Privire generală
Biblia relatează istoria cu un scop precis. Autorii nu sunt observatori neutri; ei urmăresc întotdeauna să transmită un mesaj teologic. Descriu versiunea inspirată a ceea ce s-a întâmplat, dar sunt interesați și de sensul istoric. Inspirația divină le-a dat istoricilor biblici ochelarii potriviți pentru a vedea istoria. Semnificația profetică a cărții Iosua este mai evidentă în tradiția ebraică, ce include cartea în secțiunea numită Nevi’im (Profeții). Istoria relatată din Iosua până în 2 Împărați este cunoscută sub numele de „Profeții timpurii” și face parte din fundalul istoric pentru înțelegerea profeților mari și mici, care sunt cunoscuți sub numele de „Profeții târzii” în canonul ebraic.
Discursurile finale ale lui Iosua reprezintă miezul teologic al cărții omonime. Mesajul principal poate fi rezumat în trei cuvinte: „Dumnezeu este credincios.” Deoarece El este și puternic, niciuna dintre promisiunile Lui nu poate rămâne neîmplinită. Cartea prezintă perspectiva biblică conform căreia istoria progresează în concordanță cu scopul suveran al lui Dumnezeu, indiferent de răspunsul poporului Israel. Totuși se subliniază faptul că, pentru a primi și a păstra binecuvântările lui Dumnezeu, poporul trebuie la rândul lui să fie credincios. Din nefericire, generațiile următoare nu au ținut cont de acest îndemn, după cum arată evoluția canonică a Scripturii. În acest context, Iosua și Judecătorii reprezintă două fețe ale aceleiași monede: prima este neclintita credincioșie a lui Dumnezeu, iar a doua este constanta ne-credincioșie a poporului Israel.
Comentariu
Credincioșia lui Dumnezeu s-a manifestat vizibil în relația cu copiii Lui în contextul legământului. Relatarea biblică descrie devotamentul neclintit al lui Dumnezeu față de legământul Său, în ciuda atitudinii ezitante a ființelor umane. Fidelitatea lui Dumnezeu era un atribut al caracterului Său (
Deuteronomul 32:4; Isaia 49:7) și era înrădăcinată în „îndurarea” (
hesed) Lui (
Deuteronomul 7:9). De fapt, îndurarea și credincioșia lui Dumnezeu sunt adesea menționate împreună (
Mica 7:20). Angajamentul divin de a-Și respecta promisiunile, în ciuda eșecurilor umane rușinoase, este o manifestare concretă a iubirii loiale (
hesed) a lui Dumnezeu, evidentă în fiecare legământ din întreaga Biblie, de la legământul adamic la cel davidic.
Legământul cu Adam
Promisiunea fundamentală a legământului adamic implica o mulțime de urmași și stăpânirea asupra pământului (
Geneza 1:28). Ființele umane, ca purtătoare ale chipului lui Dumnezeu, erau menite să prospere în calitate de conducători-asociați cu Dumnezeu, prin reproducerea vieții și prin stăpânirea asupra creației. Doar că această binecuvântare divină este întreruptă de neascultarea omului. În ciuda acestei rupturi, planurile lui Dumnezeu nu au fost anulate. În noua realitate, nașterea a devenit dureroasă (
Geneza 3:16), iar interacțiunea oamenilor cu pământul a fost afectată în mod direct (
Geneza 3:17-19). Cu toate acestea, în ciuda eșecului uman, Dumnezeu a rămas dedicat planului Său și a promis că sămânța femeii va distruge șarpele și va restabili stăpânirea pierdută (
Geneza 3:15). Capitolul tragic,
Geneza 3, se încheie cu numele dat de Adam Evei (în ebraică, „viață”), care avea să devină mama „tuturor celor vii” (
Geneza 3:20), indicând în mod clar că moartea nu urma să aibă ultimul cuvânt.
Legământul cu Noe
Până în
Geneza 6, păcatul adusese omenirea aproape de punctul fără întoarcere. În plan moral, se instalase un proces de de-creație, creație în sens invers, care a făcut ca buna lume creată să ajungă într-o stare de rău permanent (
Geneza 6:5). Așadar, nu este de mirare că de-creația se manifestă și în lumea naturală, aducând pământul la starea inițială de liniște acvatică. Tăcerea a fost întreruptă doar de Noe și de familia sa, aflați în arcă. După potop, Dumnezeu a reînnoit cu Noe legământul adamic, folosind aceeași formulă ca în
Geneza 1:28 (compară cu
Geneza 9:1). Ca un nou Adam, Noe a fost binecuvântat cu promisiunea de a avea mulți urmași și stăpânire. Cu toate acestea, Noe a eșuat și el. Ca într-un ecou al căderii, Noe a luat din rodul viței, a băut și s-a expus, rămânând gol, așa cum făcuseră și Adam și Eva. Ca urmare a acțiunii sale, a fost pronunțat un blestem, care a definit viitorul urmașilor săi. Totuși, Dumnezeu a rămas fidel planului Său.
Legământul cu Avraam
Istoria primitivă se încheie în
Geneza 11, unde omenirea se revoltă din nou împotriva lui Dumnezeu. Într-o încercare de a contracara planul inițial al lui Dumnezeu (de risipire a oamenilor) și de a stabili o dominație independentă de El (prin a-și face „un nume” [
Geneza 11:4]), oamenii au construit turnul Babel, care a devenit un monument al confuziei. Punând la îndoială credincioșia lui Dumnezeu față de promisiunile Sale, ei au întruchipat legalismul, încercând să se mântuiască singuri, fără El. Din perspectivă canonică, apariția lui Avraam în acest punct nu a fost întâmplătoare. Chemarea lui Avraam a demonstrat că nu era totul pierdut. Încă mai exista pe pământ credincioșie. Aceleași elemente ale binecuvântării originare se regăsesc și în legământul avraamic: numeroși urmași și stăpânire (
Geneza 12:1-3). Acest legământ a marcat un nou început pentru creație. De altfel, paralelele dintre legământul cu Avraam și cel cu Noe sunt remarcabile și indică faptul că acestea erau faze diferite ale aceluiași legământ. Totuși, asemenea lui Adam, Avraam a căzut, ascultând de sfatul Sarei de a o lua de soție pe Agar. Paralelele dintre căderea lui Adam și acțiunile lui Avraam sunt evidente, așa cum se poate observa în tabelul de mai jos.
Geneza 16 |
Geneza 3 |
Și Sarai a zis lui Avram (v. 2) |
Femeia a răspuns (v. 2) |
Avram a ascultat cele spuse de Sarai (v. 2) |
ai ascultat de glasul nevestei tale (v. 17) |
[Sarai] a luat pe egipteanca Agar, roaba ei (v. 3) |
[Eva] a luat deci din rodul lui (v. 6) |
și [Sarai] a dat-o de nevastă bărbatului său, Avram |
[Eva] a dat și bărbatului ei (v. 6) |
Fără îndoială, Avraam a fost ascultător, dar ascultarea sa a fost prea fragilă. Descendenții lui i-au urmat exemplul credincios, dar au fost și ei sub nivelul așteptărilor. De fapt, descendența loială a ajuns într-o stare jalnică între Isaac și Iacov. Cu toate acestea, Dumnezeu îi putea folosi pe respectivii oameni pentru a fi o binecuvântare pentru popoare (vezi istoria lui Iosif, în care viața a fost conservată, iar sămânța avraamică a deținut stăpânirea), dar au sfârșit prin a rămâne blocați în Egipt, pentru a deveni mai târziu sclavi. Cu toate acestea, Dumnezeu a rămas dedicat planului Său.
Legământul mozaic
Chiar și atunci când copiii lui Dumnezeu erau sclavi în Egipt, planul Lui pentru ei era în plină desfășurare. Ecourile din
Geneza 1:28 sunt evidente în
Exodul 1:7 – „Fiii lui Israel s-au înmulţit, s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte puternici. Şi s-a umplut ţara de ei.” Nu lipsea decât un singur element: stăpânirea. Și de aici au început îngrijorările faraonului. El a gândit un plan de a scădea numărul israeliților în așa fel încât să îi împiedice să devină mai puternici decât egiptenii, care ar fi ajuns dominați de ei. În acest context, faraonul intervenea astfel în planul inițial al lui Dumnezeu și, din acest motiv, el și imperiul lui au fost judecați.
Dumnezeu Și-a scos poporul din Egipt pentru a reînnoi legământul cu el pe muntele Sinai. Și, din nou, omenirea nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor divine. Moise se afla încă pe vârful muntelui când poporul a început să se închine vițelului de aur, atribuindu-i eliberarea din sclavie (
Exodul 32:4). Doar câteva săptămâni mai târziu, poporul Israel se răzvrătea din nou, refuzând să intre în Canaan din cauza necredinței (
Numeri 14:11). Dar Dumnezeu era încă fidel planului Său. Este adevărat că în fiecare legământ au apărut noi actori umani, iar Dumnezeu S-a adaptat la noile circumstanțe. Însă credincioșia Sa a rămas nealterată.
Legământul cu David
Cucerirea inițială sub conducerea lui Iosua a fost un succes, dar trebuia finalizată. Pe lângă nevoia de a ocupa complet teritoriul, poporul lui Dumnezeu trebuia să păstreze ceea ce fusese cucerit. Perioada acoperită de cartea Judecătorii arată incapacitatea celei de-a doua generații de a face acest lucru. În mila Sa, Dumnezeu a ridicat eliberatori (numiți judecători în carte) pentru a apăra poporul Israel, însă, pe măsură ce istoria se derula, și acești judecători deveneau necredincioși, haosul se instala din nou. Dumnezeu l-a chemat pe Samuel să fie preot, judecător și profet în același timp. Totuși, pe măsură ce Samuel îmbătrânea, poporul a observat că fiii lui nu îi urmau exemplul și, inspirat de națiunile din jur, poporul Israel a cerut un rege.
Din nou, Dumnezeu Și-a adaptat planul – o mișcare deja prezisă în Deuteronomul – și i-a permis poporului Israel să aleagă monarhia. Saul părea să se potrivească perfect, dar comportamentul său a arătat că era un rege după inima poporului. După respingerea acestuia, David a fost uns rege de către Samuel. În legământul Său cu David, Dumnezeu a reiterat promisiunile făcute lui Avraam: un nume mare, un loc pentru Israel și un urmaș (
2 Samuel 7:9-14). Cu toate acestea, David și urmașii săi au eșuat și ei lamentabil, ducând la împărțirea poporului Israel în două regate, dintre care unul a fost în cele din urmă distrus (regatul din nord), iar celălalt dus în exil (regatul din sud). În ciuda acestor lucruri, Dumnezeu a rămas credincios planului Său și nu a renunțat la poporul Său.
Această succesiune de legăminte arată un tipar: binecuvântare, păcat și har. Demonstrează că loialitatea și îndurarea (
hesed) lui Dumnezeu au rămas constante de-a lungul veacurilor. Domnul Isus a inaugurat noul legământ, care, având la bază meritele Sale, nu va eșua așa cum au făcut-o cele anterioare. În firul escatologic ce leagă Daniel de Apocalipsa, este clar că, prin Isus Hristos, binecuvântările originale din
Geneza 1 și
Geneza 2 sunt redate omenirii: sămânța numeroasă a femeii primește împărăția. Stăpânirea este restaurată din nou în mâinile potrivite (
Daniel 7:13,14).
Aplicație
Credincioșia lui Dumnezeu în zilele noastre
Iosua a încurajat poporul Israel să mediteze la promisiunile lui Dumnezeu și la faptele din trecut pentru a recunoaște credincioșia Sa în prezent (
Iosua 23:2-5).
Gândește-te la parcursul vieții tale și identifică acele perioade în care ai fost martor la credincioșia lui Dumnezeu într-un mod mai clar decât în alte momente. Împărtășește cu grupa gândurile și perspectivele tale.
Unul dintre cele mai cunoscute versete despre fidelitatea lui Dumnezeu este
Plângerile lui Ieremia 3:23, în care Ieremia proclamă: „Și credincioșia Ta este atât de mare!” La momentul acestei proclamații a lui Ieremia, poporul lui Dumnezeu, din cauza răzvrătirii sale, se afla într-un loc întunecat. Cei trei piloni fundamentali ai societății iudaice erau distruși: țara, monarhia și templul. Dar chiar și în fața realității dure a exilului și a distrugerii, profetul a proclamat cu îndrăzneală cuvintele care au inspirat îndrăgitul imn „Ne pregătim de drum” (engl. „Great is Thy Faithfulness!”),
Imnuri creștine, nr. 509.
Cum poți vedea credincioșia lui Dumnezeu în momentele grele din viața ta?
1. Faptul că Dumnezeu este demn de încredere și statornic cum te poate ajuta să navighezi în apele tulburi ale vieții atunci când nu vezi clar acțiunile Lui?
2. Analizează contextul imediat al textului din Plângeri 3:23, în special versetele 22 și 24. Observă cum aceste versete ne ajută să răspundem la întrebarea de mai sus. Gândește-te la „îndurările” (hesed) lui Dumnezeu, la compasiunea și la speranța pe care El ni le insuflă în contextul acestor versete și în lumina situației lui Ieremia. Ce încurajare îți oferă aceste versete?
Credincioșia noastră astăzi
Credincioșia este identificată ca o roadă a Duhului Sfânt, în
Galateni 5:22.1. Cum poți oglindi credincioșia lui Dumnezeu pe verticală, în relația ta cu El?
2. Cum poți oglindi credincioșia lui Dumnezeu pe orizontală, în relațiile tale cu semenii tăi?