi tradus fie ca o simplă afirmaţie: Voi cercetaţi Scripturile, fie ca o poruncă: Cercetaţi Scripturile. Contextul pare să arate că aceste cuvinte sunt cel mai bine înţelese ca o declaraţie simplă a lui Hristos făcută iudeilor: Voi cercetaţi Scripturile fiindcă gândiţi că aveţi viaţa veşnică într-însele, dar ele sunt mărturiile privitoare la Mine! Era o veche părere a iudeilor că o cunoaştere a Legii va asigura prin ea însăşi cuiva viaţa veşnică. Astfel, se spune că Hilel, un rabin al secolului I î.Hr., a declarat: Cine şi-a agonisit cuvinte din Tora, şi-a agonisit viaţa lumii viitoare (Mişna, Aboth, 2,7, ed. Socino a Talmudului, p. 17). Isus Se foloseşte aici de credinţa aceasta pentru a reaminti iudeilor că Scripturile în care ei credeau că află viaţa veşnică, erau chiar scrierile care mărturiseau despre El (vezi PP 367). Pasajul acesta a fost folosit de asemenea cu efect ca un îndemn la studierea Scripturilor (2T 121). Dacă iudeii ar fi cercetat Scripturile cu ochii credinţei, ar fi fost pregătiţi să-L recunoască pe Mesia când a stat în mijlocul lor.

Un pasaj aproape identic cu acesta apare într-o evanghelie apocrifă descoperită în Egipt pe un papirus scris cel mai târziu pe la anul 150 d.Hr. El zice: Întorcându-Se către mai marii poporului, El a spus cuvântul acesta: Voi cercetaţi Scripturile; [acele Scripturi] în care voi credeţi că aveţi viaţa, ele sunt acelea care mărturisesc despre Mine (Papirusul Egerton, 2, rândurile 5-10; textul grec în H. Idris Bell şi T. C. Skeat, Fragments of un Unknown Gospel [ Londra, 1935, p. 8.9]). Pasajul acesta pare să fi fost întemeiat pe Evanghelia după Ioan şi în consecinţă este o importantă mărturie cu privire la existenţa acelei Evanghelii în cursul primei jumătăţi a secolului al II–lea. Faptul că acest papirus evanghelic apocrif a fost descoperit în Egipt arată că Evanghelia după Ioan pare să fi circulat acolo – la o distanţă considerabilă de Efes, locul ei probabil de origine – pentru un oarecare timp înainte de a fi fost folosită la alcătuirea unui raport apocrif al lui Hristos. Acesta, împreună cu Papirusul Rylands al lui Ioan, este o dovadă însemnată cu privire la valabilitatea datării tradiţionale a celei de a patra Evanghelii aproape de sfârşitul secolului I d.Hr. (vezi p. 179-181).

IND=200 40. Să veniţi la Mine. În două cuvântări ulterioare Isus a arătat clar că a veni la El este sinonim cu a crede în El (cap. 6,35; 7,37.38). Deşi iudeii au venit la El de repetate ori, ei nu au venit în credinţă sau cu un simţ al propriei lor nevoi de puterea Lui de a mântui.

Ca să aveţi viaţa. Vezi la cap. 3,16; 10,10.

Slava care vine de la oameni. [Onoarea de la oameni, KJV]. Succesul final al lucrării lui Isus nu a depins de faptul că conducătorii iudei L-au recunoscut ca Mesia. Scopurile soliei şi lucrării Lui depăşeau orice aprobare pe care o puteau da fiinţele omeneşti. Scopul Lui final era biruirea împărăţiei răului pentru proslăvirea lui Dumnezeu./IND

IND=200 42. Iubirea lui Dumnezeu. Adică, iubirea oamenilor pentru Dumnezeu, nu iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Dumnezeu i-a iubit pe Farisei, dar mult prea adesea ei nu răspundeau iubirii Sale (vezi 1 Ioan 4,10.11.19).

Nu Mă primiţi. Vezi cap. 1,5.10.11.

Dacă va veni un altul. Unii comentatori au înţeles lucrul acesta ca o aluzie istorică directă la Bar Coheba, conducătorul insurgent iudeu care a fost salutat ca Mesia în decursul celei de a doua revolte, anii 132-135 d.Hr. (vezi p. 79). Respingând posibilitatea unei preziceri profetice reale, ei au prezentat interpretarea pe care o dădeau acestui verset ca o indicaţie că Evanghelia după Ioan nu ar fi putut fi scrisă înainte de a doua revoltă. O astfel de interpretare trebuie să fie respinsă pe temeiul a două motive: 1) Dovada este clară că Ioan a fost scrisă înainte de data aceea (vezi la v. 39; vezi de asemenea p. 179, 181); 2) Afirmaţia lui Isus nu este în nici un caz o declaraţie că cineva va veni pretinzând în propriul său nume că este Mesia, ci o enunţare ipotetică cum că dacă cineva ar fi făcut lucrul acesta, iudeii ar fi fost dispuşi să-l primească. În acelaşi timp este adevărat că Bar Coheba a fost primit ca Mesia, chiar de către conducătorul iudeu Akiba şi în felul acesta adevărul afirmaţiei lui Isus a fost demonstrat./IND

Slava. [Onoarea, KJV]. Literal, gloria, buna reputaţie. Mulţi din iudei se judecau pe ei prin ei înşişi; ei considerau reputaţia unui om ca bună sau rea după propriile lor tradiţii, în loc de a privi la Dumnezeu şi la caracterul Lui ca ideal al lor după care să se măsoare. În consecinţă ei nu erau în stare să creadă în Hristos.

De la singurul Dumnezeu. [Numai de la Dumnezeu, KJV]. Mai bine, de la singurul Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu este unul şi absolut înseamnă că există numai un singur standard adevărat pentru judecarea caracterului - caracterul lui Dumnezeu Însuşi, aşa cum este descoperit în Legea Sa. Principiul unicităţii lui Dumnezeu era o doctrină principală a credinţei iudaice, dar iudeii L-au tăgăduit prin faptele lor prin aceea că judecau pe oamenii lor după standardele tradiţiei omeneşti.

Moise. [Chiar Moise, KJV]. Pentru iudei Legea lui Moise era temelia religiei şi de fapt a vieţii ca un tot. Acum Isus atrage atenţia iudeilor la faptul important că dacă ei ar fi înţeles bine Legea aceea, L-ar fi văzut descoperit în ea. Astfel ei se găseau condamnaţi de cel mai mare proroc al lor.

Într-un manuscris al unei evanghelii apocrife din secolul al II-lea d.Hr. apare un pasaj mult asemănător cu acest verset. El zice: Să nu gândiţi că am venit să vă învinuiesc înaintea Tatălui Meu; învinuitorul vostru este Moise, în care v-aţi pus nădejdea (Papirusul Egerton 2 [vezi la Ioan 5,39], rândurile 10-14). Pentru însemnătatea pasajului acestuia şi al altora din acest document care sunt comparabile cu Ioan vezi la v. 39.

Nădejdea. [Încrederea, KJV]. Gr. elpizo, a nădăjdui. Iudeii şi-au pus nădejdea pentru viaţă veşnică într-o conformare la Legea lui Moise aşa cum era interpretată tradiţional (vezi la v. 39).

El a scris despre Mine. Acesta pe cât pare nu este o referire la nici un pasaj anumit din scrierile lui Moise, decât numai dacă ar fi vorba de Deuteronom 18,15.18 (vezi comentariul acolo), ci mai degrabă o aluzie generală la elementele Pentateucului care arătau la Hristos, îndeosebi la serviciul sanctuarului şi la profeţiile lui Iacov (Geneza 49,10) şi ale lui Balaam (Numeri 24,17). Dacă iudeii le-ar fi înţeles cum trebuie pe acestea, ar fi fost pregătiţi să Îl accepte pe Hristos când a venit. În schimb, ei au privit preceptele lui Moise, numai ca bază a unui mod de viaţă legalist; în consecinţă ei nu L-au recunoscut pe Isus ca Mesia şi în felul acesta s-au aşezat exact sub osânda scrierilor după care ei credeau că trăiesc.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–5 MH 81 1–47 DA 201–213

2 DA 201

5–9 DA 202; SC 50

6 DA 203

6, 7 MH 83

8 MH 84

10 DA 203

11, 12 DA 204

14 CT 466; DA 204, 824; MH 113; ML 154

15, 16 DA 204

17 AH 287; DA 206; LS 80; PP 114; 6T 187; 8T 261

17–20 8T 268

18 DA 207

19 CT 410; DA 208, 209; FE 268; SC 75

20–23 8T 269

21 DA 209

22 MB 125; 9T 185

24 COL 38

25 DA 209

28, 29 GC 544

29 GC 482

30 COL 60; CT 410; DA 180, 336, 675; GW 57; FE 347; 3T 107; 8T 334

35 FE 366

38 DA 212

39 COL 39, 111, 128; CSW 17–23, 29, 53, 84, 112; Ev 69, 434; EW 58, 221, 223; FE 164, 182, 309, 382, 391, 404; GC 69; LS 293; ML 28, 73, 97; MYP 257, 259; PP

367; SC 88; 2T 121, 343, 634, 692; 3T 81, 449; 4T 312, 499; 5T 273, 388, 575, 717; 8T 157

40 AA 27; CG 467; CH 211; GC 22; 1T 505; 2T 296, 409; 5T 221, 430

40, 41, 43 DA 212

43 5T 398

46 COL 128

46, 47 DA 213