1 În zilele acelea, când s-a înmulțit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau grecește cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărțirea ajutoarelor de toate zilele.

[Şi, KJV]. Mai de grabă, dar, deoarece versetul arată un contrast la cap.5,42.

În zilele acelea. Adică în zilele din cap. 5,41.42. Luca tratează aspectele istorice cu adevărat profesionalism. El a arătat creşterea bisericii sub puterea Duhului Sfânt, şi venirea masivă la credinţă a noilor credincioşi. El a arătat că economia bisericii, cel puţin pentru o vreme, a luat o formă obştească. Capitolul 6 arată unele din dificultăţile provenind din acest aranjament, dar acest aspect este la rândul său o introducere la experienţa lui Ştefan, care şi ea este o introducere la convertirea lui Saul din Tars şi la activităţile lui misionare ulterioare. Naraţiunea este clar istorică. Raportul cap.6 este strâns legat cu acela al cap. 5,14, dar lungimea intervalului dintre cele două evenimente este incertă.

S-a înmulţit. Expresia poate fi tradusă mai bine când numărul ucenicilor sporea vizibil, adică, prin adăugiri aproape zilnice. O atare creştere naturală urma să aducă probleme noi. Fusese un lucru simplu a purta grijă de nevoile familiei apostolice din punga pe care o purta Iuda. Era mai complicat, deşi nu imposibil, de a se purta de grijă grupei de credincioşi din Ziua Cincizecimii. Dar numărul membrilor din comunitatea creştină sporise atât de mult, încât purtarea de grijă faţă de acei în lipsă lua tot timpul apostolilor, stânjenindu-le misiunea de propovăduire.

Ucenicilor. Este prima dată când numele acesta este folosit cu privire la creştini în Faptele Apostolilor. Ucenicii Evangheliilor au devenit apostoli şi termenul de ucenici a trecut la credinciosul obişnuit.

Evreii care vorbeau greceşte. [Grecii, KJV; Eleniţi, Nitz]. Gr.hellenistai, Elenişti, adică evrei care vorbeau greceşte, sau Iudei Greci (RV). NT face deosebire cu grijă între aceştia şi hellenes, care erau greci de neam (Ioan 12,20). Eleniştii erau iudei din diaspora (vezi Coloseni V, p. 59,60; vezi Ioan 7,35; Fapte-2,8) care nu numai că vorbeau greceşte, dar şi absorbeau cultura greacă. Ei ar fi putut să fie iudei care fuseseră născuţi în ţările unde greaca era limba obişnuită, şi nu cunoşteau limba ebraică sau aramaică şi, în loc de a participa la serviciile divine ţinute în evreieşte, aveau propriile lor sinagogi în Ierusalim. S-ar fi putut să fie prozeliţi de limba greacă. În orice caz ei erau convertiţi de la Iudaism, deoarece până la data aceasta Evanghelia nu fusese prezentată neamurilor. Mare parte din convertiţi din Ziua Cincizecimii trebuie să fi aparţinut grupei acesteia, ca şi Barnaba (cap. 4,36) şi alţii ale căror nume sunt pomenite în sens special în naraţiune (cap. 6,5).

Aceşti iudei elenişti citeau versiunea LXX a VT, versiune cel mai deseori citată în NT. Ei erau cât se poate de zeloşi, în contrast cu mulţi din iudeii locali. Ei veneau cu mult zel ca să se închine în locurile sfinte ale Ierusalimului, în timp ce pentru iudeii Palestinieni curţile Templului erau prea adesea locuri obişnuite (cf. cap. 21,27,28). Tradiţia iudaică rabinică se îngrija de spunerea mărturisirii shema, mărturisire ebraică a lui Iehova (Deut. 6,4), în greaca elenistică. Vezi Vol. V,

p.57.

Cârteau. [Murmurau, KJV; Se făcu cârtire, Nitz]. Nu e numai o plângere măruntă, ci un protest destul de vehement pentru a îndreptăţi o preocupare serioasă. Relatarea nu aduce nici o învinuire apostolilor, deoarece ei nu meritau aşa ceva. Brusca creştere în numărul membrilor depăşise resursele lor şi precipitase dificultatea.

Evreilor. Aceştia erau iudei care, în contrast cu Eleniştii, fuseseră născuţi în Palestina şi locuiau acolo şi vorbeau limba (aramaică) pe care NT o numeşte ebraică (vezi cap. 22,2). Vezi Vol. I, p.30.

Văduvelor lor. Adică ale eleniştilor. Întrucât iudeii palestinieni erau în majoritate veniţi de curând în biserică, cei nevoiaşi dintre elenişti s-ar fi putut ca fără nici o intenţie rea să fi fost lăsaţi fără asistenţă, din cauza deosebirii de limbă şi obiceiuri. Purtarea de grijă faţă de văduve este subliniată în Scriptură (vezi Exod 22,22; Deut.14,29; Isaia 1,17; Luca 18,3). Aici referirea poate fi la ajutorarea tuturor persoanelor sărace şi nevoiaşe. Evident economia obştească din biserică cerea vreun fel de supraveghere organizată a fondului comun care fusese creat (Fapte 4,32). Mai târziu, biserica a alcătuit reguli pentru ajutorarea văduvelor ei (1 Tim. 5,3-16).

Împărţeala ajutoarelor. [Slujire, KJV; Nitz]. Gr. diakonia, slujirea, servirea, tradus împărţeală în RSV, şi ajutorarea în cap.11,29. Cuvântul e înrudit cu diakonos slujitor, sau diacon. Ajutorul acesta era dat zilnic. Din cauza nevoilor presante şi poate din lipsă de spaţiu de depozitare era fără îndoială necesar să se împartă ajutorul în fiecare zi şi poate din diferite puncte ale oraşului. Probabil era un curent continuu de daruri care intrau şi de donaţii care erau date. Solicitarea asupra timpului apostolilor trebuie să fi fost mare. Dar nu e nici o indicaţie că apostolii erau vinovaţi de favoritism sau de neglijenţă sau că era cultivat vreun resentiment contra lor.


2 Cei doisprezece au adunat mulțimea ucenicilor și au zis: „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese.

Cei doisprezece. Matia era evident cel de al doisprezecelea apostol (vezi cap. 1,24-26).

Au adunat mulţimea. Când apostolii au auzit plângerile şi şi-au dat seama de seriozitatea lor şi, pe cât se pare, s-au apărat. Ei au acţionat prompt. Poate că şi-au adus aminte de precedentul stabilit de Moise (Exod 18,25) şi, ca şi el, s-au hotărât să delege autoritatea. Prin mulţimea ucenicilor nu e de presupus că fiecare creştin din Ierusalim şi din împrejurimile lui a trebuit să vină la o adunare, ci că a fost convocată o adunare specială la care au venit toţi cei care au putut şi în faţa cărora apostolii au prezentat problema şi planul lor. Fondul cu privire la distribuirea căruia se ridicaseră plângeri, fusese făcut prin contribuţia multora şi de aceea fiecare persoană trebuia să fie atent cercetată. De la procedura aceasta a apărut mai târziu în mod natural forma reprezentativă de cârmuire bisericească (AA 96).

Potrivit. [Motiv, KJV]. Gr. areston, plăcut, dând ideea că nu e potrivit ca apostolii să cheltuiască atât de mult timp cu chestiuni materiale şi de afaceri. Lăsăm. Gr. kaaleipo, a părăsi, a abandona. Cuvântul grecesc este emfatic, şi sugerează că mare parte din timpul apostolilor fusese luat de îngrijirea celor nevoiaşi. Cuvântul. Cei doisprezece recunoşteau răspunderea lor de căpetenie – să servească Cuvântul

lui Dumnezeu prin predicare şi învăţătură. Să slujim la mese. În sinagogile iudaice trei bărbaţi erau numiţi spre a se îngriji de săraci.


3 De aceea, fraților, alegeți dintre voi șapte bărbați, vorbiți de bine, plini de Duhul Sfânt și înțelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta.

De aceea. Mai de grabă, dar, ci. Alegeţi. [Vedeţi; KJV]. Cei doisprezece au pus în mod serios răspunderea pe umerii credincioşilor, care trebuia să facă o alegere dintre ei.

Şapte bărbaţi. Era logic ca apostolii să se gândească la numărul şapte. Era un respect general pentru numărul acela printre iudei. În vremurile mai târzii, cel puţin, şapte era numărul persoanelor chemate să administreze treburile publice în oraşele iudaice (Talmud, Megillah 26a, ed. Soncio, p.157). Mai simplu, se prea poate să fi fost nevoie numai de şapte bărbaţi la data aceea.

Bărbaţii numiţi în felul acesta nu sunt numiţi diaconi în NT. Când sunt pomeniţi din nou, ei sunt numiţi cei şapte (cap. 21,8) aproape ca şi cum ar fi fost o grupare distinctă. Dar ei erau grupa care avea să fie numită diaconi (AA 89,90), şi funcţiunile lor erau similare cu acelea ale diaconilor descrişi mai târziu de Pavel (vezi 1 Tim. 3,8-13). În unele biserici ca Roma, numărul diaconilor era mai târziu fixat la şapte (Eusebiu, The Ecclesiastical History, vi, 43,11). Conciliul din Neo-Cezarea (anul 314 d.Hr.; Canonul 14) cerea şapte diaconi într-o localitate. Mulţi comentatori consideră că cei şapte bărbaţi aleşi aici corespund cu prezbiterii menţionaţi în Fapte 11,30; 14,23 şi mai departe. Vezi 25; AA 89,90.

Vorbiţi de bine. [Cu nume bun, KJV; Dovediţi cu bună purtare, Nitz]. Literal, atestaţi, sau având mărturie dată lor. Adică având un nume bun printre semenii lor (cf. 1 Tim. 5,10). Cuvântul este redat vorbit de lume în Fapte 10,22. Situaţia în nici un caz nu ar fi fost mai bună, dacă nu ar fost chemaţi oameni cu o poziţie impecabilă la sarcina unei împărţeli echitabile. Ei trebuiau să fie oameni cinstiţi şi capabili, acceptaţi de semenii lor. În ce priveşte lista calităţilor diaconilor ca şi ale prezbiterilor (episcopii), vezi 1 Tim. 3,1-14; Tit 1,5-11.

Plini de Duhul Sfânt. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) exprimarea plină de duh. Totuşi, vers.5 declară că unul din cei şapte, Ştefan, era plin de Duhul Sfânt. Era lucru cât se poate de important ca pentru această primă treaptă de dezvoltare în organizaţia bisericii dincolo de apostolat să fie aleşi oamenii corespunzători. Pe lângă un nume bun se aştepta ca fiecare să aibă umplerea cu Duhul Sfânt. Evident că cei adunaţi înţelegeau că lucrarea Duhului Sfânt trebuie să fie mai extinsă decât simplul dar al profeţiei şi al limbilor.

Înţelepciune. Nu numai că oamenii trebuiau să fie capabili de a se îngriji de nevoile spirituale ale săracilor, ci ei trebuiau să dea pe faţă bun simţ, discernământ, economie şi înţelepciune în lucrarea lor. Pavel considera înţelepciunea ca un dar al Duhului (1 Cor. 12,8). Iacov o accentuează ca pe un dar de la Dumnezeu (Iacov 1,5), care să fie însoţită de o bună purtare sau conversaţie (Iacov 3,13). În Faptele Apostolilor, în afară de versetul acesta, cuvântul înţelepciune e folosit numai cu privire la Fapte 6,10 sau de către Ştefan (cap. 7,10.22). Despre el se spune şi că era plin de credinţă (cap.6,5).

Pe care îi vom pune. [Pe care îi putem pune, KJV]. Literal, pe care îi vom pune. Apostolii erau dornici să numească în slujbă pe bărbaţii aleşi de către fraţi. O astfel de atitudine promova încrederea reciprocă între conducători şi popor.


4 Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune și în propovăduirea Cuvântului.”

Dar noi. [Dar noi, KJV]. În contrast hotărât cu cei şapte.

Vom sta necurmat. [Ne vom da continuu, KJV]. Sau, vom stărui. Acelaşi cuvânt este folosit de mai multe ori, descriind purtarea serioasă din partea primilor creştini (cf. cap. 1,14; 2,42.46).

În rugăciune. Aceşti oameni evlavioşi, cu amintirea vieţii de rugăciune a lui Hristos încă proaspătă în mintea lor, puneau nevoia de rugăciune pe locul întâi în lista lor. Dar trebuie să se reţină că rugăciunea cuprinde atât cultul public al bisericii, cât şi devoţiunea personală.

Propovăduirea. [Servirea, KJV; Slujirea, Nitz]. Gr. diakonia, acelaşi cuvânt ca acela folosit în vers.1. Cei şapte urmau să dea binecuvântările materiale, în timp ce cei doisprezece urmau să dea hrană spirituală din Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrul acesta îl făceau prin predicare şi diferite forme de învăţare. Aceasta arată clar ce însemnează să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu (vers.2).


5 Vorbirea aceasta a plăcut întregii adunări. Au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena și pe Nicolae, un prozelit din Antiohia.

Plăcut. Evident, nu fusese nici o intenţie de a lipsi sau neglija pe nimeni şi acum era o bucurie generală că problema fusese recunoscută şi se găsise o soluţie acceptabilă.

Au ales. Vezi vers.3. Numele celor şapte aleşi sunt greceşti şi e cu putinţă ca purtătorii numelor să fi fost greci (vezi v. 1). Totuşi, mulţi iudei purtau nume greceşti, chiar şi printre apostoli, ca de pildă Andrei şi Filip (vezi Marcu 3,18). În plus, nu e nici o dovadă că cei şapte şi-au limitat lucrarea la credincioşii de limba greacă. În ce priveşte lucrarea lor de mai târziu, mai auzim numai de Ştefan şi de Filip.

Ştefan. Gr. Stephanos, cunună, diademă, cunună de biruinţă. Numele acesta nu era neobişnuit, şi apare pe o inscripţie antică.

Tradiţia spune că Ştefan şi Filip făcuseră parte din cei şaptezeci, trimişi în fiecare cetate şi sat pentru a vesti că Mesia venise (Luca 10,1-11). E posibil ca Samaria să fi fost locul unde lucraseră ei (vezi Luca 10,1). Iudeii elenişti erau probabil mai bine primiţi în Samaria decât iudeii palestinieni, şi lucrul acesta poate ar explica trimiterea lui Filip ca evanghelist la samariteni (Fapte 8,5).

Filip. Gr. Philippos, iubitor de cai, (vezi Marcu 3,18). Numele era şi al unuia din cei doisprezece şi a doi dintre fiii lui Irod cel Mare. El fusese obişnuit în casa domnitoare a Macedoniei în secolele de mai înainte. Nimic nou nu se cunoaşte cu privire la istoria anterioară a lui Filip, existând numai tradiţia că făcuse parte din cei şaptezeci (vezi Ştefan). Pavel l-a vizitat în Cezarea (Fapte 21,8) şi era probabil de mult conducător al acelei biserici de acolo. Faptul că Filip avea patru fete mari la data vizitei lui Pavel sugerează că el era deja căsătorit la vremea numirii lui în slujbă.

Pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena. Despre aceşti patru nu se ştie nimic şi nici nu există nimic pe care să se construiască o presupunere. Pe Nicolae. Gr. Nikolas, Stăpân al poporului. Cel dintâi creştin neiudeu al cărui nume e relatat.

Un prozelit. Fără îndoială că Nicolae era un prozelit al neprihănirii, care acceptase deplin iudaismul. Şi deci ar fi fost bine întemeiat în religia iudaică. Vezi Vol. V, p.62. Cu privire la tradiţia că acest Nicolae a fost întemeietorul sectei Nicolaiţilor vezi Vol. VI, p.58; vezi Apoc.2,15.

Antiohia. Această cetate siriană (vezi harta p. 226), cu mulţi iudei, avea legături strânse cu Palestina. Irod cel Mare, construise o splendidă colonadă de-a lungul uliţei principale. Un interes special este ataşat la faptul că Nicolae provenea din Antiohia, întrucât e locul unde creştinii şi-au primit pentru prima dată numele (cap. 11,26). Cetatea aceasta a devenit mai târziu sediul central al lucrării misionare timpurii a bisericii (vezi cap. 11,19).


6 I-au adus înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, și-au pus mâinile peste ei.

I-au adus. [Pe care i-au pus, KJV; Pe care-i înfăţişaseră, Nitz]. Probabil pentru examinare, instruire, şi natural pentru hirotonire.

Sau rugat. Versiunea greacă lămureşte că apostolii s-au rugat înainte de a pune mâinile pe cei şapte bărbaţi aleşi. Biserica primară nu a făcut nici un pas major fără să se roage mai întâi (vezi cap.1,14.24; 2,42).

Şi-au pus mâinile. Aceasta este prima menţionare a actului în NT. În VT, totuşi, el fusese deja folosit pentru actul binecuvântării (vezi Gen. 48,13.14) la consacrarea preoţilor (vezi Num. 8,10) şi la consacrarea lui Iosua (vezi Num. 27,18.23). Însemnătatea aceasta a actului nu era recunoscută iudeului credincios. Pentru creştin era importantă prin faptul că Domnul adesea vindeca pe bolnavi, punându-Şi mâinile peste ei (Marcu 6,5; Luca 4,40; 13,13; cf. Marcu 16,18). La fel, El a binecuvântat copiii (Matei 19,15). Apostolii, deci, aveau un bun precedent pentru binecuvântarea şi consacrarea celor şapte, prin punerea mâinilor. Ei au continuat să folosească metoda aceasta în situaţii asemănătoare, aşa cum se poate vedea în Fapte 8,17; 13,3; 19,6. În biserica apostolică au fost puse mâinile peste bărbaţi cu prilejul hirotonirii în lucrarea de slujitori ai Evangheliei (1 Tim. 4,14; 5,22; 2 Tim. 1,6). Reiese din Evrei 6,2 că practica punerii mâinilor care s-a cristalizat într-o procedură acceptată în organizaţia bisericească ar trebui să însemne o strânsă legătură spirituală între Domnul şi cel peste care sunt puse mâinile (AA 161,162).


7 Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulțea mult în Ierusalim, și o mare mulțime de preoți veneau la credință.

Se răspândea. Mai de grabă, se răspândea mereu, indicând o creştere treptată, dar continuă. Afirmaţia lasă să se înţeleagă mai mult decât creşterea numerică menţionată în propoziţia următoare. Ceea ce se răspândea era cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu aici se referă la învăţăturile lui Hristos, aşa acum erau expuse de apostoli. Versetele următoare arată că cei şapte erau activi în lucrare de învăţătură. Lucrarea diaconilor şi în deosebi a lui Ştefan, marchează o expansiune şi dezvoltare definită a proclamării creştine (vezi cap. 6,8; 8,5).

Numărul ucenicilor. Creşterea bisericii fusese extraordinară: S-au adăugat aproape trei mii de suflete (cap.2,41); Domnul adăuga, în fiecare zi, la numărul lor (v. 47); mulţi… au crezut; …aproape la cinci mii (cap. 4,4); numărul celor ce credeau… se mărea tot mai mult (cap. 5,14). Acum numărul membrilor bisericii se înmulţea mult în Ierusalim.

O mare mulţime de preoţi. [O mare grupă de preoţi, KJV]. Faptul afirmat aici este plin de însemnătate. Pe cât se ştie, nici unul din urmaşii nemijlociţi ai lui Hristos nu a fost preot şi nici un preot nu e numit printre primii convertiţi. Cineva ar fi aşteptat ca unele din vorbele clare ale apostolilor şi ale diaconilor să fi trezit vrăjmăşia tuturor preoţilor. Şi fără îndoială mulţi din ei au devenit ostili. Dar sub puterea Duhului Sfânt, a atras o mare mulţime din ei la Hristos.

Veneau. [Erau ascultători, KJV]. Mai de grabă, stăruiau în a fi ascultători, sugerând un continuu şir de preoţi convertiţi. În ce priveşte ascultarea necesară vezi cap. 5,32.

Credinţă. Opinia este împărţită în ce priveşte corecta interpretare a expresiei ascultători la credinţă. Vederea obiectivă susţine că credinţa se referă la suma doctrinelor creştine la care preoţii îşi dădeau asentimentul şi prin care ei şi-au rânduit viaţa (cf. Fapte 13,8; 14,22; 16,5; Gal. 1,23). Mulţi comentatori totuşi cred că credinţă aici este folosită în sensul ei subiectiv şi că Luca vorbeşte de preoţi ca manifestând credinţa în Isus Hristos. Aceasta armonizează cu uzul NT (cf. Fapte 24,24; Rom. 1,5; 16,26; Gal. 3,2). O asemenea credinţă cuprindea doctrina creştină, deoarece tocmai această învăţătură face în stare pe cineva să manifeste o credinţă inteligentă în Isus. Compară Rom. 1,5.


8 Ștefan era plin de har și de putere și făcea minuni și semne mari în norod.

Plin de har şi de putere. [Plin de credinţă şi putere, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) exprimarea plin de har şi de putere, deşi v. 5 afirmă că Ştefan era plin de credinţă. Harul nu era numai atributul divin la solia Evangheliei (cf. cu Ioan 1,14.16) ci harul şi frumuseţea de caracter însoţiseră solia Evangheliei prezentată de El (Luca 4,22). Puterea era aceea a săvârşirii de minuni. Pare că Ştefan avea darurile Duhului cum aveau şi cei doisprezece.

Minuni şi semne. [Minuni şi miracole, KJV]. Sau, minuni şi semne (vezi cap.2,19). Minunile acestea demonstrau puterea pe care o avea Ştefan. Nu se ştie cât de mult timp a trecut între hirotonirea lui Ştefan şi martirajul său, dar nu putea să fi fost o perioadă lungă.


9 Unii din sinagoga numită a izbăviților, a cirinenilor și a alexandrinilor, împreună cu niște iudei din Cilicia și din Asia, au început o ceartă de vorbe cu Ștefan;

[Se sculaseră, KJV; Nitz]. Vezi cap.5,17.

Sinagoga. Vezi Vol. V, p.56,57. O sinagogă putea fi înfiinţată de zece adulţi. La o dată mai târzie erau 12 sinagogi în Tiberiada şi tradiţia vorbeşte cu destulă exagerare despre 480 de sinagogi în Ierusalim. Cât de netemeinică ar putea fi această cifră din urmă, dar cel puţin sugerează marele număr din capitală.

Izbăviţilor. [Libertinilor, KJV; Nitz]. Pasajul prezent este neclar cu privire la obârşia iudeilor care alcătuiau sinagoga libertinilor. Pasajul poate fi tradus: sinagoga numită [sinagoga] libertinilor şi cirenienilor şi a alexandrinilor. Aceasta ar putea lăsa să se înţeleagă că era numai o sinagogă, dintre închinătorii căreia unii erau oameni eliberaţi, dar ceilalţi erau din Cirene şi Alexandria. Totuşi, traducerea aceasta ar putea fi înţeleasă că sinagoga era alcătuită numai din libertini şi că ceilalţi menţionaţi erau grupuri de iudei neorganizaţi ca sinagogi, dar clasificaţi după locurile lor de origine. Dacă oricare din interpretările acestei traduceri este corectă, libertinii s-ar putea să fi fost copii de ai iudeilor care fuseseră duşi captivi din Palestina la Roma, de Pompei, în anul 63 î.Hr., şi care ulterior fuseseră făcuţi liberi (libertini) de către cei care-i luaseră prizonieri.

Totuşi, e cu putinţă o altă traducere a acestui pasaj: sinagoga numită [sinagoga] libertinilor, alcătuită atât din cirenieni cât şi din alexandrini. Aceasta ar identifica pe libertinii care o alcătuiau ca provenind din Cirene şi Alexandria, ambele localităţi în care era o populaţie neobişnuit de numeroasă.

Dovezile arheologice arată că era cel puţin o sinagogă în Ierusalim înainte de anul 70 d.Hr. care era folosită de iudeii elenişti. S-a descoperit la Ierusalim o inscripţie greacă vorbind de construcţia unei sinagogi de un anumit Theodotus, care era intenţionată în deosebi pentru folosul iudeilor din Diaspora. Inscripţia zice:

Theodotus, [fiul lui] Vettenus, preot şi conducător al sinagogii, fiu al unui conducător de sinagogă, nepot al unui conducător de sinagogă, a construit sinagoga pentru citirea Legii şi pentru învăţarea poruncilor, şi camera de oaspeţi, şi odăile, şi aprovizionările cu apă, pentru găzduirea acelora din ţările străine care au nevoie, [sinagogă] pe care au întemeiat-o părinţii săi şi prezbiterii şi simonizii (vezi Adolf Deissmann, Light From the Ancient East, p. 439-441).

Deşi lucrul acesta nu poate fi dovedit, e posibil că sinagoga aceasta să fi fost aceea a libertinilor menţionată în pasajul prezent. Dacă lucrul acesta este adevărat sau nu, inscripţia mărturiseşte despre existenţa uneia asemenea sinagogi eleniste în Ierusalim ca aceea cu ai cărei membri Ştefan a venit în contact.

Cirienilor. Era o numeroasă populaţie iudaică în Cirene, pe coasta de nord a Africi, între Egipt şi Cartagina. Iosefus (Antiquities, XIV.7.2 [115]) citează pe Strabo, geograful clasic, ca afirmând că erau patru categorii de cetăţeni în statul Cirene, dintre care iudeii erau una dintre ele. Iudeii cirenieni fuseseră vestiţi pentru darurile generoase pe care le-au trimis la Templul din Ierusalim şi apelaseră la Cezar August pentru protecţie contra neregularităţii în impozitele puse de guvernatorii care căutase să intercepteze darurile (ibid. xvi.6.5). Simon din Cirene, care a purtat crucea lui Hristos, pare că era un astfel de iudeu (vezi Matei 27,32). Iudei cirenieni erau de faţă în Ziua Cincizecimii (Fapte 2,10), şi astfel de iudei sunt menţionaţi ca predicând Evanghelia la neamuri în Antiohia din Siria (cap.11,20).

Alexandrinilor. Mai de grabă, din Alexandrini. Probabil că în nici o altă cetate a imperiului, cu excepţia Ierusalimului şi poate a Romei, nu erau iudeii mai numeroşi ca în cetatea Alexandria (vezi Vol. V, p.59). Populaţia iudaică de acolo pe vremea apostolilor e apreciată la 100.000. Aveau propriul lor cartier, alcătuit din două din cele cinci subîmpărţiri ale cetăţii Alexandria. Ei erau guvernaţi de un etnarh propriu (Iosif, Antiquities, xiv.7.2. [117]), ca şi cum ar fi construit o republică autonomă. Cârmuitorii lor romani îi recunoşteau ca cetăţeni (ibid., 10.1 [118]). În Alexandria a fost tradus VT în limba greacă (vezi Vol. 1, p.39). Filo, filosoful şi scriitorul iudeu, a trecut pe acolo în cursul primului secol creştin şi cetatea era şi locul de naştere al lui Apolo (cap.18,26).

Cicilia. La colţul de sus al Asiei Mici, cu Tars ca unul din oraşele lui principale, Cicilia era ţara de naştere al lui Pavel. Aici trăiau mulţi iudei, descendenţi ai celor 2.000 de familii pe care Antioh cel Mare le adusese în Asia Mică (Iosif, Antiquities, xii.3.4 [149,150]) pentru a asigura vasalitatea provinciei faţă de el şi poate pentru a ajuta la apărarea ei. Este evident din cap. 7,58-60 că Saul din Tars era în Ierusalim pe vremea aceea şi pare ca el să fi fost unul din cei care au avut ceartă de cuvinte cu Ştefan. Fără îndoială, argumentele puternice ale lui Ştefan au mâniat pe Saul la împotrivire dârză, deşi e dovedit că în mod inconştient era atras de ei (AA 101).

Asia. În NT aceasta se referă la provincia romană aşezată în ceea ce este acum Asia Mică. Ea cuprindea locuri care mai înainte fuseseră cunoscute sub numele de Lydia şi Ionia, cu Efes ca cetate principală. Iudei din Asia fuseseră prezenţi la Ziua Cincizecimii (cap.2,9). Aceşti Iudei mai târziu şi-au demonstrat zelul în apărarea sfinţeniei Templului (cap.21,27).

Ceartă de vorbe. [Dispută, KJV; Întrebându-se, Nitz]. Literal, căutând laolaltă, întrebându-se, disputând. Disputa fusese iniţiată de iudeii din Diaspora. Aceştia erau oameni care veniseră la Ierusalim cu un spirit profund de devoţiune căci cu cât oamenii sunt mai departe de centrul de închinare, cu atât sunt mai zeloşi. Trebuie să fi fost ceva în învăţăturile lui Ştefan care îi făcea să creadă că el subestima importanţa Templului din Ierusalim (vezi cap. 6,13; 7,1). Combatanţii, venind din sinagogile lor, urmau să fie bine echipaţi pentru a discuta chestiuni teologice cu creştinii.


10 dar nu puteau să stea împotriva înțelepciunii și Duhului cu care vorbea el.

Nu puteau să stea împotrivă. [Nu erau în stare să reziste, KJV; Nu erau în stare a se împotrivi, Nitz]. Literal, nu erau tari ca să stea împotrivă. Experienţa aceasta împlinea făgăduinţa lui Hristos faţă de urmaşii Săi (Luc.21,15).

Înţelepciunii. Compară cu ves.3. În Evanghelii, înţelepciunea este atribuită Domnului (Matei 13,54; Luca 2,40.52), şi Matei 12,42 vorbeşte despre înţelepciunea lui Solomon. Dar Ştefan era cel dintâi învăţător din noua societate căruia îi era atribuită în felul acesta deosebit înţelepciunea. La un scriitor atât de atent ca Luca, cuvântul trebuie să aibă o însemnătate specifică. El sugerează că Ştefan poseda o deosebit de clară viziune a adevărului şi o capacitate de a scoate la lumină adevăruri mai înainte neînţelese.

Duhului. Referirea de aici este la energia inspirată cu care vorbea Ştefan. Compară cu Ioan Botezătorul, care lucra în duhul şi puterea lui Ilie (Luca 1,17).


11 Atunci au pus la cale pe niște oameni să zică: „Noi l-am auzit rostind cuvinte de hulă împotriva lui Moise și împotriva lui Dumnezeu.”

Au pus la cale. [Au uneltit, KJV; Puseseră înadins, Nitz]. Gr. hupoballo, a pune sub. Cuvântul era uneori folosit pentru actul de a instiga sau a instrui un agent secret. Compară RSV, au instigat în taină.

Cuvinte de hulă. Vezi Matei 12,31. Acuzaţia este mai explicită în Fapte 6,13. Acuzaţia se sprijină pe o răstălmăcire a adevărului, aşa cum fusese cea contra lui Isus Hristos care a fost acuzat de hulă (vezi Matei 26,65) numindu-Se Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se egal cu Dumnezeu (Matei 26,63.64; Ioan 5,18) şi ameninţând să nimicească Templul (Matei 26,61). Fiecare dintre aceste acuzaţii erau dezvoltate din cuvinte pe care Isus le spusese de fapt. Ştefan se poate să fi spus lucruri care păreau să dea o bază acuzaţiilor. Se poate ca el să fi învăţat că încetase nevoia de un templu (cf. Fapte.7,48), la fel cum Isus arătase în vorbirea Lui cu femeia din Samaria (Ioan 4,21). Aceasta ar fi atacat însăşi temeliile iudaismului şi urma în mod natural să trezească o opoziţie puternică. În faţa unei astfel de învăţături, saducheii şi fariseii urmau să se unească în împotrivire. Pedeapsa pentru hulă era moartea prin împroşcarea cu pietre (Lev. 24,16).

Moise. Adică, sistemele pe care le instituise Moise, aşa cum sunt relatate în Pentateuc. Notaţi că Moise e menţionat înainte de Dumnezeu. Legaliştii erau mai preocupaţi de ceremoniile lor decât de Dumnezeul lor.


12 Au întărâtat norodul, pe bătrâni și pe cărturari, au năvălit asupra lui, au pus mâna pe el și l-au dus în sobor.

Au întărâtat. Literal, au aruncat în comoţiune. Prin mijlocul acestor acuzaţii mincinoase ei au provocat pe oameni în mijlocul cărora Ştefan săvârşise minuni (cf. vers.8). Bătrâni. Aceştia erau deja incitaţi contra apostolilor (cap. 4,5-7), şi ar fi avut nevoie de puţină încurajare pentru a se întoarce contra lui Ştefan. Au năvălit. Pe neaşteptate, aşa cum cărturarii şi fariseii au năvălit asupra lui Isus în Templu (Luc.20,1). Au pus mâna pe el. [Îl târâră cu sila, Nitz].

Sinedriu. [Consiliu, KJV]. Ca şi la Isus, audierea înaintea consiliului a precedat un sfârşit violent (cap. 7,57). Notaţi cât de mult se aseamănă experienţa de martir a lui Ştefan cu aceea a Domnului său.


13 Au scos niște martori mincinoși care au zis: „Omul acesta nu încetează să spună cuvinte de hulă împotriva acestui Locaș Sfânt și împotriva Legii.

Martori mincinoşi. Vezi vers.11.

Omul acesta. Spus cu dispreţ, probabil cu sarcasm.

Cuvinte de hulă. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) omiterea lui de hulă.

Împotriva acestui locaş sfânt. Adică, Templul şi vecinătatea lui imediată (vezi cap.3,1).

Legii. Ştefan trebuie să fi încercat, ca şi Isus (Matei 5,17-19), şi aşa cum a făcut Pavel mai târziu (Fapte 24,14-16; 25,8), să explice că învăţătura creştinismul nu va introduce nici o schimbare în principiile morale fundamentale ale legii pe care iudeii o iubeau atât de mult. Cu toate acestea era clar că proclamarea cu privire la Mielul lui Dumnezeu implica sfârşitul sistemului sacrificial aşa cum e schiţat în lege. O astfel de predică urma să fie interpretată ca fiind distrugătoare a tot ceea ce iudeii preţuiau.


14 În adevăr, l-am auzit zicând că acest Isus din Nazaret va dărâma Locașul acesta și va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat Moise.”

L-au auzit zicând. Învăţăturile lui Ştefan s-ar fi putut să fie greşit înţelese de către cei oneşti şi erau evident greşit aplicate de cei neoneşti. Lucrul acesta nu este rareori cazul în chestiuni care duc la dispută religioasă.

Acest Isus. Din nou o referire dispreţuitoare, deşi de pe buze creştine numele trebuie să fi sunat frumos (cf. cap. 2,22). Notaţi cum mărturia falsă a pus în seama lui Ştefan continuarea propriei predici a lui Hristos.

Va dărâma Locaşul acesta. [Va nimici locul acesta, KJV; Nitz]. Compară Matei 24,2; 26,61; 27,40. Cuvintele lui Hristos repetate de Ştefan, făcuseră o impresie dăinuitoare asupra minţii acuzatorilor. În plus, deşi învăţau că Hristos era mort, ei erau preocupaţi că El ar distruge Templul schimbând obiceiurile la un oarecare timp în viitor.

Va schimba obiceiurile. Acuzaţia aceasta probabil a fost forţată de farisei, deoarece se ocupă de obiceiuri (vezi Vol. V, p.51,52). Acuzaţia, deşi adusă împotriva lui Ştefan, e încă legată de Isus din Nazaret şi de învăţăturile Lui. Ei deja acuzaseră pe Ştefan cu privire la Templu şi lege (vers.13). Acum îl acuzau cu privire la obiceiurile care se adunaseră în jurul Templului şi a legii. Ei pretindeau că acestea le fuseseră date de Moise, dar o astfel de pretenţie nu era adevărată. Restricţii supărătoare fuseseră îngrămădite asupra oamenilor, mai ales după reîntoarcerea din robie din anul 536 î.Hr., cam la o mie de ani după epoca lui Moise (vezi Marcu 7,1-23, mai ales la vers.3). tocmai tradiţiile acestea fuseseră condamnate aspru de Isus (Matei 15,1-13).


15 Toți cei ce ședeau în sobor s-au uitat țintă la Ștefan, și fața lui li s-a arătat ca o față de înger.

Ţintă. [Stăruitor, KJV; Pironind ochii, Nitz]. Cuvântul e caracteristic pentru Luca (vezi Fapte 1,10). Acuzatorii lui Ştefan ar fi primit în mod firesc cu atenţie la el, întrebându-se ce va spune el în propria sa apărare. Membrii consiliului erau surprinşi de ceea ce vedeau şi auzeau.

Faţă de înger. Nu e de ajuns a spune că înfăţişarea feţei lui Ştefan se datora demnităţii sale de exprimare sau chiar pentru că era uimitor de liniştit şi netulburat în prezenţa unei primejdii asupra vieţii sale. Faţa lui trebuie să fi fost luminată de o strălucire dumnezeiască. Strălucirea solului îngeresc e descrisă de repetate ori în Scriptură, ca la tinerelul îngeresc din Marcu 16,5. Faţa lui Moise strălucea când a coborât de pe Muntele Sinai, unde fusese chiar în prezenţa lui Dumnezeu (Exod 34,28-35). Tot aşa faţa lui Ştefan era iluminată din cauza apropierii lui de Hristos şi de lumina viziunii lui Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu. (Fapte.7,56).

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1AA 87, 88

1–4 SR 259

1–6 WM 275

1–15AA, 87–99; SR 259–264; 7T 252

24T 356

2–7 AA 89

3AA 91

4Ev 91

7DA 266

7, 8 EW 197; SR 260

8–10 AA 97; SR 262

11SR 263

12, 13EW 197

13AA 98

14, 15AA 99; EW 198