În cer. Fără îndoială că aici este vorba de cerul atmosferic, nu de acela în care locuieşte Dumnezeu. În ce priveşte natura viziunilor simbolice, vezi comentariul de la Ezechiel 1,10

S-a arătat. Capitolul 12 este începutul unei noi linii profetice, care continuă până la sfârşitul cărţii. Această secţiune a profeţiei prezintă biserica lui Dumnezeu în conflict cu puterile răului şi triumful ultim al bisericii asupra lor.

Semn mare. Gr. semeion, „un semn”, de la semaino, „a da un semn”, „a semnala”, „a indica” (vezi comentariul de la cap. 1,1). Cuvântul acesta este adesea tradus „minune” (Luca 23,8), unde este vorba despre o minune ca semn al autorităţii (vezi Vol V, p. 209). În Apocalipsa 12,1 semeion înseamnă un semn care prevesteşte evenimente din viitor.

Femeie. În simbolistica Vechiului Testament biserica adevărată este uneori reprezentată printr-o femeie (Isaia 54,5.6; Ieremia 6,2). Atunci când biserica apostazia, era comparată cu o femeie stricată (Ieremia 3,20; Ezechiel 23,2–4). Aceleaşi simboluri apar şi în Noul Testament (2 Corinteni 11,2; Efeseni 5,25–32; Apocalipsa 17,1–3).

În Apocalipsa 12 femeia reprezintă biserica adevărată. Din moment este prezentată ca fiind pe punctul de a-L naşte pe Hristos (vezi v. 2, 4, 5) şi mai târziu ca fiind persecutată, după înălţarea lui Hristos (v. 5, 13–17), ea reprezintă atât biserica din Vechiul Testament cât şi cea din Noul Testament. Compară cu Faptele Apostolilor 7,38.

Învăluită în soare. Această imagine poate reprezenta slava lui Dumnezeu, în special aşa cum este ea descoperită de Evanghelie. Prin contrast, femeia care reprezintă biserica falsă este descrisă ca fiind împodobită cu veştminte în culori ţipătoare şi având un potir plin de spurcăciuni (cap. 17,4).

Luna. Mulţi comentatori consideră că prin acest cuvânt se face referire la sistemul de simboluri şi umbre din timpurile vechi testamentare, care au fost eclipsate de revelaţia superioară dată prin Hristos. Pentru legea ceremonială, care a fost împlinită în viaţa şi moartea lui Hristos, luna ar putea fi un simbol potrivit, ea având o lumină împrumutată de la soare.

Cunună. Gr. stephanos, cununa celui biruitor (vezi comentariul de la Matei 27,29; Apocalipsa 2,10), nu diadema, o coroană regească (vezi comentariul de la cap. 12,3).

Douăsprezece stele. În general comentatorii au aplicat acest simbol fie celor 12 patriarhi, fie celor 12 apostoli, fie ambelor grupuri. Din moment ce în capitolul 12 este vorba în principal de biserica din Noul Testament, accentul cade fără îndoială asupra celor 12 apostoli. În acelaşi timp, imaginea celor 12 seminţii este şi ea transferată în biserica Noului Testament (vezi comentariul de la Apocalipsa 7,4).

Însărcinată. Este prezentată biserica din vremea când Mesia era gata să se nască. Unii consideră că este o referire la Isaia 7,14. În ce priveşte simbolul unei femei în durerile naşterii, vezi Isaia 26,17; 66,7.8.

Semn. Gr. semeion (vezi comentariul de la v. 1).

Balaur roş. Puterea reprezentată prin aceste cuvinte este identificată în v. 9 cu „şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana”. Aici este simbolizat Satana acţionând prin Roma păgână, puterea conducătoare pe vremea când S-a născut Isus (vezi comentariul de la v. 4; vezi GC 438). Balaurul este descris ca fiind „roş”, probabil din cauză că în toate legăturile sale cu biserica lui Dumnezeu el a apărut în rolul de persecutor şi nimicitor. Planul lui bine alcătuit a fost de a-i distruge pe fiii Celui Prea Înalt.

Şapte capete. Ioan a văzut şapte capete şi la fiara care se ridica din mare (Apocalipsa 13,1), şi la fiara de culoare stacojie (cap. 17,3). Capetele din cap. 17,9 sunt identificate cu „şapte munţi” şi „şapte împăraţi”. Pare raţional să tragem concluzia că cele şapte capete ale balaurului reprezintă puterile politice care au susţinut cauza balaurului şi prin care acesta şi-a exercitat puterea persecutoare. Unii susţin că numărul „şapte” este folosit aici ca un număr rotund, arătând desăvârşire, şi că nu e neapărat necesar să găsim exact şapte popoare prin care a lucrat Satana. Vezi şi comentariul de la cap. 17,9.10.

Pentru o descriere a şarpelui cu şapte capete din mitologia antică, vezi comentariul de la Isaia 27,1. Talmudul de asemenea menţionează un balaur cu şapte capete (Kiddushin 29b, Soncino ed., p. 141).

Zece coarne. Fiara din capitolul 13 şi cea din capitolul 17 au fiecare tot câte zece coarne. Unii susţin că cele zece coarne ale balaurului sunt identice cu cele ale celor două fiare şi că acestea din urmă ar fi identice cu cele zece coarne ale celei de-a patra fiare din Daniel 7,7. Alţii consideră că cele zece coarne ale balaurului sunt o descriere mai generală a puterilor politice minore prin care a lucrat Satana, în contrast cu cele şapte capete, care pot reprezenta puterile politice majore (vezi mai sus, comentariul de la „şapte capete”). Ei sugerează că numărul „zece” poate fi un număr rotund, aşa cum apare deseori în alte părţi ale Scripturii (vezi comentariul de la Luca 15,8). Vezi şi comentariul de la Apocalipsa 17,9.10.

Cununi împărăteşti. Gr. diademata, la singular diadema, literal, „ceva legat împrejur”, de la diadeo, „a lega împrejur”. Cuvântul era folosit pentru a descrie simbolul împărătesc purtat de regii persani, o panglică albastră împodobită pe margine cu alb, purtată pe turban. De aici cuvântul a ajuns să fie folosit ca un semn al regalităţii. Diademata apare numai aici şi în cap. 13,1 şi 19,12. Diadema este un cuvânt diferit de stephanos, tradus şi „cunun㔠în Noul Testament (Matei 27,29; 1 Corinteni 9,25; 2 Timotei 4,8; etc.). Stephanos este o ghirlandă, adesea făcând referire la ghirlanda sau la cununa acordată ca premiu pentru victorie (vezi comentariul de la 1 Corinteni 9,25).

Pe capete. Faptul că aceste capete poartă semnele regalităţii poate fi luat ca o dovadă în plus că ele reprezintă regate politice (vezi mai sus, comentariul de la „şapte capete”).

Cu coada trăgea. Literal, „coada lui trage”. În viziunea profetică Ioan vede acţiunea în desfăşurare.

A treia parte. Unii cred că evenimentul simbolizat aici este descris mai departe în v. 7–9 şi c㠄a treia parte din stelele cerului” reprezintă a treia parte din îngerii care s-au unit cu Lucifer în rebeliunea sa şi au fost alungaţi din cer (vezi 3T 115; 5T 291). Alţii consideră c㠄stelele” sunt conducătorii iudei, care erau împărţiţi în trei clase – regii, preoţii şi sinedriul. A treia parte care era aruncată pe pământ este interpretată ca fiind acţiunea Romei de îndepărtare a puterii regale din Iuda.

Ca să-i mănânce. Acest verb reprezintă eforturile lui Satana de a-L distruge pe pruncul Isus. Pentru a ne da seama de cât de potrivită este această descriere simbolică, ar trebui doar să ne aducem aminte de atitudinea lui Irod atunci când a ascultat solia magilor (Matei 2,16). În anii următori Roma păgână a stat împotriva „Domnului Domnilor” (vezi comentariul de la Daniel 8,25).

Un fiu, un copil de parte bărbătească. Literal, „un fiu, un bărbat”.

Să cârmuiască toate neamurile. O aluzie la Psalmi 2,8.9, aplicabilă exact la Mesia. Această aplicaţie a fost recunoscută chiar şi de iudei (Talmud Sukkah 52a, Soncino ed., p. 247). Fiinţa descrisă în Apocalipsa 19,13–16 este identificată ca fiind „Cuvântul lui Dumnezeu” şi „Împăratul împăraţilor”. Vezi comentariul de la cap. 2,27; 19,15.

Răpit. Se face referire la înălţarea lui Isus Hristos (Evrei 1,3; 10,12). Pentru scopul urmărit de această profeţie, simbolismul trece complet cu vederea istoria vieţii, a lucrării, a suferinţei, a morţii şi a învierii lui Isus. Este menţionată numai înălţarea.

Pustie. Gr. eremos, „un loc părăsit, pustiu, gol”, „un loc nelocuit”. Aici eremos reprezintă fără îndoială un loc retras sau obscur, un ţinut sau o stare în care biserica ar fi în întuneric, departe de privirea publică. Vezi comentariul de la cap. 17,3.

Un loc. La acest loc se face referire în v. 14 ca fiind „locul ei”. Ideea este că protecţia şi sanctuarul din obscuritate găsite aici de femeie au fost plănuite şi pregătite prin intervenţia lui Dumnezeu.

Hrănită. Gr. trepho, „a face să crească”, „a creşte”, „a dezvolta”, „a hrăni”. Dumnezeu are grijă de ceea ce este al Lui. Chiar dacă biserica este persecutată şi alungată în exil, Domnul o hrăneşte.

Zile. Această perioadă de 1260 de zile este amintită de şapte ori în cărţile Daniel şi Apocalipsa. Ca 1260 de zile ea apare la Apocalipsa 11,3; 12,6; ca 42 de luni apare la Apocalipsa 11,2; 13,5; şi ca trei vremi şi jumătate la Daniel 7,25; 12,7; Apocalipsa 12,14. Pentru calcularea acestei perioade, vezi comentariul de la Daniel 7,25. Adventiştii datează în general această perioadă de la 538 d.Hr. până la 1798 d.Hr. În timpul acestei perioade mâna lui Dumnezeu a fost îndreptată peste biserică, ferind-o de pieire.

În cer ... un război. Acum Ioan prezintă pe scurt istoria marii controverse care a avut loc în cer între Satana şi Hristos, de la originea ei până la biruinţa lui Hristos, la cruce (Apocalipsa 12,7–9; vezi şi Coloseni 2,14.15), ultima alungare a lui Satana pe acest pământ, în acel moment (Apocalipsa 12,10–12) şi desfăşurarea acestei controverse pe pământ, până la vremea sfârşitului (Apocalipsa 12,13–16; vezi comentariul de la Daniel 11,35). Această scurtă trecere în revistă reprezintă fundalul unei trasări detaliate a desfăşurării luptei din vremea sfârşitului, care va conduce în cele din urmă la o biruinţă deplină (Apocalipsa 12,17 la 20,15).

În cap. 12,9–11 Ioan vorbeşte mai ales despre etapa din cer a conflictului, legată de moartea Domnului Hristos pe cruce. În ce priveşte dovezile contextuale care duc la această concluzie, vezi comentariul de la v. 9.

Deşi descoperirea se concentrează mai ales asupra punctului crucial al controversei, ajunsă la vremea crucificării, este rezonabil să înţelegem prin propoziţia „şi în cer s-a făcut un război”, o referire şi la vremea de dinainte de crearea pământului, când a început ostilitatea balaurului, Lucifer aspirând să fie ca Dumnezeu (vezi comentariul de la Isaia 14,13.14; Ezechiel 28,12–16). În momentul acela el şi îngerii care simpatizau cu el au fost izgoniţi din cer (vezi 2 Petru 2,4; Iuda 6). Îngerii credincioşi nu au înţeles atunci pe deplin toate rezultatele acestui fapt. Dar atunci când Satana a vărsat în mod josnic sângele lui Hristos, şi-a dat pe faţă complet şi pe vecie, înaintea lumii cereşti, adevăratul caracter. Din acea clipă activitatea sa a fost şi mai mult restrânsă (vezi DA 761).

Mihail. Gr. Michael, o transliterare a ebraicului mika’el, însemnând „cine (este) ca Dumnezeu?” La Mihail se face referire ca fiind „una din căpeteniile cele mai de seam㔠(Daniel 10,13), „marele voivod” (Daniel 12,1) şi „arhanghelul” (Iuda 9). Literatura iudaică îl descria pe Mihail ca fiind cel mai de seamă dintre îngeri, adevăratul reprezentant al lui Dumnezeu, identificându-l cu îngerul lui Iehova (vezi Talmud Yoma 37a, Soncino ed., p. 172; Midrash Rabbah, comentariul la Genesa 18,3; Exodul 3,2, Soncino ed., pp. 411, 53). Potrivit cu Midrash Rabbah, în comentariul la Exodul 12,29, Mihail a fost îngerul care l-a apărat pe Israel împotriva acuzaţiilor Satanei (Soncino ed., p. 222). O examinare atentă a referinţelor scripturistice cu privire la Mihail duce la concluzia că el nu este altul decât binecuvântatul nostru Domn şi Mântuitor Isus Hristos (vezi comentariul de la Daniel 10,13; compară-l cu cel de la Iuda 9).

Îngerii Lui. Adică îngerii credincioşi, „duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evrei 1,14).

Balaur. Vezi comentariul de la v. 3.

Îngerii lui. Adică îngerii care au stat de partea lui Satana în lupta acestuia împotriva lui Hristos (vezi comentariul de la v. 4).

N-au putut birui. Întrucât propoziţia „în cer s-a făcut un război” (v. 7) poate avea o dublă aplicaţie, descriind atât controversa originală dusă în ceruri între Lucifer şi Dumnezeu, cât şi lupta de pe pământ între Satana şi Hristos întrupat, cuvintele „n-au putut birui” s-ar potrivi foarte bine la ambele etape ale conflictului. În nici unul din acestea Satana nu a fost biruitor.

Locul lor. Aceste cuvinte pot fi face referire fie la locul pe care l-au avut sau l-au ocupat pe vremuri, fie la locul care le era destinat. Pe vremuri Lucifer fusese un heruvim ocrotitor (vezi comentariul de la Ezechiel 28,14), iar îngerii care i s-au alăturat în rebeliunea sa aveau diferite poziţii de răspundere. Când au fost alungaţi din cer, Lucifer şi îngerii săi au pierdut aceste poziţii.

Balaurul. Vezi comentariul de la v. 3.

Şarpele. O referire la şarpele care a înşelat-o pe Eva (Genesa 3,1).

Vechi. Gr. archaios, „vechi”, „bătrân”, de la arche, „început”. Cuvântul „arhaic” vine de la archaios. Compară cu Ioan 8,44.

Diavolul. Gr. diabolos, „un calomniator” (vezi comentariul de la Matei 4,1).

Satana. Gr. Satanas, o transliterare a ebraicului satan, care înseamn㠄vrăjmaş” (vezi comentariul de la Zaharia 3,1).

Înşală. Gr. planao, „a face să rătăcească”, „a abate”, „a înşela” (vezi comentariul de la Matei 18,12).

Lume. Gr. oikoumene, literal, „(lumea) locuit㔠de la oikeo, „a locui” (vezi comentariul de la Matei 4,8).

A fost aruncat. Satana şi îngerii săi au fost îndepărtaţi din cer în trecut (2 Petru 2,4), înainte de crearea acestei lumi (PP 36–42; compară cu EW 145, 146; GC 498–500; 3SG 36–39; 1SP 17–33). Cu toate acestea, se pare că până la cruce el a avut intrare la fiinţele cereşti, şi într-o măsură limitată, poate ca „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12,31; Luca 4,6), dar nu ca locuitor al cerului, a avut acces şi la curţile cereşti (DA 761; compară cu SR 26, 27; vezi mai jos, comentariul de la „pe pământ”). Totuşi, alungarea care a avut loc la cruce se poate să fi fost o îndepărtare decisivă, aşa cum a declarat Domnul Însuşi (Ioan 12,31.32; compară cu PP 68–70; DA 490, 679, 758). Din context (v. 10–13) este evident faptul că aici (Apocalipsa 12,9) Ioan se referă în special la evenimentele legate de biruinţa lui Hristos la cruce. Se pot face următoarele observaţii:

1. Proclamarea din v. 10–12, printr-un „glas tare” din „cer” este mai mult sau mai puţin parantetică, scopul ei fiind de a explica semnificaţia alungării lui Satana (din v. 9), în primul rând cu privire la locuitorii cerului şi apoi cu privire la cei de pe acest pământ. După această paranteză explicativă, v. 13 reia descrierea activităţii lui Satana de la punctul de unde fusese lăsată în v. 9. Aşadar v. 10–12 constituie mai ales o declaraţie cu privire la starea planului mântuirii în momentul în care Satana a fost „aruncat pe pământ”.
2. Prima declaraţie făcută de acel „glas tare” constă într-o serie de elemente cu privire la biruinţa lui Hristos asupra lui Satana, la cruce – planul mântuirii a fost făcut sigur, s-a oferit „tărie” pentru a rezista la ispitele lui Satana, „împărăţia” lui Hristos a devenit o certitudine şi a fost confirmat㠄puterea”, literal, „autoritatea”, Lui de a fi Mântuitorul, Marele Preot şi Împăratul nostru (Matei 28,18; GC 503).
3. În Apocalipsa 12,10 se specifică cauza acestei împătrite realizări: „pentru că pârâşul fraţilor noştri ... a fost aruncat jos”. Ea clarifică legătura dintre aceste realizări şi alungarea din v. 9.
4. La vremea alungării, despre care se vorbeşte în v. 9, 10, 13, „pârâşul fraţilor noştri” deja îi pârâse „zi şi noapte ... înaintea Dumnezeului nostru”. Este evident că îndepărtarea la care se face referire aici a venit după o perioadă în care Satana i-a tot acuzat pe „fraţi”, şi prin urmare, reiese că nu poate fi vorba de alungarea originală a lui Satana, înainte de crearea pământului nostru.
5. Versetul 11 afirmă clar c㠄sângele Mielului” – moartea lui Hristos pe cruce – a făcut cu putinţă biruinţa asupra „pârâşului fraţilor noştri”.

Pe pământ. Controversa din cer a fost iscată de planurile pentru crearea omului (vezi 3SG 36). După ce pământul a fost adus la existenţă şi Adam a fost instalat ca vice-rege, Satana şi-a îndreptat eforturile către biruirea omului de curând creat. După ce a izbutit să-i facă pe Adam şi Eva să cadă, el a pretins pământul ca domeniu al său (vezi comentariul de la Matei 4,8.9). Totuşi, el nu şi-a limitat eforturile doar la acest pământ, ci i-a ispitit şi pe locuitorii celorlalte lumi (vezi EW 290). Doar la a doua venire a lui Hristos, va fi Satana complet limitat la acest pământ (vezi comentariul de la Apocalipsa 20,3; compară cu EW 290; DA 490).

Un glas tare. Alungarea lui Satana şi a oştilor sale produce mare bucurie în curţile cereşti.

Acum a venit. Cel mai important moment din istorie este crucea (vezi comentariul de la v. 7, 9). Acum locuitorii cerului se pot bucura pe bună dreptate, deoarece nimicirea lui Satana era asigurată. Lucrul acesta este sigur în planul lui Dumnezeu, dar acum fiinţele inteligente se alătură în cântare, deoarece la Golgota au văzut răutatea lui Satana împotriva lui Hristos.

Mântuirea. Gr. soteria, „eliberare”, „păstrare”, „salvare”, aici însemnând probabil „victorie”. În greceşte acest cuvânt este articulat, deci corect ar fi „victoria”.

Puterea. Gr. dunamis, „putere”, „tărie”, „forţă”. Fără îndoială că aici se face referire la manifestarea puterii în învingerea balaurului.

Împărăţia. Satana susţinuse că el este conducătorul de drept al acestei lumi. Eşecul lui de a-L duce în păcat pe Isus, I-a asigurat împărăţia lui Hristos.

Stăpânirea. Gr. exousia, „autoritate”.

Hristosului Lui. Sau „Unsului Lui”. Hristos înseamn㠄uns” (vezi comentariul de la Matei 1,1).

Pârâşul. Satana a fost acuzatorul fraţilor în vremurile Vechiului Testament (vezi Iov 1,8–12; Zaharia 3,1). El a continuat să îndeplinească rolul acesta şi după cruce, dar într-un sens mai restrâns (vezi comentariul de la Ioan 12,31; compară cu DA 761). Scrierile rabinice îl reprezintă adesea pe Satana drept marele acuzator (vezi Talmud Sanhedrin 89b, Soncino ed., p. 595; Midrash Rabbah, comentariul la Exodul 32,2, Soncino ed., p. 494).

Fraţilor. Vezi şi cap. 6:11

Zi şi noapte. Adică ori de câte ori apărea ocazia.

Ei l-au biruit. Profetul este absorbit contemplându-i pe cei care au fost învinuiţi de instigatorul răului. El se gândeşte la ceea ce au suferit ei şi la umilinţele la care au fost supuşi. El îşi aduce aminte cum în mijlocul încercărilor ei au biruit, nu prin puterea lor, ci „prin sângele Mielului”.

Prin sângele. Literal, „din pricina sângelui”, sau „pe temeiul sângelui”. Sfinţii au biruit prin biruinţa de la Golgota. În ce priveşte însemnătatea sângelui, vezi comentariul de la Apocalipsa 1,5; vezi şi comentariul de la Romani 5,9.

Mielului. Vezi comentariul de la Ioan 1,29.

Mărturiei lor. Adică mărturia lor personală cu privire la Isus şi Evanghelie.

Nu şi-au iubit viaţa. Ce credincioşie! Aceşti oameni preferă mai degrabă să moară decât să fie neascultători faţă de Dumnezeu. Vezi comentariul de la Ioan 12,25.

Bucuraţi-vă ceruri. Era bucurie în cer, căci îngerii şi locuitorii celorlalte lumi au aflat că Satana a fost învins prin biruinţa lui Hristos la Golgota.

Vai. Pentru biserică persecuţia continua, de aceea credincioşii nu se puteau bucura încă.

Mânie mare. El este mânios pentru că a fost învins. În loc să aibă remuşcări şi să fie întristat din cauza răului făcut, el se avântă din ce în ce mai mult în nelegiuire. El merge mai departe, intensificându-şi şi reînnoindu-şi eforturile de a persecuta biserica viului Dumnezeu. Compară cu 1 Petru 5,8.

Puţină. Gr. oligos, „puţini”, „mic”, atunci când este folosit cu privire la un număr, la o cantitate, sau o mărime; „scurt”, când e folosit cu privire la timp. Oligos este un termen relativ şi determină un alt cuvânt din context. Astfel, cuvântul oligos descrie acei „puţini peştişori” din naraţiunea despre hrănirea celor 4000, în comparaţie cu numărul necesar pentru a hrăni mulţimea aceea (Matei 15,34). Cei care găsesc calea vieţii sunt „puţini” (oligos) în comparaţie cu cei care aleg calea pieirii (Matei 7,14). Isus Şi-a pus mâinile pe „câţiva” (oligos) bolnavi, în comparaţie cu numărul celor care ar fi putut fi vindecaţi dacă nu ar fi dat dovadă de necredinţă (Marcu 6,5).

Oligos este folosit cu referire la timp de opt ori în Noul Testament. În cinci din aceste ocazii elementul timp este chiar cuprins în acest cuvânt (Marcu 6,31; Iacov 4,14; 1 Petru 1,6; 5,10; Apocalipsa 17,10) şi cuvântul este tradus „puţin”, „puţintel” „puţină vreme”. În trei ocazii elementul timp este exprimat printr-un cuvânt determinat de oligos (Faptele Apostolilor 14,28, care sună literal: „nu puţin timp”, Evrei 12,10; Apocalipsa 12,12). Lungimea timpului exprimat prin oligos depinde de cel cu care este comparat. De pildă, odihna despre care în Marcu 6,31 se spune că durează oligos probabil că a durat numai câteva zile, sau cel mult câteva săptămâni. Pe de altă parte, în Iacob 4,14 oligos face referire la lungimea vieţii unui om. În Apocalipsa 12,12 oligos defineşte perioada de timp scursă de la alungarea lui Satana din cer până la sfârşitul tiraniei lui asupra locuitorilor pământului. Perioada aceasta de timp este descrisă ca oligos în comparaţie cu cei peste 4000 de ani care au precedat crucificarea.

S-ar putea să pară că perioada celor 2000 de ani scurşi de la crucificare, în cursul cărora Satana a depus eforturi serioase împotriva bisericii, nu este „puţină vreme” nici în sine, nici comparată cu cei 4000 de ani care au precedat crucificarea. Totuşi, expresia aceasta ar trebui să fie înţeleasă pe fundalul desfăşurării întregii cărţi Apocalipsa, care prezintă a doua venirea lui Hristos ca fiind apropiată (vezi comentariul de la cap. 1,1; vezi cap. 22,20). Dacă Isus vine „curând”, atunci vremea disponibilă pentru lucrarea lui Satana este „puţină”. Vezi comentariul de la cap. 17,10.

Femeia. Vezi comentariul de la v. 1. Nefiind în stare să-L mai atace direct pe Fiul lui Dumnezeu, balaurul încearcă să-L lovească pe Fiu prin mamă, persecutând-o pe mama copilului de parte bărbătească, adică pe biserică (vezi comentariul de la v. 6).

Copilul de parte bărbătească. Vezi comentariul de la v. 5.

Două aripi. Simbolul aripilor de vultur era familiar poporului lui Dumnezeu din vechime. Acest simbol este folosit pentru a aminti de eliberarea de sub puterea lui Faraon şi a oştirilor sale (Exodul 19,4; Deuteronom 32,11). Unii văd în aripile acestea un simbol al grabei cu care biserica a fost obligată să-şi găsească scăparea.

Hrănită. Vezi comentariul de la v. 6.

O vreme, vremi. Vezi comentariul de la v. 6.

Apă, ca un râu. În Psalmi 74,13 şi Ezechiel 29,3 balaurul este identificat cu un animal acvatic; de aici, apa este probabil este un simbol al distrugerii. Satana a căutat să distrugă biserica creştină prin afluxul de învăţături false, ca şi prin persecuţie (vezi comentariul de la Apocalipsa 17,15).

Pământul a dat ajutor femeii. Unii susţin că aici „pământul” reprezintă acele zone unde numărul locuitorilor este foarte mic, în contrast cu apa, care adesea reprezint㠄noroade”, „gloate”, „neamuri” şi „limbi” (cap. 17,15). Ei atrag atenţia asupra faptului că în timpul Reformei erau multe popoare în Europa şi în Extremul Orient, dar că America de Nord era foarte puţin populată. Astfel, ei consideră că această ţară este „pământul” care îi dă ajutor bisericii persecutate din Lumea Veche. De asemenea pot fi incluse şi ţările protestante ale Europei Apusene, care au devenit un liman de scăpare din faţa persecuţiei. Alţii susţin că însăşi Reforma Protestantă a fost un factor major în sfărâmarea bisericii apostate.

A înghiţit. Adică a făcut fără de efect mijloacele de distrugere.

Mâniat. Sau „s-a înfuriat”. Faptul că nu a izbutit să distrugă biserica din pustie sporeşte mânia balaurului, atât de mult încât este foarte hotărât să se războiască cu poporul lui Dumnezeu, în special cu „rămăşiţa seminţei ei”.

Să facă război. Dorinţa sa este să distrugă biserica creştină. Efortul său suprem în această direcţie se află încă în viitor (vezi comentariul de la cap. 13,11–17; 16,12–16; vezi GC 592).

Rămăşiţa. Gr. loipoi, „cei care rămân”, de la leipo, „a lăsa”, „a lăsa în urmă”. Vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului.

Păzesc poruncile. Faptul că rămăşiţa este identificată astfel arată că în această luptă dintre balaur şi biserică poruncile lui Dumnezeu vor fi în mod deosebit tăgăduite (vezi comentariul de la cap. 14,12; vezi GC 445–450).

Mărturia lui Isus. În limba greacă această expresie poate fi înţeleasă fie ca „mărturia” pe care creştinii o dau despre Isus, fie ca „mărturia” care vine de la Isus şi este descoperită bisericii Sale prin profeţi (vezi comentariul de la cap. 1,2). O comparaţie cu v. 10 din cap. 19 favorizează în mod clar cea de-a doua interpretare. Acolo „mărturia lui Isus” este definită ca fiind „duhul proorociei”, însemnând că Isus îi vorbeşte bisericii prin intermediul profeţiei.

Strânsa legătură dintre „mărturia lui Isus” şi profeţie este demonstrată şi mai bine printr-o comparaţie între cap. 19,10 şi cap. 22,9. În cap. 19,10 îngerul se identifică pe sine ca fiind „un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui Isus”, iar în cap. 22,9 ca fiind „un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, proorocii”. Astfel, pe baza concluziei îndreptăţite că cele două declaraţii ale îngerului sunt echivalente, cei care au mărturia lui Isus sunt identificaţi cu profeţii. Întrucât lucrarea distinctă a profeţilor este de a transmite poporului solii de la Isus (vezi comentariul de la cap. 1,1), este puternic sprijinită interpretarea că mărturia lui Isus se referă la „mărturia” pe care Isus o dă bisericii. Adventiştii de ziua a şaptea susţin această părere şi cred c㠄rămăşiţa” se va distinge prin manifestarea spiritului profeţiei în mijlocul ei. Ei cred c㠄mărturia lui Isus” este mărturia Sa în mijlocul lor, prin darul profetic. Vezi Nota Suplimentară de la cap. 19.

NOTĂ SUPLIMENTARĂ LA CAPITOLUL 12

Întrucât limbajul şi simbolurile Apocalipsei sunt luate în cea mai mare parte din Vechiul Testament (vezi p. 725; vezi comentariul de la Isaia 47,1; Ieremia 25,12; Isaia 50,1; Ezechiel 26,13; vezi Nota Suplimentară de la Apocalipsa 18), pentru a înţelege corect cuvântul „rămăşiţă”, aşa cum este el folosit în Apocalipsa 12,17, trebuie luaţi în considerare echivalenţii lui ebraici folosiţi în Vechiul Testament. Cele trei cuvinte ebraice pentru „rămăşiţă”, folosite mai des, sunt: (1) peletah (sau palet, palit), „ceea ce scapă”, „cei care scapă”, de la palat, „a scăpa”, „a elibera”; (2) she’erith (sau she’ar), „restul”, „ceea ce rămâne”, „rămăşiţă”, şi forma sa verbală sha’ar, „a lăsa pe urmă”, „a fi lăsat pe urmă”, „a rămâne”; (3) yether, „ceea ce rămâne”, „rămăşiţă”, de la yathar, „a lăsa pe urmă”, „a fi lăsat pe urmă”. Situaţiile în care aceste cuvinte sunt folosite cu privire la poporul ales al lui Dumnezeu pot fi grupate după cum urmează:

1. Despre membrii familiei lui Iacob, păstraţi în Egipt prin grija lui Iosif, se spune că sunt „o posteritate”, literal, „o rămăşiţ㔠(she’erit; Genesa 45,7). Aici accentul este pus asupra faptului că ea a fost păstrată. După cât se ştie, întreaga familie a fost păstrată.
2. În mijlocul apostaziei generale, Ilie a protestat: „Eu singur am rămas [yathar] din proorocii Domnului” (1 Regi 18,22), „Am rămas numai eu singur”, dar Dumnezeu a spus: „Voi lăsa [sha’ar] în Israel şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal” (1 Regi 19,14.18; compară cu Romani 11,4.5).
3. O mic㠄rămăşiţ㔠(peletah) din cele zece seminţii fusese „scăpată [sha’ar] din mâna împăraţilor Asiriei”, care duseseră majoritatea naţiunii în captivitate, şi rămăsese în Palestina (2 Cronici 30,6). În anul 722 î.d.Hr. numai Iuda a „rămas” [sha’ar] să funcţioneze ca naţiune (2 Regi 17,18). Ca atare, ea a devenit „rămăşiţa” [she’ar] celor douăsprezece seminţii şi unicul moştenitor al făgăduinţelor, al privilegiilor şi al responsabilităţilor legământului, care la început aparţineau tuturor celor douăsprezece (Isaia 10,22; vezi Vol. IV, pp. 26–32).
4. Câţiva ani mai târziu, Sanherib a cucerit toată Iudea, cu excepţia Ierusalimului, care, la rândul lui, este numit „rămăşiţă”. Aceast㠄rămăşiţă [peletah] din casa lui Iuda, ce va mai rămâne [sha’ar]” avea să prind㠄iarăşi rădăcini dedesubt” şi „deasupra”, să dea „rod”, să iasă ca „o rămăşiţ㔠[she’erith] a poporului ales al lui Dumnezeu, unealtă a Lui, rânduită pentru mântuirea lumii (2 Regi 19,4.30.31; Isaia 37,4.31.32; compară cu Isaia 4,2; 10,20). Dumnezeu dorea de asemenea s㠄răscumpere” o „rămăşiţ㔠[she’ar] a celor din Israel şi din Iuda care fuseseră luaţi captivi în Asiria, şi să pregătească un „drum” pentru „rămăşiţa [she’ar] poporului Său”, aşa cum făcuse înainte, când strămoşii lor părăsiseră Egiptul (Isaia 11,11.12.16).
5. Când „împăratul Babilonului” a invadat Palestina cu un secol mai târziu, mai „lăsase” [yether; sha’ar la 2 Regi 25,22; vezi şi cap. 24,14] şi el o rămăşiţă [peletah; she’ar la 2 Regi 25,22]” (Ezechiel 14,22, compară cu Ieremia 40,11; 42,2), care avea s㠄scape”, adică să supravieţuiască, săbiei, molimei şi foametei care au însoţit asedierea Ierusalimului. Dar Ieremia a avertizat că şi unii dintre cei care „rămăseser㔠[yether; cap. 39,9], sau „rămăşiţa [sha’ar] Ierusalimului”, cu privire la care Dumnezeu dorise să rămână [sha’ar] „în ţara aceasta”, aveau să fie izgoniţi în „toate împărăţiile pământului” (cap. 24,8.9). Cea mai mare parte din „rămăşiţa” aceasta a fugit în Egipt, dar Ieremia a avertizat c㠄nici unul din rămăşiţele [she’erith] lui Iuda, care au venit să locuiască o vreme în ţara Egiptului”, nu va „scăpa” [palit] sau „rămânea”, astfel încât „să se întoarcă iarăşi în ţara lui Iuda” (cap. 44,14).
6. Domnul a făgăduit: că va „lăsa câteva rămăşiţe” [yathar] din cei luaţi în captivitate de către Nebucadneţar, care „vor scăpa de sabie” şi „îşi vor aduce aminte” de Dumnezeu în ţările captivităţii lor (Ezechiel 6,8.9). O „rămăşiţ㔠[she’erith] a celor din captivitate (Ieremia 23,3; vezi şi cap. 31,7) avea cândva s㠄scape [palat] din ţara Babilonului” (cap. 50,28). Neemia vorbeşte despre captivii înapoiaţi şi îi numeşte „iudeii scăpaţi [peletah]”, „rămăşiţa [peletah] care a mai rămas [sha’ar] din robie” (cap. 1,2.3, KJV). Acestei „rămăşiţe” (she’erith) Dumnezeu i-a încredinţat toate răspunderile şi făgăduinţele legământului (Zaharia 8,12; compară cu Vol. IV, pp. 30–32), dar i-a avertizat că dacă vor călca iarăşi poruncile lui Dumnezeu, atunci El îi va nimici „fără să lase [peletach] nici rămăşiţă [she’erith], nici robi” (Ezra 9,14).
7. Multe referiri la „rămăşiţ㔠apar în contexte în care este anticipată lămurit împărăţia mesianică (vezi Isaia 4,2.3; 11,11.16; vezi şi cap. 11,1–9; Ieremia 23,3; vezi şi cap. 23,4–6; Mica 4,7; vezi şi cap. 4,1–8; 5,7.8; vezi şi cap. 5,2–15; Ţefania 3,13).

O descriere complexă a „rămăşiţei” din aceste pasaje şi din altele din Vechiul Testament identifică grupul denumit astfel cu israeliţii care au supravieţuit unor calamităţi de genul războaielor, al captivităţii, al molimei şi al foametei, şi care au fost scăpaţi din milă, pentru a fi mai departe poporul ales al lui Dumnezeu (Genesa 45,7; Ezra 9,13; Ezechiel 7,16). De repetate ori despre „rămăşiţ㔠se putea spunea că din „mulţi… am mai rămas [sha’ar] numai un mic număr” (Ieremia 42,2; compară cu Isaia 10,22). Aducându-şi aminte de adevăratul Dumnezeu şi întorcându-se la El (2 Cronici 30,6; Isaia 10,20; Ezechiel 6,8.9), ei au renunţat la falsele sisteme religioase (1 Regi 19,18) şi au refuzat să mai comită nelegiuiri (Ţefania 3,13). Credincioşi faţă de poruncile lui Dumnezeu (Ezra 9,14), ei au fost numiţi sfinţi şi au fost scrişi „printre cei vii, la Ierusalim” (Isaia 4,3). Acceptând din nou responsabilităţile şi privilegiile legământului veşnic al lui Dumnezeu, ei aveau să prind㠄iarăşi rădăcini dedesubt”, şi să dea „rod deasupra” şi să iasă să vestească slava Lui „printre neamuri” (2 Regi 19,30.31; Isaia 37,31.32; 66,19).

Aşadar, „rămăşiţa” din vremurile Vechiului Testament era alcătuită din generaţii succesive de israeliţi – poporul ales al lui Dumnezeu. Majoritatea lor apostaziau iarăşi şi iarăşi, dar de fiecare dată era şi o „rămăşiţ㔠credincioasă, care devenea moştenitorul exclusiv a sfintelor făgăduinţe, privilegii şi responsabilităţi ale legământului făcut la început cu Avraam şi confirmat la Sinai. Aceast㠄rămăşiţ㔠a fost grupa la care Dumnezeu intenţiona să-L trimită pe Mesia şi prin care plănuia să-i evanghelizeze pe păgâni; ea nu era alcătuită din persoane individuale împrăştiate, oricât de credincioase ar fi fost ele, ci era o entitate organizată, organizaţia vizibilă a lui Dumnezeu pe pământ, având responsabilităţi cereşti. De asemenea, trebuie să se noteze faptul că diferiţii termeni ebraici traduşi prin „rămăşiţa” nu înseamnă ultimul din orice lucru sau grupare de oameni, cu excepţia sensului că, în fiecare caz, cei care „rămân” sunt temporar, în generaţia lor, ultima legătură existentă din linia aleasă. Încă din zilele lui Avraam a existat din totdeauna „o rămăşiţă”, prin harul lui Dumnezeu (vezi Romani 11,5).

Dumnezeu i-a avertizat pe cei care s-au întors din robia babiloniană că nu va mai rămâne „nici rămăşiţă, nici robi izbăviţi”, dacă se vor dovedi iarăşi necredincioşi faţă de El (Ezra 9,14; vezi şi Deuteronom 19,20). Prin urmare, atunci când iudeii L-au lepădat pe Mesia şi au renunţat la supunerea faţă de legământ (DA 737, 738), „împărăţia lui Dumnezeu” a fost luată de la ei ca popor şi „dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite” (Matei 21,43; vezi 1 Petru 2,9.10). Asta însemna desfiinţarea permanentă şi irevocabilă a statutului lor special înaintea lui Dumnezeu ca naţiune şi transferarea făgăduinţelor, a privilegiilor şi a răspunderilor legăturilor legământului la biserica creştină (vezi Vol IV, pp. 32–35).

În Romani 9,27 Pavel declară: „chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa [kataleimma] va fi mântuit㔠(vezi comentariul de la Romani 9,27). El aplică aici cuvântul „rămăşiţ㔠din Isaia 10,22 la iudeii din zilele sale care, ca indivizi, Îl primiseră pe Hristos ca Mesia. Dar ei aveau dreptul la titlul acesta ca membri ai bisericii creştine, nu ca iudei. La Romani 11,5 el vorbeşte despre aceşti iudei creştini ca fiind „o rămăşiţă [leimma] … prin har”. În cap. 9 la 11 Pavel prezintă biserica creştină ca moştenitoare a făgăduinţelor, a privilegiilor şi a responsabilităţilor legământului veşnic. Astfel, ea este însărcinată de Dumnezeu să fie succesorul iudaismului, depozitară a voinţei descoperite a lui Dumnezeu, reprezentând planurile Sale pe pământ, şi instrument ales de El pentru vestirea Evangheliei în vederea mântuirii oamenilor (vezi Vol. IV, pp. 35, 36).

În afară de Romani 9,27; 11,5; Apocalipsa 12,17, în Noul Testament cuvântul „rămăşiţ㔠(Matei 22,6; Apocalipsa 11,13; 19,21) nu are vreo însemnătate în legătură cu poporul lui Dumnezeu. Totuşi, în Apocalipsa 3,2 cuvintele „ce rămâne” vin de la loipos, acelaşi cuvânt tradus „rămăşiţ㔠în cap. 12,17.

La câteva secole după Hristos, biserica a trebuit să treacă prin marea apostazie papală. Timp de aproximativ 1260 de ani puterea papală i-a suprimat şi împrăştiat, mai mult sau mai puţin, pe adevăraţii reprezentanţi de pe pământ ai lui Dumnezeu (vezi Nota Suplimentară de la Daniel 7; vezi comentariul de la Daniel 7,25; vezi şi Apocalipsa 12,6). Prin Reforma din secolul al XVI-lea (vezi comentariul de la cap. 12,15.16), Dumnezeu a intenţionat să scoată din nou „o rămăşiţă”, de astă dată din Babilonul mistic. Diferite grupări de protestanţi au servit ca vestitori ai adevărului, rânduiţi de către Cer, refăcând punct cu punct glorioasa Evanghelie a mântuirii. Dar grupare după grupare au ajuns să se mulţumească cu lumina parţială pe care o aveau cu privire la adevăr şi, atunci când lumina din Cuvântul lui Dumnezeu a sporit, nu au mai progresat. De fiecare când refuzau să înainteze, Dumnezeu ridica o altă grupare care să fie instrumentul ales de El pentru proclamarea adevărului.

În cele din urmă, o dată cu trecerea celor 1260 de ani ai supremaţiei papale (vezi comentariul de la cap. 12,6.14) şi o dată cu sosirea timpului când ultima solie cerească (cap. 14,6–12) avea să fie vestită lumii (vezi comentariul de la Daniel 7,25; 11,35), Dumnezeu a ridicat o alt㠄rămăşiţă”, cea despre care se vorbeşte la Apocalipsa 12,17 (vezi v. 14–17). Aceasta este „rămăşiţa” lungii şi vrednicei genealogii a aleşilor lui Dumnezeu care au supravieţuit, de-a lungul istoriei, dârzelor asalturi ale balaurului şi în special întunericului, persecuţiei şi rătăcirii din perioada profetică de „o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” sau de „1260 de zile” din v. 6, 14. Aceasta este ultima „rămăşiţ㔠a lui Dumnezeu în virtutea faptului că ea este crainicul rânduit să ducă lumii apelul Său final, acela de a primi darul mântuirii (cap. 14,6–12).

Chiar de la început, adventiştii de ziua a şaptea au vestit cu îndrăzneală cele trei solii din cap. 14,6–12, ca ultima chemare adresată de Dumnezeu păcătoşilor, de a-L primi pe Hristos, şi au crezut, cu smerenie, că mişcarea lor este cea descrisă aici prin cuvântul „rămăşiţă”. Nici o altă organizaţie religioasă nu proclamă acest mesaj complex şi nici o altă biserică nu corespunde cu descrierea din cap. 12,17. Deci nici o altă organizaţie nu are un temei justificat, biblic, pentru a pretinde că este aceast㠄rămăşiţ㔠din v. 17.

Totuşi, adventiştii resping categoric şi fără de echivoc ideea că numai ei sunt copiii lui Dumnezeu şi că doar ei au dreptul la cer. Ei cred că toţi cei care I se închină lui Dumnezeu în deplină sinceritate, adică respectând voinţa Sa, aşa cum le este ea descoperită şi aşa cum o înţeleg, sunt chiar acum membri posibili ai „rămăşiţei” finale menţionate în cap. 12,17. Adventiştii cred că este datoria lor solemnă şi privilegiul lor plăcut de a face ultimele adevăruri, care vor fi elemente de probă, atât de clare şi de convingătoare încât să-i atragă pe toţi copiii lui Dumnezeu în acea grupă de credincioşi prezisă în profeţie, care se pregăteşte pentru ziua cea din urmă.