Proorocii. [Atunci proorocii, KJV]. Aceasta este prima menţionare a lucrării profeţilor printre iudei, după întoarcerea lor din exil. Se pare că profeţia nu şi-a făcut auzită vocea timp de aproape 16 ani, din "anul al treilea al lui Cir", când Daniel a rostit ultima lui solie (Daniel 10,1). Acum ea a reapărut. Întrucât avem chiar scrierile celor doi profeţi menţionaţi aici, Hagai şi Zaharia, cunoaştem foarte bine cum au contribuit ei prin încurajare şi călăuzire la reluarea lucrului la Templu. Este evident din cuvintele lor că îndelunga amânare a împlinirii speranţelor lor arzătoare de rezidire a Templului avusese un efect nefavorabil asupra poporului. Deoarece stăruinţele lor evlavioase de a fi plăcuţi lui Dumnezeu şi de a reface Templul şi serviciile lui au stârnit împotrivire, ei au îngăduit ca entuziasmul lor să se stingă. Dorinţa egoistă de a fi mângâiaţi a luat locul zelului pentru onoarea lui Dumnezeu.
În loc să pândească un prilej de a începe din nou lucrul şi de a se folosi de el, poporul a acceptat ideea amânării zicând: "N-a venit încă vremea pentru zidirea din nou a Casei Domnului" (Hagai 1,2). Lăsând deoparte ideea de a continua lucrul cu hotărâre, ei şi-au canalizat eforturile urmărind scopuri practice de a-şi întemeia case confortabile (Hagai 1,4.9). Rezultatul acestei complaceri a constat din pedepse divine: recolte slabe, dificultăţi economice (Hagai 1,6.9-11) şi o mare nesiguranţă politică (Zaharia 1,12-2,9). Poporul n-a recunoscut în aceste stările semnele neplăcerii lui Dumnezeu. De aceea, agenţi omeneşti au fost chemaţi de Dumnezeu ca să arate poporului semnificaţia împrejurărilor în care se găseau şi să le inspire un nou zel.
Hagai, proorocul. Despre el nu se ştie, cu excepţia numelui şi a lucrării lui în decursul a foarte puţine luni, în timpul acesta extrem de critic. Numele, care apare ocazional în istoria israelită timpurie, apare mult mai des în perioada de după exil. Unsprezece diferiţi iudei menţionaţi în documente aramaice din secolul al V-lea de la Elefantina purtau numele acesta, care a fost găsit şi în documente descoperite în urma săpăturilor în Palestina. Probabil că numele era ajunsese să fie preferat datorită faimei pe care o obţinuse profetul Hagai ca rezultat al succesului lucrării lui.
Zaharia, fiul lui Ido. Întrucât, în uzanţa ebraică, cuvântul "fiu" este folosit şi în sensul de nepot, nu este greşit a-l numi pe Zaharia fiul lui Ido, deşi de fapt era nepotul lui (Zaharia 1,1; vezi la 1 Cronici 6, 13.14). Tatăl lui Zaharia fie fusese mai puţin important decât bunicul său, fie murise de timpuriu, iar ca urmare Zaharia fusese probabil crescut în casa bunicului său.
Au proorocit. Profeţia nu consta mai ales în a face preziceri, aşa cum de obicei, dar necorespunzător este înţeles cuvântul. Cele mai multe solii profetice au fost îndemnuri sau învăţături. Cei care dădeau aceste solii erau numiţi profeţi datorită faptului că vorbeau ca răspuns la îndemnul lui Dumnezeu, şi tot ceea ce rosteau ei ca rezultat al acestei iluminări divine era numit profetizare.
Zorobabel. Conducătorii, politici şi spirituali, ai poporului erau aceiaşi ca pe vremea lui Cir (vezi cap. 2,2). Prima solie a lui Hagai a fost adresată în special acestor conducători, şi alte solii ale lui Hagai şi ale lui Zaharia, date cu diferite ocazii, i-au ajutat şi încurajat în lucrarea lor (Hagai 1,1; 2,21-23; Zaharia 3,1-10; 4,6-10).
Au început zidirea. Datele oferite de Hagai descoperă stadiile succesive care au marcat reluarea activităţii de zidire. Primul apel la acţiune a fost dat la 29 august 520 î.Hr. (Hagai 1,1). Apelul acesta s-a dovedit reuşit, deoarece conducătorii, pe cât se pare, au început să facă planuri imediat şi au pornit lucrarea trei săptămâni mai târziu, pe 21 septembrie 520 î.Hr. (Hagai 1,15). După ce terenul a fost curăţat şi şanţurile săpate pentru noua temelie, s-a observat încă o dată că noul Templu nu avea să se ridice la nivelul măreţiei şi frumuseţii celui al lui Solomon, şi s-au auzit unele exprimări ale dezamăgirii (Hagai 2,3.9; cf. Ezra 3,12.13). Pentru motivul acesta Hagai a adresat o nouă solie de încurajare de astă dată poporului, la 17 octombrie (Hagai 2,1). Două luni mai târziu totul era gata pentru punerea temeliei, şi acea mare ocazie, din 18 decembrie 520 î.Hr. (Hagai 2,10.18), a fost sărbătorită, în conformitate cu obiceiul oriental. În ziua aceea Hagai a ţinut două cuvântări, despre ultima neexistând nici un raport. Între timp, la două luni după ce Hagai prezentase prima solie raportată a lui, i s-a alăturat Zaharia (Zaharia 1,1). Un studiu al cărţilor lui Hagai şi Zaharia subliniază exactitatea declaraţiei din Ezra 5,2 că "proorocii lui Dumnezeu... îi ajutau" la rezidirea Templului. Soliile lor înviorătoare, de mobilizare, călăuzire şi încurajare au contribuit mult la lucrare; de fapt, dacă nu ar fi fost activitatea lor inspirată, Templul ar fi putut să rămână o ruină.
Tatnai. Satrapul de "Dincolo de Râu" era Uştani, în greceşte, Hystanes. El fusese numit în primăvara anului 520 de către Dariu şi locuia la Babilon, întrucât era în acelaşi timp şi satrap al Babiloniei. Până de curând s-a considerat că Uştani era numai un alt nume al lui Tatnai, dar un document cuneiform de curând publicat îl menţionează pe "Tattannai, guvernator la Ebir-nâri". Ştim acum că Tatnai era asistentul lui Uştani pentru satrapia de "Dincolo de Râu". Având răspunderea celor două satrapii, Uştani nu putea să aloce timp suficient ambelor; satrapia Babiloniei solicita cel mai mult din atenţia sa. E vrednic de notat că raportul biblic îl numeşte pe Tatnai pachath "guvernator", exact acelaşi cuvânt (pahat) pe care inscripţia cuneiformă îl foloseşte pentru a-l desemna pe Tatnai.
Şetar-Boznai. Potrivit cu Herodot (iii. 128), fiecare satrap avea un secretar regal şi acesta era probabil slujba deţinută de Şetar-Boznai. Numele este atestat în iraniana veche ca Shethrabuzana, iar în documente cuneiforme în forma Shatabarzana şi Ushatabuzana.
Tovarăşii lor. Ceilalţi adjuncţi şi slujitori care alcătuiau suita obişnuită a unui satrop.
Cine v-a dat învoire? [Cine v-a poruncit? KJV]. Motivul vizitei acesteia pare să fi fost o altă plângere făcută de vrăşmaşii iudeilor. Totuşi, pe cât se pare un slujbaş persan credincios se hotărâse să facă o cercetare personală înainte de a trimite plângere mai departe. Este, totuşi, posibil ca Tatnai să fi venit la Ierusalim nu ca urmare a unei plângeri cu privire la reluarea activităţilor de zidire la Templu, ci într-un tur obişnuit de inspecţie, poate chiar primul, după numirea ca satrap asistent pentru regiunea de "Dincolo de Râu". Sosind la Ierusalim şi observând desfăşurarea planului de construire, a cercetat lucrurile dorind să cunoască cine a fost cel care a poruncit declanşarea acţiunii. Ar putea părea ciudat astăzi că el a întrebat de "porunca" pentru rezidirea Templului şi nu de "permis", dar în limbajul oficial al vremii un "permis" era o "poruncă".
Casa aceasta. Vezi la cap.1,2.
Zidurile acestea. Cuvântul aramaic tradus aici şi în v. 9 cu "ziduri" este deseori folosit şi în documente aramaice de la Elefantina (vezi p. 79-83), dar semnificaţia lui este necunoscută. În documentele acestea el poate avea înţelesul de "trusou", "decoraţie", "amănunt", în trei cazuri, dar în alt document pare să însemne "specificaţie". Totuşi, este sigur că nu înseamnă "zid", o traducere derivată din LXX şi Vulgata. În lumina textelor de la Elefantina întrebarea lui Tatnai ar trebui probabil să fie tradusă: "Cine v-a poruncit să zidiţi Templul acesta, şi să schiţaţi detaliile [sau decoraţiile] acestea?"
Ei le-au mai zis. [Atunci le-am zis, KJV]. LXX zice: "Atunci [Tatnai şi Şetar-Boznai] le-au zis [iudeilor]". Aramaica spune lămurit "noi" şi nu "ei", dar o astfel de expresie nu poate fi armonizată cu contextul. Pare de preferat să se zică "ei", făcând astfel din prima parte a v. 4 o afirmaţie introductivă a întrebării din ultima parte a versetului ca fiind pusă de Tatnai şi Şetar-Boznai (vezi v. 6.10).
Ochiul lui Dumnezeu. [Ochiul Dumnezeului lor, KJV]. "Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană" (Psalm 34,15). "Nu-Şi întoarce ochii de asupra celor fără prihană" (Iov 36,7). Bătrânii acţionaseră ca răspuns la o poruncă directă a lui Dumnezeu prin profeţii Săi (vezi la Ezra 5,1.2), şi Dumnezeu S-a îngrijit ca ei să nu aibă de suferit câtă vreme împlineau voia Lui.
În timp ce autorul cărţii Ezra a dat toată cinstea lui Dumnezeu pentru rezultatul vizitei lui Tatnai, nu putem să nu apreciem imparţialitatea acestui slujbaş important, care s-a comportat potrivit celor mai înalte tradiţii de integritate ale unui slujbaş persan.
Tatnai. Cu privire la Tatnai şi Şetar-Boznai, vezi la v. 3.
Din Afarsac. [Afarsahiţii, KJV] Unii dintre comentatorii mai vechi au luat cuvântul tradus astfel ca însemnând "persani", dar de curând s-a descoperit că este un cuvânt iranian vechi care însemna
o categorie inferioară de funcţionari.
Casa Dumnezeului celui mare. Aceasta este o expresie remarcabilă în gura unui păgân. Perşii erau monoteişti, şi fără îndoială că monoteismul iudeilor a fost apreciat de ei ca fiind o religie asemănătoare cu a lor. Aceasta ar putea explica parţial de ce împăraţii şi slujbaşii persani aveau, în mare vorbind, o atitudine de simpatie şi bunăvoinţă faţă de iudei, în general, şi faţă de dorinţele şi aspiraţiile lor.
Pietre cioplite. [Pietre mari, KJV] Literal, "pietre de cilindrare", indicând pietre mărime corespunzătoare astfel încât fie nevoie de un tăvălug pentru ca să fie mişcate din loc. Popoare antice foloseau pietre de mărime uriaşă pentru temple şi pentru clădiri publice. Astfel de pietre pot fi văzute în temple egiptene, ca de pildă acelea de la Karnak sau în clădiri mai târzii, ca de pildă templul roman de la Baalbek sau suprastructura de pe mormântul lui Avraam de la Hebron.
În pereţi se pune lemn. O referire la metoda arhitecturală antică de a pune în perete un rând de scânduri la fiecare trei rânduri de pietre. Decretul lui Cir a menţionat în mod expres procedeul acesta (cap. 6,4), iar iudeii au respectat minuţios ordinul. Metoda de construire a zidurile alternând un rând de scânduri cu trei rânduri de pietre este menţionată prima dată în legătură cu Templul lui Solomon (1 Regi 7,12). În timpul săpăturilor efectuate la Megido a fost scoasă la suprafaţă o clădire publică care prezenta amănuntul acesta arhitectural, lemnul folosit fiind cedrul. Singurele locuri unde s-a mai observat practica aceasta sunt Carchemiş, o cetate hitită, şi vechiul Alalakh în Siria de Nord. Poate că iudeii mai bătrâni care văzuseră Templul lui Solomon cu rânduri de lemn în pereţi au dorit să vadă noul Templu clădit la fel şi de aceea au făcut o cerere corespunzătoare la Cir. Aceasta pare să fie singura explicaţie plauzibilă pentru această prevedere din decretul oficial, deoarece nu era deprinderea perşilor sau a oricărei alte naţiuni din vremea aceea de a construi pereţii în felul acesta, atât cât se cunoaşte în prezent.
Am întrebat pe bătrâni. Zorobabel, ca guvernator al Iudeii, era reprezentantul numit al guvernului persan şi probabil că a primit pe Tatnai şi suita lui în propriul său palat oficial. Se pare că Zorobabel nu i-a descoperit lui Tatnai rolul pe care el însuşi l-a jucat în rezidirea Templului şi l-a îndrumat pe Tatnai cu toate întrebările lui către "bătrânii" poporului (vezi cap. 2,2.68). Faptul că Zorobabel nu este purtătorul de cuvânt al bătrânilor cu ocazia anchetei reiese din faptul că ei îl numesc dregător (v. 14-16) sub numele prin care el era cunoscut de administraţia persană de pe vremea lui Cir (vezi la cap. 1,8). Când a sosit Tatnai, nici unul dintre iudei nu a ştiut care va fi atitudinea lui, şi este posibil ca bătrânii să fi socotit că e înţelept ca Zorobabel să rămână în umbră dacă avea să se facă o anchetă. Poate că ei s-au gândit că dacă Tatnai ar fi oprit lucrarea şi ar fi trimis pe conducătorii responsabili în Persia ca să dea socoteală de faptele lor, statul nu ar fi fost astfel lipsit de Zorobabel, a cărui conducere se pare că însemna atât de mult pentru ei pe vremea aceea.
Numele. Vezi la v. 4. Tatnai a socotit important să trimită odată cu scrisoarea sa o listă a numelor bărbaţilor de seamă care răspundeau de noul program de construcţie. Slujbaşii din capitala persană puteau să verifice dacă vreunul din bărbaţii enumeraţi se angajase în activităţi subversive şi dacă ei erau conducătorii recunoscuţi ai iudeilor. Din nefericire, lista numelor nu este cuprinsă în cartea lui Ezra şi nu ştim ale cui nume le-a menţionat Tatnai. Numele marelui preot, Iosua, probabil a fost în fruntea listei, dar poate că numele lui Zorobabel nu a fost inclus (vezi la v. 9).
Slujitorii. Bătrânii susţineau cu smerenie că nu sunt decât slujitori ai lui Dumnezeu şi că respectă îndrumările Lui. În felul acesta ei erau obligaţi să asculte atunci când Dumnezeu vorbea. Titlul pe care îl folosesc când se referă la Dumnezeu era acela pe care iudeii îl foloseau în mod obişnuit când vorbeau despre El suzeranilor lor perşi, aşa cum ştim din papirusurile elefantine (vezi
p. 79-83).
Mare împărat al lui Israel. Adică, Solomon, cel mai mare dintre toţi regii iudei, în ceea ce priveşte întinderea şi prosperitatea regatului şi poziţia pe care acesta a ocupat-o printre celelalte regate ale vremii.
Părinţii noştri au mâniat. Mai ales prin idolatria lor evidentă şi prin urâciunile lor morale pe care aceasta le aducea cu sine: sacrificarea copiilor şi ritualurile destrăbălate ale cultului lui Baal. Timp de secole, cu excepţia unor perioade scurte şi rare, "căpeteniile preoţilor şi poporul au înmulţit şi ei fărădelegile, după toate urâciunile neamurilor" şi chiar "au pângărit Casa Domnului, pe care o sfinţise El în Ierusalim" (2 Cronici 36,14).
Nebucadneţar. Cu privire la asediul final al Ierusalimului, vezi 2 Regi 24 şi 25.
Cir, împăratul Babilonului. Cu privire la data decretului la care se face referire, vezi la cap. 1,1. A-l numi pe Cir "împăratul Babilonului" este la fel de corect cu a-i da titlul de "împărat al Persiei" folosit în cap. 1,1. Cir a cucerit Babilonul în octombrie 539 î.Hr. Primăvara următoare, în absenţa sa, fiul său Cambise a participat la sărbătoarea Anului Nou, la care fiecare împărat al Babilonului primea statutul de împărat prin luarea mâinilor lui Bel Marduc, zeul principal. Mai târziu în acel an şi după aceea în documente babiloniene găsim adăugat la titlul lui Cir de "împărat al ţinuturilor" şi pe acela de "împărat al Babilonului".
Împăratul Cir. Repetarea numelui Cir în versetul acesta este semnificativă şi pe cât se pare a fost folosită pentru a accentua faptul că lucrările de construire nu reprezentau un semn de răzvrătire, ci erau în acord cu un decret împărătesc.
Uneltele. Vezi la cap. 1,7-11. Le luase Nebucadneţar. Vezi la 2 Regi 24,13. Şeşbaţar. Vezi la cap. 1,8; 5,9. Din informaţia suplimentară de aici înţelegem că Şeşbaţar sau Zorobabel, aşa cum era mai des numit, fusese făcut guvernator sau dregător al Iudeii, un fapt care nu e menţionat în raportul mai timpuriu al împuternicirii lui Cir.
Să se zidească din nou Casa. Locul Templului era un vechi şi sfânt loc ales de Dumnezeu Însuşi. Era locul pe care Dumnezeu i l-a indicat lui Avraam când s-a dus să jertfească pe fiul său (Geneza 22,2), unde a apărut îngerul şi a pus capăt urgiei pe timpul lui David (2 Samuel 24,16.17) şi unde "slava Domnului a umplut casa" pe vremea lui Solomon (2 Cronici 7,1).
De atunci. Nu e clar dacă ultima parte a v. 16 face parte din răspunsul dat de bătrâni lui Tatnai, pe care el îl raportează lui Dariu (vezi v. 11) sau reprezintă propria părere a lui Tatnai cu privire la fapte. Poate că ultima este mai probabilă. Poate că Tatnai nu avea cunoştinţă că pentru un număr de ani, înainte de cel de al doilea an al lui Dariu, lucrarea fusese întreruptă. S-ar părea că lucrarea a înaintat repede, altfel Tatnai nu ar fi tras concluzia că situaţia prezentă a lucrării ar putea să reprezinte în mod clar peste 15 ani de muncă. E de asemenea posibil că fi trecut destul de mult timp de la reluarea activităţii de construcţie din al doilea an al lui Dariu.
Casa vistierilor împăratului. Săpăturile au arătat că documentele de natură religioasă sau literară erau păstrate în arhivele templului sau în palate, iar documentele economice şi politice în bibliotecile palatelor. Numeroase arhive mari, constând din multe mii de tăbliţe cuneiforme, au fost găsite în siturile lumii antice. Cea mai importantă dintre aceste arhive este aşa-numita bibliotecă a lui Asurbanipal, găsită în unul dintre palatele lui de la Ninive. Alte biblioteci sau arhive de stat au fost găsite în palate regale la Mari pe Eufrat, în cetatea de capitală hetită de la Khattushash (Boghaz-köy), în palatul de la Ugarit (Ras Shamrah), în palatul lui Ikhnaton de la Amarna şi în alte locuri. Nu este încă sigur dacă vistieriile împărăteşti erau ţinute în acelaşi loc, dar există toate premizele să fi fost aşa. De aceea, este posibil ca având informaţii bune Tatnai să fi propus o cercetare a visteriei împărăteşti pentru a găsi decretul lui Cir, ca să se determine dacă afirmaţia iudeilor era adevărată.
La Babilon. Gândind că decretul fusese emis la Babilon, Tatnai sugera o cercetare în arhivele păstrate acolo. Probabil că nici iudeii care sugeraseră cercetarea, nici Tatnai însuşi nu ştiau că decretul fusese de fapt dat la Ecbatana, vechea capitală a Mediei. Pare curios că iudeii nu au fost capabili să prezinte o copie a documentului pentru a stabili adevărul susţinerilor lor. E posibil ca vrăşmaşii lor, printr-un atac prin surprindere, să fi furat şi să fi distrus documentele oficiale ale acestora. Aceasta i-ar fi lăsat pe iudei fără nici o dovadă legală prin care să fi putut dovedi dreptul lor de a rezidi Templul.
Ar trebui să se noteze în legătură cu aceasta faptul că se pare că Tatnai şi-a format o impresie favorabilă cu privire la sinceritatea şi buna credinţă a iudeilor. El nu a stopat lucrarea şi le-a îngăduit să continue să construiască până când avea să fie făcută o anchetă amănunţită care să determine temeinicia susţinerilor lor, după care împăratul actual să aibă ocazia să se pronunţe.
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1 �
PK 573
2 �
�
PK 577, 579
5.6 �
PK 578