În al treilea an. Perioada de secetă a fost de trei ani, dar starea de foamete a mai persistat alte şase luni, până ce noua recoltă a putut fi recoltată (Luca 4:25; Iacov 5:17).

Înfăţişează-te. Împăratul căutase pe Ilie peste tot, dar fără succes. Acum profetului i se dă porunca să se prezinte singur înaintea împăratului. Opreliştea fusese adusă asupra ţării prin anunţul direct al lui Ilie către Ahab, cu privire la ceea ce avea să facă Domnul. Era numai drept ca ea să fie îndepărtată pe aceeaşi cale. Nu-i era îngăduit nici împăratului, nici poporului nici un pretext ca să atribuie sfârşitul secetei, puterii zeilor sau profeţilor lor.

Ilie s-a dus. Ilie ştia că viaţa lui avea să fie în pericol, dar când el a primit porunca de la Domnul, să se înfăţişeze înaintea lui Ahab, el a ascultat de îndată şi s-a încrezut în Dumnezeu să-l ocrotească.

Obadia. Numele înseamnă slujitorul lui Iehova. Caracterul omului era să corespundă cu semnificaţia numelui său. Este semnificativ ca împăratul să păstreze într-o slujbă atât de importantă, un bărbat despre care el ştia că este un slujitor al Domnului. Dar Ahab mai ştia că acest bărbat, care era credincios faţă de Dumnezeu, avea să fie credincios şi în administrarea treburilor gospodăriei regale.

Când a nimicit Izabela. De-abia acum ne este prezentat tabloul despre severitatea persecuţiei împotriva poporului lui Dumnezeu şi cine era spiritul conducător. Împărăteasa Izabela, furioasă pe solia lui Ilie care a închis cerurile ca să nu mai poată da ploaie, a hotărât ca profetul şi toţi aceia care erau cu el în slujba lui Iehova, să fie ucişi. Într-adevăr, nefiind ameninţată de foamete, devoţiunea Izabelei faţă de Baal avea s-o facă vrăjmaşă faţă de profetul lui Dumnezeu.

O sută de prooroci. Profeţii amintiţi aici erau fără îndoială membri ai şcolilor profeţilor. Ei erau

a. o grupă de profeţi-elevi şi profeţi-predicatori care erau la început instruiţi de profeţi şi care îşi consacrau viaţa lor pentru propagarea soliei de vieţuire dreaptă şi sfântă. Faptul că 100 dintre ei erau ascunşi de Obadia dovedeşte că ei trebuie să fi fost mult mai numeroşi, chiar în Israel care, pe

b. o perioadă atât de lungă mersese contrar căilor Domnului.

Într-o peşteră. În Palestina, peşterile erau obişnuite. Numai în regiunea Muntelui Carmel erau peste 200 de peşteri. Peşterile din Palestina erau atât peşteri naturale, cât şi făcute de mâna omului, şi serveau ca locuinţe, morminte, magazii, rezervoare de apă sau grajduri pentru vite. În timp de război sau de opresiune, ele ofereau excelente locuri de refugiu (Iosua 10:16–27; Judecători 6:2; 1Samuel 13:6; 22:1; 24:3–10; 2Samuel 23:13).

Izvoarele. Palestina este renumită pentru izvoarele şi fântânile ei, care izvorăsc de sub o stâncă sau mal, sau din pământ. Ele sunt o sursă continuă pentru multe pâraie şi râuri. Evident că mult timp după ce râurile obişnuite secau, unele pârâiaşe alimentate de izvoare, care primeau apa din zăpada munţilor Liban, continuau să curgă în sezonul cald şi uscat, când nu era ploaie.

Şi-au împărţit ţara. Această inspectare personală a ţării de către împărat şi unul dintre slujitorii lui principali dovedeşte strâmtorarea extremă la care ajunsese Israel, din cauza secetei.

Tu eşti, domnul meu, Ilie? Poate că ar fi fost mai bine tradus: Tu eşti, în persoană, domnul meu, Ilie? sau Aici eşti, domnul meu, Ilie? Umilinţa lui Obadia în prezenţa profetului este uimitoare. Ea este născută din respectul faţă de Dumnezeu. Obadia era unul dintre principalii slujbaşi ai regelui, dar se socoteşte pe sine ca slugă sau rob (vezi v. 9,12) înaintea solului Domnului. Întrebarea n-a fost pusă pentru informare, ci din surprindere. Aici eşti, când împăratul te-a căutat toţi anii aceştia pe cuprinsul întregii ţări?

Spune stăpânului tău. Lui Ilie i s-a dat poruncă de către Domnul să meargă şi să se înfăţişeze înaintea lui Ahab. Acum el a întâlnit pe Obadia, dar el nu-l însoţeşte pe Obadia la împărat. Dimpotrivă, Obadia trebuia să anunţe pe împărat despre prezenţa profetului, iar împăratul poate, dacă doreşte astfel, să vină la profet. Adevărata relaţie dintre oameni nu este întotdeauna indicată de titlurile sau poziţiile oficiale pe care le deţin. Slujbaşul sau robul adesea se află mai presus, cât priveşte adevărata mărime sau superioritate, decât regele sau domnul.

Popor sau împărăţie. Nu departe de Israel existau multe împărăţii mici. Era numai natural ca cineva a cărui viaţă era urmărită să caute exil în vreun stat apropiat. Ahab n-a cercetat numai propria lui ţară, ci a făcut cercetări pentru Ilie, în toate ţările învecinate.

Te va duce. Obadia avea toată încrederea că Dumnezeu avea să-i poarte de grijă solului Său, Ilie. El se temea că Duhul Domnului are să-l ducă pe Ilie departe de vătămare, undeva, în vreun refugiu ascuns, mai înainte ca să aibă loc contactul cu Ahab.

Şi acum tu zici. Obadia nu dorea să ia parte la omorârea lui Ilie, ceea ce ar fi fost cu siguranţă soarta profetului, dacă el îl ducea la rege. Dar, dacă nu-l dădea pe Ilie lui Ahab, el era sigur că el însuşi avea să moară. Dorea Ilie să ia parte la uciderea unui bărbat care salvase vieţile a 100 de profeţi?

Astăzi mă voi înfăţişa. Ilie avea mandatul său de la Dumnezeu şi, oricât de neconceput ar fi putut fi pentru Obadia, Ilie era pregătit să-l întâlnească pe Ahab, în acea zi.

Ahab s-a dus. Împăratul a mers la profet, iar nu profetul la împărat. Ahab a înţeles că Ilie, în primul rând, şi-a predat supunerea şi slujba sa Unuia mai mare decât un împărat pământesc şi, în felul acesta, împăratul a fost obligat să plece la bărbatul a cărui viaţă căuta să o ia. El ştia prea bine că profetul nu consimţise la această ciudată întâlnire spre a se preda pe sine în mâinile împăratului. La această întâlnire a venit cu teamă, mai degrabă împăratul, decât profetul, cu toate că împăratul era însoţit de un puternic corp de gardă militară, iar profetul nu avea decât apărarea din partea Domnului.

Care nenoroceşti pe Israel. Israel a fost în mare nenorocire şi în adâncul sufletului său, Ahab înţelegea care era motivul. Dar vina întotdeauna încearcă să se sustragă de la răspunderea pentru răul pe care ea-l aduce. Ahab a căutat să pună mâna pe Ilie pentru blestemul care lovise ţara. Unul din cele mai mari rele ale păcatului este acela că el, întotdeauna caută să încurce situaţia. El refuză să poarte vina pentru nenorocirile pe care le provoacă şi chiar încearcă să facă să apară mai degrabă că dreptatea este răspunzătoare pentru nenorocirea omului, decât nedreptatea.

Tu eşti. Împăratul şi-a găsit naşul. Îmbrăcămintea umilă a profetului avea mai mare autoritate decât haina regală. Ilie este cel care stă pe scaunul de judecată, în timp ce împăratul este vinovatul care se află în boxa acuzaţilor. În timp ce Ilie îi spune fără frică că el este acela care a nesocotit pe Israel, împăratul îşi pierde curajul la auzul cuvintelor de mustrare pe care le merită.

Aţi părăsit poruncile. Împăratul şi toţi cei din cuprinsul regatului trebuiau să ştie că neascultarea lor de poruncile lui Dumnezeu este ceea ce a adus grozavele judecăţi asupra lor şi a nefericitei lor ţări. Slujirea lui Baal a dus la umblarea pe calea către un paradis înşelător. Căutând viaţa, ei au găsit moartea; căutând bucuria, ei au găsit întristarea şi nenorocirea; căutând pacea şi prosperitatea, ei au găsit nenorocirea şi ruina.

Strânge acum... la mine. Profetul este cel care dă poruncile, nu împăratul. Ahab a recunoscut originea divină a poruncii şi a ascultat de îndată.

Muntele Carmel. Un lanţ de dealuri de circa 25 km lungime, avându-şi promontoriul în partea nord-vestică, înspre Mediterană. Dealurile au la promontoriu, înălţimea de circa 170 m şi circa 500 m în partea de sud-est. Înălţimea oferă o frumoasă privelişte asupra Mediteranei, asupra câmpiilor Esdraelonului şi Şaronului, şi asupra unei mari părţi a Samariei.

Proorocii lui Baal. Aceştia erau preoţii şi învăţătorii lui Baal, iar profeţii dumbrăvilor erau preoţii în legătură cu închinarea Astarteei. Numărul ne face să avem o idee cu privire la limita până la care aceste culte degradante au pus stăpânire pe poporul Israel.

Care mănâncă la masa Izabelei. Adică ei erau întreţinuţi prin mâna împărătesei. Ei erau clerul subvenţionat al Izabelei.

Ahab a trimis. În armonie cu directivele lui Ilie, Ahab a trimis o chemare pentru întreg Israelul să se adune la Carmel, împreună cu proorocii lui Baal şi ai Astarteei. Poporul a venit cu presentimente ciudate. Muntele Carmel, altădată un loc cu o privelişte de rară frumuseţe, cu templele lui idolatre prin dumbrăvi înfloritoare, era acum un loc al pustiirii. Pomii erau sfrijiţi şi goi, izvoarele erau secate, iar flori nu mai existau. Dumnezeii fertilităţii au înşelat dureros aşteptările închinătorilor lor, iar ei s-au înşelat pe ei înşişi. Propriile lor altare erau locuri de supărare şi necinstire. Aici, pe acest pământ consacrat altarelor păgâne, altădată atât de frumos, iar acum atât de sterp şi nenorocit, Ilie şi-a propus să dovedească completa nebunie a închinării la Baal.

Până când vreţi să şchiopătaţi? Poporul lui Israel se afla acum la răscruce. Vor lepăda ei pentru totdeauna pe Dumnezeu care îi hotărâse ca popor ales, pentru a accepta ca stăpân şi domn al lor pe Baal? Dacă Iehova era Dumnezeu, El trebuia să fie Cel căruia să I se aducă închinare. Dacă Baal era dumnezeu, ei să-l urmeze pe el. Provocarea era prezentată, iar poporului i s-a dat ocazia să se pronunţe.

Care va răspunde prin foc. Proba propusă de Ilie era întru totul cinstită. Ceea ce era în joc, era cine era Dumnezeu, Iehova sau Baal? Dacă Baal era ceea ce preoţii păgâni pretindeau a fi, atunci să dovedească faptul acesta prin aducerea de foc din cer. Dacă într-adevăr el are putere peste ploaie şi furtună, să trimită fulgerele sale aprinse. Nici chiar preoţii lui Baal n-au putut nega onestitatea ofertei făcute, deşi ei trebuie că s-au temut în ceea ce priveşte rezultatele.

Nu s-a auzit nici un glas. Cum se putea una ca aceasta? Baal nu era altceva decât produsul imaginaţiei omului şi el nu putea răspunde la rugăciune.

Şi săreau. Sensul este ei săreau în sus şi-n jos, ca în nota marginală. Acesta era un dans ritual sălbatic, prin care se angajau într-o stare de frenezie. Se spune că astfel de exhibiţii au fost însoţite uneori de manifestări ale puterii demonice şi, fără îndoială, că se spera că, prin astfel de mijloace, ar putea fi procurat focul. Dar Domnul a intervenit. Satana şi îngerii lui au fost ţinuţi la distanţă şi n-a apărut nici un foc.

Ilie şi-a bătut joc de ei. Aceşti preoţi ai lui Baal trebuiau să afle că zeul lor nu putea să răspundă la rugăciunile lor. Cuvintele lui Ilie către ei erau expresii de dispreţ suprem. Batjocura lui plină de dispreţ n-a fost fără efect asupra spectatorilor care se aflau acolo spre a alege între Iehova şi Baal.

Şi-au făcut tăieturi. Auto-mutilarea, obişnuită în delirul oriental, a fost introdusă în ideea că zeii au plăcere de vărsare de sânge. Astfel de ritualuri sângeroase, în cazuri de extremă ispăşire, nu erau neobişnuite în vremurile VT (Judecători 16:6,7), dar ele erau oprite pentru poporul lui Dumnezeu (Levitic 19:28; Deuteronom 14:1).

Ei au aiurit. (Prophesied, în engleză.) Aceşti agenţi ai lui Baal erau numiţi profeţi (v. 19). Îndeplinirea slujbei lor în totalitatea ei poate fi considerată ca un act de profeţire. Sau probabil, întrun sens mult mai restrâns, ei au profetizat cum a făcut şi Saul, care s-a înfuriat în mijlocul casei (1Samuel 18:10), când asupra lui a venit un duh rău. Experienţa lui Saul putea să fie ca şi aceea a închinătorilor la diavol, din ţările orientale de azi, despre care se spune că uneori se angajează într-o înaltă stare de delir religios, când dau naştere la gălăgie şi mormăială neînţeleasă. Satana şi îngerii lui au fost de faţă pe Muntele Carmel şi ar fi făcut orice în limita puterii lor pentru a coborî focul dorit, dacă aceasta le-ar fi fost îngăduit de Dumnezeu. Dar Domnul, deşi a îngăduit demonilor să prezinte unele dintre cele mai revoltătoare aspecte ale prezenţei lor în oameni, nu a îngăduit lui Satana să coboare foc, în numele lui Baal.

A dres altarul. În vremurile din vechime, oamenii se închinaseră la acest altar, Dumnezeului cerurilor, dar el nu mai era folosit de un timp îndelungat. Cu deplin respect, Ilie a adunat pietrele împrăştiate. Astăzi sunt multe cămine în care altarul lui Dumnezeu este dărâmat. Este timpul să fie făcută o lucrare asemănătoare aceleia de pe muntele Carmel. Seara, copii lui Dumnezeu ar trebui să se adune respectuos, împreună, la altarul familial, pentru un timp de devoţiune tăcută. Dimineaţa, familiile din nou ar trebui să se unească pentru clipe de rugăciune. Altarul rugăciunii şi al consacrării să fie ţinut într-o continuă reparaţie.

Cu apă. Un izvor perpetuu despre care se ştie că niciodată n-a secat chiar în timpul celei mai teribile secete, se spune că se află în vecinătatea scenei tradiţionale a jertfei. Dând instrucţiuni ca apa să fie vărsată pe jertfă şi pe lemne, Ilie voia să înlăture orice suspiciuni sau fraudă.

Jertfa de seară. În timpul lungilor şi gălăgioaselor ceasuri, preoţii lui Baal au executat săriturile şi strigătele lor excitate şi violente, rugându-se sălbatic, murmurând incoerent, dar fără nici un rezultat. Cu totul obosiţi şi sleiţi, în cele din urmă, s-au retras în disperare. Mulţimea era, de asemenea obosită de scenele de oroare şi excitare şi se afla într-un cadru spiritual receptiv pentru lucrarea profetului lui Dumnezeu.

Al lui Avraam. Ilie se adresează lui Dumnezeu care este tatăl lor, al tuturor. El Îi vorbeşte liniştit şi reverenţios, în contrast izbitor cu strigătele delirante ale profeţilor lui Baal.

Fă să se ştie. Rugăciunea a fost cu totul simplă, întru totul sinceră, fără exaltare, direct la subiect şi din toată inima.

Să le întorci astfel inima. Marea povară a inimii lui Ilie era convertirea lui Israel, ca inima lor care se întorsese spre Baal, să poată fi întoarsă înapoi la Dumnezeu.

Atunci a căzut foc. In mod neaşteptat, a coborât întocmai ca o mare lumină de fulger, un foc care a consumat jertfa şi chiar şi pietrele altarului. Niciodată mai înainte n-a fost văzută o astfel de străfulgerare, de către mulţimea adunată. Ea fost văzută de toţi cei din jur, chiar şi de mulţimea adunată la poalele muntelui. Poporul a recunoscut-o ca focul consumator al lui Dumnezeu.

Domnul este adevăratul Dumnezeu. Inimile care cu puţin timp mai înainte erau consacrate lui Baal, s-au întors acum înapoi la Domnul, ca marele Dumnezeu al cerului şi al pământului. Ca un singur glas, mulţimea a scos un strigăt şi a recunoscut pe Iehova ca Domn.

Puneţi mâna pe proorocii lui Baal. Ilie n-a dorit ca zelul poporului să fie irosit în cuvinte. El cere ca ei să-şi dovedească convertirea şi convingerea lor, prin fapte care puteau să aducă asupra lor ura împărătesei necredincioase, dar care, odată aduse la îndeplinire, aveau să producă o ruptură între ei şi cauza lui Baal. Ca rezultat al minunatelor manifestări din acea zi, mulţimea a recunoscut faptul că Iehova este Dumnezeu – toţi, în afară de preoţii lui Baal, care au refuzat să se pocăiască. Rapida executare a acestor preoţi a fost o răzbunare teribilă, dar ea era necesară şi a arătat indignarea lui Dumnezeu împotriva acelora care stăruie în răzvrătire şi care sunt dispuşi să corupă şi să demoralizeze un popor întreg pentru scopuri egoiste. Sentinţa împotriva lor a slujit atât ca pildă, cât şi ca avertizare. Cu Dumnezeu nu trebuie să se glumească şi o teribilă plată aşteaptă pe toţi care îşi vând sufletele lor, pentru stricăciunea din lume.

Ilie a zis. Ilie era complet stăpân pe situaţie. El era cel care poruncea poporului şi tot el, cel care da directive împăratului.

Căci se aude vuiet. Vuietul nu era în urechile profetului, ci în inima lui. Prin credinţă el ştia că ploaia era gata să cadă. Pocăinţa poporului îndepărtase cauza judecăţii şi Ilie a înţeles că ploaia mult aşteptată trebuia deci să cadă. Ilie a trăit o viaţă de credinţă şi rugăciune. Când Dumnezeu l-a trimis să anunţe seceta, el ştia că avea să fie întocmai conform cu cuvântul Domnului. Acelaşi Duh care a pus în gura lui o prezicere, acum îi dădea alta.

Ilie s-a suit. În timp ce Ahab mergea la ospăţ, Ilie s-a dus să se roage. Rugăciunea lui era o rugăciune de mijlocire în folosul lui Israel cel pocăit. El ştia că ploaia are să vină, dar grija lui era ca pentru primirea binecuvântărilor cereşti, să fie îndeplinite întru totul condiţiile, şi ca rezultatele reformei să poată fi permanente.

Dumnezeu a făgăduit poporului Său ploaie de binecuvântări cereşti împreună cu trimiterea Duhului Sfânt, pe timpul ploii târzii. Se roagă azi sfinţii, cum a făcut Ilie, sau ei se ospătează cum a făcut Ahab? Atunci şi numai atunci când poporul lui Dumnezeu este profund serios, când sunt dispuşi să se roage cum a făcut Ilie şi când grija lor principală este de a împlini condiţiile necesare, atunci va cădea ploaia târzie.

Du-te iarăşi. Ploaia n-a căzut imediat. Dar credinţa lui Ilie nu s-a clătinat. El a continuat să se roage mult mai zelos decât înainte. Slujitorul a fost trimis de repetate ori şi totuşi cerul era ca de aramă şi pământul, numai praf. Totuşi mijlocirea lui Ilie n-a încetat. Această rugăciune serioasă a profetului a ajuns proverbială pentru intensitatea şi stăruinţa în implorare (Iacov 5.18).

Un mic nor. Acest nor a fost pentru Ilie un semn al favorii divine. El a încetat cu rugăciunea. Era o altă lucrare de făcut. El a dat instrucţiuni slujitorului lui spre a fi predate lui Ahab. Împăratul trebuia să pornească repede la drum. Ilie n-a aşteptat ca cerurile să se întunece, el a acţionat pe temeiul primei indicaţii că rugăciunea lui a fost ascultată. Lumea are astăzi nevoie de bărbaţi cu credinţa lui Ilie. Lucrarea lui Dumnezeu va fi încheiată de bărbaţi care lucrează în spiritul şi puterea acestui profet din vechime. Pentru ei cerul va fi foarte aproape când ei pornesc la luptă împotriva oştilor celui rău. Mulţimile se vor întoarce de la închinarea idolilor acestei lumi, la Domnul care a făcut cerurile şi pământul. Duhul Domnului va cădea peste tot, peste bărbaţi şi femei smerite (Ioel 2,28.29), făcându-i în stare să facă ,în sfera lor, ceea ce Ilie a făcut în a lui.

Mâna lui Dumnezeu nu s-a scurtat, ca să nu poată mântui. Dumnezeu este tot atât de puternic, tot atât de binevoitor să acorde biruinţe astăzi, cum a făcut şi în zilele lui Ilie. Când poporul lui Dumnezeu ajunge în aceeaşi stare ca a lui Ilie, când sunt tot atât de zeloşi, tot atât de activi, de curajoşi, de dispuşi să stăruie în rugăciune, de neînfricaţi în pericol şi tot atât de nerăbdători să răspundă la chemarea Domnului, atunci lucrarea lui Dumnezeu va fi repede încheiată şi Isus va reveni să-Şi ia ce este al Lui.

Izreel. Aceasta este prima menţiune despre Izreel, ca cetate regală. Ahab avea aici un palat, deşi Samaria continua să fie capitala lui (cap. 21:1). Palatul din Izreel a fost acela la care Ahab a dorit să adauge via lui Nabot (cap. 21:1-16). Tot aici a fost locul unde câinii au mâncat sângele Izabelei (1Regi 2:19, 23; 2Regi 9:10, 33–37), şi unde Ioram a fost ucis de Iehu (2Regi 9:15-26). Izreel se află pe teritoriul lui Isahar (Iosua 19:17,18), într-o aşezare pitorească, cu deschidere spre Câmpia Esdraelonului. Era o cale de vreo 32 km de la Muntele Carmel până la Izreel.

A alergat înaintea lui Ahab. Întoarcerea lui Ahab la Izreel a avut loc seara, în timpul unei ploi cu furtună care împiedica vederea, pe drumuri înşelătoare, de munte. Deoarece drumul se putea discerne cu greu, solitarul profet alerga înaintea împăratului, călăuzind carul regal în siguranţă, până la porţile Izreelului. Prin acest act binevoitor, Ilie a dovedit că el nu avea simţăminte rele faţă de împărat şi că el era dispus să îndeplinească orice slujbă, oricât de umilitoare sau de incomodă, spre folosul stăpânului său.

COMETARII ELLEN G. WHITE

1–46PK 133–159; 3T 274–288

1 3T 277

1, 2 PK 137

2 3T 274

4 PK 126

6–14PK 138

8 3T 277

10 3T 276

11 3T 277

13 3T 276

14 3T 277

15–17PK 139

17 DA 587; GC 104; 3T 276, 278

17, 18 GC 590

18 PK 140; 3T 278

18–21PK 177

19 PK 116, 143

21 CH 562; MM 96; PK 147, 188; TM 141; 3T 280; 4T 338, 350, 446; 5T 137, 173, 199, 526; 6T 141; 7T 155; 8T 68

22–24PK 148

22–263T 281

24 DA 215

25, 26 PK 149

26 3T 282, 283

26, 28 IT 231

27–29PK 150; 3T 282

30–32PK 151

30–393T 283

33–37PK 152

36 GW 255; 6T 99

36–40Ed 151; PK 224; 3T 285

37, 38 5T 161

38, 39 PK 153

39, 40 Ed 60

40 PK 154

41 PK 155

41–443T 286

42–44PK 156

45, 46 PK 158; 3T 287