Moartea și sufletul

Un cuplu a participat la înmormântarea unui domn mai în vârstă. După ce au făcut ce au putut pentru a consola familia îndurerată, s-au întors acasă. Mai târziu, au auzit o întâmplare extrem de tulburătoare: mortul se întorsese să-și viziteze nevasta și fiica cea mai tânără!

Un bărbat creștin aflat în vizită într-o țară musulmană a întrebat-o pe femeia ghid musulmană dacă ea crede că oamenii pot vorbi cu morții. Răspunsul ei a fost afirmativ.

„Cum poate cineva să facă diferența dacă vorbește cu un spirit demonic, ce pretinde că este o persoană moartă, sau dacă vorbește într-adevăr cu un mort?” a întrebat creștinul. Femeia ghid a replicat că un demon ar spune lucruri rele și pline de cruzime.

„Și ce s-ar întâmpla dacă demonul s-ar preface că este drăguț?” a continuat el să o chestioneze, dar femeia a schimbat brusc subiectul. Oamenii nu vor să creadă că rudele moarte cu care vorbesc ar putea fi, de fapt, demoni deghizați.

Dacă întrebi un ateu ce se întâmplă după ce mori, o să-ți spună că moartea este sfârșitul și că aduce cu sine uitarea permanentă, totală. Însă un hindus ți-ar spune că moartea este urmată de reîncarnare, iar viața este trăită iar și iar, în cicluri nesfârșite.

Oamenii au o varietate de credințe conflictuale în privința morții. Evident, nu toate aceste credințe pot fi adevărate. Cum putem ști cu siguranță ce se întâmplă cu adevărat când murim? Singura modalitate de a afla este să descoperim ce spune despre moarte Autorul vieții. Doar El poate fi crezut pe deplin.

Pentru a înțelege ce ne învață Biblia despre moarte, trebuie să înțelegem mai întâi ce spune despre viață. De unde vine viața umană? Răspunsul îl găsim în povestea creațiunii:

Geneza 2:7 – Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu.

Adam nu era decât țărână până când Dumnezeu nu i-a suflat propria suflare de viață (duh).Apoi, Adam a devenit o ființă vie – un suflet. La moarte, se întâmplă fix opusul.

Geneza 3:19 – În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat, căci țărână ești și în țărână te vei întoarce.
Eclesiastul 12:7 – Până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost, și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

Bineînțeles, Dumnezeu vrea ca fiecare dintre creaturile Sale să se bucure de viața veșnică. Așadar, de unde a venit moartea?

Romani 5:12 – De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit…

Acel singur om a fost Adam. Dumnezeu l-a avertizat să asculte și i-a spus clar că moartea este consecința neascultării. Numai că, în contradicție directă cu ceea ce spusese Dumnezeu, șarpele i-a zis Evei că se vor bucura de viață veșnică chiar dacă nu-L vor asculta pe Dumnezeu. Așa s-a întâmplat?

Geneza 3:22-24 – Domnul Dumnezeu a zis: „…Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din pomul vieții, să mănânce din el și să trăiască în veci.” ... Astfel a izgonit El pe Adam și, la răsăritul Grădinii Edenului a pus niște heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieții.

Cum niciun păcătos nu a mâncat din pomul vieții, nu există niciun păcătos nemuritor. Moartea este inevitabilă, fiind o consecință a păcatului. Putem fi siguri cu toții că, mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi va muri; asta, dacă nu Se întoarce Isus mai întâi. Cum este însă să fii mort? Despre aceasta vom afla din secțiunea următoare.

1. Ce înseamnă cuvântul nemuritor?

2. Ce ne învață următoarele versete despre nemurire?
1 Timotei 6:15,16
Geneza 2:16,17; Geneza 3:1-6,19,22-24
1 Corinteni 15:51-54
Romani 2:5-8
Romani 6:22,23

Ce se întâmplă după ce murim este o întrebare care ne privește pe noi toți. Cum inteligența umană nu poate oferi răspunsuri satisfăcătoare, mulți oameni se tem de moarte ca de un mister întunecat, de nepătruns.

Creatorul nostru nu-și dorește ca noi să trăim cu frică de moarte. Prin urmare, în Cuvântul Său, El ne-a dezvăluit într-un mod limpede cum este moartea și ce se va întâmpla cu noi după ce murim. Biblia ne spune, de exemplu, că morții nu sunt conștienți de nimic din ceea ce se întâmplă.

Eclesiastul 9:5,6 – Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri, dar cei morți nu știu nimic și nu mai au nicio răsplată, fiindcă până și pomenirea li se uită. Și dragostea lor, și ura lor, și pizma lor de mult au și pierit și niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare.

Aceste versete ne ajută să înțelegem că morții sunt complet inconștienți. Starea lor se aseamănă cu cea a unui somn adânc. Când vorbește despre înviere, Biblia ne spune că oamenii sunt treziți din somn.

Iov 14:10,12 – Dar omul, când moare, rămâne întins. Omul, când îşi dă sufletul, unde mai este? Cum pier apele din lacuri și cum seacă și se usucă râurile, așa se culcă și omul și nu se mai scoală; cât vor fi cerurile, nu se mai deșteaptă și nu se mai scoală din somnul lui. Daniel 12:2 – Mulți din cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula: unii pentru viața veșnică, și alții pentru ocară și rușine veșnică.

Cei ce cred că oamenii au suflet nemuritor, care continuă să trăiască după moarte, trag concluzia că cei drepți trebuie să fie în cer, aducând laude Domnului. Dar ce spune Biblia?

Psalmii 115:17 – Nu morții laudă pe Domnul și nici vreunul din cei ce se coboară în locul tăcerii.

De asemenea, Isus a comparat moartea cu un somn. Poate îți amintești ce le-a spus Domnul Isus Hristos discipolilor Săi după moartea prietenului lor Lazăr.

Ioan 11:11-14 – „Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc să-l trezesc din somn.” Ucenicii I-au zis: „Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.” Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbește despre odihna căpătată prin somn. Atunci, Isus le-a spus pe față: „Lazăr a murit.”

După ce Isus l-a înviat pe Lazăr, acesta din urmă nu a avut nimic de spus despre lucrurile pe care le-a văzut când era mort. El fusese complet inconștient în timp ce era mort.

Isus ne-a mai învățat o lecție importantă despre moarte în parabola Sa despre omul bogat și săracul pe nume Lazăr. (Vezi Luca 16:19-31.) Unii oameni folosesc aceste versete pentru a învăța că, atunci când moare, o persoană se duce direct în rai sau în iad. Dar nu asta a intenționat Isus, deoarece asta contrazice învățăturile Sale clare din altă parte.

Parabola omului bogat și a lui Lazăr ne învață că, după ce vine moartea (și nimeni dintre noi nu știe cu exactitate când ar putea să se întâmple asta), nu vom mai avea o a doua șansă să ne formăm caracterul pentru cer. Deciziile pe care le luăm acum, în această viață, ne vor hotărî destinul etern. Dacă în această viață L-am acceptat pe Isus ca Mântuitor și ne-am predat în totalitate Lui, nu trebuie să ne temem de moarte. Dacă Îi aparținem Lui, avem deja promisiunea sigură a vieții eterne

1 Ioan 5:11,12 – Dumnezeu ne-a dat viața veșnică și această viață este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viața;

cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viața. Viața aceasta – de azi – este singura perioadă pe care o avem ca să ne pregătim pentru viața veșnică din cer, alături de Isus. Nu aștepta până mâine ca să începi.

3. Citește istoria lui Lazăr din Ioan 11:1-44. Ce anume numește Isus moarte? Ce alte lecții despre moarte putem învăța din această relatare?

4. Citește mai întâi Luca 16:19-31 și apoi Parabolele Domnului Hristos, pp. 260–271. De ce a spus Isus parabola omului bogat și a lui Lazăr? Ce lecție învățăm? De ce a folosit Isus o poveste în care este încorporată o idee greșită? (p. 263)

Ideea păgână că oamenii vor trăi pentru totdeauna (fie în rai, fie în iad) a fost prima minciună pe care i-a spus-o Satana Evei în Eden. Dumnezeu spusese: „Dacă vei mânca din fruct, vei muri”, dar Satana a spus: „Cu siguranță nu vei muri dacă mănânci din fruct.”

După ce Satana i-a înșelat pe oameni să creadă că sufletul este nemuritor, a mai adăugat și învățătura că pedeapsa pentru păcat va continua o veșnicie. Ar fi însă o veșnicie de tortură oribilă o pedeapsă corectă pentru o viață scurtă de decizii nelegiuite? Bineînțeles că nu. Satana vrea să credem că Dumnezeu este un tiran crud. Dumnezeu nu vrea să fim înșelați de minciunile lui Satana. El spune foarte clar că pedeapsa nelegiuiților este moartea, nu viața.

Ezechiel 18:4 – Sufletul care păcătuiește, acela va muri.

De asemenea, El ne spune că, atunci când o să-i pedepsească pe păcătoși, o va face cu dreptate, luând în considerare circumstanțele, motivele și oportunitățile fiecărei persoane. Faptul că pedeapsa este limitată este ilustrat în istoria distrugerii Sodomei și Gomorei.

Iuda 7 – Tot așa, Sodoma și Gomora și cetățile dimprejurul lor, care se dăduseră ca și ele la curvie și au poftit după trupul altuia, ne stau înainte ca o pildă, suferind pedeapsa unui foc veșnic.

După ce au fost mistuite, Sodoma și Gomora nu au mai ars. La fel va fi și iadul. În flăcările acestuia, nelegiuiții vor fi arși și mistuiți în întregime în ceea ce se numește a doua moarte – moartea din care nimeni nu se va trezi.

Maleahi 4:1 – „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde”, zice Domnul oștirilor, „și nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură.”

Dacă nu ar fi fost Isus, această a doua moarte ar fi soarta inevitabilă a fiecărei ființe umane. Însă minunatul nostru Creator a pus la cale un plan de salvare. Isus a deschis o cale care duce la viața veșnică. Da, poarta este îngustă, iar calea este dificilă. Dar de-a lungul căii ne este oferită părtășia apropiată cu Isus, iar la sfârșit, viața veșnică. Mântuitorul nostru a învins moartea. El deține cheile care deschid mormintele.

Apocalipsa 1:17,18 — Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor. Amin. Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților.

Pentru că El trăiește, tot cei care I s-au predat Lui în întregime nu mai au niciun motiv ca să se teamă de moarte.

Ioan 3:16 — Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.

5. De ce este ideea sufletului nemuritor atât de importantă pentru agenda lui Satana? Vezi Tragedia veacurilor, pp. 531–550

6. De ce nu trebuie să se teamă de moarte cel credincios? Apocalipsa 1:17,18

Geanta cu bani a lui Dumnezeu

Studenții misionari SULADS*, de la Mountain View Collage din Filipine, deservesc o varietate de școli misionare. Una dintre aceste studente, Barbette, a împărtășit următoarea poveste despre felul cum Dumnezeu a protejat banii din daruri, astfel încât să nu fie furați.

Oamenii din Panias Village oferă cu credință daruri din ceea ce câștigă, iar femeia care ocupa funcția de casier al bisericii le păstrează într-o geantă specială, până când ajunge în oraș. Din nefericire, călătoria este periculoasă. Singurele mijloace de transport sunt camioanele de cărat lemne și motocicletele. Deseori, oamenii își riscă viețile cocoțându-se în partea de sus, peste butucii de lemn sau peste produsele agricole, în timp ce vehiculele străbat cu greu drumurile noroioase care duc spre oraș.

Într-o zi, casierița bisericii s-a dus la oraș. A luat cu ea și banii lui Dumnezeu pentru a-i da pastorului de district. Ajungând la drumul noroios, a așteptat împreună cu fiica ei la un adăpost să apară un camion. În timp ce în adăpost se adunau tot mai mulți oameni, ea s-a așezat pe geanta cu bani, pentru mai multă siguranță. În cele din urmă a apărut un camion. Femeia și-a luat fiica de mână și și-au găsit un loc pe buștenii de lemn. Camionul și-a continuat traseul îndată ce toată lumea a fost gata.

După ce au călătorit cam doi kilometri, fiica ei a întrebat-o brusc: „Mama, unde este geanta cu bani?” Trăind o senzație de sufocare, casierița și-a dat seama că nu o avea. O lăsase în adăpost! „Șofer, oprește!” a strigat. Mama și fiica s-au dat jos când camionul a oprit. Mama a fugit înapoi cât de repede a putut, neținând seama de bălțile de pe drum. Doamne, s-a rugat ea, te rog păstrează-Ți banii în siguranță!

După un timp a zărit adăpostul. Înăuntru erau doi oameni care așteptau alt camion. Când a ajuns la adăpost, a văzut geanta exact unde o lăsase. „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că Ți-ai păstrat banii în siguranță”, s-a rugat cu voce tare, luând-o în mâini. „Despre ce vorbești?” au întrebat-o oamenii din adăpost.

„Tocmai i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru că a avut grijă de banii bisericii Lui”, a răspuns ea.
„Nu înțeleg”, a zis unul dintre ei.
„Nu vedeți geanta aceasta? Era chiar aici”, a arătat ea spre locul unde lăsase banii.
„Am uitat-o când am alergat să prind ultimul camion.”
„Nu, n-am văzut-o”, spuse bărbatul.
„Stătea, însă, cineva acolo. Unde s-a dus?” l-a întrebat unul dintre ei pe celălalt.
„Nu știu”, răspunse celălalt. „Stătea chiar în locul de unde ai luat geanta, dar a plecat când te-am văzut venind”, i-a spus el femeii. „Îți mulțumesc, Doamne!” s-a rugat femeia, din nou.
„Îți mulțumesc că ai trimis un înger să aibă grijă de banii Tăi.”

*Gospel Outreach sponsorizează aproximativ 10 SULADS.

Speranța celor îndurerați

Acasă, eram trei surori. Sarah era mai mare cu câțiva ani, apoi urmam noi, eu și sora mea geamănă, Elizabeth. Am discutat chestiunea între noi și am hotărât să adunăm câți bani putem câștiga și să-i cheltuim pe cărți și broșuri, pe care apoi să le dăm gratis oamenilor.

Era cel mai bun lucru pe care-l puteam face și l-am făcut cu bucurie. Câștigam doar douăzeci și cinci de cenți pe zi, dar cum aveam o îmbrăcăminte simplă, nu cheltuiam nimic pe ornamente lipsite de folos, sau pe panglici, căci în ochii mei, afișarea exterioară vanitoasă este un păcat; așa că tot timpul aveam câțiva bani cu care să cumpăr cărțile potrivite, pe care le înmânam persoanelor cu experiență pentru a le trimite peste hotare.

În ochii mei, fiecare pagină tipărită cu aceste materiale părea prețioasă, deoarece erau ca niște solii de lumină adresate lumii, cerând oamenilor să se pregătească pentru marele eveniment care era gata să se întâmple. Zi după zi, am stat în pat proptită în perne, îndeplinindu- mi cu degete tremurânde activitatea alocată. Cu câtă grijă puneam deoparte monedele de argint primite în schimb, ce urmau să fie cheltuite pe materiale de lectură care îi puteau lumina și ridica pe cei ce zăceau în întuneric!

Nu eram tentată să-mi folosesc câștigurile pentru propria plăcere, căci povara minții mele era salvarea de vieți omenești și mă durea inima pentru cei care se măguleau că trăiesc în siguranță, în timp ce mesajele de avertizare erau transmise lumii. Gândul meu permanent era la ceea ce puteam eu să fac, copil fiind, ca să ajut lucrarea lui Dumnezeu și să-i salvez pe sărmanii păcătoși de la distrugere.

Într-o zi, ascultam o conversație între mama și una dintre surori despre o predică pe care o auziseră recent, conform căreia sufletul nu era în mod natural nemuritor. Au fost repetate unele dintre versetele ce stăteau ca dovadă și care fuseseră folosite de predicatori. Îmi aduc aminte că acestea m-au impresionat cu putere: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri.” „Un câine viu face mai mult decât un leu mort. Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri, dar cei morți nu știu nimic.” „Care va fi făcută la vremea ei de fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii.” „Și anume va da viața veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea.”

„De ce ar căuta oamenii ceva ce au deja?” a întrebat mama mea, după ce a citat ultimul verset. Am ascultat aceste idei noi cu un mare interes și cu durere. Când am rămas singură cu mama, am întrebat-o dacă, într-adevăr, credea că sufletul nu este muritor. Mi-a răspuns că se teme că înțeleseserăm greșit această chestiune, precum și altele.

„Bine, mamă, dar crezi că sufletul doarme în mormânt până la înviere?” am întrebat-o. „Crezi că atunci când moare un creștin nu merge direct în cer și nici păcătosul în iad?

„Biblia nu oferă nicio dovadă că există iadul cu foc veșnic. Dacă ar fi existat un astfel de loc, ar fi trebuit să fie menționat în sfânta carte”, mi-a răspuns. „Cum e posibil, mamă!” am strigat uimită. „Este ciudat să vorbești așa! Dacă tu crezi în această teorie ciudată, nu lăsa pe nimeni să afle, căci mi-e teamă că păcătoșii vor găsi siguranță în această credință și nu vor mai dori niciodată să-L caute pe Domnul.”

„Dacă această învățătură este un adevăr biblic”, mi-a răspuns, „în loc să prevenim salvarea păcătoșilor, va fi o metodă de a-i câștiga pentru Hristos. În afară de aceasta, să apelezi la una dintre cele mai josnice motivații, la frica abjectă, nu pare să fie o cale adecvată pentru a câștiga vieți pentru Isus. Dragostea lui Isus atrage și va supune cea mai împietrită inimă.”

Au trecut câteva luni de la această conversație înainte să aud ceva mai mult despre această doctrină; totuși, în acest timp, m-am gândit mult la acest subiect. Când l-am auzit predicat, am crezut că este adevărat. Din momentul în care mintea mi-a fost luminată în privința somnului morților, misterul care a învăluit învierea a dispărut, iar mărețul eveniment a căpătat în sine o importanță nouă și sublimă. Mintea mi-a fost adesea tulburată de eforturile depuse pentru a împăca răsplata imediată sau pedepsirea morților cu adevărul incontestabil al unei învieri și al judecății viitoare. Dacă, în momentul morții, sufletul intră fie într-o fericire, fie într-o deznădejde veșnică, de ce ar mai fi fost nevoie ca sărmanul trup putrezit să mai învie?

Însă această credință nouă și frumoasă m-a învățat despre motivul pentru care scriitorii inspirați au insistat atât de mult în privința învierii trupului, și anume pentru că întreaga ființă umană dormea în mormânt. Puteam acum să percep cu claritate eroarea ultimei noastre perspective în această chestiune. Acum, confuzia și inutilitatea unei judecăți finale, după ce sufletele morților fuseseră deja judecate și soarta lor fusese pecetluită, îmi părea foarte evidentă.

Am văzut că speranța celor îndurerați era să privească înainte spre ziua glorioasă când Acela ce dă viață va sfărâma lanțurile mormintelor, iar cei neprihăniți vor învia și își vor părăsi „închisorile”, pentru a fi înveșmântați cu viața veșnică plină de slavă. —The Signs of the Times, 9 martie 1876

1. De ce nu cheltuia Ellen White niciun ban pe podoabe sau accesorii inutile? Ce rezultate a obținut? De ce prețuia acest tip de literatură?

2. De ce nu era tentată Ellen White să-și cheltuie banii pe care îi câștigase ea însăși?

3. Rezumă cu propriile tale cuvinte răspunsul pe care l-a dat mama lui Ellen White la aflarea acelui adevăr biblic nou pentru ea. Cum poți să îi semeni mai mult atunci când afli ceva nou din Biblie?

4. Ce mister a fost deslușit când Ellen White a înțeles doctrina adevărată despre starea morților?

5. De ce au insistat așa de mult scriitorii Bibliei în privința învierii?

6. Care este speranța celor îndurerați?

Leviatanul plin de solzi

Crocodilii sunt printre cele mai mari și mai lungi reptile de pe pământ. Un fapt uimitor este că, prin examinarea oaselor și a dinților lor, zoologii pot estima dacă durata de viață este între 70 și 100 de ani.

O specie de crocodili, crocodilul de apă sărată, este cea mai mare reptilă. Cu toate că femelele din această specie ating rareori trei metri, masculii pot cântări peste 900 de kilograme și pot avea o lungime mai mare de șase metri.

La fel ca toate reptilele, crocodilii sunt animale cu sânge rece și trebuie să stea la soare ca să se încălzească sau să lenevească în apă pentru a se răcori. Este incredibil însă și faptul că își pot încetini sau mări ritmul curgerii sângelui, pentru a-și regla temperatura corpului. Unii crocodili pot înota kilometri întregi, stând sub apă perioade lungi de timp. Ei pot chiar și să alerge foarte repede pe pământ, pe distanțe scurte.

Un crocodil ajuns la maturitate are un creier de mărimea unei nuci, dar, în ciuda acestui fapt, pare să fie destul de inteligent, învățând repede cum să-și găsească prada și să evite pericolul. Atunci când înhață prada, fălcile i închid acționate de mușchi foarte puternici – și cam asta este, deoarece fălcile nu se pot mișca în lateral și nu pot mesteca. Unii crocodili pot trăi luni de zile fără să mănânce, deoarece nu folosesc multă energie. Crocodilii au, de asemenea, o vedere foarte bună. Aceștia au trei pleoape: două pleoape din piele protective și una străvezie, sau translucidă, pentru excursiile acvatice. Au și vedere bună și abilitatea de a vedea la aproape 180 de grade. În ciuda acestui lucru însă, nu pot vedea nimic mai jos de nasul lor.

Asemenea crocodililor, și noi suntem adesea orbi față de adevărul evident care se găsește „chiar sub nasul nostru”. De aceea avem nevoie să ne rugăm pentru smerenie și pentru ajutorul Duhului Sfânt când studiem Biblia. Leviatanul plin de solzi

ÎNCĂ UN FAPT UIMITOR

Creștinii din vechea lume mediteraneană foloseau catacombele, rețelele de camere subterane și galeriile ca locuri de înmormântare. Însă în timpul persecuțiilor, acestea au devenit locuri de refugiu, deoarece, conform legii romane, locurile de înmormântare erau sfinte. Când bisericile de deasupra au fost distruse prin ordin imperial, credincioșii se întâlneau în capelele din catacombe. Până în anul 200 d.Hr., creștinii au săpat aproximativ 1 000 de kilometri de morminte în roca vulcanică din jurul Romei.

Pe măsură ce tot mai mulți se converteau la creștinism și s-au înmulțit înmormântările, catacombele au fost lărgite. Când un nivel nu mai era suficient, erau săpate scări și formau două, trei și chiar patru niveluri. Arheologii estimează că aproximativ trei milioane de creștini sunt îngropați în catacombele din jurul Romei. Creștinii numesc aceste locuri koimeteria (cimitire) sau „locuri de dormit”, pentru a sugera că, pentru un creștin, moartea este doar un somn înainte de înviere.