Loialitate supremă: închinare în zonă de război

Text de memorat

„Căutaţi mai __ Împărăţia lui Dumnezeu şi __ __ Lui, şi __ aceste lucruri vi se vor da pe __” (Matei 6:33). 


Săptămâna aceasta vom analiza câteva momente-cheie din perioada cât poporul Israel s-a aflat în țara promisă, când s-a consacrat din nou Domnului, uneori în fața unui pericol iminent. Iosua a luat deciziile aparent iraționale de a-i tăia împrejur pe israeliți pe teritoriul inamic (Iosua 5:1-9), de a sărbători Paștele în fața unui pericol iminent (Iosua 5:10-12), de a construi un altar și de a se închina Domnului în timp ce cucerirea era în plină desfășurare (Iosua 8:30-35) și de a ridica cortul Domnului, deși șapte seminții din Israel nu își primiseră încă moștenirea (Iosua 18:1,2).

În existența noastră agitată, tindem să acordăm atenție urgențelor cu care ne asaltează viața. Prea adesea uităm să punem deoparte timp de calitate pentru a ne reînnoi angajamentul față de Dumnezeu și pentru a ne opri și a ne exprima recunoștința pentru ce a făcut și continuă să facă zilnic pentru noi. Închinarea de dimineață și de seară, precum și altarul familial par să nu-și mai găsească locul într-o viață suprasolicitată, axată pe confort și pe realizări. Cu toate acestea, în adâncul inimii noastre, știm cu toții că ocaziile petrecute cu Dumnezeu și cu cei dragi sunt cea mai bună investiție a timpului nostru limitat.

15 noiembrie: Dar pentru SperanțaTV România (colectă)
Comentariu EGW
„Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine” (Exodul 20:3). … Prima poruncă nu este călcată numai prin negarea existenței lui Dumnezeu sau închinarea la idoli din lemn și din piatră. Mulți dintre cei care spun că sunt urmași ai lui Hristos, calcă principiile Legii, însă Domnul cerurilor nu îi recunoaște ca fiind copii ai Săi pe cei care, în inima lor, prețuiesc vreun lucru care ia locul pe care ar trebui să îl aibă numai Dumnezeu. Pentru mulți, satisfacerea apetitului este cea care îi stăpânește; în inima altora, locul întâi este ocupat de îmbrăcăminte și de iubirea de lume. …

Dumnezeu ne-a dat în viața aceasta o mulțime de lucruri asupra cărora să ne revărsăm afecțiunea, dar, când ducem la exces ceva ce, în sine, nu este interzis de lege, devenim închinători la idoli. … Orice lucru care abate dragostea noastră de la Dumnezeu și ne micșorează interesul pentru lucrurile veșnice este un idol. Aceia care folosesc timpul prețios pe care li l-a dat Dumnezeu – timp care a fost cumpărat cu un preț infinit – ca să-și înfrumusețeze casele pentru etalare sau urmând moda și obiceiurile lumii nu numai că își lipsesc sufletul de hrana spirituală, ci nu sunt în stare să Îi dea lui Dumnezeu ce Îi este datorat. Timpul folosit astfel în satisfacerea dorințelor egoiste ar trebui să fie folosit pentru obținerea unei mai bune cunoașteri a Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a ne cultiva talentele ca să Îi putem aduce Creatorului nostru o slujire plăcută Lui. … Dumnezeu nu va primi o inimă împărțită. Dacă lumea ne absoarbe atenția, El nu poate domni pe deplin. Dacă aceasta scade devoțiunea noastră față de Dumnezeu, în ochii Săi este idolatrie. …

„Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). Când inimile noastre sunt acordate așa ca să Îi aducă laudă Creatorului nostru, nu numai prin psalmi, prin imnuri și cântări spirituale, ci și prin viața noastră, noi vom trăi în comuniune cu Cerul. … În inima noastră, în cămin, dar și în devoțiunea personală și cea publică va exista recunoștință. Aceasta este adevărata închinare adusă lui Dumnezeu. – That I May Know Him, p. 322

Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tabloul luminos pe care ni l-a dat! Să adunăm laolaltă binecuvântatele asigurări ale iubirii Sale, ca să le putem avea întotdeauna înaintea ochilor; Fiul lui Dumnezeu părăsind tronul Tatălui Său, îmbrăcând divinitatea Sa în haina naturii omeneşti, ca să-l poată răscumpăra pe păcătos de sub puterea lui Satana; biruinţa câştigată de El în favoarea noastră, deschizând astfel cerul înaintea oamenilor şi înfăţişând privirii noastre locul în care Dumnezeirea Îşi descoperă slava; neamul omenesc căzut, dar ridicat din ruina în care îl aruncase păcatul şi adus iarăşi în legătură cu Dumnezeul cel infinit, trecând cu bine încercarea divină prin credinţa în Mântuitorul nostru, îmbrăcat în neprihănirea Domnului Hristos şi înălţat la tronul măririi Sale – iată tablouri pe care Dumnezeu doreşte ca noi să le contemplăm. …
Îngerii ascultă cu atenţie ca să audă ce fel de mărturie dai, ce spui tu lumii despre Stăpânul tău ceresc. Conversaţia ta să-L aibă ca subiect pe El, pe Acela care trăieşte ca să mijlocească pentru tine înaintea Tatălui. Când dai mâna cu un prieten, pe buzele tale şi în inima ta să fie laude la adresa lui Dumnezeu. Faptul acesta va îndrepta cugetele lui la Domnul Hristos. – Calea către Hristos, p. 118, 119

1. De ce i-a poruncit Domnul lui Iosua, în Iosua 5:1-7, să circumcidă a doua generație de israeliți tocmai în acest moment al cuceririi?

După explorarea țării, după raportul încurajator al spionilor și după trecerea miraculoasă a Iordanului, ne-am aștepta la o confruntare imediată cu inamicul. Cu toate acestea, există ceva mai important decât cucerirea militară: legământul poporului Israel cu Dumnezeu.

Înainte ca să se poată angaja în cucerirea țării, noua generație trebuia să fie pe deplin conștientă de relația ei specială cu Stăpânul țării. Reînnoirea semnului legământului vine ca răspuns la actul miraculos și plin de har al lui Dumnezeu de a trece cu bine poporul Israel peste Iordan.

Legământul nostru cu Dumnezeu ar trebui să fie întotdeauna un răspuns de recunoștință pentru ceea ce El a realizat deja pentru noi, și niciodată o încercare de a obține vreun beneficiu prin conformarea legalistă la cerințele Sale. (Același concept a fost fără îndoială crucial în disputele lui Pavel cu cei care insistau ca bărbații neevrei convertiți să fie circumciși, așa cum se vede cel mai clar în Epistola sa către galateni.)

Poporul Israel se afla în pragul celei mai ample campanii militare din istoria sa și ne-am aștepta ca întreaga tabără să fie ocupată cu pregătirile de război. Și era, dar nu în sensul convențional. În loc să înhame caii și să ascută săbiile, israeliții s-au angajat într-un ritual care a făcut ca cea mai mare parte a forței de luptă să fie vulnerabilă pentru cel puțin trei zile.

Ei au făcut acest lucru în semn de apreciere a relației lor cu Dumnezeul care îi eliberase din Egipt. De ce? Pentru că au recunoscut că lupta este a Domnului. El este Cel care le acordă biruința și succesul. Domnul Isus a formulat același principiu în cuvinte ușor diferite: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33). De cele mai multe ori, viața de zi cu zi ne copleșește cu atâtea lucruri importante încât uităm să acordăm prioritate celui mai important lucru din viața noastră: reînnoirea zilnică a angajamentului nostru față de Hristos.

Gândește-te de câte ori ai neglijat timpul petrecut cu Dumnezeu din cauza unor probleme mai „importante”! De ce este atât de ușor să facem acest lucru și cum putem lupta cu această tendință?

Comentariu EGW
La mică depărtare de Iordan, evreii și-au așezat cea dintâi tabără a lor în Canaan. Aici „Iosua... i-a tăiat împrejur”; „copiii lui Israel au tăbărât la Ghilgal și au prăznuit Paștele” (Iosua 5:3,10). Suprimarea circumciziei, de la data revoltei din Cades, fusese pentru Israel un semn statornic că legământul cu Dumnezeu, al cărui semn vizibil era circumcizia, fusese rupt. Iar suspendarea Sărbătorii Paștelor, ziua de amintire a eliberării din Egipt, fusese o dovadă care arăta cât de neplăcută a fost pentru Domnul dorința lor de a se întoarce în pământul robiei. Timpul lepădării lor însă trecuse. Din nou, Dumnezeu l-a recunoscut pe Israel ca popor al Său și semnul legământului a fost restabilit. Toți cei născuți în pustietate au fost tăiați împrejur. Domnul i-a spus lui Iosua: „Astăzi am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră” (Iosua 5:9). Ca aluzie la aceasta, locul taberei lor din Ghilgal a fost numit „Prăvălire”. – Patriarhi și profeți, p. 485

Mulţi dintre cei care erau copii atunci când trecuseră Marea Roşie, acum, printr-o minune asemănătoare, traversau Iordanul ca oameni de război, echipaţi de luptă. După ce oştirea lui Israel a trecut în întregime în partea cealaltă, Iosua le-a poruncit preoţilor să iasă din râu. Când aceştia, purtând chivotul legământului, au ajuns în siguranţă pe malul opus, Dumnezeu a retras braţul Său puternic şi apele adunate au năvălit la vale, ca o cascadă puternică, pe albia naturală a râului. Iordanul a început să se rostogolească din nou, ca un potop irezistibil, revărsându-se peste toate malurile lui.

Dar, pentru ca această minune extraordinară să nu poată fi uitată niciodată, înainte ca preoţii să iasă din râu, Domnul i-a poruncit lui Iosua să aleagă din fiecare seminţie oameni de vază, care să ia pietre din albia râului, din locul unde stătuseră preoţii, şi să le ducă pe umeri până la Ghilgal, pentru ca acolo să înalţe un monument de aducere-aminte a faptului că Dumnezeu făcuse ca Israel să treacă Iordanul pe uscat. Acesta avea să le aducă mereu aminte de minunea pe care o făcuse Domnul pentru ei. Odată cu trecerea anilor, copiii lor aveau să întrebe despre acel monument, iar ei aveau să le relateze din nou şi din nou această istorie minunată, până când ea avea să fie întipărită pentru totdeauna în mintea lor, până la ultima generaţie.

Când toţi împăraţii amoriţilor şi ai canaaniţilor au auzit că Domnul oprise în loc apele Iordanului înaintea copiilor lui Israel, inima li s-a topit de frică. Israeliţii omorâseră doi dintre împăraţii Moabului, iar miraculoasa lor trecere peste Iordanul cel umflat şi năvalnic a umplut poporul de groază. Apoi, Iosua i-a circumcis pe toţi cei care se născuseră în pustie. După acest ceremonial, ei au celebrat Paştele în Câmpia Ierihonului. „Domnul a zis lui Iosua: «Astăzi am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră.»” – Mărturii, vol. 4, p. 158

2. De ce este important faptul că Iosua a ales să sărbătorească Paștele în ciuda sarcinii urgente și imense de a cuceri țara promisă? Citește Iosua 5:10; Exodul 12:6; Leviticul 23:5; Numeri 28:16; Deuteronomul 16:4,6.

A doua activitate importantă care precedă cucerirea este sărbătorirea Paștelui. Aceasta are loc în seara zilei a 14-a a lunii, respectând întocmai instrucțiunile date de Dumnezeu. Semnificația simbolică a Paștelui este subliniată în mod special: evenimentele din cartea Iosua le reflectă pe cele din cartea Exodul. Paștele evocă noaptea celei de-a 10-a plăgi (Exodul 12), când îngerul Domnului a ucis toți întâii născuți din Egipt și i-a cruțat pe israeliți. Acest eveniment este urmat de exodul din Egipt, de traversarea Mării Roșii și de drumul prin pustiu.

În schimb, istoria celei de-a doua generații începe în pustiu, continuă cu trecerea Iordanului, implică circumcizia și sărbătorirea Paștelui și ajunge la momentul crucial în care trebuie așteptată o altă intervenție miraculoasă a Domnului împotriva inamicilor lui Israel, adică locuitorii din Canaan. Alături de toate actele precedente, celebrarea Paștelui marchează începutul unei noi ere în istoria poporului Israel.

De asemenea, prin simbolul mielului de jertfă, Paștele făcea trimitere în trecut, la răscumpărarea israeliților din robia egipteană. Dar făcea trimitere și în viitor, la împlinirea ei prin Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29,36; 1 Corinteni 5:7; 1 Petru 1:18,19), care ne-a răscumpărat din robia păcatului. La Cina Domnului, înainte de a Se oferi pe Sine ca jertfă supremă, Domnul Isus a transformat Paștele într-un memorial al morții Sale (Matei 26:26-29; 1 Corinteni 11:23-26).

Dar Paștele și Cina Domnului indică o realitate și mai glorioasă: pe cea a mulțimii celor răscumpărați care trece în Canaanul ceresc. Ioan Vizionarul redă acest eveniment al trecerii drept ocazia în care cei 144.000 umblă pe marea de sticlă – reprezentată simbolic de Marea Roșie și de râul Iordan – înaintea tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:6; 7:9,10) și sărbătoresc arhetipalele Paște și Cina Domnului la ospățul nunții Mielului (Matei 26:29; Apocalipsa 19:9).

Care sunt modalitățile prin care putem, chiar și atunci când nu sărbătorim Cina Domnului, să păstrăm mereu în fața noastră realitatea celor întâmplate la cruce?

Comentariu EGW
În a paisprezecea zi a lunii, seara, se sărbătorea Paștele, care, prin ceremoniile lui solemne și impresionante, comemora eliberarea din robia egipteană și arăta în viitor, către Jertfa care-i putea scăpa din robia păcatului. Când Mântuitorul Și-a dat viața pe Golgota, însemnătatea Paștelui a încetat și a fost rânduită Sfânta Cină, ca aducere-aminte a evenimentului pe care Paștele îl preînchipuise.
După Paște urma Sărbătoarea Azimelor, care ținea șapte zile. Prima și a șaptea zi erau zile de adunări sfinte, în care nu trebuia să se facă nicio lucrare de serv. În a doua zi a sărbătorii, I se aduceau lui Dumnezeu primele roade din recolta anului. Orzul era cea dintâi cereală din Palestina; el dădea în copt pe la începutul sărbătorii. Un snop din cerealele acestea era legănat de preot în fața altarului lui Dumnezeu, ca semn al recunoașterii faptului că totul este al Lui. Numai după ceremonia aceasta era îngăduită strângerea recoltei. – Patriarhi și profeți, p. 539

Paștele trebuia să fie atât un act comemorativ, cât și un act preînchipuitor, care să arate nu numai înapoi, la eliberarea din Egipt, ci și înainte, la marea eliberare pe care Isus Hristos avea s-o aducă la îndeplinire în eliberarea poporului Său din sclavia păcatului. Mielul de jertfă Îl reprezintă pe „Mielul lui Dumnezeu”, în care este unica noastră nădejde de mântuire. Apostolul spune: „Căci Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit” (1 Corinteni 5:7). Nu era de ajuns ca mielul pascal să fie junghiat, ci sângele lui trebuia să fie stropit pe stâlpii ușii; tot astfel este nevoie ca meritele sângelui lui Hristos să fie aplicate sufletului. Noi trebuie să credem nu numai că El a murit pentru lume, ci că a murit pentru fiecare dintre noi, în mod individual. Noi trebuie să ne însușim meritele jertfei ispășitoare. …

Mielul trebuia pregătit în întregime și niciun os nu trebuia să-i fie zdrobit. Tot astfel, niciun os al Mielului lui Dumnezeu, care urma să moară pentru noi, nu trebuia să fie zdrobit (Ioan 19:36). În felul acesta a fost reprezentată plinătatea desăvârșită a jertfei lui Hristos. …
Mielul trebuia mâncat cu ierburi amare, ca o amintire a trecutului, a amărăciunii robiei în Egipt. La fel, când ne hrănim din Hristos, trebuie să facem lucrul acesta cu inima zdrobită din cauza păcatelor noastre. Folosirea azimelor avea, de asemenea, o însemnătate care era cuprinsă în mod expres în legea serbării Paștelui, păzită cu strictețe de evrei în practicile lor. Niciun fel de aluat nu trebuia să se găsească în casele lor în timpul acestei sărbători. Tot astfel, aluatul păcatului trebuie să fie îndepărtat de la toți aceia care vor să primească viața și hrana de la Hristos. – Patriarhi și profeți, p. 277

3. Compară Iosua 8:30,31 cu Deuteronomul 11:26-30 și Deuteronomul 27:2-10. Care a fost motivația lui Iosua pentru a construi un altar Domnului?


Pe vremea patriarhilor, altarele marcau traseul pelerinajului lor și deveneau reprezentări tangibile ale revendicării țării promise de Dumnezeu. Acum, prin ridicarea unui altar, israeliții dădeau mărturie despre împlinirea făgăduințelor făcute strămoșilor lor. În acest caz, ridicarea altarului este respectarea categorică a indicațiilor date de Moise (Deuteronomul 11:26-30; Deuteronomul 27:2-10).
Versetele 30 la 35 din Iosua 8 joacă un rol important în conturarea mesajului teologic al cărții. Prin faptul că leagă una dintre cele mai groaznice și violente situații (războiul) de ceva cu totul diferit – o scenă de re­afirmare a legământului (închinarea) –, Iosua ne readuce la una dintre cele mai importante teme teologice lansate în carte la început: Iosua are mandatul de a conduce poporul Israel la o viață de ascultare de legământ (Iosua 1:7). La sfârșitul cărții așa și este prezentat Iosua (Iosua 24).

Deși războiul și cucerirea sunt importante, există ceva de-a dreptul vital: loialitatea față de cerințele legii lui Dumnezeu. Cucerirea este doar un pas spre împlinirea planului lui Dumnezeu pentru Israel și spre restaurarea întregii omeniri. Credincioșia față de preceptele Torei constituie elementul suprem în destinul omenirii. Iosua copiază legea pe niște pietre mari, albite, altele decât pietrele altarului (compară cu Deuteronomul 27:2-8). Astfel, pietrele, care conțineau probabil Cele Zece Porunci, alcătuiau un monument separat în apropierea altarului, amintindu-le în permanență israeliților de privilegiile și de îndatoririle aferente legământului.

Iosua Îl prefigurează pe Yehișua (Isus) din Noul Testament, a cărui misiune era, printre altele, să readucă omenirea la ascultarea de Dumnezeu. Pentru a îndeplini acest obiectiv, El a trebuit să intre în conflict cu puterile răului. Scopul Său suprem a fost să îndeplinească cerințele legământului în numele nostru: „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt «Da»; de aceea şi «Amin» pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20).

Care sunt practicile spirituale pe care le putem desfășura în prezent și care pot avea aceleași funcții cu un altar din Antichitate?

Comentariu EGW
Toți cei care vor căuta îndrumare în Cuvântul lui Dumnezeu, cu o minte smerită și dispusă să învețe, hotărâți să afle cum pot să fie mântuiți, vor înțelege ce spun Scripturile. Dar cei care aduc în cercetarea Cuvântului un spirit pe care el nu-l aprobă, vor lua din acest studiu un spirit pe care nu Cuvântul li l-a transmis. Domnul nu-i va vorbi unei minți nepăsătoare. El nu-Și irosește învățăturile cu un om care este în mod intenționat lipsit de reverență și întinat. Dar ispititorul educă orice minte care se supune ideilor lui și este gata să facă astfel încât Legea sfântă a lui Dumnezeu să pară lipsită de importanță.

Trebuie să ne smerim inimile și să cercetăm Cuvântul vieții cu sinceritate și respect, pentru că numai o minte smerită și pocăită poate să vadă lumina. Inima, mintea și sufletul trebuie să fie pregătite să primească lumina. Trebuie să fie liniște în suflet. Gândul trebuie să fie făcut rob al lui Hristos. O părere înaltă despre sine și autosuficiența trebuie să fie mustrate în prezența Cuvântului lui Dumnezeu.

Domnul îi vorbește inimii care se smerește înaintea Lui. La altarul rugăciunii, când tronul harului este atins prin credință, noi primim din mâna lui Dumnezeu făclia cerească ce va lumina întunericul nostru și ne va convinge de nevoile noastre spirituale. Duhul Sfânt ia din lucrurile lui Dumnezeu și i le descoperă aceluia care caută în mod sincer comoara cerească. Dacă ne supunem călăuzirii Sale, El ne va conduce în toată lumina. Când privim slava lui Hristos suntem schimbați după chipul Său. Noi ajungem să avem credința care lucrează din iubire și curățește sufletul. Inimile noastre sunt înnoite și noi suntem făcuți dornici să ascultăm de Dumnezeu în toate lucrurile. – Ye Shall Receive Power, p. 109

Mi-a fost arătat că Israelul lui Dumnezeu trebuie să se ridice şi să-şi înnoiască puterea în Dumnezeu, înnoindu-şi şi păzind legământul încheiat cu El. Lăcomia, egoismul, iubirea de bani şi iubirea de lume – toate se găsesc în rândurile păzitorilor Sabatului. Aceste rele distrug spiritul de sacrificiu în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Cei care nutresc această lăcomie în inima lor nu sunt conştienţi de ea. Ea a câștigat stăpânire asupra lor în mod imperceptibil şi, dacă nu este smulsă din rădăcină, nimicirea lor va fi la fel de sigură precum cea a lui Acan. Mulţi au luat jertfa de pe altarul lui Dumnezeu. Ei iubesc lumea, iubesc câștigul şi bogăţia ei, şi, dacă nu se produce în ei o schimbare radicală, vor pieri împreună cu lumea. Dumnezeu le-a împrumutat mijloace materiale; acestea nu sunt ale lor, ci Dumnezeu i-a făcut administratori peste ele. Din această cauză, ei consideră că acestea le aparţin şi își fac din ele comori. Dar, vai, cât de repede, când mâna plină de generozitate a lui Dumnezeu se va îndepărta de la ei, totul le va fi luat într-o clipă! Trebuie să existe dispoziţia de a face sacrificii pentru Dumnezeu, o tăgăduire de sine de dragul adevărului. O, cât de slab şi de fragil este omul! Cât de plăpând este braţul lui! Am văzut că, în curând, trufia omului va fi doborâtă la pământ şi mândria lui va fi umilită. Regi şi nobili, bogaţi şi săraci, toţi deopotrivă se vor pleca şi plăgile nimicitoare ale lui Dumnezeu vor cădea peste ei. – Mărturii, vol. 1, p. 140

4. Care este semnificația actului descris în Iosua 8:32-35 și ce ar trebui să ne transmită nouă astăzi?

Muntele Ebal este menționat doar în Deuteronomul (Deuteronomul 11:29; Deuteronomul 27:4,13) și în cartea Iosua (8:30,33). Împreună cu Garizim, acesta era locul unde trebuiau recitate binecuvântările și blestemele legământului. Mai precis, conform Deuteronomul 11:29 și Deuteronomul 27:4,13, acesta trebuia să fie locul blestemelor. Aici israeliții trebuiau să stea de o parte și de alta a chivotului în prezența preoților (Iosua 8:33). Un grup stătea în fața muntelui Ebal, celălalt – în fața muntelui Garizim. Aici puneau simbolic în scenă cele două moduri posibile de raportare la legământ. Jertfele care erau aduse acolo arătau spre Domnul Isus, care a luat asupra Sa toate blestemele legământului, astfel încât toți cei care cred în El să se poată bucura de binecuvântările acestuia (Galateni 3:13; 2 Corinteni 5:21).

5. În lumina textelor din
Deuteronomul 4:31; Deuteronomul 6:12; Deuteronomul 8:11,14; 2 Împărați 17:38; Psalmii 78:7, de ce era necesar să se scrie o copie a legământului pe un monument care să fie vizibil pentru toți?

Noi, oamenii, avem tendința să fim uituci. Înghesuim cerințele tot mai copleșitoare ale vieții de zi cu zi în segmente de timp din ce în ce mai scurte. Inevitabil, uităm lucrurile care nu se repetă cu aceeași frecvență sau intensitate. La fiecare ocazie de Sfânta Cină, avem șansa specială de a ne reconsacra Domnului și de a ne reînnoi angajamentul legământului. Ar fi bine să percepem aceste momente nu doar ca oportunități pentru o reconsacrare individuală, ci și ca ocazii de reînnoire colectivă a loialității față de Dumnezeu. Într-o societate tot mai individualistă, trebuie să redescoperim puterea apartenenței la o comunitate care împărtășește aceeași viziune asupra lumii, aceleași valori și convingeri și aceeași misiune.

Cât de ușor ți se pare, în agitația și tumultul vieții, să uiți de Domnul și să încerci să faci lucrurile prin propriile tale puteri? De ce este atât de simplu să cazi în această capcană, mai ales atunci când lucrurile îți merg bine?

Comentariu EGW
Scopul lui Dumnezeu este acela de a manifesta, prin cei care sunt poporul Său, principiile Împărăţiei Sale. Pentru ca prin viaţa şi prin principiile lor să poată descoperi aceste principii, El doreşte să-i separe de obiceiurile şi de practicile lumii. El caută să-i apropie de Sine ca să le descopere voia Sa.
Acesta a fost scopul Său când l-a eliberat pe Israel din Egipt. La rugul aprins, Moise a primit de la Dumnezeu mesajul pe care să-l ducă împăratului Egiptului: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească” (Exodul 7:16). Cu mână tare şi cu braţ puternic, Dumnezeu a scos mulţimea evreilor din ţara robiei. Minunată a fost eliberarea pe care le-a pregătit-o, pedepsindu-i cu nimicirea totală pe duşmanii lor care au refuzat să asculte de cuvântul Său.

Dumnezeu dorea să-i separe de lume pe cei care erau poporul Său şi să-i pregătească pentru a primi Cuvântul Său. Din Egipt, El i-a condus la muntele Sinai, unde le-a descoperit slava Sa. Aici nu era nimic care să le stimuleze simţurile sau să le distragă mintea de la Dumnezeu şi, când imensa mulţime a privit la munţii semeţi care se înălţau în faţa lor, oamenii şi-au dat seama de nimicnicia lor în ochii lui Dumnezeu. Lângă aceste stânci, pe care nu le putea clinti nimic în afara puterii voinţei divine, Dumnezeu a comunicat cu oamenii. Şi, pentru ca în mintea lor cuvântul Său să poată fi întotdeauna clar şi distinct, El a proclamat din mijlocul tunetelor şi al fulgerelor şi cu o teribilă măreţie Legea pe care o dăduse în Eden şi care era oglinda caracterului Său. Iar cuvintele au fost scrise pe table de piatră cu degetul lui Dumnezeu. Astfel, voinţa Dumnezeului infinit a fost descoperită unui popor chemat să transmită oricărui neam, oricărei seminţii şi oricărei limbi principiile stăpânirii Sale în cer şi pe pământ.

Acum, El îi cheamă pe oamenii acestei generaţii pentru aceeaşi lucrare. Le descoperă voinţa Sa şi le cere ascultare. În ultimele zile ale istoriei pământului, glasul care a vorbit de pe Sinai încă le spune oamenilor: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine” (Exodul 20:3). Omul şi-a ridicat propria voinţă împotriva voinţei lui Dumnezeu, dar nu poate reduce la tăcere cuvântul poruncilor Sale. Mintea omenească nu poate înţelege niciodată pe deplin care îi sunt obligaţiile faţă de puterea mai înaltă, dar nu se va putea sustrage niciodată de le ele. Teorii profunde şi speculaţii pot să fie din belşug, oamenii pot încerca să aşeze ştiinţa în opoziţie cu revelaţia şi, astfel, să dea deoparte Legea lui Dumnezeu, dar Duhul Sfânt va aduce cu o tot mai mare putere înaintea lor porunca: „Domnului, Dumnezeului tău, să te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Matei 4:10). – Mărturii, vol. 6, p. 9, 10

6. Care a fost activitatea pentru care Iosua a întrerupt procesul de alocare a teritoriului, în Iosua 18:1,2?

După descrierea teritoriilor alocate celor două seminții mai mari de pe partea de vest a Iordanului și jumătății din seminția lui Manase, acest pasaj prezintă o adunare a poporului la Silo, unde pământul este împărțit celorlalte șapte seminții mai mici.
Instalarea sanctuarului, „Locașul Meu”, reprezintă împlinirea promisiunii lui Dumnezeu de a locui în mijlocul poporului Său (Exodul 25:8; Leviticul 26:11,12) și dezvăluie tema centrală a cărții: prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului Israel a făcut posibilă luarea în stăpânire a țării și avea să fie o sursă continuă de binecuvântare pentru Israel și, prin Israel, pentru tot pământul (Geneza 12:3). Închinarea la Dumnezeu ocupă locul central și prioritar, mai presus chiar decât cucerirea și alocarea teritoriului. Prezența sanctuarului și mai târziu a templului ar fi trebuit să ajute întotdeauna poporul să conștientizeze prezența lui Dumnezeu în mijlocul lui și obligațiile de a respecta legământul.

7. Potrivit
Evrei 6:19,20; Evrei 9:11,12 și Evrei 10:19-23, ce putem învăța de la Iosua noi, creștinii care nu avem un sanctuar pământesc în care să se afle prezența fizică a lui Dumnezeu printre noi?

Apariția sanctuarului nu ar trebui să fie o surpriză, deoarece tema sanctuarului a fost prezentă în narațiunea din Iosua prin chivotul legământului. Acesta era piesa centrală de mobilier din Locul Preasfânt și a marcat primele două secțiuni ale cărții: trecerea și cucerirea. Acum, prin faptul că redă instalarea cortului ca punct central al împărțirii țării, Iosua arată că toată viața poporului Israel se învârtea în jurul sanctuarului, reședința pământeană a lui Iahve.
Este și mai important pentru noi, creștinii care trăim în Ziua antitipică a Ispășirii, să ne îndreptăm privirea spre sanctuarul ceresc în timp ce ne continuăm lupta cu uriașii moderni (sau postmoderni) care ne contestă credința, speranța și moștenirea spirituală. Bazându-ne constant pe lucrarea pe care Hristos a realizat-o pe cruce și în sanctuarul ceresc, putem aștepta cu credință momentul în care Dumnezeu va locui din nou în mijlocul poporului Său, dar, de data aceasta, pentru totdeauna. (Compară cu Apocalipsa 21:3.)
Comentariu EGW
Când a fost pe pământ, Domnul Hristos a împlinit lucrarea pentru care lăsase tronul lui Dumnezeu din cer. El a lucrat pentru oameni, pentru ca, prin lucrarea Sa, oamenii să poată fi ridicați pe scala valorii morale împreună cu Dumnezeu. El a luat asupra Sa natura umană, ca să poată eleva familia umană, să-i facă pe oameni părtași naturii dumnezeiești și să îi plaseze pe un teren avantajos, împreună cu Dumnezeu. Fiecare acțiune a Sa fost în favoarea lumii căzute, a fost pentru a căuta oaia care se pierduse din staul și a o aduce înapoi, la Dumnezeu. …

Domnul ne-a văzut într-o stare de plâns și a trimis în lumea noastră pe singurul Mesager căruia Îi putea încredința marele Său tezaur de iertare și har. Hristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu, a fost acest mesager. El a fost desemnat să facă o lucrare pe care nici îngerii din cer nu o puteau îndeplini. Numai Lui Îi putea fi încredințată lucrarea cerută pentru mântuirea unei lumi pârjolite și distruse de blestem. În acest dar, Tatăl i-a dăruit lumii tot cerul.

Ce schimbare a fost aceasta pentru Fiul lui Dumnezeu, pentru Cel adorat de îngeri, Lumina cerului! El ar fi putut merge în plăcutele cămine ale lumilor necăzute, în atmosfera curată în care nu au pătruns niciodată necredincioșia și răzvrătirea, și acolo ar fi fost primit cu cântări de laudă și de iubire. Dar exista o lume căzută care avea nevoie de un Răscumpărător. „Eu am venit să chem la pocăință”, a spus El, „nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși.” El a venit să Îl reprezinte pe Tatăl și să aducă lumii noastre mesajul de speranță și mântuire. El nu a trăit pentru Sine, El nu a căutat ce era mai ușor și mai plăcut pentru Sine, El nu S-a supus ispitei și S-a coborât până acolo, încât a murit pentru ca oamenii păcătoși să poată fi răscumpărați și să trăiască veșnic în locuințele pe care El avea să li le pregătească. Misiunea Lui era să îi învețe pe aceia care mureau în păcatele lor.
Hristos a încredințat apoi această lucrare fiecăruia dintre cei pe care i-a răscumpărat. Domnul le va da o mare lumină tuturor acelora care Îi vor fi credincioși. … Mila Sa și manifestările pline de har ale Spiritului Său rămân aceleași pentru toți cei care le vor primi. Oferta Sa de mântuire nu se schimbă. Omul este acela care se schimbă în relația lui cu Dumnezeu. Mulți adoptă o poziție în care nu pot să recunoască harul Său și mântuirea Sa. …

Domnul nu a lăsat nefăcut nimic din tot ce ar fi putut să facă pentru noi. El ne-a dat un exemplu perfect al caracterului Său prin caracterul Fiului Său, iar urmașii Săi, privind desăvârșirea incomparabilă a vieții și a caracterului Său, trebuie să crească în asemănarea cu El. Pe măsură ce privesc la Isus și răspund iubirii Lui, ei vor reflecta chipul lui Hristos. – Lift Him Up, p. 208.

Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 46

„Potrivit cu instrucțiunile date de Moise, pe muntele Ebal s-a realizat un monument din pietre mari. Pe aceste pietre, acoperite mai întâi cu un strat de tencuială, s-a scris legea – nu numai Cele Zece Porunci vestite pe muntele Sinai și săpate pe cele două table de piatră, ci și legile date lui Moise și scrise de el într-o carte. Lângă acest monument a fost ridicat un altar din pietre necioplite, pe care s-au adus Domnului jertfe. Era semnificativ faptul că altarul a fost așezat pe muntele Ebal, munte pe care trebuia să fie rostit blestemul, și arăta că Israel, din cauza abaterilor de la legea lui Dumnezeu, atrăsese asupra sa pe bună dreptate mânia divină, care s-ar fi manifestat din nou, dacă nu ar fi fost ispășirea Domnului Hristos, reprezentată prin altarul jertfelor” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 500).
„Dar Sfânta Cină nu trebuie să fie o ocazie de întristare. Nu acesta a fost scopul ei. Când se adună în jurul mesei Sale, ucenicii Domnului nu trebuie să-şi amintească de slăbiciunile lor și să se lamenteze. Nu trebuie să se ocupe de experienţele lor religioase trecute, fie acestea înălţătoare sau descurajatoare. Nu trebuie să dezgroape neînţelegerile cu fraţii lor. Slujba pregătitoare a cuprins toate acestea. Totul s-a făcut înainte: cercetarea de sine, mărturisirea păcatelor, rezolvarea neînţelegerilor. Acum, ucenicii vin să-L întâlnească pe Hristos. Ei nu trebuie să stea în umbra crucii, ci în lumina ei mântuitoare. Trebuie să-şi deschidă sufletul în faţa razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii” (Ellen G. White, Viața lui Iisus/Hristos, Lumina lumii, p. 659).

Zilnic:
Iosua 13
Iosua 14
Iosua 15
Iosua 16
Iosua 17
Iosua 18
Iosua 19 
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 49


1. Cine a fost omul cel mai mare dintre anachimi?



2. Cine locuia în Ierusalim pe vremea scrierii cărții Iosua?



3. Ce oameni nu au fost mulțumiți de moștenirea primită?


4. A cui parte de moștenire era prea mare pentru ei?


5. De ce anume nu se va teme adevăratul slujitor al lui Hristos?

Privire generală

După 40 de ani de rătăcire prin pustiu, poporul Israel a ajuns în sfârșit în țara promisă. Cu siguranță, a fost un moment emoționant când au trecut râul Iordan și au văzut promisiunea devenind realitate. Cu toate acestea, din acel punct se aflau pe teritoriu inamic, iar în această zonă de război îi așteptau provocări enorme – mult peste capacitatea lor de a le învinge singuri. Prin urmare, era timpul să se pregătească. În loc să se concentreze pe arme, pe strategii și resurse umane, trebuiau să își pregătească inima prin ceremonii care să le ascută percepția spirituală și să le calibreze loialitatea față de Domnul. Pe măsură ce înaintau în cucerire, aceste ritualuri de reînnoire a legământului erau reluate, ca o constantă rememorare a nevoii lor de pregătire spirituală.

În această săptămână trecem în revistă ocaziile importante când Iosua i-a condus pe israeliți să se consacre din nou Domnului, în cursul operațiunilor de cucerire. Aceste evenimente se concentrează pe ritualuri, care sunt o modalitate puternică de a transmite tradiție și valori, de a crea conținut și de a exprima emoții. În ritualul biblic, un alt element crucial este cel profetic, ce face trimitere la Hristos și la realitățile aduse de El. În cele ce urmează aprofundăm ritualul circumciziei și pe cel al Paștelui, îndeplinite de poporul Israel imediat după trecerea râului Iordan, precum și construirea de altare în contextul reînnoirii legământului în cartea Iosua. Pe măsură ce analizăm aceste ceremonii, putem reflecta asupra semnificației lor în trecut și asupra relevanței lor pentru cei care trăiesc la hotarul Canaanului ceresc.

Comentariu

Puterea ritualurilor
Ritualurile joacă un rol semnificativ în marcarea evenimentelor importante ale vieții, chiar și în vremurile moderne. Ele sunt prezente de-a lungul întregii vieți, în contexte care țin de familie, de școală, de locul de muncă și de religie. Nu este o coincidență faptul că Dumnezeu a folosit puterea ritualului pentru a transmite omenirii aspectele esențiale ale planului Său. Aceste ceremonii din Vechiul Testament, care implicau adesea sânge, sudoare și lacrimi, au gravat în mintea oamenilor adevăruri veșnice despre caracterul lui Dumnezeu, despre decăderea omului și planul divin de a reface legătura ruptă de păcat.

Circumcizia
În cartea Iosua, ritualul circumciziei are rolul de a-i reaminti poporului Israel care este adevărata sa identitate în cadrul comunității legământului. Tăierea prepuțului simboliza vizual îndepărtarea vechiului statut al israeliților de sclavi ai faraonului („ocara Egiptului”). Acum, ei aveau posibilitatea de a alege să Îi slujească lui Iahve, care îi chema la un angajament total. Circumcizia persoanelor de sex masculin, care presupune îndepărtarea chirurgicală a prepuțului, a fost practicată în diverse societăți încă din mileniul III cel puțin. În aceste societăți, ritualul marca o tranziție importantă, cum ar fi începutul maturității sau căsătoria, fără o semnificație religioasă în sine. Cu toate acestea, în legământul lui Dumnezeu cu Avraam, circumcizia este considerată un semn al angajamentului și identității. Chiar și neisraeliții puteau fi circum­ciși pentru a semnala noul lor statut de parte din sămânța lui Avraam (Geneza 34:15-24; Exodul 12:48).

Din perspectiva Noului Testament, tăierea împrejur este un semn al separării ce are legătură cu identitatea iudaică, ce nu mai este obligatoriu pentru creștini, în noua creație inaugurată de Isus (Galateni 6:15; Coloseni 2:11-13; Faptele apostolilor 15). Cu toate acestea, îndemnul lui Pavel de a ne tăia împrejur inima nu este o inovație creștină. Deja în contextul original, semnul fizic al circumciziei trebuia să fie doar un indiciu exterior al unei atitudini interioare (Deuteronomul 30:6). Acest punct de vedere este reiterat și de profeți, cum ar fi Ieremia, care a făcut apel la locuitorii Ierusalimului: „Tăiaţi-vă împrejur pentru Domnul, tăiaţi-vă împrejur inimile” (Ieremia 4:4; compară cu 9:25,26). Astfel, Vechiul Testament prevedea deja dimensiunea metaforică, și etică, a ritualului. Deci încă din Vechiul Testament este valabilă ideea că, dacă nu este însoțită de atitudinea corectă, „tăierea împrejur nu este nimic” (1 Corinteni 7:19) .

Astăzi, adventiștii de ziua a șaptea, ca și alți creștini, „înțeleg botezul ca pe un simbol al participării (la figurat) la moartea, îngroparea și învierea lui Hristos și, de asemenea, ca pe un simbol al apartenenței la poporul Noului Legământ al lui Dumnezeu, în locul circumciziei (Coloseni 2:11,12)” (John C. Peckham, God With Us: An Introduction to Adventist Theology, 2023, p. 595, 596). Cu toate acestea, motivul schimbării ar putea fi pus la îndoială. Practica circumciziei era strâns legată de venirea lui Mesia cel promis, care urma să apară din Sămânța lui Avraam. 

Paștele
Ritualul Paștelui a fost instituit în noaptea în care poporul Israel a părăsit Egiptul. Sângele mielului, ucis înainte de apusul soarelui, a fost folosit pentru a însemna stâlpii ușilor israeliților cu scopul de a preveni moartea întâilor născuți (Exodul 12:12,13). Astfel, Paștele era legat în mod natural de eliberarea istorică a poporului Israel din sclavie. De asemenea, era legat de sărbătoarea agricolă care marca începutul sezonului recoltei, când oamenii aduceau primele roade la sanctuar (Exodul 34:18-27). Paștele nu era doar o sărbătoare a vieții de zi cu zi, ci o sărbătoare a vieții noi care urma să fie trăită din belșug și în mod liber cu Domnul. În centrul ritualului se afla jertfa mielului.

Această jertfă era un act simbolic în două sensuri. În primul rând, simboliza salvarea întâilor născuți. Mielul era sacrificat în locul primului născut israelit, servind ca jertfă substitutivă. În al doilea rând, întregul ritual era menit să reamintească experiența exodului, momentul în care israeliții au fost eliberați din sclavie. Fiecare detaliu al ceremoniei semnala graba aferentă pregătirii de plecare: carnea era prăjită în loc să fie fiartă, se mâncau verdețuri în loc de legume (Exodul 12:8-10), oamenii erau deja îmbrăcați și gata de plecare în orice moment, iar masa era consumată în grabă (Exodul 12:11). Prin urmare, pentru participanții inițiali, primul Paște a fost o mărturisire de credință în salvarea miraculoasă pe care Dumnezeu urma să o realizeze chiar în acea noapte.

Isus a instituit Cina Domnului în timpul ultimului Său Paște pe pământ. După moartea Sa, Cina Domnului a înlocuit Paștele. Prin urmare, ritualul Cinei Domnului are și el o dublă dimensiune temporală. În timp ce ne îndreaptă atenția asupra a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi în trecut, el indică și spre ceea ce Dumnezeu va împlini în viitor. În Iosua 5, poporul lui Dumnezeu se afla în același punct temporal de cotitură, între trecut și viitor, între eliberare și odihnă.

Altarele
Altarul este o parte esențială a sistemului ritual din Vechiul Testament și a jucat un rol semnificativ în viața de închinare din perioada patriarhală. Deși prima menționare a unui altar apare abia în Geneza 8:20, faptul că Adam și Eva au primit haine făcute din piele implică automat faptul că a avut loc prima jertfă (Geneza 3:21). Ca și circumcizia, jertfa este o practică ce nu se limitează la poporul Israel. De fapt, sacrificiul este o normă în religia lumii antice. Cu toate acestea, în Israel, scopul jertfei nu este acela să hrănească, să mulțumească sau să calmeze o divinitate furioasă, ci jertfa iudaică este văzută ca o manifestare a îndurării lui Dumnezeu față de omenire, prin care se realizează ispășirea păcatului și întoarcerea creației la El.

Pe lângă aspectul expiator al jertfelor, altarele mai jucau un rol important în experiența religioasă a poporului lui Dumnezeu din trecut. Ca act de închinare, altarele erau construite pentru a marca noi începuturi (Geneza 8:20) și locuri de pelerinaj (Geneza 12:7; 13:18). De asemenea, erau folosite pentru rugăciunea de mijlocire (Iov 1:5) și de mulțumire (Psalmii 26:6,7). În plus, altarele puteau deveni monumente memoriale ale actelor de har ale lui Dumnezeu. În Iosua, chiar și un altar fără jertfă devine un monument al identității religioase a semințiilor de dincolo de Iordan (Iosua 22:26-28). În Iosua 8:30-35, altarul construit pe muntele Ebal ratifică legământul, reînnoind angajamentul poporului față de Domnul. Toate aceste aspecte regăsite în cultul patriarhal din jurul altarelor au fost încorporate în slujba de la templu, unde israeliții veneau să se închine, să se roage, să facă jurăminte, să își amintească îndurările lui Dumnezeu, să își mărturisească păcatele și să caute iertarea prin jertfele lor, care erau centralizate în sanctuar.

Calvarul este altarul suprem, pe care Mielul lui Dumnezeu a fost jertfit o dată pentru totdeauna (Evrei 10:10). La fel ca în sistemul ritual, jertfa Lui reprezintă punctul central, care aduce la îndeplinire planul de mântuire. Acum, El prezintă sângele ca noul legământ înaintea lui Dumnezeu, mijlocind în favoarea păcătosului pocăit (Evrei 7:25). Urmând exemplul lui Hristos, suntem chemați să ne aducem pe noi înșine jertfe vii, plăcute Domnului (Romani 12:1). Prin Hristos, altarul morții devine poarta spre viață.

Aplicație

Ritualurile bisericești din zilele noastre
Ritualurile continuă să fie o parte integrantă a comunității Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Iată o scurtă listă cu unele dintre cele mai semnificative ceremonii practicate în biserica ta locală! Reflectează asupra modului în care fiecare dintre aceste practici ți-a influențat parcursul spiritual la nivel personal!

1. Consacrarea copiilor
2. Botezul
3. Sfânta Cină
4. Nunțile 
5. Înmormântările

Între „deja” și „nu încă”
Experiențele religioase din spatele ritualurilor studiate în această săptămână indică o tensiune numită de obicei „deja și nu încă”, ce în cartea Iosua se manifestă în intervalul dintre eliberare și odihnă. Salvarea poporului Israel era o realitate prezentă și de netăgăduit, dar israeliții încă așteptau împlinirea ei finală, când aveau să se poată bucura în sfârșit de odihna lui Dumnezeu. În Noul Testament, această tensiune între împărăția lui Dumnezeu ca realitate prezentă și realitate viitoare este evidentă. În concepția lui Ellen G. White, „împărăția lui Dumnezeu (adică, împărăția harului) a fost deja instaurată. Rămâne totuși o manifestare escatologică a împărăției (adică, împărăția slavei), care «nu se va întemeia, până la a doua venire a lui Hristos» (Tragedia veacurilor, p. 347)” (Kwabena Donkor, „Kingdom of God”, în The Ellen G. White Encyclopedia, 2013, p. 919).

1. Cum ai simțit pe cont propriu tensiunea dintre „deja” și „nu încă” în parcursul tău spiritual cu Dumnezeu?

2. Faptul că cei din Vechiul Testament au trăit deja cu această tensiune te ajută să înțelegi propria ta experiență creștină ca pe un continuu pelerinaj? Dacă da, cum?