1 După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă care zicea: „Aleluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea și puterea!

După aceea. Adică după ce a văzut scenele din cap. 17 şi 18 (vezi comentariul de la cap. 18,1). Cele din cap. 19 i-au fost prezentate lui Ioan în continuare, fără vreo întrerupere. Din v. 2 reiese că această cântare este intonată după ce judecata asupra curvei celei mari a fost executată, eveniment care are loc în timpul plăgii a şaptea (vezi comentariul de la cap. 16,19; 17,1), deci după scena descrisă în cap. 17,16.17; 18,4–23. Conform cu TM 432, intonarea acestei cântări de laudă la adresa lui Dumnezeu are loc imediat după încheierea lucrării îngerului care poartă a şaptea plagă. Dacă evenimentele din capitolele 18–20 sunt raportate în ordine cronologică, aşa se pare că e cazul, imnul din cap. 19,1–7 este intonat în strânsă legătură cu evenimentele celei de a doua veniri a lui Hristos, fără a se putea preciza exact dacă este el cântat chiar atunci, înainte sau după. Din context se poate înţelege că imnul este intonat imediat înainte de arătarea Domnului Hristos (compară cu v. 11).

Un glas puternic. Vezi comentariul de la cap. 11,15.

Gloată multă. Adică locuitorii cerului şi probabil oamenii răscumpăraţi de pe acest pământ (vezi cap. 18,20). Se poate ca imnul din cap. 19,1–7 să fie cântat ca răspuns la chemarea din cap. 18,20.

Aleluia. Gr. Allelouia, o transliterare a ebraicului halelu-Yah, laudă lui Iehova (vezi comentariul de la Psalmi 104,35), de la halal, a străluci, a se lăuda, a sărbători, a lăuda, şi Yah, o formă prescurtată a lui Yahweh, Iehova. Ca şi cuvântul amin, aleluia a fost adoptat în limba română şi în alte limbi practic neschimbat. În Noul Testament cuvântul acesta este folosit doar în Apocalipsa, şi aici de patru ori (v. 1, 3, 4, 6).

Versetele 1–7 constituie un aranjament coral antifonar, compus din două imnuri şi două răspunsuri: (1) În v. 1–3 un glas tare din cer conduce, prezentând tema cântării, dându-I cinste şi dreptate lui Dumnezeu pentru faptul că a pedepsit Babilonul. (2) În v. 4 făpturile vii şi bătrânii răspund afirmativ. (3) În v. 5 un glas din scaunul de domnie îi invită pe toţi cei credincioşi din univers să se alăture în recunoaşterea acestui adevăr. (4) În v. 6, 7 întregul univers se uneşte în aclamarea faptului că Dumnezeu are dreptul la suveranitate universală. Acest imn de laudă stă întrun contrast izbitor cu jalnicul bocet de moarte din cap. 18,10–19.

Motivul acestui imn antifonar de laudă este similar cu cel din Psalmi 24,7–10, care de asemenea este compus din două antifoane şi două răspunsuri. Acest fel de cor, cu răspunsuri, a fost folosit pentru prima dată în timpul procesiunii cu ocazia întoarcerii chivotului la Ierusalim (PP 708), şi, câteva secole mai târziu, la învierea (EW 187) şi înălţarea (DA 833; EW 190, 191) lui Isus.

A Domnului. Dovezile textuale atestă omiterea acestor cuvinte.

Mântuirea. Literal, salvarea. În limba greacă fiecare din virtuţile puse aici în seama lui Dumnezeu este precedată de articolul hotărât (ca în traducerea Cornilescu). Mântuirea din cap. 12,10 (vezi comentariul de acolo) este salvarea (mântuirea) de sub pârâşul fraţilor noştri; aici este salvarea din Babilonul mistic (vezi comentariul de la cap. 16,17). Prima se referă la ceea ce s-a realizat la întâia venire, iar cealaltă face referire la ceea ce se va realiza la a doua.

Slava. Vezi comentariul de la Matei 6,13; Romani 3,23.

Cinstea. Dovezile textuale atestă omiterea acestui cuvânt.

Puterea. Vezi comentariul de la Matei 6,13; 28,18.


2 Pentru că judecățile Lui sunt adevărate și drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, și a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.”

Pentru că. Versetul 2 explică motivul laudei din v. 1.

Judecăţile. Literal, (actele de) judecare (vezi comentariul de la cap. 16,7), aici, fără îndoială, cele şapte plăgi de pe urmă, în general, şi judecata Babilonului mistic, în special (vezi comentariul de la cap. 17,1; 18,4.10).

Drepte. Vezi comentariul de la cap. 15,3; 16,1.5. Dumnezeu nu va face nici o greşeală în judecata Sa. El va lua toate faptele în considerare.

A judecat. În limba greacă este indicat un act unic, complet.

Curva cea mare. Vezi comentariul de la cap. 17,1.5.

Strica. Purtarea ei nelegiuită s-a desfăşurat pe o lungă perioadă de timp. Vezi comentariul de la cap. 17,2.6. Curvia ei. Vezi comentariul de la cap. 17,2. A răzbunat. Sau astfel, a răzbunat. Judecata înseamnă răzbunare. Vezi comentariul de la cap. 18,6.20. Sângele robilor Săi. Vezi comentariul de la cap. 6,9.10; 16,6; 17,s6.


3 Și au zis a doua oară: „Aleluia!… Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor!”

Fumul ei se ridică în sus. Vezi comentariul de la cap. 18,8.9.

În vecii vecilor. Vezi comentariul de la cap. 14,11.


4 Și cei douăzeci și patru de bătrâni, și cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ și s-au închinat lui Dumnezeu, care ședea pe scaunul de domnie. Și au zis: „Amin! Aleluia!”

Bătrâni. Vezi comentariul de la cap. 4,4.

Făpturi vii. Vezi comentariul de la cap. 4,6–8.

S-au aruncat la pământ. Vezi şi cap. 4,10.

Şedea pe scaunul de domnie. Vezi comentariul de la cap. 4,2.

Amin. Vezi comentariul de la Matei 5,18.


5 Și, din scaunul de domnie a ieșit un glas care zicea: „Lăudați pe Dumnezeul nostru, toți robii Lui, voi care vă temeți de El, mici și mari!”

Din scaunul de domnie. Acesta era fie glasul lui Dumnezeu Însuşi, fie al cuiva care vorbea în numele Lui (vezi comentariul de la cap. 16,17).

Lăudaţi. Literal, continuaţi să-L lăudaţi. Răspunsul la acest apel este corului de glasuri din

v. 6, 7. Robii Lui. Vezi comentariul de la cap. 1,1. Voi. Sau chiar voi, voi, care vă temeţi, echivalent cu voi, robii Lui. Vă temeţi. Adică o temere plină de respect sfânt (vezi comentariul de la cap. 11,18). Mici şi mari. Vezi cap. 11,18.


6 Și am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel atotputernic a început să împărățească.

Am auzit. Vezi comentariul de la cap. 1,2.

Ca. [Ca şi cum ar fi fost, KJV]. Sau ceea ce părea a fi.

Glas. Mai degrabă exact ca glasul. Vezi comentariul de la cap. 14,2.

Ca vuietul. Mai degrabă exact ca vuietul.

Ape multe. Vezi cap. 14,2.

Aleluia. Vezi comentariul de la v. 1.

Atotputernic. Vezi comentariul de la 2 Corinteni 6,18; Apocalipsa 1,8.

Să împărăţească. Numai la sfârşitul judecăţii de cercetare, dar înainte de a părăsi Sfânta Sfintelor, va primi Hristos împărăţia şi va începe să împărăţească în calitate de Împărat al împăraţilor (EW 280; GC 428; vezi EW 55).


7 Să ne bucurăm, să ne înveselim și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit

Să ne bucurăm. Aceasta este experienţa interioară, a inimii.

Să ne veselim. Este manifestarea exterioară, un rezultat al bucuriei lăuntrice. Aceasta vine dintr-o inimă inundată de fericirea datorată faptului că Hristos domneşte acum ca împărat (vezi cap. 18,20).

Slavă. Literal, glorie. Aceasta este exprimarea culminantă a recunoştinţei şi a devoţiunii. A venit. Sau a venit în cele din urmă, adică în momentul când se face acest anunţ evenimentul a avut deja loc (vezi mai jos, la nuntă; vezi comentariul de la v. 1).

Nunta. Mireasa, nevasta Mielului este cetatea Sfântă, Ierusalimul (cap. 21,2.9.10). Noul Ierusalim va fi capitala noului pământ, reprezentând astfel împărăţia lumii, care trebuie să devină împărăţia Domnului nostru şi a Hristosului Său (cap. 11,15; 21,1–5; GC 426). Noul Ierusalim va cuprinde Grădina Edenului, în care a fost păstrat pomul vieţii (vezi cap. 22,1.2; compară cu PP 62; GC 299, 646–648). Nunta la care se face referire aici este momentul în care Hristos Îşi primeşte împărăţia, reprezentată de Noul Ierusalim, şi este încoronat ca Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor, în ceruri, la sfârşitul lucrării Sale preoţeşti, înainte de venirea plăgilor (EW 55, 251, 280, 281; GC 427, 428; vezi comentariul de la cap. 17,14). Ca şi în pilda celor zece fecioare, sfinţii care aşteaptă sunt oaspeţii invitaţi la nuntă (cap. 19,9; GC 426, 427; compară cu Matei 25,1–10).

Mielului. Vezi comentariul de la cap. 5,6.

S-a pregătit. Ioan îşi continuă descrierea simbolică în termenii unei nunţi orientale antice. În ce priveşte obiceiurile legate de o asemenea ocazie, vezi comentariul de la Matei 22,1–13; 25,1–10; Ioan 2,1–10.


8 și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat.” (Inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților.)

I s-a dat. Ioan prezintă Noul Ierusalim prin simbolul unei mirese (vezi comentariul de la v. 7). Continuând simbolistica, el vorbeşte despre veşmintele în care este îmbrăcată mireasa. In subţire. Aici este un simbol pentru un caracter neprihănit (vezi cap. 3,5; 6,11; vezi comentariul de la cap. 3,18; compară-l cu cel de la cap. 22,14). Strălucitor. Ca lumina unei lămpi care străluceşte. Cuvântul acesta este tradus la fel în Luca 23,11 şi Apocalipsa 22,16.

Faptele neprihănite. Gr. dikaiomata, fapte neprihănite, nu dikaiosune, caracter neprihănit (vezi comentariul de la Matei 5,6; Romani 3,20). Faptele neprihănite sunt rezultatul natural şi inevitabil al unui caracter neprihănit. Dikaiomata se aplică mai ales la faptele sfinţite ale creştinului, la viaţa sa biruitoare prin harul Domnului Hristos, care locuieşte în el (vezi comentariul de la Galateni 2,20; Iacov 2,17.18.20). În ce priveşte hainele de nuntă din parabola omului care nu avea haină de nuntă, vezi comentariul de la Matei 22,11. Compară cu Matei 5,48; vezi COL 315–317.


9 Apoi mi-a zis: „Scrie: Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului!” Apoi mi-a zis: „Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!”

Scrie. Acum vorbeşte îngerul din v. 10. Vezi comentariul de la cap. 1,2.11.

Ferice. Vezi comentariul de la Matei 5,3.

Chemaţi. Adică invitaţi la nuntă (vezi comentariul de la Matei 22,14; Romani 8,28).

Ospăţul. [Cina, KJV]. Gr. deipnon, masa de seară. Cina nunţii Mielului are loc la sfârşitul lungii zile a pământului. Vezi comentariul de la Matei 22,1–14.

Mielului. Vezi comentariul de la cap. 5,6.

Acestea. Adică toate cuvintele invitaţiei.

Adevăratele cuvinte. Invitaţia este absolut demnă de încredere şi te poţi bizui pe ea.


10 Și m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: „Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine și cu frații tăi care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Isus este duhul prorociei.)”

M-am aruncat. Un gest tipic oriental, de respect şi închinare. Este expresia unei profunde bucurii şi recunoştinţe, deoarece ospăţul nunţii este o sărbătorire a biruinţei asupra forţelor celui rău, care au încercat să împiedice chiar acest eveniment. Aceasta este prima ocazie în care Ioan răspunde astfel soliei îngerului, arătând profunzimea simţământului care a fost stârnit în el.

Fereşte-te să faci una ca aceasta. Compară cu Faptele Apostolilor 10,26. Împreună slujitor. Literal, împreună rob. Ce privilegiu este ca lucrătorii devotaţi de pe pământ să aibă parte de tovărăşia îngerilor cereşti şi să fie conlucrători cu ei!

Cu fraţii tăi. Adică un împreună slujitor al fraţilor tăi. Unii au considerat că această declaraţie este dovada faptului că vorbitorul trebuie să fi fost un membru al neamului omenesc, ca Enoh, Ilie, Moise, sau unul dintre sfinţii care au înviat împreună cu Hristos, la învierea Sa. Totuşi, în Scriptură nu se găseşte nici o dovadă directă că vreo fiinţă umană înălţată la cer ar fi îndeplinit cândva rolul unui înger, pentru a le descoperi adevărul fraţilor săi (vezi EW 231).

Mărturia lui Isus. Vezi comentariul de la cap. 1,2; 12,17.

Duhul proorociei. În ce priveşte cuvântul proorocie, compară cu prooroc din Matei 11,9. Duhul Sfânt a fost trimis ca să dea mărturie cu privire la Isus (Ioan 15,26), iar mărturia Lui este echivalentă cu cea a lui Isus în persoană. Duhul proorociei este unul din darurile Duhului (vezi comentariul de la 1 Corinteni 12,10; Efeseni 4,11). În ce priveşte manifestarea acestui dar în mijlocul poporului lui Dumnezeu în zilele de pe urmă, vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul acestui capitol; vezi comentariul de la cap. 12,17.


11 Apoi am văzut cerul deschis, și iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce stătea pe el se cheamă „Cel credincios – și „Cel adevărat”, și El judecă și Se luptă cu dreptate.

Deschis. Literal, stând deschis. Cerul era deschis atunci când atenţia lui Ioan a fost atrasă pentru prima dată asupra lui şi a rămas deschis. Vezi cap. 4,1; 11,19; 15,5. Însoţit de oştile îngereşti ale cerului (cap. 19,14), Hristos este văzut coborând din cer ca Împărat al împăraţilor (v. 16), cu putere şi măreţie, pentru a-Şi elibera poporul credincios de cei care îi doresc nimicirea (vezi GC 641). Scena descrisă în v. 11–21 este punctul culminant al războiului zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic, numit adesea războiul de la Armaghedon (vezi comentariul de la cap. 16,12–19; compară cu 6T 406).

S-a arătat. Vezi cap. 21,5.

Cal alb. În vremurile biblice caii erau folosiţi aproape întotdeauna în legătură cu războaiele sau cu problemele de stat. În Biblie, atunci când este folosit în mod figurat, ca aici, calul este de obicei simbolul războiului (compară cu Exodul 15,21; Isaia 43,17; Ieremia 8,6; Ezechiel 38,15; Zaharia 10,3; Apocalipsa 14,20; vezi comentariul de la cap. 6,2). Albul semnifică sfinţenia caracterului (vezi comentariul de la cap. 3,4; 6,2; 7,14). Caii albi au fost întotdeauna favoriţii împăraţilor şi ai conducătorilor militari. Hristos a primit dreptul de a conduce pământul ca Împărat al împăraţilor (vezi comentariul de la cap. 19,1.7), iar acum apare, simbolic, ca un războinic, călărind ca un biruitor, pe un măreţ cal alb de luptă, pentru a intra în stăpânirea domeniului Său de drept şi pentru a-Şi conduce poporul credincios la ospăţul nunţii (v. 9; vezi comentariul de la cap. 11,15). Compară cu Isaia 63,1–6.

Cel credincios şi Cel adevărat. Trebuie reamintit faptul că în Orient numele descria caracterul persoanei care îl purta (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 3,16), şi de aceea, numele atribuite aici lui Hristos Îl reprezintă în rolul Lui de apărător al poporului Său persecutat de pe pământ. În legătură cu războiul din Apocalipsa 19,11–21, cu privire la numele lui Hristos sunt făcute patru declaraţii:

1. 1. Hristos este numit Cel Credincios şi Cel Adevărat (v. 11) datorită faptului că acum El vine, potrivit făgăduinţei Sale (Ioan 14,1–3), pentru a-i salva pe ai Săi. Lor li se părea că El Îşi amână venirea (vezi comentariul de la Apocalipsa 16,15), dar au avut încredere în El şi L-au aşteptat, iar acum el Se arată pentru a-i mântui (Isaia 25,9; compară cu Apocalipsa 16,17).

2. 2. Acel nume scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur (v. 12) reprezintă rolul, până aici necunoscut, în care apare El acum, ca răzbunător al poporului Său (vezi comentariul de la cap. 16,1). Îndeplinind această lucrare ciudată El acţionează într-un rol nou, atât pentru oameni cât şi pentru îngeri.

3. 3. Dar ca răzbunător şi eliberator al poporului Său, El încă este Cuvântul lui Dumnezeu la lucru, îndeplinind pe pământ, prin judecată, voia lui Dumnezeu Tatăl, aşa cum mai înainte o îndeplinise prin har (vezi comentariul de la Ioan 1,1–3; Apocalipsa 19,15).

4. 4. Acum titlul de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor (v. 16) I se aplică lui Hristos într-un sens special (vezi comentariul de la cap. 17,14). Lui I-a fost dată toată puterea (1 Corinteni 15,25). Satana aspirase în mod egoist la poziţia înaltă care Îi fusese rezervată lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu (Isaia 14,12–14; Apocalipsa 12,7–9; PP 36). Dar Isus, neconsiderând că egalitatea cu Dumnezeu este un lucru de apucat, a renunţat de bunăvoie la deplina exercitare a atributelor şi a prerogativele Dumnezeirii pentru un timp (vezi Vol. V, p. 918; vezi comentariul de la Filipeni 2,6–8), demonstrând prin asta că este vrednic să primească cinstea şi demnitatea implicită titlului Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.

El judecă şi se luptă. El face judecata prin război. Acest război este dus împotriva forţelor militare şi politice ale pământului, care s-au adunat laolaltă pentru a-i distruge pe slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu (vezi comentariul de la cap. 13,15; 16,13.14.16.17).

Cu dreptate. Cauza Lui este pe deplin îndreptăţită (vezi comentariul de la cap. 15,3; 16,5). De-a lungul istoriei conducătorii pământului au luptat pentru idealuri egoiste şi pentru faimă personală sau naţională. Compară cu Isaia 11,1–5.


12 Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești și purta un nume scris pe care nimeni nu-l știe, decât numai El singur.

Ochii Lui. Vezi comentariul de la cap. 1,14. Pe măsură ce Hristos, marele apărător al dreptăţii veşnice, înaintează, nimic nu scapă privirii Sale.

Cununi împărăteşti. Gr. diadema (vezi comentariul de la cap. 12,3). În Biblie cuvântul diadema nu este folosit niciodată pentru răsplata dată sfinţilor. Este întotdeauna coroana împărătească. Pe lângă multele coroane împărăteşti pe care le primeşte, ca Împărat al împăraţilor, Hristos mai primeşte şi o cunună a biruinţei, stephanos, pentru că şi El l-a biruit pe Satana (vezi

comentariul de la cap. 12,3; 14,14). Un nume. Vezi comentariul de la v. 11; compară-l cu cel de la cap. 2,17.


13 Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu.”

Haină. Gr. himation (vezi comentariul de la Matei 5,40), aici probabil o îmbrăcăminte de călăreţ sau mantaua unui comandant militar.

Muiată în sânge. Bineînţeles că aici este sensul figurat. Întrebarea care se ridică este al cui sânge pătează haina călăreţului. Unii au sugerat că este un simbol al sângelui pe care Hristos l-a vărsat la cruce, presupunere făcută pe baza faptului că nu poate fi vorba de sângele celor nelegiuiţi care, la această dată, nu au fost încă ucişi. Totuşi, aici Hristos nu apare în rolul de Miel […] junghiat (cap. 5,6), ci în cel al unui războinic biruitor. Izbitoarea asemănare dintre acest pasaj şi cel din Isaia (cap. 63,1–6) sugerează că aici se împlinesc cuvintelor lui Isaia.

Numele Lui. Vezi comentariul de la v. 11.

Cuvântul lui Dumnezeu. Vezi comentariul de la Ioan 1,1. Pedepsindu-i pe cei care persistă în răzvrătirea lor faţă de conducerea divină, Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu, ca şi atunci când, la prima Sa revenire, a adus oferta îndurătoare a harului divin. Ambele Sale veniri sunt expresii ale voinţei divine.


14 Oștile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subțire, alb și curat.

Oştile. Adică oştile îngereşti care Îl însoţesc pe Hristos la a doua Sa venire (vezi Matei 24,31; 25,31). Vezi comentariul de la Apocalipsa 17,14; compară cu Matei 22,7.


15 Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Și va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu.

Din gura Lui. Sabia este, evident, simbolică. Prin Cuvântul Domnului au fost creat pământul, împreună cu locuitorii lui (Psalmi 33,6.9), iar acum, prin Cuvântul gurii Sale, El pune capăt existenţei lor (vezi Apocalipsa 19,20.21).

Sabie. Gr. rhomphaia (vezi comentariul de la cap. 1,16), o armă mare, de atac, folosită de soldaţii din antichitate, în contrast cu machaira, o sabie scurtă, cu care se înjunghia, folosită în apărare (vezi comentariul de la Luca 22,36). Compară cu Ieremia 46,10.

Lovească. Literal, să lovească [o dată pentru totdeauna].

Cârmui. Gr. poimaino, literal, a păstori (vezi comentariul de la Matei 2,6). O traducere mai bună a cuvintelor le va cârmui este adică le va cârmui, deoarece lovirea şi cârmuirea se referă la acelaşi lucru.

Toiag de fier. Vezi comentariul de la Apocalipsa 2,27; compară cu Psalmi 2,9; 110,1.2.5.6. Toiagul păstorului avea o dublă funcţionalitate. Un capăt încovoiat servea ca ajutor şi ca o călăuză pentru oi, în timp ce partea grea de la celălalt capăt, îmbrăcată în fier, pentru a întări toiagul, îl transforma într-o armă de atac. Această parte era folosită pentru protejarea turmei, pentru a izgoni şi a omorî animalele sălbatice care încercau să împrăştie sau să nimicească turma. Acum este timpul ca Păstorul cel Bun să folosească de toiagul de fier împotriva popoarelor, pentru a-Şi elibera turma împresurată de pe acest pământ. Cârmuirea sau lovirea naţiunilor, cu un toiag de fier, duce la exterminarea lor, nu la guvernarea lor în timpul mileniului, cum susţin unii (vezi Nota Suplimentară de la cap. 20, nota 2).

Teascul. Vezi comentariul de la Isaia 63,3; Apocalipsa 14,19.20, unde acest simbol este

dezvoltat mai pe larg. Compară cu Plângerile lui Ieremia 1,15.

Mâniei aprinse. Vezi comentariul de la cap. 16,1.

Atotputernicului. Vezi comentariul de la cap. 1,8.


16 Pe haină și pe coapsă avea scris numele acesta: „Împăratul împăraților și Domnul domnilor.”

Haină. Vezi comentariul de la v. 13.

Şi pe coapsă. Mai bine, adică pe coapsă. Numele era înscris pe acea parte a hainei care acoperea coapsa.

Numele. Vezi comentariul de la v. 11.

Împăratul împăraţilor. Vezi comentariul de la cap. 17,14; compară-l cu cel de la cap. 19,6.


17 Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare și a zis tuturor păsărilor care zburau prin mijlocul cerului: „Veniți, adunați-vă la ospățul cel mare al lui Dumnezeu,

Stătea în picioare în soare. Probabil că lumina orbitoare a soarelui descrie lumina plină de slavă a prezenţei divine (compară cu 2 Tesaloniceni 2,8.9; Apocalipsa 6,15–17). Astfel, îngerul care face chemarea din cap. 19,17 stă alături de Hristos, aşa cum în luptele din antichitate, cel care purta armele stătea chiar lângă domnul său.

Păsărilor. Această invitaţie adresată păsărilor avertizează oştile celui rău cu privire la soarta care le aşteaptă (vezi comentariul de la cap. 16,15–17). Ea este îmbrăcată în limbajul oriental plastic al unei provocări la luptă (compară cu 1 Samuel 17,44–46). A fi mâncat de animalele care se hrănesc cu hoituri era unul din blestemele rostite de Moise în cuvântarea lui de rămas bun către poporul lui Israel (Deuteronom 28,26). Se pare că exprimarea lui Ioan din Apocalipsa 19,17.18 se bazează pe cuvintele lui Dumnezeu către popoarele păgâne, aşa cum sunt raportate ele în Ezechiel 39,17–22 (compară cu Ieremia 7,32.33).

Ospăţul. Alternativa tristă la a lua parte la ospăţul de nuntă al Mielului (v. 9) este a fi mâncat de păsările cerului, la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu. Cei care nu acceptă de bunăvoie invitaţia plină de îndurare a lui Dumnezeu, de a fi prezenţi la prima, trebuie să răspundă la porunca Lui de a participa la cealaltă.


18 ca să mâncați carnea împăraților, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor și a călăreților și carnea a tot felul de oameni, slobozi și robi, mici și mari!”

Carnea. Literal, bucăţi de carne (vezi comentariul de la cap. 17,16).

Împăraţilor. Aceasta este alianţa naţiunilor de pe pământ, acţionând de comun acord, sub directa supraveghere a lui Satana, deghizat într-un înger de lumină (vezi comentariul de la cap. 16,14.16.17; 17,12.14).

Căpitanilor. Aceştia sunt conducătorii forţelor militare adunate pentru a îndeplini voia lui

Satana, în timpul scenelor finale ale marii lupte.

Celor viteji. Adică forţele armate organizate, antrenate şi echipate.

Carnea cailor. Restul v. 18 este un tablou plastic al distrugerii totale a tuturor forţelor răului, la a doua venire a lui Hristos (vezi şi cap. 6,15; 14,17–20; 16,21).

Slobozi şi robi. Vezi cap. 13,16.


19 Și am văzut fiara și pe împărații pământului și oștile lor adunate ca să facă război cu Cel ce ședea călare pe cal și cu oastea Lui.

Fiara. Vezi comentariul de la cap. 17,3.8.11. Împăraţii pământului. Vezi comentariul de la cap. 16,14.16; 17,12–14. Oştile lor. Acum acestea sunt adunate pentru război şi sunt angajate într-un înverşunat conflict între ele (vezi comentariul de la cap. 16,17.19). Adunate. Vezi comentariul de la cap. 16,14.16.

Război. Literal, războiul, adică războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic, adesea numit războiul de la Armaghedon (vezi comentariul de la cap. 16,14).

Cel ce şedea. Vezi comentariul de la v. 11.

Oastea Lui. Compară cu cei care sunt cu El (cap. 17,14; vezi comentariul de la cap. 16,12; 19,14).


20 Și fiara a fost prinsă. Și, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă.

Fiara. Vezi comentariul de la cap. 17,3.8. Prinsă. Războiul de după venirea lui Hristos este scurt şi dramatic, deoarece chiar de la începutul lui fiara şi proorocul mincinos sunt prinşi (vezi comentariul de la cap. 16,17.19).

Proorocul mincinos. Adică protestantismul decăzut, care este înşelat de Satana şi cooperează cu acesta (vezi comentariul de la cap. 13,11–17; 16,14). Proorocul este cel care vorbeşte în folosul altcuiva (vezi comentariul de la Matei 11,9). Proorocul acesta vorbeşte în folosul primei fiare, în legătură cu vindecarea rănii de moarte a acesteia (vezi comentariul de la cap. 13,12; 17,8), pentru a determina lumea să se unească în ascultare faţă de ea.

Semnele … amăgise. Vezi comentariul de la cap. 13,13.14; 16,14; 17,2; 18,2.3.23.

Semnul fiarei. Vezi comentariul de la cap. 13,16; vezi şi cap. 14,9; 16,1.

Icoanei. Vezi comentariul de la cap. 13,14; 14,9.

Iazul de foc. Sau iazul care este foc. Această sintagmă atrage imediat atenţia cititorului asupra sintagmei identice din cap. 20,10, care la rândul ei pare să sugereze că ambele sintagme fac referire la acelaşi eveniment legat de foc, şi anume distrugerea celor nelegiuiţi, la sfârşitul celor o mie de ani. Dar acest lucru ridică o problemă. Este evident că în capitolul 19 se vorbeşte despre evenimentele aflate în strânsă legătură cu cea de-a doua venire a lui Hristos. De aceea, a susţine că iazul de foc menţionat în cap. 19,20 descrie un eveniment de la sfârşitul mileniului înseamnă a scoate acest verset din context. Dacă este posibil, este întotdeauna mai bine să se găsească o explicaţie care permite oricărei afirmaţii să-şi menţină locul într-un pasaj al Scripturii. În ce priveşte cap. 19,20, acest lucru este posibil pe premisa credibilă că va fi o judecată cu foc atât la începutul cât şi la sfârşitul mileniului. Nu e nici o inconsecvenţă şi nici o contradicţie dacă vorbim despre un iaz de foc la începutul mileniului şi despre altul la sfârşitul acestuia.

În această privinţă, James White scria următoarele: Aşadar, cu voia dumneavoastră, sunt două iazuri de foc, câte unul la fiecare capăt al celor o mie de ani (RH 21 ian., 1862).


21 Iar ceilalți au fost uciși cu sabia care ieșea din gura Celui ce ședea călare pe cal. Și toate păsările s-au săturat din carnea lor.

Ceilalţi. Sau restul, adică toţi locuitorii pământului, cu excepţia celor răscumpăraţi (vezi Nota Suplimentară de la cap. 20, nota 2).

Sabia. Vezi comentariul de la v. 15.

Celui ce şedea. Vezi comentariul de la v. 11.

Toate păsările. Vezi comentariul de la v. 17. Notă Suplimentară la Capitolul 19

În cap. 12,17 Ioan declară că mărturia lui Isus, care este duhul proorociei, reprezintă unul dintre semnele distinctive ale rămăşiţei (vezi comentariul de acolo).

Cuvântul proorocie face referire la orice mesaj inspirat, comunicat de Dumnezeu printr-un prooroc (vezi comentariul de la Matei 11,9). Proorocia poate fi o prezicere a unor evenimente viitoare, deşi cel mai adesea ea nu este aşa ceva. Sintagma duhul proorociei se referă mai ales la arătarea sau manifestarea Duhului, în forma unui dar special al Duhului Sfânt, care îl inspiră pe cel ce îl primeşte şi îl face în stare să vorbească cu autoritate, ca reprezentant al lui Dumnezeu (1 Corinteni 12,7–10), atunci când este mânat de Duhul Sfânt să facă asta (2 Petru 1,21). Contextul sintagmei din Apocalipsa 19,10 defineşte mărturia lui Isus şi duhul proorociei în acest sens. Având în vedere faptul că rămăşiţa din cap. 12,17 se referă în special la biserica de după încheierea celor 1260 de zile profetice din v. 6 şi 14, adică de după anul 1798 (vezi comentariul de la Daniel 7,25), cap. 12,17 apare ca o prezicere clară a manifestării speciale a duhului, sau a darului, proorociei în biserica din zilele noastre. Adventiştii de ziua a şaptea cred că lucrarea lui Ellen G. White îndeplineşte într-un fel unic caracteristicile din Apocalipsa 12,17.

Scriitorii biblici vorbesc despre mai mult de douăzeci de persoane contemporane cu ei, care exercitau darul profeţiei, deşi soliile lor nu au fost încorporate în canon. Unii dintre aceştia au fost: Natan, Gad, Ido, Agab şi alţii (2 Samuel 7,2; 1 Cronici 29,29; 2 Cronici 9,29; Faptele Apostolilor 11,27.28; 21,10). În plus, este evident că darul profeţiei nu a fost limitat la bărbaţi, nici în Vechiul Testament, nici în Noul Testament, căci au existat profetese, ca Debora (Judecători 4,4), Hulda (2 Cronici 34,22) şi cele patru fete ale lui Filip (Faptele Apostolilor 21,9).

Scriitorii Noului Testament nu sugerează nicăieri că manifestarea darului profeţiei trebuia să ia sfârşit o dată cu biserica apostolică. Dimpotrivă, Pavel declară că, alături de alte daruri ale Duhului pe care el le enumerate în Efeseni 4,11, acest dar trebuia să continue până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos (v. 13). Toate celelalte daruri speciale menţionate în v. 11 sunt încă necesare în biserică, iar bărbaţii şi femeile au încă de la Duhul Sfânt calificarea de a îndeplini aceste slujbe. De ce să fie slujba de profet considerată o excepţie?

Au avut loc întotdeauna contrafaceri ale manifestărilor darului profetic. Asta nu s-a întâmplat numai în vremurile Vechiului Testament (vezi 2 Cronici 18; Ieremia 27–29), ci Domnul a avertizat că biserica creştină va fi tulburată de prooroci mincinoşi, mai ales pe măsură ce a doua Sa venire se va apropia (Matei 24,11.24). Puterea acestor prooroci mincinoşi de a înşela avea să fie atât de mare încât să înşele, dacă este cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Faptul că Domnul Hristos a avertizat împotriva unei false manifestări a darului profetic înainte de a doua Sa venire dovedeşte cu putere că va exista şi o manifestare autentică a acestui dar, altfel El ar fi putut să avertizeze pur şi simplu împotriva tuturor profeţilor care ar fi putut să vină.

În armonie cu avertizarea dată de Domnul Hristos, Ioan sfătuieşte biserica să îi pună la încercare pe cei care pretind că au fost înzestraţi cu daruri spirituale (1 Ioan 4,1), pentru a stabili dacă aceste daruri sunt autentice. Scriptura arată câteva criterii după care trebuie să fie apreciaţi cei care pretind că vorbesc în numele lui Dumnezeu: (1) Viaţa personală a profetului trebuie să fie în armonie cu învăţăturile Scripturii (Matei 7,15–20). (2) Soliile sale, de asemenea, trebui să fie în conformitate cu Scriptura. (3) Slujirea sa Îl va înălţa pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al omului (1 Ioan 4,2). (4) Lucrarea sa va fi confirmată prin împlinirea prezicerilor (Ieremia 28,9; compară cu 1 Samuel 3,19). De asemenea, este rezonabil să ne aşteptăm ca soliile sale să aibă un beneficiu practic pentru biserică, să fie oportune şi potrivite, lipsite de influenţe omeneşti, iar atunci când profetul se află în viziune publică experienţa sa să fie similară cu cea a profeţilor biblici. Viaţa, lucrarea şi scrierile lui Ellen G. White corespund pe deplin acestor cerinţe.

Adventiştii de ziua a şaptea nu consideră scrierile lui Ellen G. White nici ca înlocuitor, nici ca un adaos la Canonul Sfânt. Pentru adventişti, Biblia are un statut unic şi suprem, ca mijloc de punere la probă a credinţei şi a practicii creştine (vezi EW 78), în timp ce scrierile lui Ellen G. White sunt, după cum ea însăşi a spus-o, ca o lumină mai mică, a cărei menire este să îi conducă pe oameni la o lumină mai mare (EGW, RH 20 ianuarie 1903). Scrierile Spiritului Profetic nu reprezintă

o nouă cale a mântuirii, dar sunt desemnate să-i conducă pe oameni la înţelegerea şi aprecierea Bibliei şi la folosirea izvorului mântuirii descoperit acolo.

Unii au făcut speculaţii cu privire la existenţa unor trepte ale inspiraţiei. Ca atare, ei consideră pe unii dintre profeţi, cum au fost Debora, Natan sau Agab, au avut parte de o inspiraţie de un nivel mai de jos, sau inferior, faţă de scriitorii canonici. Pe temeiul unor astfel de premise, ei vor să considere că Ellen G. White posedă o inspiraţie de un nivel redus, sau inferior. Însă Biblia nu spune că ar exista anumite trepte ale inspiraţiei şi nici nu oferă vreun sprijin pentru această idee.

Adventiştii cred că toate aceste speculaţii nu sunt doar nefolositoare, ci şi primejdioase. Cum pot înţelege fiinţele finite taina felului în care Dumnezeu, prin Duhul Său, iluminează în mod unic minţile celor aleşi de El pentru a fi purtării Săi de cuvânt?

În ce priveşte anumite probleme ridicate cu privire la Ellen G. White, vezi F.D. Nichol, Ellen

G. White and Her Critics

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–6TM 432

6 DA 48; GC 673

6, 7 DA 151; PK 721

6–9COL 421

7, 8 8T 154

8 AA 591; AH 536; COL 310; CG 190; Ed 249; ML 272

8, 9 CT 341

9 AH 503; DA 151; EW 19; GC 427; ML 356; TM 19; 1T 69; 6T 412; 7T 54; 8T 153

10 EW 231; ML 41; PP 367

11 GC 641

14 AA 523; GC 641

16 DA 739; EW 179, 286; GC 641; MB 108; SR 410; 6T 406