O greșeală tristă

Text de memorat

„Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii.” (Ioan 12:32)

Fiindcă nu L-au crezut și nu L-au ascultat pe Dumnezeu, israeliții au fost nevoiți să stea în deșert 40 de ani. Biblia ne povestește cum a avut grijă Dumnezeu de ei în tot acest timp. Neemia 9:16-21 În cei 40 de ani prin pustiu, oamenii bătrâni au murit, iar copiii au crescut și au ajuns bărbați și femei adulți.

Când cei 40 de ani erau pe sfârșite, israeliții și-au așezat iarăși tabăra într-un loc din care puteau vedea dealurile Canaanului. Nu mai era mult și puteau să-și cultive propriile grădini și să locuiască în case, nu în corturi.

Într-o zi, Moise i-a spus poporului că urmau să treacă prin țara Edomului. Edomul era un loc în care trăiau oamenii care se trăgeau din familia lui Esau. Acolo era mâncare și apă din abundență, iar israeliții puteau cumpăra ce aveau nevoie.

Timp de 40 de ani, Dumnezeu făcuse să țâșnească apă dintr-o stâncă din apropierea taberei israeliților. Dar acum, El făcuse ca izvorul să se oprească. De ce? Dumnezeu îi punea la încercare pe israeliți înainte să intre în Canaan. Se vor încrede ei în Dumnezeu sau se vor plânge cum au făcut părinții lor? Ce au făcut? Numeri 20:3-5

În loc să ceară ajutor de la Domnul, ei s-au plâns exact cum au făcut și părinții lor. Cât de dezamăgiți au fost Moise și Aaron și cât de trist trebuie să fi fost și Dumnezeu!

Dumnezeu i-a supus pe israeliți unui test ca să vadă dacă se vor încrede în El sau nu. A oprit apa care curgea din stânca de lângă tabăra lor. Au trecut ei testul sau l-au picat? L-au picat, nu-i așa? Au fost nemulțumiți, au bombănit și l-au învinovățit pe Moise că îi adusese în pustiu ca să moară. Dar Moise și Aaron nu au uitat să se roage lui Dumnezeu și să Îi ceară ajutorul. Ce le-a spus Dumnezeu să facă? Numeri 20:7,8

Mai demult, Dumnezeu îi spusese lui Moise să lovească stânca cu un toiag. De data aceasta însă, Dumnezeu i-a spus să-i vorbească stâncii și apa urma să iasă din ea. Cuvintele au o mare forță când le folosește Dumnezeu, nu-i așa?

Moise și Aaron erau de-acum în vârstă. Ca lideri aleși de Dumnezeu, munciseră din greu mulți ani. Timp de 40 de ani îi auziseră pe israeliți plângându- se și fiind nemulțumiți. Acum, până și Moise își pierduse răbdarea.

Supărat din cauza modului în care israeliții se purtaseră cu el, Moise i-a adresat cuvinte pline de mânie poporului care se adunase în jurul stâncii.
— Ascultați aici, răzvrătiților! a strigat el. Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta? Apoi, în loc să-i vorbească stâncii, așa cum spusese Dumnezeu, Moise a lovit-o de două ori cu toiagul.

Este bine să vorbim când suntem furioși, chiar și atunci când cineva ne-a făcut ceva rău?

Moise își pierduse răbdarea și a spus cuvinte furioase. A lovit stânca, deși Dumnezeu îi spusese să-i vorbească.

Dumnezeu a făcut ca apa să țâșnească din stâncă, dar nu a fost mulțumit de purtarea lui Moise și Aaron. Chiar dacă păcatul lor nu fusese ceva plănuit, așa cum fusese păcatul lui Core, tot păcat era și Dumnezeu nu putea să-l scuze. De fapt, întrucât Moise și Aaron erau conducători, păcatul lor era și mai grav. Și toți israeliții văzuseră ce au făcut ei.

Și poporul era vinovat. Psalmii 106:32,33 Dar nici chiar acest lucru nu reprezenta o scuză pentru ca Moise să păcătuiască. Dacă ar fi continuat să se încreadă în Dumnezeu, El l-ar fi ajutat să aibă răbdare. În plus, Moise spusese: „Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” Moise făcuse să curgă apă din stâncă? Nu, Dumnezeu scosese apă din stâncă.

Iar Moise lovise stânca în loc să-i vorbească. Stânca aceea Îl reprezenta pe Isus. Faptul că stânca fusese lovită deja o dată arăta că Isus urma să moară o singură dată ca să plătească pentru păcatele noastre. Iar faptul că a doua oară Moise doar trebuia să-i vorbească stâncii însemna că noi trebuie doar să vorbim cu Isus în rugăciune, iar El ne va răspunde. Dar Moise stricase frumoasa lecție.

Este ușor să spunem și să facem lucruri greșite când suntem supărați? Ce ar fi mai bine să facem în loc să ne înfuriem? Proverbele 15:1; Romani 12:21

Moise și Aaron s-au lăsat pradă ispitei și au păcătuit în fața tuturor israeliților. Acum, Dumnezeu le-a spus care avea să fie pedeapsa lor. Numeri 20:12

Ei se simțeau foarte rău din cauza a ceea ce făcuseră. Cu umilință, s-au rugat și I-au spus lui Dumnezeu că regretau foarte mult. Dumnezeu i-a iertat, dar nu le-a schimbat pedeapsa. El nu-i putea lăsa să intre în Canaan, pentru că israeliții trebuiau să vadă cât de rău este cu adevărat păcatul.

Moise nu și-a ascuns pedeapsa de israeliți, ci le-a spus ce îi comunicase Dumnezeu și motivul pentru care fusese și el pedepsit. Le-a explicat că pedeapsa lui ar trebui să fie o avertizare pentru ei să nu se plângă. Moise a trimis un al doilea mesaj, precizând că doar vor merge pe drum și vor plăti pentru mâncarea sau apa pe care le vor lua. Și iarăși regele a refuzat și a trimis soldați să păzească țara. Acum, israeliții trebuiau să meargă pe un drum mai lung care înconjura Edomul.

Ce s-a întâmplat în timp ce mergeau prin deșertul din jurul Edomului? Numeri 21:4,5 De data aceasta, israeliții s-au plâns până și de lucrurile bune pe care Dumnezeu le făcea pentru ei. Ce trist!

Israeliții uitaseră ce făcea Dumnezeu pentru ei. El le dăduse în fiecare zi hrană și apă, precum și umbră în timpul zilei și căldură în timpul nopții prin stâlpul de nor. Și în fiecare zi îngerii îi protejaseră de animalele sălbatice și de șerpii veninoși.

Ca să-i facă să-și dea seama cât de mult îi iubea și cât de multă grijă avusese de ei, Dumnezeu nu i-a mai ferit de numeroșii șerpi care trăiau în deșert. Dintr-odată, șerpii au început să-i muște pe israeliți. Mușcătura lor durea ca o arsură și cine era mușcat murea în scurt timp. Toți erau foarte, foarte speriați.

 În această situație dificilă, poporul și-a adus aminte de Dumnezeu. A conștientizat că păcătuise prin faptul că se plânsese atât de mult, când Dumnezeu, de fapt, avusese grijă de el. Israeliții au alergat repede la Moise după ajutor. Ce i-au spus? Numeri 21:7 Moise s-a rugat pentru popor și Dumnezeu i-a spus ce să facă. Numeri 21:8

Moise a făcut șarpele de bronz, sau de aramă, exact așa cum spusese Dumnezeu și l-a pus pe un băț înalt, astfel ca oricine din tabără să îl poată vedea. Le-a spus israeliților că toți cei mușcați de șerpi trebuiau să privească la șarpele de aramă.

Ce s-a întâmplat cu cei care au ascultat? Numeri 21:9 S-au vindecat. I-a vindecat șarpele de aramă? Atunci cine? Vom învăța despre aceasta mâine.

Niște șerpi veninoși îi mușcau pe israeliți. Mulți muriseră deja. Dumnezeu i-a spus lui Moise să facă un șarpe de aramă și să-l pună pe un stâlp de lemn. Oricine se uita la el era vindecat pe loc.

Era mare forfotă în tabără. Aproape în fiecare cort era cineva fie mort, fie pe moarte. Mămicile și tăticii își duceau repede copilașii bolnavi la intrarea în cort și îi îndreptau cu fața spre șarpele de aramă: „Uită-te la șarpe! Uită-te la șarpe!” le spuneau ei. Alții își implorau părinții, frații, surorile și prietenii care erau pe moarte să facă ceea ce spusese Dumnezeu și să privească la șarpele de aramă.

Oamenii bolnavi care L-au crezut pe Dumnezeu au ascultat și s-au uitat la șarpele de aramă, iar Dumnezeu i-a vindecat imediat. Dar unii nu au crezut ce spusese Dumnezeu. Nu au crezut că șarpele de aramă putea să îi ajute, așa că nu s-au uitat la el. Crezi că s-au vindecat? Nu. Mulți ani mai târziu, când a locuit acolo, Isus a vorbit despre această întâmplare și despre semnificația ei importantă. Să citim despre ea în Ioan 3:14-16.

Isus vrea ca noi să privim la El și să trăim pentru totdeauna. Dacă facem așa, El ne va vindeca de rănile și de moartea cauzate de păcat. Acum nu Îl putem vedea pe Isus. Atunci cum să ne uităm la El? Citind Biblia, rugându-ne, crezând în El și făcând din toată inima ceea ce spune El. Vei face toate aceste lucruri?

Ce este aceea o consecință? Există mereu consecințe când faci ceva greșit? Ar trebui să te enervezi când cineva nu poartă frumos cu tine?

Dacă Dumnezeu ne iartă atunci când ne cerem iertare, de ce mai există totuși consecințe? Este un lucru greșit să ne plângem și să fim nemulțumiți?

Ce ar trebui să faci în loc să te plângi atunci când nu îți place ceva? Cum putem „privi” la Isus dacă nu Îl putem vedea?

Păpuşa mătuşii Dowling.Seria Micuța Amy: India (IX). De Amy Sherrard

Amy nu avea niciun frățior sau surioară și nu erau nici alți copii care să se joace cu ea. Dar avea o mulțime de „mătuși” și de „unchi”.

Primul Crăciun pe care Amy și-l amintește a fost acela când Unchiul George și Mătușa Dowling au venit acasă la ei. Unchiul George fusese pe vaporul cel mare cu care veniseră în India, iar micuța Amy nu l-a uitat niciodată. Mătușa Dowling era o asistentă medicală din Australia care o iubea foarte mult pe micuța Amy.

Ea era singura mătușică ce știa cum să-i descurce părul cel des fără ca pe Amy să o doară.
— Unde agățați de obicei cizmulița în care Amy primește cadouri? o întrebă Unchiul George pe Mami cu o zi înainte de Crăciun. Mami nu prea știa ce să spună.
— Îi dăm întotdeauna lui Amy câteva cadouri de Crăciun, dar nu a avut niciodată o cizmuliță agățată undeva.
— Hai ca anul acesta să agățăm fețe de pernă în loc de cizmulițe, zise Unchiul George. Oricum, cadoul meu este prea mare ca să încapă într-o cizmuliță.

Zis și făcut! În noaptea următoare au legat niște fețe de pernă deasupra patului lui Amy. Dimineața, când a deschis ochii, primul lucru văzut de Amy a fost fețele de pernă pline de cadouri. Mami i-a spus că mai întâi trebuiau să facă altarul de dimineață și să mănânce, apoi să le deschidă, iar Amy abia aștepta.

În sfârșit a sosit și clipa să descopere ce era în acele fețe de pernă. Amy a ales să deschidă mai întâi cutia cea mai mare, iar Unchiul George s-a bucurat să o audă spunând:
— O, este un ursuleț de pluș! S-a uitat la Unchiul George și apoi a alergat și l-a îmbrățișat. Era primul ei ursuleț de pluș și cât de mult îi plăcea! Următorul cadou mare a fost din partea mătușii Dowling.
— Deschide cutia cu mare atenție, îi spuse ea lui Amy. Și Amy așa a făcut. Multor fetițe le place să se joace cu păpușile și Amy primise și ea păpuși, dar nu îi plăcuse niciodată cu adevărat să se joace cu ele. Îi plăceau cartea cu poze, jucăriile cu piese de construit și tricicleta, mai mult decât orice. Dar ceea ce a văzut în cutie a făcut-o să caște ochii mari și să-i apară un zâmbet mare pe fața ei micuță.
— O, este o păpușă-asistentă, exact ca mătușa Dowling! zise ea încet. O, ce frumoasă e!

Amy a luat cu grijă păpușa din cutie și a ținut-o în așa fel ca toți să o vadă. Mătușa Dowling o îmbrăcase pe frumoasa păpușă ca o asistentă. Avea până și o bonetă de asistentă pe cap. Și, mai presus de toate, avea ochi care se închideau și se deschideau. Avea corpul umplut cu materiale moi, dar capul i se putea rupe ușor dacă păpușa cădea pe jos.

Mătușa Dowling era foarte încântată că lui Amy îi plăcea cadoul de la ea. Amy a ținut-o întotdeauna într-un loc la vedere, dar niciodată nu s-a jucat cu ea pentru că nu voia să i se întâmple ceva păpușii. Ori de câte ori se uita la ea sau o ținea în brațe, Amy își amintea de clipele fericite petrecute împreună cu una dintre „mătușile” ei preferate.