Vrăjmaşii. Cu privire la identitatea lor, vezi v. 2. Cu toate că ei veneau sub o mască prietenească, istoricul i-a văzut aşa cum erau în realitate, "vrăjmaşi", ca şi Haman (Estera 7,6) sau Sanbalat (Neemia 4,11).

Chemăm... pe Dumnezeul vostru. Era adevărat că ei, într-un anumit sens, Îl căutau pe Dumnezeu, deşi nu ca exilaţii întorşi. Samaritenii, locuitori ai teritoriului ocupat anterior de regatul lui Israel, erau mai ales aramei din Siria şi Mesopotamia. Ei aveau o religie amestecată de păgânism şi închinare lui Iehova (vezi 2 Regi 17,24-33).

Din vremea lui Esar-Hadon. Nu există nici o altă informaţie în afară de afirmaţia aceasta cu privire la o strămutare de populaţie în regiunea Samariei de către Esarhadon, care a domnit peste Asiria între 681-669 î.Hr. Totuşi, profeţia din Isaia 7,8 - o prezicere făcută cam cu un deceniu înainte de căderea Samariei - în sensul că Efraim urma să fie zdrobit în decursul a 65 de ani, aşa încât "nu va mai fi un popor", s-ar putea referi la strămutarea aceasta. Împlinirea, deci, trebuie să fi avut loc înainte de 665 î.Hr., în timpul domniei lui Esarhadon. Se pare că pe vremea aceea a avut loc o nouă rebeliune împotriva puterii asiriene printre seminţiile fostului regat israelit, în urma căreia asirienii i-au mutat din ţară şi i-au înlocuit cu contingente de străini, aşa cum făcuse Sargon II după nimicirea Samariei în 723/2 î.Hr. (2 Regi 17,24). O altă strămutare de popor, şi mai târzie, sub "Asnaper" (Asurbanipal) este menţionată în Ezra 4,10.

Nu se cuvine. [Nu aveţi nimic de a face, KJV]. Din trista experienţă a exilului babilonian, un lucru îl învăţaseră iudeii bine: să se opună unirii cu idolatrii indiferent de lucrare. Necredincioşia faţă de Dumnezeu venise în urma legăturilor nesfinte pe care iudeii le făcuseră înainte de exil cu alte naţiuni, iar rezultatul unei astfel de purtări fusese ruşine şi dezastru. De aceea, iudeii se hotărâseră să nu mai cadă din nou în greşeala aceea, un legământ pe care, cu puţine excepţii, iudeii de după exil l-au respectat cu stricteţe. Dacă au făcut ceva, este că au mers la extrema cealaltă.

Ruperea legăturilor cu samaritenii cu acea ocazie s-a dovedit definitivă. Rezultatul a fost ură, aversiune şi dispreţ reciproc, care au continuat de-a lungul veacurilor (vezi Luca 9,52-54; Ioan 4,9).

Au muiat inima. [Au slăbit inimile, KJV]. Sau "au descurajat" (RSV). Încurajarea este numită "întărirea inimilor" (Ezra 6,22; Isaia 35,3; Ieremia 23,14 etc). Expresia "slăbirea mâinilor" (vezi Ieremia 38,4) apare şi în aşa-numitele scrisori de la Lachiş, resturi de vase inscripţionate din vremea lui Ieremia (vezi vol. I, p. 125; vol. II, p. 97).

Înfricoşat. [I-a tulburat, KJV]. Întrucât tulburarea a avut ca rezultat încetarea lucrului, ea trebuie să fi fost efectivă. Împiedicarea nu pare să se fi mărginit la ameninţări, ci probabil a fost de natură mai serioasă. Toţi exilaţii întorşi locuiau în aşezări nefortificate, probabil în case provizorii sau corturi. Ameninţările îndreptate împotriva lor şi atacurile ocazionale asupra proprietăţilor lor au fost probabil de aşa natură încât lucrătorii care nu locuiau în Ierusalim au socotit că e necesar să rămână acasă pentru a-şi ocroti familiile şi proprietatea. Oricare ar fi fost metoda aleasă de vrăjmaşii iudeilor, rapoartele de mai târziu arată clar că acţiunile lor au avut foarte mare succes şi că lucrarea la Templu a încetat pentru mulţi ani.

A mituit cu preţ de argint pe sfetnici. Cu toate că v. 5 lasă un număr de întrebări fără răspuns, e clar că anumiţi sfetnici împărăteşti au fost mituiţi de samariteni ca să-l influenţeze pe împărat împotriva iudeilor. Probabil că Daniel murise - cea din urmă viziune a lui a fost dată în anul al treilea al lui Cir (Daniel 10,1) -şi vrăjmaşii lui (vezi Daniel 6,4) au avut poate mai mult succes în a-l influenţa pe Cir împotriva iudeilor după moartea lui. Totuşi, se pare Cir nici nu a revocat decretul, nici n-a emis un altul prin care să împiedice construirea Templului, deoarece dacă s-ar fi emis un astfel de contra-decret, vrăjmaşii iudeilor l-ar fi folosit pe vremea lui Dariu. În plus, împăraţii persani aveau o puternică aversiune faţă de revocarea unui decret (vezi Daniel 6,8.12.15; Estera 8,8).

Asuerus. Unii comentatori l-au identificat pe Asuerus din versetul acesta cu Cambise, întrucât numele lui apare în capitolul acesta după evenimente care au avut loc pe vremea lui Cir. Alţii au arătat că numele "Asuerus" apare doar în rapoarte vechi ca nume al împăratului cunoscut prin numele grecesc "Xerxe", şi de aceea au plasat evenimentul incomplet raportat în versetul acesta la începutul domniei lui Xerxe. Vezi Nota suplimentară de la sfârşitul acestui capitol.

O pâră. Vrăjmaşii iudeilor, samaritenii, au profitat de urcare pe tron a noului împărat ca să le facă greutăţi iudeilor. Din nefericire, nu se spune nimic cu privire la natura acestor acuzaţii sau la rezultatele lor (vezi mai sus, la v. 5). Faptul că nu se raportează nimic cu privire la o decizie contrară a împăratului îndreptată împotriva iudeilor s-ar putea interpreta că petiţia a primit un răspuns nefavorabil şi că iudeii n-au avut de suferit.

Artaxerxe. Comentatorii care l-au identificat pe Artaxerxe din v.6 cu Cambise au văzut în acest Artaxerxe pe falsul Smerdis, care a domnit aproape o jumătate de an în 522 î.Hr. şi a fost ucis de Dariu I, preluând apoi tronul. Alţii l-au identifiat pe Artaxerxe din v. 7-23 cu împăratul cunoscut în istorie ca Artaxerxe I. Vezi Nota suplimentară de la sfârşitul acestui capitol.

Bişlam. Numele nu este atestat în altă parte; nu este sigur dacă este un nume persan sau semitic. Mitredat e un nume persan (vezi la cap. 1,8). Tabeel ar putea fi semitic (cf. numele asirian Tâb-ilu, vezi şi Isaia 7,6). Cei trei oameni enumeraţi aici erau probabil conducători samariteni. Unul cel puţin, Mitredat, era persan, poate guvernatorul sau un trimis persan care îl asista pe guvernatorul băştinaş, cu numele Bişlam.

În limba aramaică. [În limba siriană, KJV]. Literal, "în aramaică." Cuvintele traduse "interpretată în limba siriană" pot fi redate fie "expusă [în] aramaică," fie "tradusă [din] aramaică". Înţelesul ar fi că scrisoarea a fost scrisă cu litere pătrate aramaice, folosite în corespondenţa oficială în tot Imperiul persan, şi fie a fost compusă în limba aramaică, fie a fost tradusă din aramaică în vreo altă limbă, poate persană.

Dregătorul Rehum. Cu v. 8 începe cea dintâi parte aramaică a lui Ezra. Documentul pe care redactorul cărţii - poate Ezra însuşi - l-a folosit, a fost pe cât se pare scris în aramaică începând din punctul acesta şi preluat neschimbat. Rehum e un nume semitic purtat şi de câţiva iudei din zilele lui Zorobabel (Ezra 2,2) şi ale lui Neemia (Neemia 3,17; 10,25 etc.). Numele acesta apare şi în papirusurile aramaice de la Elafantina. Nu e ciudat să găsim numele acesta purtat de un samaritean, întrucât mulţi samariteni erau din neam de aramei (semiţi). Cuvântul aramaic tradus "dregător" se găseşte şi în documente iudaice de la Elefantina şi pare să însemne "secretar particular" sau "contabil", fiind poate titlul guvernatorului ajutor.

Şimşai. Numele acesta apare şi în textele aramaice de la Elefantina, ca şi în textele babiloniene, în forma Shamshai, însemnând "soarele meu". Titlul de "logofăt" arată că scrisoarea era de fapt scrisă de el şi că Rehum, amintit anterior, compusese sau dictase scrisoarea.

Din Din. Cuvântul tradus astfel, luat de traducătorii mai vechi ca fiind un popor, apare şi în papirusurile elefantine, unde înţelesul lui cel mai important este "judecător" sau "magistrat". Aşa e tradus şi în RSV [şi în trd. G. Gal.].

Din Arfarsatac. Cuvântul acesta, regăsit şi în cap. 6,6, este interpretat de cea mai mare parte a comentatorilor moderni ca termen aramaic sau persan însemnând o anumită categorie de slujbaşi, cu toate că un echivalent exact, în afară de aceste două cazuri, este necunoscut. Acelaşi lucru se poate spune şi despre expresia "din Tarpel".

Din Afaras. Cuvântul acesta fie reprezintă o categorie necunoscută de slujbaşi, fie trebuie să fie vocalizat (vezi vol. I, p. 25, 26) în ebraică, aşa încât să se citească "persani".

Din Erec. Oameni din cetatea Erec (vezi la Genesa 10,10) acum Warka, în partea de sud a Mesopotamiei.

Din Deha. Cuvântul tradus în felul acesta, considerat anterior că reprezintă un popor, ar trebui să fie vocalizat aşa încât să însemne "adică" (vezi vol. I, p. 25, 26). Atunci ultima parte a v. 9 ar suna astfel "oamenii dn Susa, adică elamiţii" (RSV).

Osnapar. O formă alterată a numelui Asurbanipal, împărat al Asiriei, 669-626 î.Hr. Cu privire la deportarea de către el a locuitorilor din Erec, Babilon şi Susa nu se ştie nimic din nici o altă sursă. Totuşi, războaiele sângeroase ale lui Asurbanipal împotriva Babilonului (652-648 î.Hr.) şi Elamului (dată incertă) sunt bine atestate din rapoarte asiriene. Ca rezultat al acestor războaie oamenii din cetăţile menţionate au fost pe cât se pare deportaţi în Samaria.

Dincoace de râu. Aceasta este prima apariţie în cartea lui Ezra a numelui oficial al satrapiei persane care cuprindea Siria şi Palestina. Numele ei aramaic 'Abar nahara' , "Dincolo de râu" (RSV). ["Dincolo de Eufrat", trd. G. Gal.] este găsit ca Ebirnâri în inscripţiile cuneiforme ale timpului. Numele arată amplasarea ei geografică, şi anume cuprindea ţinuturi care se aflau dincolo de Eufrat, considerate capitale ale Imperiului persan.

Şi aşa mai departe. [Şi la un atare timp, KJV]. Vezi la v. 17.

Plecaţi de la tine. Adică din Babilonia.

Zidesc din nou cetatea aceea răzvrătită. Temeiul acestei acuzaţii se află în diferite comploturi şi răzvrătiri ale iudeilor împotriva stăpânilor lor babilonieni, aşa cum sunt descrise în 2 Regi 24 şi 25. Fuseseră şi alte răzvrătiri anterioare împotriva Asiriei (2 Regi 18,7; 2 Cronici 33,11), dar e puţin probabil ca samaritenii să fi avut cunoştinţă de ele. Totuşi, ei cunoşteau foarte bine repetatele răzvrătiri sub ultimii trei regi ai lui Iuda: Ioiachim, Ioiachin şi Zedechia, care avuseseră ca rezultat ocară şi dezonoare şi aduseseră nimicirea lui Iuda şi luarea în robie a locuitorilor lui. În felul acesta, ei aveau un motiv plauzibil să acuze că Ierusalimul era o cetate răzvrătită şi rea.

Şi ridică zidurile. Din aceste cuvinte reiese că acuzaţia aceasta era îndreptată împotriva clădirii construirii zidului cetăţii, ca şi în cazul de mai târziu, de pe vremea lui Neemia. Cuvântul aramaic tradus "ridică" înseamnă literal "termină". Acuzaţia aceasta era cu siguranţă exagerată, întrucât expresia următoare se referă la fundaţii şi versetul următor şi mai mult. Prin urmare, lucrarea nu putea fi atât de aproape de final, aşa cum susţineau samaritenii.

Nu vor mai plăti. Concluziile trase din rezidirea fortificaţiilor Ierusalimului erau plauzibile. Istoria cunoaşte multe exemple de cetăţi care au refuzat să plătească tribut suzeranilor lor, dacă se simţeau în siguranţă să procedeze astfel. De multe ori simpla reparare a zidurilor cetăţii trezea bănuiala şi era interpretată ca o pregătire a revoltei. Este destul de limpede că acuzaţia era, totuşi, cu totul neîntemeiată. Iudeii fuseseră recunoscători lui Cir pentru că li se îngăduise să se înapoieze în veche lor patrie. Ei primiseră favoruri împărăteşti şi nici nu se gândeau să se revolte împotriva conducătorilor binevoitori ai Persiei, care le făcuse mult bine. Istoria iudeilor sub cârmuitorii persani nu scoate la iveală nici o răzvrătire organizată.

Nici bir, nici dare, nici drept de trecere. Cele trei expresii alese de traducătorii KJV nu redau clar sensul cuprins în cuvintele aramaice. Cel dintâi, un cuvânt acadian de împrumut, înseamnă venituri care trebuie să se plătească în bani; al doilea, un cuvânt vechi persan, înseamnă tribut care trebuie să fie plătit în natură sau produse; al treilea, luat tot din acadiană, reprezintă taxele feudale care trebuiau să fie plătite pentru anumite subvenţii.

Mâncăm sarea curţii domneşti. [Suntem întreţinuţi de palatul împăratului, KJV]. Literal, "pentru că mâncăm sarea palatului," este o expresie idiomatică. Interesele lor erau astfel legate cu acelea ale împăratului, iar bunăstarea continuă a tronului regesc şi sănătatea financiară a vistieriei împărăteşti erau chestiuni care îi preocupau personal.

Cartea cronicilor. Marile naţiuni ale antichităţii, precum asirienii, babilonienii şi perşii, păstrau cronici politice, economice şi istorice. Multe arhive de felul aceasta au ieşit la lumină în ultimii anii. Întrucât cetatea Babilon nu a fost distrusă când a căzut în mâinile lui Cir, arhivele lui Nebucadneţar ajunseseră probabil intacte în mâinile perşilor şi deci puteau să fie cercetate de regii persani de mai târziu. O astfel de cercetare, propusă acum, ar fi dovedit corectitudinea acuzaţiei aduse.

De aceea. Iată un fapt de netăgăduit pe care se sprijineau samaritenii. Era un fapt istoric, uşor de dovedit, că Nebucadneţar nimicise Ierusalimul numai în urma unor răzvrătiri repetate. Lanţul acesta de argumente, totuşi, nu e dovadă că iudeii urmau să se răzvrătească împotriva suzeranilor lor persani, care se dovediseră nişte adevăraţi prieteni pentru iudei şi îi trataseră în mod generos.

Nu vei mai avea stăpânire. [Nu vei mai avea parte, KJV]. Primejdia unei răzvrătiri posibile era atât de exagerată încât acuzaţia apare aproape ridicolă. Samaritenii pretindeau că o răzvrătire a iudeilor urma să aibă ca rezultat pierderea de către Persia a întregii satrapii de "Dincolo de râu" (vezi la v. 10), care cuprindea toate ţările care se aflau între Babilonia şi Egipt şi dintre care Iudea era una dintre cele mai mici.

Răspunsul. Faptul că împăratul coresponda direct cu slujbaşii de provincie, trecând peste satrap, atrage atenţia asupra unei situaţii politice cu totul neobişnuite. În împrejurări obişnuite împăratul nu ar fi scris în nici un caz direct unor slujbaşi inferior de stat dintr-o provincie îndepărtată. O astfel de solie ar fi fost transmisă pe căile diplomatice obişnuite, în cazul de faţă biroul unui satrap.

Rehum. Cu privire la Rehum şi Şimşai şi titlurile lor, vezi la v. 8.

Sănătate, şi aşa mai departe. [Pace şi la un atare timp, KJV]. Cuvântul aramaic shelam, tradus "pace", este salutul universal folosit în cele mai multe părţi ale Orientului Apropiat până în momentul de faţă, fie că e pronunţat salam, şalAm sau în vreun alt fel. Cuvântul aramaic tradus în KJV prin "şi la un atare timp" a fost găsit în scrisori aramaice scurte pe resturi de vase din secolul al V-lea î.Hr. şi se pare că făcea parte dintr-o formulă obişnuită de salutare. Ar trebui să fie tradus "şi acum" (RSV), care prezintă mesajul scrisorii.

Întocmai. [Lămurit, KJV]. Unii comentatori au sugerat traducerea cuvântului aramaic meparash ca "în persană", care aici ar putea să aibă sens. Totuşi, întrucât acelaşi cuvânt apare în alt document aramaic, unde doar înţelesul "lămurit" se potriveşte cu contextul, traducerea din KJV trebuie acceptată ca fiind corectă.

Să se facă cercetări. [Şi s-au făcut cercetări, KJV]. Sugestia samaritenilor de a se cerceta istoria iudeilor din arhivele babilonienilor a fost urmată. Cronicele lui Nebucadneţar erau încă la îndemână pentru a putea fi cercetate oficial.

Împăraţi puternici. Dacă vorbele împăratului înseamnă ceea ce par să însemne, ele se pot referi numai la David şi la Solomon, doar lor putându-se aplica o astfel de descriere. Pe atunci, Israel se întindea de la hotarul Egiptului până la Eufrat (1 Regi 4,21.24) şi pretinsese tribut de la diferiţi prinţi şi conducători (2 Samuel 8,6-12; 1 Regi 10,14.25). Dacă într-adevăr se au în vedere David şi Solomon, cronicile Babilonului trebuie să fi fost extrem de puse la punct şi exacte. Singurul conducător în afară de aceştia care ar mai fi putut fi considerat "împărat puternic" la Ierusalim a fost Iosia, care s-a socotit destul de tare ca să rişte o bătălie cu oştirile Egiptului (2 Regi 13,29).

Bir, dare şi drept de trecere. Vezi la v.13.

Porunciţi. Însărcinarea este într-adevăr ciudată. Împăratul scrie unei provincii îndepărtate şi ordonă slujbaşilor ei să emită un decret. De ce nu a acţionat împăratul în nume propriu şi nu şi-a împlinit voinţa prin reprezentanţi care răspundeau în faţa lui şi care de obicei acţionau în numele lui? Se pare că această scrisoare împărătească se potriveşte numai pentru timpul când autoritatea împărătească din satrapia de "Dincolo de râu" era cât se poate de slabă şi depindea de orice slujbaşi care ar fi vrut să aleagă să-i fie loial. În plus, ar trebui să se noteze că permisiunea împărătească dată samaritenilor era limitată în scop şi timp. Scrisoarea le permitea să ordone ca lucrarea de rezidire de la Ierusalim să se oprească, dar nu le dădea voie să distrugă ceea ce fusese deja construit. De asemenea, împăratul îşi rezerva dreptul de a contramanda prezenta lui decizie printr-o alta. ulterioară.

O învoire. Pe cât se pare împăratul intenţiona să-i invite pe iudei să-şi susţină cauza, să-şi afirme loialitatea faţă de el, aşa cum se pare că făcuseră samaritenii, şi pe baza cărora să primească noi înlesniri imperiale. Astfel, scrisoarea constituia o poruncă imperială de suspendare temporară sau un ordin restrictiv.

Rehum. Cu privire la Rehum şi Şimşai şi titlurile lor, vezi la v.8.

Cu silă şi cu putere. La primirea scrisorii împăratului, vrăjmaşii iudeilor n-au pierdut timp pentru a acţiona în virtutea ei. Ei s-au dus de îndată la Ierusalim şi, printr-o manifestare ostentativă de forţe, i-au constrâns pe iudei să asculte de prevederile ei.

Atunci s-a oprit lucrarea. Se poate vedea că se realizase foarte puţin până în momentul când lucrarea s-a oprit din faptul că a fost necesar să se pună o nouă piatră de temelie în anul al doilea al lui Dariu, când a fost reluată construirea Templului (Hagai 2,18).

Nu era voia lui Dumnezeu ca lucrarea de reconstruire să înceteze. Credinţa activă a poporului ar fi fost sprijinită de puterea divină exercitată ca să ţină în frâu pe vrăjmaşii poporului Său.

Dariu. Dariu este forma grecească a numelui, care în ebraică era scris Dareyawesh. Forma veche persană este Darayavaush, în timp ce numele acesta este scris Darijâwush în textele babiloniene. În hieroglifele egiptene, în care nu apar vocalele, numele împăratului este scris Drjwsh, iar în inscripţiile aramaice avocalice Dryhwsh, Drywhsh sau Drywsh. Nu există nici o îndoială că este vorba de Dariu I, care a domnit între anii 522-486 î.Hr. După socoteala persană, al doilea an de domnie al lui Dariu a început la l Nisan (3 aprilie) 520 î.Hr., şi s-a sfârşit în ultima zi a lunii Adar (21 febr.) 519 î.Hr. (vezi p. 98, 99).

NOTA SUPLIMENTARĂ LA CAPITOLUL 4

Ezra 4, 6-23 vorbeşte despre împotrivirea vrăjmaşilor iudeilor "sub domnia lui Asuerus" şi despre o scrisoare de plângere "pe vremea lui Artaxerxe" care a adus un ordin împărătesc forţându-i pe iudei să oprească lucrarea de construire. Versetul 24 încheie capitolul cu această afirmaţie: "Atunci s-a oprit lucrarea Casei lui Dumnezeu la Ierusalim şi a fost oprită până în anul al doilea al domniei lui Dariu, împăratul perşilor".

La prima vedere, referirea aceasta la Dariu din v. 24 pare să fie o continuare a pasajului anterior (v. 5-23), şi dacă lucrurile stau astfel, "Asuerus" şi "Artaxerxe" au fost împăraţi care au domnit între Cir şi Dariu I. În conformitate cu aceasta, v. 24, care vorbeşte despre "anul al doilea la domniei lui Dariu", ar marca sfârşitul unei naraţiuni consecutive, cu referire la Dariu din v. 5, afirmând doar dinainte cât au durat dificultăţile care urmează să fie povestite în v. 6-23. Prin urmare, succesiunea împăraţilor din cap. 4 ar fi: Cir (v. 5), Asuerus (v. 6), Artaxerxe (v. 7), Dariu (v. 5.24). Cei care înţeleg în felul acesta cap. 4 atrag atenţia asupra faptului că istoria antică descoperă că doi împăraţi acoperă golul dintre Cir şi Dariu I, şi anume, Cambise şi falsul Smerdis (vezi p. 56, 57). Ei atrag atenţia de asemenea asupra faptului că Smerdis se pare că a fost cunoscut sub diferite nume, babilonienii numindu-l Bardiya, în timp ce autorii greci par să-l fi cunoscut nu numai sub numele Smerdis, dar şi de Merdis, Mardois, şi Tanuoxarkes sau Tanaoxares. De aceea, ei trag concluzia că Asuerus din v. 6 este Cambise şi Artaxerxe din v. 7 este falsul Smerdis.

Totuşi, astăzi se susţine în general că faptele descrise în cap. 4 nu sunt redate în ordinea lor cronologică, şi anume, evenimentele din v. 6-23 au avut loc mai târziu decât acelea din v. 1-5. 24. În continuare, se susţine că v. 24 şi naraţiunea din cap. 5 despre lucrarea lui Hagai şi Zaharia, care erau activi în anul al 2-lea al lui Dariu I, ar fi fost o continuare a secvenţei de evenimente întreruptă la cap. 4,5. Cei care iau poziţia aceasta insistă că nu aruncă o umbră asupra inspiraţiei; scriitorii biblici se abat adesea de la secvenţialitatea strictă în timp a naraţiunilor lor.

Cei care susţin că evenimentele din cap. 4 nu sunt prezentate în ordine cronologică subliniază faptul că succesiunea reală a numelor din v. 5-7 este: Cir, Dariu, Asuerus, Artaxerxe. De asemenea, ei subliniază faptul corolar al istoriei că cei doi împăraţi care au urmat lui Dariu I au fost Xerxe (fiind identificat în mod autorizat cu Asuerus sau Ahaşveroş al Esterei) şi Artaxerxe I. De aceea, ei afirmă că "pâra" din v. 6 a fost adusă la începutul domniei lui Xerxe, probabil când acesta a trecut prin Palestina în drumul spre Egipt, şi că "scrisoarea" din v. 7 a produs un edict nefavorabil din partea lui Artaxerxe I, acelaşi împărat care îl trimesese pe Ezra la Ierusalim printr-un decret extrem de generos.

Tocmai scrisoarea către Artaxerxe (v. 7) e cea care creează probleme de ambele laturi ale problemei identificării împăraţilor enumeraţi în v. 6.7. Cei care susţin că Asuerus şi Artaxerxe sunt Cambise şi, respectiv, Smerdis descoperă că se confruntă cu problema explicării numelor împăraţilor şi a faptului că scrisoarea de nemulţumire se ocupă doar de construirea cetăţii şi a zidurilor şi nu se referă deloc la înălţarea Templului. Pe vremea lui Smerdis, Templul se construia, dar nu este nici o dovadă biblică că zidurile erau construite, afară de cazul că se găseşte în Ezra 4, 7-23. Pe de altă parte, celor care privesc incidentul acesta al petiţiei ca având loc în timpul lui Artaxerxe I, li se cere să explice totala schimbare de atitudine a împăratului faţă de iudei, de la una favorabilă în anul al 7lea de domnie, la una defavorabilă lor într-un an necunoscut, şi iar la una favorabilă în anul al 20lea de domnie.

Întrucât mulţi cercetători biblici de azi susţin că Asuerus (v. 6) este Xerxe şi Artaxerxe (v. 7) este Artaxerxe I, sunt enumerate mai jos motivele care îi determină să aibă concepţia aceasta în folosul acelor cititori care doresc să studieze mai amănunţit această problemă:

1. Stabilirea identităţii lui Asuerus. Numele Asuerus [Ahaşveros] se găseşte în trei cărţi din VT: Daniel, Estera şi Ezra. Referirea lui Daniel la Ahaşveros ca tatăl lui Dariu Medul (cap. 9,1) poate fi trecută cu vederea aici, întrucât identitatea lui Dariu din Daniel n-a fost încă stabilită din rapoarte contemporane. Din această cauză stabilirea identităţii tatălui lui este la fel de nesigură. Ahaşveroş din Estera (cap. 1,1) este în general identificat cu împăratul pe care grecii îl numesc Xerxe. Ebraicul 'Achashwerosh este o transliterare mult mai potrivită a persanului Khshayârshâ sau a formei babiloniene Achshiyarshu decât este grecescul Xerxes. Nu trebuie să se uite că vocalele n-au apărut în manuscrisele Bibliei ebraice decât prin secolul al VII-lea d.Hr. De aceea, autorul evreu al Esterei a reprodus numai consoanele lui Khshayârshâ şi a scris 'Chshrwsh. Iudeii din Elefantina, Egipt scriau numele Chshy'rsh sau Chshyrsh în scrierea lor aramaică avocalică.

Ortografierea numelui Ahaşveros din Ezra 4,6 este aceeaşi în Estera şi din punct de vedere lingvistic dintre toţi împăraţii persani cunoscuţi se potriveşte doar cu Xerxe. Nu există nici o bază lingvistică pentru identificarea numelui Ahaşveros (Asuerus) cu Cambise. Numele lui Cambise apare în forma de Kambujiya sau Kabujiya în persana veche, Kambuşiya în elamită, Kambuziya în acadiană, Kambyţ în egipteana hieroglifică şi Kambyses în greacă. Iudeii din Elefantina ortografiau numele în scrierea lor aramaică avocalică Knbwzy. Este prin urmare imposibil de a pune semnul egal între forma ebraică 'Chswrwsh şi oricare transliterare a lui Cambise. Este de asemenea nejustificat să se presupună ca el era cunoscut sub un alt nume printre iudeii palestinieni. Numele lui apare pe numeroase tăbliţe cuneiforme babiloniene, pe inscripţii babiloniene în piatră, pe monumente hieroglifice egiptene, în papirusuri aramaice şi în lucrări istorice ale grecilor, dar totdeauna în forma Cambise.

2. Stabilirea identităţii lui Artaxerxe. Numele "Artaxerxe" apare în Biblie numai în cărţile lui Ezra şi Neemia. Istoria cunoaşte trei împăraţi persani cu numele acesta, numiţi Artaxerxe I, II şi III. Faptul că Artaxerxe din Ezra 7 (v. 1.7.11.21), Ezra 8,1 şi Neemia (cap. 2,1; 5,14; 13,6) trebuie identificat cu Artaxerxe I este arătat în notele suplimentare de la Ezra 7 şi Neemia 2. Astfel, discuţia de faţă se ocupă doar cu stabilirea identităţii lui Artaxerxe din Ezra 4,7.8.11.23 şi 6,14.

Ebraica ortografiază numele Artaxerxe în forma 'Artachshast', 'Artachshaśt' şi 'Artachshaśta'; persana veche, Ardakhcashca sau Artakshastrâ; babiloniana, Artakshatsu şi Artahshassu; elamita, Irtakshasha; hieroglifele Egiptene, 'Rtchshssh; şi frecvent în papirusurile aramaice ale iudeilor din Elefantina ortografierea este 'Rtchshssh. Aceste transliterări în diferite limbi se referă la cei trei împăraţi cunoscuţi ca Artaxerxe I, II şi III. Cititorul ar trebui să noteze următorul fapt: consoanele din diferite transliterări sunt fundamental aceleaşi şi numai vocalele se schimbă, o schimbare de importanţă secundară în cele mai multe limbi.

Cei care-l identifică pe falsul Smerdis cu Artaxerxe susţin că Smerdis a fost cunoscut sub nume extrem de diferite. Dar o cercetare atentă a numelor lui cunoscute în lumina regulilor lingvistice arată că nu este adevărat în cazul lui. Numele lui original, potrivit lui Dariu I, era Gaumata, dar el a pretins că e Bardiya, fratele lui Cambise, şi este numit doar cu numele acesta doar în rapoarte contemporane cunoscute. Numele acesta apare ca Birtiya în elamită, Barziya în acadiană, iar în papirusurile iudee de la Elefantina, Brzy (fără vocale).

Grecii l-au numit pe acest fals Bardiya "Smerdis". Dar "Bardiya" arată cu totul diferit de "Smerdis", dar deosebirea este mai mult aparentă decât reală. S-ul iniţial din Smerdis rămâne neexplicat. B-ul din Bardiya exprimat printr-un m în Smerdis respectă un fenomen lingvistic obişnuit, potrivit căruia în diferite limbi b, v şi m se schimbă adesea între ele. R şi d din Bardiya sunt păstrate neschimbate în forma greacă Smerdis, care conţine finalul grecesc is în locul persanului iya. E clar, deci, că numele Smerdis şi variantele lui Merdis şi Mardois, sunt numai variante transliterate ale lui Bardiya, nu nume diferite. Se spune mai departe că Tanuoxarkes al lui Ctesias şi Tanaoxares al lui Xenofon nu trebuie să fie identificaţi cu falsul Smerdis, ci cu adevăratul fiu al lui Cir, pe care Cambise l-a ucis şi care, potrivit cu Dariu, era adevăratul Bardiya. Cele două nume aparent diferite, Tanuoxarkes şi Tanaoxares, au acelaşi înţeles: "Cel cu trup de uriaş" şi sunt nume greceşti, care au fost date lui Bardiya, întrucât legendele lor îi atribuie un trup de uriaş. De aceea cei care se opun identificării lui Artaxerxe din Ezra 4 cu Smerdis susţin că nu există nici o dovadă că falsul Bardiya sau Smerdis a fost cunoscut ca Artaxerxe în timpul scurtei lui domnii sau ultereior.

3. Motive pentru succesiunea aparent ciudată a evenimentelor relatării. Autorul lui Ezra trebuie să fi avut un motiv temeinic să prezinte evenimentele din 4 în succesiunea respectivă. Capitolul, în forma aceasta, se ocupă de împotrivirea "vrăjmaşilor" faţă de iudeii reîntorşi. Trăind pe vremea lui Artaxerxe I, scriitorul nu s-a limitat să vorbească doar despre acţiunile ostile din timpul lui Zorobabel, ci a adăugat experienţe asemănătoare de dată mai recentă pentru a le arăta cititorilor săi că samaritenii, vrăjmaşii principali ai iudeilor, au lucrat împotriva lor cu întreruperi, încă de la încheierea exilului. Întâi, "au muiat inima poporului lui Iuda; l-au înfricoşat ca să-l împiedice să zidească" Templul în timpul domniei lui Cir şi a urmaşilor lui "până la domnia lui Dariu I" (Ezra 4,1-5). Mai târziu, "sub domnia lui Asuerus", fiul şi urmaşul lui Dariu I, s-a făcut o altă încercare ascunsă de a-i hărţui pe iudei (v. 6). În cele din urmă, i s-a trimis o scrisoare de învinuire lui Artaxerxe, împăratul sub care a trăit Ezra, în urma căreia lucrarea a fost oprită temporar de un decret imperial

(v. 7-23).

Doar după ce a relatat aceste diverse acte de ostilitate săvârşite de duşmanii poporului său în decursul unei perioade de aproape 90 de ani, Ezra a continuat relatarea sa legată la construirea Templului sub conducerea lui Zorobabel şi a lui Iosua. Prin urmare, v. 23 reia povestirea de acolo de unde fusese lăsată în v. 5 şi repetă unele dintre gândurile deja exprimate, pentru a-i conduce pe cititori înapoi la istorisirea care fusese întreruptă de v. 6-23.

Este demn de a se nota, în trecere, că Ezra prezintă dovezi documentare doar pentru unul dintre cele trei incidente ostile relatate în cap. 4. Natura acestor acte săvârşite din timpul lui Cir până la Dariu este arătată doar în termeni generali, dintre care mituirea "cu preţ de argint" a sfetnicilor împotriva lor este singura acuzaţie menţionată în mod clar. Cu privire la rezultatul "pârei împotriva locuitorilor din Iuda şi din Ierusalim" pe vremea lui Asuerus (v. 6) cititorul nu primeşte nici un fel de lumină. Incidentele acestea avuseseră loc înainte de vremea lui Ezra şi probabil nu mai existau documente legate de ele. Totuşi, faptul că se prezintă dovezi detaliate şi documentate despre evenimentele care avuseseră loc pe timpul lui Artaxerxe dă greutate concepţiei că Ezra fusese implicat în ele.

4. Explicarea schimbării politicii lui Artaxerxe faţă de iudei. Unul dintre motivele oferite pentru identificării lui Artaxerxe din Ezra 4, 7-23 cu Smerdis este acesta: Artaxerxe I al istoriei este cunoscut din Ezra 7 şi Neemia 2 ca un împărat care a arătat bunăvoinţă de două ori faţă de iudei, lucru care face ca purtarea sa faţă de ei să fie asemănătoare cu cea a împăraţilor persani anteriori. De aceea pare dificil de înţeles că el ar fi putut să se manifeste nefavorabil faţă de iudei, lucru pe care el l-ar fi făcut dacă ar fi Artaxerxe din Ezra 4. Pe de altă parte, e un fapt istoric că Smerdis a distrus temple care fuseseră susţinute de predecesorii săi de pe scaunul de domnie persan. Cu toate că afirmaţia lui Dariu că Smerdis, fostul mag, distrusese temple, se referă probabil în primul rând la sanctuarele lui Zoroastru, aceasta ar putea să cuprindă şi altele. De aceea, se susţine că este just să se tragă concluzia că Smerdis a emis un decret care a afectat defavorabil planul de construcţii al iudeilor din zilele lui Zorobabel, deşi nu există dovezi biblice sau nebiblice contemporane care să susţină plauzibil această idee.

Totuşi, motivele deja prezentate de identificare a lui Artaxerxe din Ezra 4 cu Smerdis nu sunt atât de puternice cum ar părea. Artaxerxe I istoric este cunoscut ca un personaj capricios şi nestatornic, care putea oricând să aibă o schimbare de atitudine. Un studiu istoric al vieţii lui ajută la înţelegerea modului cum dintr-un împărat binevoitor se transforma într-unul lipsit de înţelegere. Dintre diferitele istorisiri care relevă caracterul lui nestatornic şi imprevizibil, următoarele sunt reprezentativ:

Rebelului egiptean Inarus i se dăduse asigurarea solemnă că viaţa îi va fi cruţată dacă se predă. Primind garanţia aceasta, Inarus s-a predat, pentru ca totuşi mai târziu să fie omorât de Artaxerxe I. Actul acesta de perfidie împărătească, nedemn de un domnitor persan, a mâniat aşa de tare pe Megabizos, cumnatul lui, încât s-a răzvrătit împotriva coroanei, ca urmare imperiul a ajuns aproape de distrugere.

Odată, când împăratul a fost atacat pe neaşteptate de un leu, Megabizos s-a aşezat între ei şi a scăpat viaţa împăratului omorând leul. Totuşi, Artaxerxe, căruia pe cât se pare nu era deloc încântat că avusese nevoie de ajutorul cuiva într-o situaţie de pericol, şi-a pierdut cumpătul şi a ordonat ca Megabizos să fie omorât. În cele din urmă, a schimbat ordinul şi l-a exilat. Cu toate că, potrivit normelor vremii sale, Artaxerxe nu era un om rău, totuşi nu era demn de încredere, întrucât lucra sub imperiul impulsurilor capricioase, al simţămintelor şi impresiilor de moment. Prin urmare, Artaxerxe ar fi procedat în mod firesc, dacă după ce s-a arătat binevoitor faţă de iudei, într-o altă ocazie s-ar fi manifestat total opus.

Evenimentele relatate în Ezra 4, 7-23 corespund condiţiilor politice care existau pe timpul revoltei lui Megabizos, guvernator al provinciei de "Dincolo de Râu", de care aparţineau atât Samaria cât şi Iudea. Această rebeliune a început probabil pe la 448 î.Hr. şi a durat câţiva ani. Aceia care susţin că relatarea din pasajul acesta de Scriptură a avut loc în timpul lui Artaxerxe I atrag atenţia că se pare că numai în timpul acelei perioade împăratul persan ar fi tratat direct cu funcţionarii locali, ar fi primit scrisori de la ei şi le-ar fi trimis deciziile sale ocolind canalele obişnuite de comunicare ale sediului satrapului, aşa cum pare să fie cazul în aceste scrisori. Samaritenii ar fi folosit ocazia rebeliunii lui Megabizos ca să-l asigure pe împărat de loialitatea lor neîntreruptă şi în acelaşi timp ca să-i acuze pe iudei de rezidirea trădătoare a fortificaţiilor lor cu scopul clar de a se revolta împotriva împăratului. În acest caz, Artaxerxe, care se agăţa de orice mijloace i se ofereau ca să-l ajute în situaţia aceasta delicată, mai ales dacă putea concomitent să creeze nelinişte şi probleme pe teritoriul lui Megabizos, este posibil să fi aprobat cererea samaritenilor de a opri lucrarea iudeilor de re construire a Ierusalimului. Ca urmare, vrăjmaşii iudeilor, nemulţumiţi de permisiunea aceasta, aveau să se ducă la Ierusalim şi să folosească "forţa şi puterea" împotriva vecinilor lor pe care-i urau. Dacă cele spuse până acum reprezintă o reconstituire corectă a istoriei, atunci ele s-au întâmplat atunci când au fost dărâmate părţi din zidul parţial refăcut, iar unele din porţile terminate au fost arse de foc (Neemia 1,3).

5. Actele ostile din capitolul 4 tratează diferite subiecte. Natura "acuzaţiei" din timpul domniei lui Asuerus este necunoscută. În zilele lui Cir (v. 1-5) opoziţia faţă de lucrarea de construcţie provenea din faptul că ei rezideau Templul (vezi v. 1 şi 3). Motivul menţionat al vrăjmăşiei samaritenilor de pe vremea lui Artaxerxe era că iudeii rezideau cetatea şi zidul (vezi v. 12.13.16.21).

Unii comentatori care l-au identificat pe Artaxerxe din capitolul 4 cu Smerdis susţin că "zidul" din versetele 12.13.16 se referă doar la zidurile exterioare de apărare din jurul Templului. Totuşi, aceasta este o interpretare bazată nu pe fapte, ci pe ipoteze.

2. 6. Artaxerxe din cap. 6,14. În capitolul 6,14, Artaxerxe este menţionat ca unul dintre împăraţii persani a căror "poruncă" le-a îngăduit iudeilor să zidească şi să termine Templul. Se pare că nu nici nu poate fi vorba de a-l identifica pe acest Artaxerxe cu Smerdis, întrucât Smerdis a domnit mai puţin de şapte luni. Dacă drept răspuns la o scrisoare de plângere, el a emis un decret care oprea zidirea Templului, el trebuie să fi dat şi o altă "poruncă", favorabilă iudeilor, toate acestea în cuprinsul domniei lui de şapte luni, ceva cu totul improbabil. Pentru motivul acesta mulţi dintre comentatorii care au declarat că Artaxerxe din capitolul 4 este Smerdis, au declarat totuşi că Artaxerxe din cap. 6,14 este Artaxerxe I. Dar dacă Artaxerxe din cap. 6 este acelaşi cu Artaxerxe din cap. 7, şi acest fapt este în general acceptat, nu există temei biblic sau istoric pentru a-l identifica pe Artaxerxe din cap. 4 cu oricine altcineva decât cu Artaxerxe I.

Aceste şase puncte prezintă pe scurt considerentele oferite de cei care susţin că Asuerus din Ezra 4,6 este Xerxe şi că Artaxerxe din versetele 6-23 este Artaxerxe I.

Faptele istoriei şi raportul sacru concordă întotdeauna unele cu celelalte. Orice nepotrivire aparentă între cele două se datorează cunoştinţelor şi înţelegerii noastre mărginite în privinţa unei sau alteia.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-24 PK 567-573

1.2 �

PK 567

3 �

�

PK 568

1-5 �

1T 281

4 �

�

PK 594

4.5 �

PK 571

7 �

�

PK 572

21-24 �

PK 573

23 �

PK 594