Isus S-a dus. [Femeia prinsă în adulter, Ioan 7,53 la 8,11. Vezi harta p. 222; diagrama p. 231]. Toată această parte (cap. 7,53 la 8,11) apare numai în unul din manuscrisele unciale (D), deşi Ieronim pretinde că se găsea într-un număr de manuscrise greceşti. Marea majoritate a manuscriselor vechi latine nu o au. Pasajul nu este nicăieri comentat în scrierile existente ale părinţilor bisericeşti timpurii. Cele dintâi comentarii sunt găsite după timpul lui Ieronim, în Apus şi numai din secolul al X-lea în Răsărit. Câteva manuscrise plasează naraţiunea după Luca 21,38. Consideraţia aceasta şi altele, ca de pildă o presupusă deosebire de stil, au condus pe învăţaţi la concluzia că naraţiunea nu a apărut în copia autografă a lui Ioan. Totuşi, ei admit că naraţiunea pare să fie autentică şi că este în deplină armonie cu ceea ce Isus a făcut şi a învăţat. Comentariul de faţă adoptă poziţia că naraţiunea este autentică. Muntele Măslinilor. Vezi la Matei 21,1; 26,30.

Dis-de-dimineaţă. Incidentul acesta a avut loc în dimineaţa următoare, în ziua a opta a Sărbătorii Corturilor (vezi la cap. 7,37). A şezut jos. Cu privire la postura aceasta în timp ce se dădea învăţătură vezi la Matei 5,1. Îi învăţa. Mai degrabă a început să înveţe, aşa cum făcuse şi mai devreme (cap. 7,14).

o în mijlocul norodului,

I-au adus. Astfel de cazuri ar fi trebuit să fie aduse la curţile de judecată. Cărturarii şi Fariseii făcuseră un complot ca să Îl prindă în cursă pe Isus astfel încât să poată asigura condamnarea Lui. Procedura lor era vrednică de dispreţ. Nu era nevoie să facă o astfel de demonstraţie publică înaintea mulţimilor adunate la Templu. Propria lor umilire publică care a urmat (v. 9) era pe deplin meritată.

Învăţătorule. Literal Învăţător.

Să ucidem cu pietre. Legea lui Moise prescria moartea pentru adulter când era vorba de o femeie căsătorită, dar nu specifica felul de moarte. Potrivit cu Mishnah în cazurile acestea moartea era realizată prin strangulare (Sanhedrin 11,1, ed. Soncino a Talmudului, p. 558). Legea prescria uciderea cu pietre când era vorbă de o femeie logodită (Deuteronom 22,23.24). Aceasta este şi regula din Mishnah (Sanhedrin 7. 4, 9, ed. Soncino a Talmudului, p, 359, 451, 452). Pare probabil, deci că în cazul acesta era vorba de o femeie logodită.

Tu dar ce zici? În textul grec cuvântul tu este în poziţia emfatică. Isus este pus faţă în faţă cu Moise. Fariseii erau mai mult preocupaţi cu prinderea în cursă a lui Isus decât cu pedepsirea femeii. Ei credeau că indiferent ce răspuns ar fi dat Isus, ei îl puteau amesteca în condamnare. Fără îndoială ei cunoşteau bunăvoinţa Lui de a ierta şi poate aşteptau ca El să recomande indulgenţă. În cazul acesta puteau să-L acuze că desfiinţează Legea. Dacă recomanda executarea pedepsei, puteau să-L acuze de uzurpare a autorităţii Romei, care pe vremea aceea îşi rezerva jurisdicţia în cazuri de pedeapsă cu moartea.

Să-L ispitească. [Ispitându-L, KJV]. Vezi la v. 5.

Scria. Aceasta este singura relatare că Isus scria. Cu adevărat s-au scris multe despre El, dar nici una din scrierile Lui nu s-a păstrat. Literele pe care El le-a trasat pe praful pavajului s-au şters repede prin circulaţia din Templu. Potrivit tradiţiei El a scris păcatele pârâşilor (cf. DA 461). Practica de a scrie pe nisip este pomenită în Mishnah (Shabbath 12. 5, ed. Soncino a Talmudului, p. 503).

Fără păcat. Isus dă interogatorilor stăruitori un răspuns la care ei nu se aşteptau şi pentru care nu erau pregătiţi. Nici unul dintre ei nu putea pretinde că este fără păcat. Poate înaintea tribunalului Cerului unii din ei sunt mai vinovaţi decât femeia (cf. DA 461). Nici unul din ei nu acceptă provocarea.

Isus nu enunţă un principiu general care să facă din lipsa absolută de păcat condiţia necesară pentru ca cineva să fie calificat să ia parte la pedepsirea vinovăţiei. Aceasta ar anula Legea, deoarece nu s-a putea găsi nimeni care să fie calificat să aplice pedeapsa. El vorbeşte aici de un caz când oamenii se aşeză ca judecători ai altora, pe care nu ar trebui să-i osândească afară de cazul că ei înşişi sunt fără de vină. Isus avea oroare de adulter (vezi la Matei 5,27-32), dar avea oroare şi de judecata plină de îndreptăţirea de sine (vezi la Matei 7,1-5).

Să arunce... cu piatra. Potrivit cu Deuteronom 17,7 (cf. cap. 13,9), martorii trebuia să fie cei dintâi care să arunce o piatră asupra omului condamnat. Procedura uciderii cu pietre este descrisă în Mishnah după cum urmează: Locul uciderii cu pietre era de două ori cât înălţimea unui om. Unul din martori îl împingea de şolduri, [aşa că] el era răsturnat pe inima lui. Apoi era răsturnat pe spate. Dacă aceasta îi pricinuia moartea, el îşi împlinise [datoria]; dacă nu, al doilea martor lua piatra şi i-o trântea pe piept. Dacă murea din aceasta, el îşi făcuse [datoria]; dar dacă nu, el [criminalul] era lovit cu pietre de tot Israelul, deoarece stă scris: Mâna martorilor să fie cea dintâi asupra lui pentru a-l ucide şi apoi mâna întregului popor [Deuteronom 17,7] (Sanhedrin 6. 4, ed. Soncino a Talmudului, p. 295).

Cel dintâi. Adică, să fie cel dintâi din grup care să arunce piatra.

Scria. Mai de grabă, continua să scrie. Vezi la v. 6.

Mustraţi. [Condamnaţi, KJV]. Ei veniseră să condamne femeia. Au plecat condamnaţi de propria lor conştiinţă. Ei au părăsit scena temându-se fără îndoială că tainele vinovate ale vieţii lor şi îndeosebi propria lor complicitate la cazul acesta (vezi DA 461), ar fi date pe faţă înaintea mulţimii. Înfrângerea lor nu ar fi putut fi mai dramatică.

Femeie. Vezi la cap. 2,4.

Doamne. Gr. kurios, aici poate simplu domnule (vezi la cap. 4,11). Totuşi, este posibil ca ea să fi auzit mai înainte de Isus şi să fi ştiut ceva despre revendicările Lui. Dacă lucrurile stau aşa, ea s-ar fi putut să folosească adresarea cu un înţeles mai adânc, ca o recunoaştere a poziţiei Lui ca Fiu al lui Dumnezeu. Nu există nici o încercare de apărare. Nu există nici o încercare de iertare.

Să nu mai păcătuieşti. Comparaţi cap. 5,14. Dumnezeu, într-adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El (cap. 3,17). Cuvintele lui Isus au ajuns la inima femeii care tremura de spaimă, ca nişte cuvinte de milă, în abrupt contrast cu vorbele mânioase ale pârâşilor ei. Isus i-a atras atenţia la lucrul principal de care ea avea nevoie – părăsirea de îndată a păcatelor. Pocăinţa trebuie să fie cinstită şi sinceră. Nu numai că trebuia să-i pară rău de păcatul ei; ea trebuia să se depărteze de el. Pocăinţa care nu constă decât din sentiment, vorbărie, declaraţii, dorinţă, nădăjduire, este cu totul fără valoare înaintea lui Dumnezeu. Până când un om nu încetează să facă răul şi nu se întoarce de la păcatele sale, nu se pocăieşte cu adevărat (vezi la Psalmii 32,1.6; 1 Ioan 1,7.9).

Eu sunt. [Lumina lumii, Ioan 8,12-30]. Vezi la cap. 1,4-9; 6,20.

Lumina lumii. După cum afirmaţia lui Isus cu privire la apa vie (cap. 7,37.38) avea legătură cu ceremonia libaţiei cu apă de la Sărbătoarea Corturilor, tot aşa afirmaţia Lui prin care Se declara că este Lumina lumii era fără îndoială legată de ceremonia luminilor. Ceremonia aceasta este descrisă în Mishnah după cum urmează: La sfârşitul celei dintâi zile a Sărbătorii Corturilor ei coborau în Curtea Femeilor unde făcuseră o mare întocmire [o galerie specială a femeilor]. Acolo erau trei sfeşnice de aur cu patru rezervoare de aur în vârful fiecăruia şi patru scări [potrivit cu Talmudul sfeşnicele erau înalte de cincizeci de coţi] la fiecare şi patru tineri din neam de preoţi în a căror mână erau ţinute vase conţinând o sută şi douăzeci de logi pe care le turnau în rezervoare.

Din pantalonii uzaţi şi cingătoare uzate de-ale preoţilor ei făceau feştile şi cu ele aprindeau candelele; şi nu era nici o curte în Ierusalim care să nu fi fost luminată de lumina locului de unde se scotea apa.

Oamenii evlavioşi şi cu fapte bune obişnuiau să danseze înaintea lor cu torţe aprinse în mâini şi să cânte cântece de laude. Şi leviţi nenumăraţi cu harpe, lire, ţimbale şi trâmbiţe şi alte instrumente muzicale se aflau pe cele cincisprezece trepte care coborau de la Curtea Izraeliţilor la Curtea Femeilor, corespunzând celor cincisprezece Cântări ale Treptelor din Psalmi [Psalmii 120134]. Pe acestea stăteau Leviţii cu instrumentele lor muzicale şi îşi cântau cântările (Sukkah 5, 2-4, ed. Soncino a Talmudului, p. 242, 243; cf. DA 463).

Pentru însemnătatea lui Isus ca adevărata lumină vezi la cap. 1,4; cf. DA 464, 465.

În întuneric. În unul din comentariile lor asupra cărţii Exodului, iudeii prezintă cuvintele Torei (Legea) ca luminând pe acela care se ocupă de studiul lor. Cu privire la cel care nu se ocupă de studierea lor sau nu le cunoaşte, comentariul zice: El se poticneşte de o piatră; apoi dă de un şanţ, cade în el şi se izbeşte cu faţa de pământ – şi toate acestea pentru că nu are o candelă în mână. La fel este cu omul obişnuit, care nu are Tora în el însuşi; se împiedică de păcat, se poticneşte şi moare (Midrash Rabbah, la Exod. 20,20, ed. Soncino, p. 349).

Iudeii aveau pe Cineva care stătea în mijlocul lor, care era mai mare decât Tora, deoarece El Însuşi le dăduse Tora. El era izvorul luminii din Tora (vezi PP 366). Dar rabinii întunecaseră atât de mult lumina aceea cu tradiţiile lor, încât acela care încerca să umble în lumina Torei aşa cum era interpretată de rabini, umbla de fapt în întuneric.

Lumina vieţii. Expresia aceasta poate fi interpretată ca lumina care este viaţă, sau care dă viaţă, sau care îşi are obârşia în viaţă. Nu numai că Isus este lumina; El este şi viaţa (cap. 11,25; 14,6; vezi la cap. 1,4). Cel care Îl primeşte, primeşte viaţa: Cine are pe Fiul, are viaţa (1 Ioan 5,12). În Isus este viaţă, originară, neîmprumutată, nederivată (DA 530). El a venit pe acest pământ pentru ca oamenii să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug (Ioan 10,10). Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său (1 Ioan 5,11).

Mărturia Ta nu este adevărată. După incidentul de la Betesda Isus Însuşi expusese principiul la care iudeii făceau acum apel (cap. 5,31). Legea lui Moise stipula clar că în cazurile de pedeapsă cu moartea mărturia unui singur om nu era deajuns pentru condamnare (Numeri 35,30; Deuteronom 17,6). Principiul acesta apare şi în Mishnah: Nimeni nu poate mărturisi cu privire la sine (Ketuboth 2. 9. ed. Soncino a Talmudului, p. 151). O persoană nu este autorizată [să zică sfinţit] despre sine însuşi (Rash Hashanah 3. 1, ed. Soncino a Talmudului, p. 113).

Mărturia Mea este adevărată. Mărturia cu privire la sine a cuiva nu este în mod necesar falsă. Mărturia unui om cinstit ar fi vrednică de încredere. Isus, fiind Cine era, o Fiinţă divină, şi venind de la Dumnezeu, care nu poate să mintă (Tit 1,2), ar spune cu siguranţă adevărul. Dar iudeii făceau din El un om obişnuit. Ei nu recunoşteau nici obârşia Lui divină, nici destinul Lui. Mai mult, dacă se cerea o mărturie colaterală, El avea una: Tatăl, care-L trimisese, era cu El (Ioan 8,16.18; vezi la cap. 5,31-39).

După înfăţişare. [După trup, KJV]. Ei judecau partea omenească a lui Isus, neînţelegând dumnezeirea Lui. Expresia aceasta apare şi în 1 Corinteni 1,26; 2 Corinteni 5,16. Comparaţi Ioan 7,24.

Eu nu judec pe nimeni. Lucrarea prezentă a lui Isus nu era aceea de a judeca, ci de a mântui (vezi la cap. 3,17). El nu va judeca viii şi morţii mai devreme de sfârşitul veacului (2 Timotei 4,1; cf. Fapte. 10,42; 2 Corinteni 5,10).

Judecata Mea. Vezi la v. 14.

Legea voastră. Expresia aceasta apare din nou în cap. 10,34; şi expresia comparabilă Legea lor, în cap. 15,25. Pasajele acestea nu trebuie să fie interpretate ca însemnând că Isus se lepăda de Lege sau că era potrivnic ei. El nu venise să nimicească Legea sau proorocii (Matei 5,17). El Însuşi dăduse preceptele sfinte lui Moise. Prin Legea voastră înţelegea fie Legea pe care ei pretindeau că o explică, o apără şi o ţin, fie interpretarea lor tradiţională a ei (vezi la Marcu 7,5-13).

Mărturia a doi oameni. Vezi Deuteronom 17,6; 19,15; cf. Numeri 35,30.

Mărturiseşte. Vezi la v. 14.

Unde este Tatăl Tău? Cuvintele acestea sunt probabil vorbite cu dispreţ şi cu o posibilă aluzie la împrejurările naşterii lui Isus.

Nici pe Tatăl Meu. Isus arată adevărata cauză a necunoaşterii din partea lor Tatălui şi anume neglijarea din partea lor a mijloacelor prin care Tatăl alesese să Se descopere. Mijloacele erau atunci la îndemână. Isus descoperea caracterul şi persoana Tatălui înaintea lor (vezi la cap. 1,14). Dacă L-ar fi cunoscut cum trebuie pe Isus, L-ar fi cunoscut şi pe Tatăl Său. Ucenicilor Săi Isus le spunea: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu (cap. 14,6.7).

Cutia pentru daruri. Pentru amplasarea cutiei pentru daruri unde Isus a învăţat vezi la Marcu 12,41. Probabil era în Curtea Femeilor, deoarece femeile aveau intrare la ea (Marcu 12,41). Vezi Josephus, Război V. 5. 2. (200).

Încă nu-I sosise. Vezi la v. 6.

Mă veţi căuta. Vezi la cap. 7,24.

Veţi muri în păcatul vostru. Mulţi din ascultătorii Lui urmau să-L caute prea târziu, după ce descoperiseră prea târziu că El era Mesia pe care ar fi trebuit să-L fi primit câtă vreme avuseseră prilejul să facă aşa ceva. Dar uşa milei urma să se închidă pentru ei. Rezultatul urma să fie că ei aveau să piară în păcatele lor, fără indulgenţă sau iertare (vezi la Ieremia 8,20).

N-o avea de gând să se omoare? Forma întrebării în textul grec arată că se aşteaptă un răspuns negativ. Sugestia este foarte diferită de aceea din cap. 7,35. Unii au presupus că iudeii se refereau la cel mai întunecat loc din Hades, unde, declară Josephus (Război iii. 8. 5. [375]), sunt consemnaţi sinucigaşii. Locul ar fi inaccesibil pentru cei vii.

Întrebarea nu era cu totul nelalocul ei: Isus urma să moară, iar moartea Lui urma să-L aşeze dincolo de posibilitatea ca ei să ajungă la El. Dar El urma să meargă la cer, un loc unde ei, în nepocăinţa lor, nu aveau să ajungă niciodată, nu în Hades aşa cum ar fi intenţionat ei să lase să se înţeleagă. Întrebarea lor din cap. 7,35 era la fel de vag profetică. După moartea Lui emisarii Săi urmau să meargă la iudeii împrăştiaţi printre Neamuri şi, de asemenea, să înveţe Neamurile (Fapte. 1,8).

De jos. Vezi la cap. 3,31. Contrastul este între lumea aceasta prezentă şi cer (cf. Coloseni 3,1). Ei odrăslesc din lumea aceasta de jos; în consecinţă ei sunt influenţaţi de consideraţiuni trase din cele pământeşti, senzuale, superficiale şi trecătoare. Isus venea din cer ca Răscumpărător al omului, Mesia cel de multă vreme aşteptat. Cu privire la acest mare fapt căutase Isus să le lumineze mintea.

Veţi muri în păcatele voastre. În ce priveşte mântuirea iudeii era dependenţi de primirea Eliberatorului pe care Îl trimisese Dumnezeu. În nimeni altul nu era mântuire (Fapte. 4,12). Lepădarea din partea lor a Mântuitorului i-a lăsat fără o mantie care să le acopere păcatele (Ioan 15,22).

Eu sunt. Gr. ego eimi. Aceeaşi expresie apare în v. 28, 58 şi din nou în cap. 13,19. În LXX-a ego eimi reprezintă ebr. ’ani hu’, literal, eu sunt acela (Deuteronom 32,39; Isaia 43,10). Tocmai legătura aceasta i-a determinat fără îndoială pe unii traducători să adauge pe acela în pasajul de faţă. Comparaţi expresia Eu sunt Cel ce sunt (Gr. ego eimi ho on) (Exod 3,14). S-ar putea să fi fost o aluzie directă la Isaia 43,10, unde formularea este impresionant de asemănătoare cu pasajul de faţă, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt. Vezi la Ioan 6,20.

Cine eşti Tu? Literal, Tu, cine eşti tu? Era o neclaritate în afirmaţia lui Isus şi astfel întrebarea de faţă era probabil o încercare de a obţine de la El vreo afirmaţie care putea fi făcută temeiul unei acuzaţii tehnice. Dar Isus a evitat să dea un răspuns definit la întrebare.

De la început. Gr. ten archen. A existat multă discuţie asupra traducerii acestei expresii, dar în general traducerea aceasta, aşa cum apare ea în KJV, RSV, etc., pare preferabilă şi este uşor de susţinut. Unii sugerează că expresia ar trebui să fie redată în primul rând [în esenţă]. Alţii sugerează traducerea totuşi şi fac din pasaj o întrebare: Cum se face că Eu v-am vorbit totuşi? (RV marginal). Totuşi, contextul favorizează exprimarea de la început. Isus spune în esenţă: V-am informat despre acesta tot timpul.

Am multe. Prima parte a acestui verset poate fi tradusă: Aş putea să spun multe lucruri despre voi şi să condamn, dar etc. O astfel de exprimare oferă o mai bună explicaţie pentru adversativul dar decât traducerea obişnuită.

Despre voi. Literal, cu privire la voi.

Cel ce M-a trimis. Comparaţi v. 16; cf. cap. 12,49; vezi la cap. 3,17.

Ei n-au înţeles. Pentru că mintea lor era întunecată din punct de vedere spiritual (vezi la Osea 4,6).

Când veţi înălţa. [Veţi fi înălţat, KJV]. Referirea este aici la răstignire, deşi cuvântul tradus înălţa este folosit şi cu privire la înălţarea lui Hristos la dreapta Tatălui (Fapte. 2,33; vezi la Ioan 3,14; cf. Ioan 12,32). Pentru iudei enunţarea era enigmatică, deşi unii din cei de faţă fără îndoială au înţeles-o după răstignire. Lucru plin de însemnătate, ruşinoasa înălţare pe cruce a fost preludiul adevăratei înălţări a lui Hristos (Filipeni 2,9).

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Atunci veţi cunoaşte. Evenimentele legate de răstignire şi înviere au dat dovada că Isus era tot ceea ce El pretindea că este. Nimicirea Ierusalimului a confirmat profeţia lui Isus.

Eu sunt. Vezi la v. 24.

Nu M-a lăsat singur. Isus scoate din nou în evidenţă unirea Lui cu Tatăl (cf. cap. 17,21). El conlucrase totdeauna cu Tatăl la scopul şi planul divin şi făcuse totdeauna ceea ce-I era bine şi plăcut. El nu fusese niciodată lăsat singur. Tatăl mărturisise despre plăcerea Lui în Fiul (Matei 3,17).

Au crezut. Mai degrabă au început să creadă sau au ajuns să creadă.

A zis. [Atunci a zis Isus, KJV]. [Discuţia despre descinderea din Avraam, Ioan 8,31-59].

În El. Literal, pe El. În v. 30 expresia în El este o redare literală a textului grec. E posibil că este intenţionată o deosebire între grupa menţionată în v. 30 şi aceea menţionată aici. Există o deosebire între a crede în cineva şi a crede pe cineva (vezi la cap. 1,12; cf. cap. 3,16). În ultimul caz cineva poate să creadă că anumite lucruri pe care el le spune sunt adevărate. Dacă deosebirea este valabilă, schimbarea de atitudine a credincioşilor care este vădită în restul capitolului este mai uşor de explicat.

Rămâneţi. [Stăruiţi, KJV]. Gr. meno. Acelaşi cuvânt este tradus rămâneţi în cap. 15,4-7. Rămânerea în doctrina lui Isus este dovada sincerităţii mărturisirii originale de credinţă în Isus.

În adevăr. Gr. alethos, tradusă diferit cu adevărat (Matei 27,54), adevărat (Luca 9,27), nu mai încape îndoială (Matei 26,73), cu adevărat (1 Ioan 2,5 [G. Gal.]). Răbdătoarea stăruire în cuvânt în faţa unei încercări sau a împotrivirii este semnul că cineva este cu adevărat ucenic. Isus îndemna pe aceia care îşi fixaseră credinţa în El să rămână statornici. Era primejdia ca mulţi din ei să fie ascultători de felul terenului bătătorit sau a celui pietros (vezi la Matei 13,4.5).

Adevărul. Un cuvânt des întâlnit la Ioan. În înţelesul lui fundamental adevărul este ceea ce corespunde realităţii. Ca aici, Ioan foloseşte adesea cuvântul într-un înţeles mai larg pentru a însemna ce este adevărat în lucrurile cu privire la Dumnezeu şi datoriile omului sau, într-un sens mai restrâns, realităţile învăţate în religia creştină cu privire la Dumnezeu şi împlinirea scopurilor Sale prin Hristos. Descoperirea aceasta fusese dată prin Isus (cap. 1,17). El era de fapt adevărul (cap. 14,6). El era plin de har şi de adevăr (cap. 1,14). Realităţile acestea cu privire la religia creştină sunt descoperite şi de Duhul, care este El Însuşi adevărul (1 Ioan 5,6; cf. Ioan 14,17.26) şi prin Cuvânt (Ioan 17,17). Vezi la cap. 1,14.

Vă va face slobozi. Adevărurile măreţe ale Evangheliei fuseseră prefigurate în cărţile lui Moise şi în profeţi. Pavel descrie era Vechiului Testament ca o eră de slavă şi notează că era nouă o va depăşi cu mult (2 Corinteni 3,9). Dar multe din adevărurile cu privire la religia lui Iehova fuseseră întunecate de născocirile iudeilor. Mintea oamenilor era orbită şi un văl era aşezat pe inima lor când citeau Vechiul Testament (2 Corinteni 3,14.15). Ei erau legaţi de tradiţiile împovărătoare ale bătrânilor (Matei 23,4; vezi la Marcu 7,1-13) şi de păcatele lor (Romani 2,17-24; cf. Romani 6,14; Galateni 4,21). Isus a venit ca să-i elibereze. El a declarat că misiunea Lui era să propovăduiască robilor de război slobozirea (Luca 4,18). Celor care acceptau adevărul El le făgăduia libertatea (cf. 2 Corinteni 3,17; Galateni 5,1).

Sămânţa lui Avraam. Pentru lauda iudeilor cu privire la coborârea lor din Avraam (vezi la Matei 3,9; Ioan 3,3.4).

N-am fost niciodată robii nimănui. Aceasta era o minciună, dacă era vorba de robia literală. Egiptul fusese pentru ei casa robiei (Exod 20,2). Perioada judecătorilor fusese întreruptă de repetate oprimări străine. Mai târziu fusese umilire naţională din partea asirienilor şi babilonienilor. Totuşi, este posibil ca iudeii să se refere la libertatea spirituală a sufletului, pe care ei aici, fără îndoială, se fălesc că nu au pierdut-o niciodată. Aceasta s-ar putea reflecta într-o declaraţie a lui Eleazar, căpetenia unei bande de iudei, care a rezistat romanilor după căderea Ierusalimului: De multă vreme, bravii mei oameni, ne-am hotărât să nu servim nici romanilor şi nimănui altcuiva decât numai lui Dumnezeu, deoarece numai El este adevăratul şi îndreptăţitul Domn al omului (Josephus, Război vii. 8. 6 [323]; ed. Loeb, vol. 3, p. 595).

Adevărat. Vezi la Matei 5,18; Ioan 1,51.

Trăieşte în păcat. [Săvârşeşte păcat, KJV]. Adică, potrivit textului grec, în mod obişnuit (vezi la 1 Ioan 3,9).

Rob. [Slujitor, KJV]. Gr. doulos, cineva legat, un sclav. În Biblie douloi sunt adesea puşi în contrast cu cei liberi (1 Corinteni 12,13; Galateni 3,28; Efeseni 6,8; Coloseni 3,11; Apocalipsa 19,18).

Onisim, sclavul fugit, este numit un doulos şi Pavel recomanda ca el să fie tratat mai pe sus decât un doulos (Filimon 16). Expresia robii [în robie] (Ioan 8,33) vine de la douleo, care exprimă ideea verbală a substantivului doulos. Legătura dintre v. 33, 34 este în felul acesta văzută clar în textul grec. Iudeii ziceau: N-am fost niciodată robii nimănui; Isus le-a zis: Oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.

Figura cu robia faţă de păcat este folosită de asemenea de Pavel (Romani 6,16-20).

Robul. [Slujitorul, KJV]. Mai degrabă robul (vezi la v. 34). Termenul de slujire al unui rob nu e permanent. El oricând poate să displacă stăpânului său şi să fie alungat. Nu tot aşa este cu fiul. Sângele stăpânului său aleargă prin venele sale. El este moştenitorul şi rămâne în familie cât timp trăieşte. Iudeii se făleau cu descendenţa lor din Avraam (vezi la v. 33), dar Avraam a avut doi fii, unul dintr-o femeie roabă şi celălalt dintr-o femeie liberă (vezi alegoria din Galateni 4). Iudeii erau sclavi (vezi la Ioan 8,34) şi deci în primejdia de a fi lepădaţi. Dar Fiul putea să-i emancipeze, schimbându-le situaţia (vezi la cap. 3,3,4; 8,36).

Cu adevărat slobozi. Iudeii se considerau a fi fiii liberi ai lui Avraam şi se făleau cu libertatea lor (vezi la v. 33). Ei nu erau dispuşi să-şi recunoască robia, literală sau spirituală. Dar libertatea cu care ei se făleau era falsă. Isus venise să le ofere adevărata libertate (Romani 8,2; 2 Corinteni 3,17; Galateni 5,1). Liber este numai acela care este liber de păcat. Aceia care doresc libertatea aceasta trebuie să se adreseze Domnului Isus Hristos şi trebuie să se conformeze condiţiilor. E slujba şi privilegiul Lui aparte de a elibera pe toţi aceia care Îl primesc. Numai prin libertatea spirituală putea naţiunea să ajungă la libertatea politică pe care ei o doreau cu atâta înfocare (vezi vol. IV, p. 3032).

Sămânţa lui Avraam. Faptul descendenţei literale nu putea fi pus în discuţie (cf. v. 33).

Să Mă omorâţi. Vezi cap. 7,1.19.25; etc. Faptul că iudeii unelteau uciderea era dovada că ei erau sclavi ai păcatului (vezi la Ioan 8,34; cf. Romani 6,16).

Nu pătrunde în voi Cuvântul Meu. [Cuvântul Meu nu are loc, KJV]. Comparaţi expresia rămâneţi în cuvântul Meu (v. 31). Iudeii nu erau dispuşi să primească solia lui Isus, o solie care i-ar fi eliberat din sclavia păcatului (vezi la v. 32).

La Tatăl Meu. Pentru o discutare a strânsei asociaţii a lui Hristos cu Tatăl vezi la cap. 1,1; 5,19. Faceţi. Adică, potrivit cu textul grec, în mod obişnuit. Copiii reflectă în mod natural caracteristicile tatălui lor şi ascultă de poruncile lui. Tatăl vostru. Ulterior Isus îl identifică cu diavolul (v. 44), exact antiteza Tatălui iubirii nesfârşite.

Tatăl nostru... este Avraam. Lucrul acesta ei îl susţinuseră deja (vezi la v. 33). Poate că vedeau subînţelesul afirmaţiei lui Isus din v. 38 şi nădăjduiau să o pareze. Isus a căutat să arate că simpla descendenţă fizică din patriarh nu era un avantaj. Dumnezeu apreciază însuşirile de caracter. Comparaţi argumentaţia lui Pavel din Romani 2,28.29; 9,6.7.

Faptele lui Avraam. Iudeii erau sămânţa fizică a lui Avraam, dar nu erau copiii lui spirituali. Un copil adevărat poartă amprenta morală a tatălui. Mishnah descrie pe ucenicii lui Avraam în felul următor: Ucenicii lui Avraam, tatăl nostru, [posedă] un ochi bun, un duh smerit şi un suflet plecat (Aboth 5. 19, ed. Soncino al Talmudului, p. 72).

Să mă omorâţi. Vezi v. 37; cf. cap. 7,1.25.

Om. [Un om, KJV]. Gr. anthropos, folosit aici în sensul de persoană.

Adevărul. Vezi la v. 32. Singura crimă a lui Isus era că venise să le spună adevărul pe care-l primise de la Dumnezeu.

Aşa ceva Avraam n-a făcut. Avraam asculta de glasul dumnezeiesc. Când i s-a cerut să-şi părăsească neamul şi casa tatălui său, el a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce (Evrei 11,8; cf. Geneza 12,1). Stăruitoarea lui umblare în credinţă i-a câştigat titlul de tatăl tuturor celor ce cred (Romani 4,11). Când Hristos l-a vizitat pe Avraam în câmpiile Mamre, Avraam nu a căutat să-L omoare, ci L-a primit ca pe un oaspete onorat (Geneza 18,1-5).

Tatăl vostru. Isus îi informase deja pe iudei că Tatăl Lui nu era tatăl lor (v. 38), dar încă nu-l identificase pe tatăl lor ca fiind diavolul (vezi v. 44). Ei au văzut probabil implicaţia şi s-au grăbit să

o tăgăduiască. Din curvie. Aici este probabil o ironie la presupusele împrejurări ale naşterii lui Isus, subînţelesul fiind că Isus era născut din curvie.

Pe Dumnezeu. Dacă Isus Se referea la strămoşi spirituali, atunci iudeii revendicau tot atât de mult ca şi Isus. Ideea că Dumnezeu era tatăl lui Israel nu era ceva nou (vezi Deuteronom 32,6; Isaia 64,8; etc.).

Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru. În mod clar, iudeii nu erau copiii lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost, L-ar fi primit pe Acela pe care-L trimisese Dumnezeu. Principiul acesta este afirmat în 1 Ioan 5,1.2.

De la Mine însumi. Aceasta este o temă des repetată în Evanghelia după Ioan. Isus tăgăduieşte că este o satisfacere de sine din partea Sa (vezi cap. 7,16.18; etc.).

Pentru că nu puteţi asculta. Poate însemnând pentru că nu puteţi suferi să auziţi (RVS) sau pentru că nu vreţi să ascultaţi (Robertson). Rezultatul era greşita înţelegere şi greşita interpretare a vorbirii lui Isus. Dacă ei erau adevăraţii copii ai Tatălui ceresc, ar fi înţeles graiul familiei.

Diavolul. Literal, bârfitorul (vezi la Matei 4,1).

Poftele. Gr. epithumiai, dorinţele, bune (Luca 22,15; Filipeni 1,23), sau, mai adesea, rele (Romani 1,24; 6,12; 7,7.8; etc.). Înrudit cu epithumia este verbul epithumeo, cuvântul redat pofteşti în porunca a zecea aşa cum este citată de Pavel în Romani 7,7; 13,9. Poftele tatălui vostru sunt dorinţele rele care îl caracterizează sau dorinţele pe care el le insuflă celor care fac voia lui.

Vreţi să împliniţi. Literal, doriţi să faceţi sau doriţi să practicaţi.

De la început. Aceasta a fost adesea considerată o aluzie la cel dintâi omor relatat, acela al lui Abel (Geneza 4,1-8). Dar spiritul uciderii se găseşte în trecut, la începutul păcatului. Prin rebeliunea lui, Lucifer a atras sentinţa morţii asupra sa şi asupra îngerilor care s-au unit cu el în revolta lui (2 Petru 2,4). Când a mânat pe primii noştri părinţi la păcat, el a adus moartea asupra lor şi asupra întregii familii omeneşti (Romani 5,12). Dorinţa lor de a-L omorî pe Isus era dovada strânsei afinităţi a iudeilor cu arhiomorâtorul.

Nu stă. O referire la căderea originară a lui Lucifer (Iuda 6; 2 Petru 2,4; vezi la Isaia 14,12-14; Ezechiel 28,12-14).

În adevăr. Pentru o definiţie a adevărului vezi la v. 32.

Nu este adevăr. Adică, sinceritate. Adevărul şi Satana nu au nimic de-a face unul cu altul.

Din ale lui. Literal, din [lucrurile] sale, adică din cele esenţiale ale sale. Este natura lui de a minţi. Pe de altă parte, Isus nu vorbea de la Sine, ci vorbea adevărul pe care-l auzise de la Tatăl (v. 38).

Este mincinos. [Este un mincinos, KJV]. Viaţa lui de minciună a început în cer, unde de prima dată a interpretat rău caracterul şi scopurile lui Dumnezeu înaintea îngerilor. Prin insinuările şi minciunile sale din Grădina Edenului el a adus căderea primilor noştri părinţi (vezi la Geneza 3,4).

Talmudul (Sanhedrin 89b, ed. Soncino, p. 596) conţine legenda că înainte de sacrificarea lui Isaac, Satana a încercat să insufle îndoieli în mintea lui Avraam cu privire la Dumnezeu şi că Avraam l-a respins cu cuvintele, Este pedeapsa unui mincinos, ca chiar dacă ar spune adevărul, să nu se asculte la el.

Tatăl minciunii. [Tatăl ei, KJV]. Potrivit cu textul grec expresia aceasta înseamnă fie tatăl mincinosului, fie tatăl minciunii. Fiecare desemnează corect pe marele începător al minciunii. Ca mincinos, Satana a fost îndepărtat din cer şi niciodată nu va mai recâştiga domiciliul acolo. Şi nici copiii lui, deoarece afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună (Apocalipsa 22,15).

Iar pe Mine. [Fiindcă Eu, KJV]. În textul grec Eu stă în poziţia emfatică. Isus Se evidenţiază prin contrast. Iudeii credeau cu lăcomie minciunile făcute de arhiînşelătorul. El le sugerase concepţiile false cu privire la Mesia (vezi la Luca 4,19). Ei acceptaseră lucrurile acestea degrabă deoarece le flatau ambiţiile personale. Adevărul pe care Isus li-l adusese era neagreabil pentru inimile lor iubitoare de păcat, aşa că l-au respins. Comparaţi Ioan 3,19.

Dovezi. [Convinge, KJV]. Gr. elegcho, a convinge, a mustra, aici, cea dintâi. Cuvântul este tradus convinşi [KJV], [mustraţi Cornilescu] în v. 9, şi ar fi corespunzător tradus aşa în cap. 16,8, unde KJV zice mustraţi (vezi comentarii acolo) [dovedi Cornilescu]. Isus apelează la cunoştinţele pe care iudeii le aveau cu privire la viaţa Lui fără păcat. El Însuşi dăduse mărturie despre întreaga Sa conformare la voia Tatălui (cap. 8,29). În ciuda întregului spionaj al conducătorilor religioşi, nici o pată de păcat nu fusese descoperită. Tăcerea lor cu ocazia aceasta confirma mărturia Lui. Întrucât în chip tacit admiteau curăţenia vieţii Lui Isus, absurditatea purtării lor era dată pe faţă.

Cu privire la absoluta lipsă de păcat a lui Isus vezi 2 Corinteni 5,21; Evrei 4,15; 7,26; 1 Petru 1,19; 2,22; 1 Ioan 3,5.

Din Dumnezeu. Comparaţi Ioan 1,13; 1 Ioan 3,10; 4,6.

Ascultă. Înclinaţia de a lua aminte la cuvântul lui Dumnezeu este un indiciu adevărat al stării inimii. Cineva a remarcat: Nu este un semn mai sigur al naturii nesfinţite decât neplăcerea faţă de cuvântul lui Dumnezeu.

Nu zicem noi bine? Adică N-avem noi dreptate să zicem?

Samaritean. Pentru atitudinea iudeilor faţă de samariteni vezi cap. 4,9.

Drac. O veche acuzaţie (vezi Matei 12,24; Ioan 7,20; 10,20).

N-am drac. Isus trece cu vederea acuzaţia eşti Samaritean, poate că nu merita să fie luată în consideraţie. A fi Samaritean nu era de fapt o dezonoare; la Dumnezeu nu este căutare la faţă (Romani 2,11). Nu este nici Iudeu nici grec (Galateni 3,28), ci orice neam, cine se teme de El şi trăieşte în neprihănire, este primit de El (Fapte 10,35). În formă de parabolă Isus a prezentat ulterior un Samaritean ca un model de iubire de aproapele (Luca 10,33-37). De asemenea, El a observat că din cei zece leproşi care au fost curăţiţi, cel care s-a întors să aducă mulţumiri era un samaritean (Luca 17,16). Vezi la Matei 12,22-30.

Isus a tăgăduit acuzaţia că avea un diavol. El a spus iudeilor puşi pe ceartă că, în schimb, El Îi aducea onoare Tatălui Său, în timp ce ei, la rândul lor, Îl insultau.

Slava Mea. Comparaţi cap. 5,41; 7,18; 8,54.

Unul care o caută. Adică, Dumnezeu. El este Acela care caută onoarea Fiului (v. 54).

Judecă. Tatăl este Acela care va judeca în controversa de faţă, apărându-Şi Fiul şi osândind pe adversarii Săi.

Adevărat, adevărat. Vezi la Matei 5,18; Ioan 1,51.

În veac nu va vedea moartea. Ideea aceasta este fără îndoială legată cu aceea din versetul precedent. Isus introdusese subiectul judecăţii Tatălui Său. În judecata aceea, celor care stăruie în cuvântul lui Hristos le va fi acordată viaţă veşnică. Moartea la care se face referire aici nu este moartea fizică de care au parte şi drepţii şi nelegiuiţii la fel, ci a doua moarte, care în cele din urmă va desfiinţa pe nelegiuiţi (Apocalipsa 20,6.14.15). Opusul morţii a doua este viaţa veşnică (Ioan 3,16), care este prezentată în Scripturi ca fiind acordată credinciosului în clipa în care Îl acceptă pe Domnul său (1 Ioan 3,14; 5,11.12; cf DA 388). Biruitorul nu pierde niciodată darul acesta. Descompunerea fizică la moarte şi starea de inconştienţă dintre moarte şi înviere nu-l lipseşte de acest dar. Viaţa lui continuă să fie ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Coloseni 3,3) pentru a fi transformată în nemurire glorioasă în dimineaţa învierii.

Acum... vedem bine. [Acum cunoaştem, KJV]. Ei socoteau că acum au dovezi convingătoare că Isus era sub stăpânirea unui demon. Vezi la Matei 12,24.

Avraam a murit. [Avraam este mort, KJV]. Literal, Avraam a murit. Tradiţia iudaică ulterioară numea nouă persoane care au intrat în Paradis fără să vadă moartea, dar Avraam nu era pe listă. Totuşi, iudeii au înţeles greşit afirmaţia lui Isus. Ei s-au gândit că Isus vorbea de moartea fizică atunci când a zis nu va vedea moartea (v. 51). Cu certitudine Avraam trebuie deci să fi fost cruţat de ravagiile morţii, deoarece Isus Însuşi mărturisise cu privire la dreptatea lui (v. 39, 40).

Gusta moartea. O figură obişnuită de vorbire (Matei 16,28; Evrei 2,9). Înţelesul ei esenţial nu este diferit de expresia vedea moartea (Ioan 8,51), o altă figură folosită de Isus. Deci, iudeii nu-L citau de fapt greşit pe Isus, aşa cum ar putea să pară.

Doar n-ai fi Tu mai mare. [Eşti Tu mai mare?, KJV]. Construcţia greacă arată că se aşteaptă un răspuns negativ. Ei probabil bănuiau că Isus va prezenta pretenţia că era Mesia (cf. cap. 5,18). În tradiţia ulterioară iudeii nu aveau obiecţii faţă de ideea că Mesia urma să fie mai mare decât Avraam (Midraş Psalmii 18, sec. 29 [79a], Strack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. 1, p. 980) şi o astfel de obiecţie nu ar mai putut să existe acum. Totuşi, ei nu erau dispuşi să admită că Isus era adevăratul Mesia. El nu împlinea aşteptările lor cu privire la rolul lui Mesia. Comparaţi întrebarea femeii Samaritene: Eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov? (cap. 4,12).

Mă slăvesc Eu însumi. Iudeii întrebaseră: Cine Te faci Tu pe Tine Însuţi? Implicaţia întrebării era că Isus nu avea împuterniciri valabile. Totuşi El a tăgăduit de repetate ori că era un trimis cu de-la-Sine-putere (cap. 7,28; 8,28.38.42.50) şi afirmă acum încă o dată că onoarea Lui venea de la Tatăl Lui.

Despre care voi ziceţi. Vezi v. 41.

Nu-L cunoaşteţi. Dacă L-ar fi cunoscut pe Dumnezeu, ar fi ţinut poruncile Lui (1 Ioan 2,4). L-ar fi primit pe Isus, deoarece El venea de la Dumnezeu (Ioan 8,42). Eu Îl cunosc. Vezi la cap. 1,18; cf. cap. 8,42. Un mincinos ca voi. Ei mărturiseau că Îl cunosc pe Dumnezeu şi totuşi, prin faptele lor, Îl tăgăduiau (vezi 1 Ioan 2,4).

o şi s-a bucurat."

Să vadă ziua Mea. O veche tradiţie iudaică spunea că în legătură cu experienţa relatată în Geneza 15,9-21, Avraam a primit o descoperire a viitorului. Cartea apocrifă 4 Ezra (2 Ezra în versiunile engleze) conţine următoarele: Tu ai ales pentru tine pe unul dintre ei al cărui nume era Avraam: pe el l-ai iubit şi numai lui i-ai descoperit sfârşitul timpurilor în taină noaptea (3,14, ed.

R.H. Charles).

A văzut-o şi s-a bucurat. Iudeilor le displăcea aplicarea din partea Lui a viziunii despre viitor a lui Avraam la Sine. Avraam dorise cu înfocare să Îl vadă pe Mântuitorul făgăduit şi când i s-a dat descoperirea, s-a bucurat. Prin contrast, iudeii, al căror privilegiu era să vadă zilele lui Mesia în realitate, erau turburaţi şi mânioşi.

N-ai nici cincizeci de ani. Potrivit cu Numeri 4,3 fiii lui Chehat urmau să servească de la vârsta de 30 de ani la aceea de 50 de ani. Vârsta de 50 de ani era deci într-un anumit sens o vârstă de pensionare. Dincolo de aceasta, serviciul obligatoriu înceta, dar puteau să dea ajutor în Cort potrivit cu puterea lor (Numeri 8,25.26). Iudeii, fără îndoială, vorbeau în numere rotunde. Isus era de fapt numai de 33 de ani (vezi p. 242; vezi la Luca 3,23).

Adevărat. Vezi la Matei 5,18. Enunţarea care avea să urmeze era cât se poate de solemnă şi plină de o însemnătate veşnică.

Înainte ca să se nască Avraam. [Înainte de a fi fost Avraam, KJV]. Mai degrabă, înainte ca Avraam să ajungă la existenţă. Verbul este ginomai ca în cap. 1,6 şi nu eimi ca mai târziu în versetul acesta (vezi la cap. 1,1). Aceeaşi combinare de verbe apare în LXX-a la Psalmii 90,2: Înainte ca munţii să fi fost daţi la iveală [ginomai]... din veşnicie în veşnicie tu eşti [eimi] Dumnezeu. Vezi la Ioan 1,1.

Eu sunt. Gr. ego eimi, folosit aici în înţelesul lui absolut şi înţeles de iudei ca o revendicare de divinitate (vezi la v. 24). Pentru o discutare a acestui titlu al Dumnezeirii vezi vol. I, p. 170-173.

Au luat pietre. Întrebarea de unde puteau fi obţinute pietre în Templu îşi poate găsi răspunsul în faptul că Templul lui Irod era încă în curs de construire. Câteva luni mai târziu iudeii au făcut o nouă încercare de a-L ucide cu pietre pe Isus pentru că pretindea divinitatea (cap. 10,30-33).

A ieşit. Ceasul Lui încă nu venise (vezi la cap. 7,6).COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 MH 86; 2T 508 1–5 DA 460

1–11 DA 460–462

4, 5 MH 87

6–11 DA 461

7 DA 462; MH 88, 89; 3T 105; 4T 238, 326; 5T 35, 53; 7T 279

10, 11 MH 88

11 MH 89; MM 28; 7T 96; 9T 164

12 CT 28, 512; CSW 175; DA 463, 464, 465; FE 47, 128; GC 312, 476; LS 39; MH 419; MM 203; MYP 63, 169; PP 367; TM 178, 211, 332; 1T 31, 406; 4T 190, 231;

7T 272; 9T 141

12–59 DA 463–475

16 CS 143

25 DA 465

28 DA 21

28, 29 DA 465; MH 488

29 DA 468, 685; GC 469; MB 15; MH 426; PP 372; 8T 208, 289

31 5T 433

31–34 DA 466

32 DA 258; 8T 152, 251

33 COL 268

36–40 DA 466

39 PP 154

39, 40 COL 268

41, 42 DA 467

44 DA 739; Ev 597, 598; EW 90, 228, 264; GC 502; PP 337; TM 365; 4T 623; 5T 137

44–46 DA 467

46 DA 287

47 DA 468; 5T 433, 694, 696

48 COL 381; MB 25

50 DA 21

51, 52 DA 787

56 DA 468; PK 683; PP 154

57, 58 DA 469

59 DA 470; EW 159