Cuvântul Domnului. Scopul profeţiei de faţă este de a scoate în evidenţă lipsa de valoare şi nebunia încrederii în dăinuirea pe mai departe a regatului lui Iuda şi a cetăţii Ierusalimului şi într-o timpurie eliberare din captivitatea Babiloniană.

Care au ochi. Compară cu Deuteronom 29,4; Isaia 4,9; Ieremia 5,21; Matei 13,14.15. Fără îndoială că datorită acestei tendinţe perverse din partea poporului, profetul a fost îndemnat să dea un semn la care ei să nu fie în stare să închidă ochii.

Lucrurile pentru călătorie. Mai bine lucrurile pentru exil; adică, echipamentul de care ar avea nevoie un emigrant: îmbrăcăminte, unelte, etc. Pregătirile urmau să se facă în timpul zilei, şi echipamentul să fie adus în vreun loc potrivit.

Să-ţi acoperi faţa. Probabil ca un semn faţă de felul cum Zedechia (vezi comentariul la v. 10) urma să se deghizeze pentru a evita recunoaşterea, sau poate un semn de durere, un simbol al dezonorii şi al durerii plecării în exil.

Am făcut. Ezechiel se poate să fi săvârşit actul simbolic fără de a înţelege pe deplin ce însemna el. Faptul că exilaţii l-au întrebat: Ce faci? (versetul 9) e dovada că actul simbolic a fost săvârşit în realitate, şi nu făcut în viziune.

Proorocia aceasta priveşte. Literal expresia trebuie este principele este povara aceasta în Ierusalim, adică, solia era cu privire la principe. Cuvântul tradus prin povară [sarcină] (muśśa’), obişnuit în Isaia şi Ieremia (Isaia 13,1; 14,28; etc. ; Ieremia 17,21.22; etc. ) este folosit în Ezechiel numai de două ori, şi numai aici în sensul de profeţie. S-a sugerat că Ezechiel l-a evitat din cauză că acest cuvânt căzuse în dispreţ prin repetata lui folosire de profeţi mincinoşi (vezi Ieremia 23,33-38). Principele [Voievodul] este Zedechia (vezi 2Regi 25,2-4; Ieremia 39,4).

Un semn pentru noi. Adică, un semn pentru cei din captivitate. Ei trebuiau să înceteze de a-şi sprijini nădejdea pe supravieţuirea Ierusalimului.

Vor sparge zidul. Întâmplarea aceasta nu este menţionată în naraţiunea istorică (vezi Ieremia 39,4), dar nu e motiv de a susţine că cuvintele erau intenţionate să fie doar ceva figurat.

Nu-i va vedea. Împlinirea acestui amănunt al profeţiei este raportată în Ieremia 52,11. Înainte ca Zedechia să fi fost dus la Babilon, ochii i-au fost scoşi la Ribla; din care cauză el nu a văzut ţara haldeilor. Iosif menţionează interesanta, dar probabil apocrifa întâmplare conform căreia Zedechia era înclinat să creadă avertizările lui Ieremia cu privire la captivitate, dar sfetnicii lui l-au întors de la împlinirea sfatului profetului. Când au ajuns la Ierusalim veşti despre profeţia lui Ezechiel, afirmând că Zedechia urma să nu vadă ţara caldeenilor, împăratul a tras concluzia că cele două profeţii sunt contradictorii, şi aşa n-a dat crezare la nici uneia dintre ele (Antiquitas x. 7. 2).

Îi voi risipi. Capturarea împăratului urma să aibă ca rezultat împrăştierea resturilor oştirii.

Vor şti. Gramatical expresia aceasta s-ar putea referi fie la păgâni, fie la israeliţi, dar întrucât expresia voi [sau ei] trebuie să ştiţi că Eu sunt Domnul (capitolul 5,13; 6,7; etc.) este un refren, care reapare constant, al acestor profeţii care se referă la israeliţi, probabil că tot la ei se referă şi aici.

Vreo câţiva oameni. Literal bărbaţi ai numărului, adică, oameni lesne de numărat. Aceşti supravieţuitori, povestind experienţa ruşinii lor, urmau să facă pe păgâni să ştie că nu slăbiciunea Dumnezeului lui Israel pricinuise grozava nenorocire şi supunere a poporului Său, ci eşecul lui Israel de a împlini destinul lui divin.

Cuvântul Domnului. Vezi comentariul la cap. 6,1.

Tremurând. Mai devreme (capitolul 4,16) Ezechiel prezisese o înspăimântătoare criză. Acum el trebuia să demonstreze groaza şi necazul asediului ce urma să aibă loc neapărat.

Poporului din ţară. Fără îndoială, unele dintre rostirile profetice ale lui Ezechiel au ajuns la urechile locuitorilor lui Iuda. Dar prezicerile nu erau lipsite de importanţă pentru exilaţi, dintre care mulţi aşteptau ca rămăşiţa lui Iuda să supravieţuiască şi Ierusalimul să fie cruţat. Profetul i-a informat că ţara lor avea să fie jefuită de toată plinătatea ei şi să ajungă cu totul pustie şi părăginită.

Cuvântul Domnului. Vezi comentariul la cap. 6,1.

Zilele se lungesc. Locuitorii Ierusalimului sunt descrişi ca luând în râs veridicitatea ameninţărilor divine. Răspunsul lor ia forma unei zicale proverbiale. Ei de fapt spun: Timpul trece şi nici o prezicere de bine sau de rău nu s-a împlinit. Nu este motiv de a aştepta o împlinire acum. Atitudinea lor, reflectă tendinţa obişnuită a oamenilor păcătoşi de a interpreta greşit îndelung a răbdare a lui Dumnezeu (vezi Eclesiastul 8,11; Amos 6,3; Matei 24,48; 1Tesaloniceni 5,3). Batjocoritorii din zilele de pe urmă exprimă un refren asemănător: Unde este făgăduinţa venirii Lui?... toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii (2Petru 3,4).

Se apropie zilele. Zilele viitoare urmau să aducă împlinirea grabnică a fiecărui cuvânt cu privire la nenorocirile pe care le prezisese Ezechiel.

Vedenii mincinoase. Profeţii mincinoşi preziseseră prosperitate şi grabnica revenire a captivilor din Babilon. Adevăraţii profeţi preziseseră o robie de lungă durată, o grea pierdere de vieţi şi o cetate şi un Templu distruse şi pustiite. Batjocoritorii, probabil argumentau că prezicerile lui Ezechiel erau la fel de mincinoase cum declarase el să sunt acelea ale profeţilor mincinoşi. Dumnezeu urma să răspundă efectiv la argumentaţia lor, şi să convingă pe aceşti profeţi mincinoşi de înşelăciunea ghicitoriei lor, şi pe aceşti batjocoritori de argumentele lor ilogice, aducând grabnica împlinire a nenorocirii prezise.

În zilele noastre. Nu asupra unui neam viitor, ci asupra generaţiei care trăia atunci urmau să vină efectele viziunii.

Vremuri depărtate. Noua exprimare este îndreptată împotriva unei categorii care apare, cel puţin, ca recunoscând pe Ezechiel ca profet. Sau s-ar putea ca trecerea de timp să fi modificat limbajul împotrivitorilor. În loc de a spune că, vedeniile rămân neîmplinite, ei împing împlinirea departe în viitor. Domnul întâmpină ideea amânării spunând poporului că nimic din cea spus El nu va fi prelungit. Atitudinea aceasta este tipică pentru atitudinea multora care aşteaptă a doua venire a lui Isus. Deşi nu prin cuvinte, ci prin fapte, ei zic: Stăpânul meu zăboveşte să vină (vezi Matei 24,48). Cândva, şi curând, cu grabă înspăimântătoare şi de care nu se poate scăpa, sfârşitul se va năpusti asupra lor şi odată cu el împlinirea fiecărei viziuni.

Se poate ridica întrebarea: Dar de ce această întârziere aparentă în ce priveşte venirea lui Isus? Au dat greş cuvintele Domnului? Nicidecum! Trebuie să se ţină minte că făgăduinţele şi ameninţările lui Dumnezeu sunt întemeiate pe condiţii (Ev. 695).

Avem nevoie să reamintim doar câteva afirmaţii din partea scriitorilor biblici pentru a arăta că ei totdeauna considerau timpul ca foarte scurt. Pavel le scria corintenilor: Iată ce vreau să spun fraţilor: de acum vremea s-a scurtat (1Corinteni 7,29). În epistola lui către Romani, el spunea: Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua (Romani 13,12). Prin văzătorul de pe insula Patmos, Isus Însuşi mărturisea: Vremea este aproape (Apocalips 1,3) şi Iată, Eu vin curând (capitolul 22,6.7). totuşi, atât Pavel cât şi Ioan de asemenea au prezis clar anumite evenimente care trebuie să aibă loc înainte de venirea lui Isus (vezi comentariul la 2Tesaloniceni 2,1-5; Apocalips 1,3).

Este adevărat că Hristos n-a venit aşa de curând cum nădăjduia la început rămăşiţa poporului Său, pe temeiul profeţiei împlinite. Că era posibil ca Hristos să fi venit mai înainte a fost afirmat în repetate rânduri (DA 633, 634; GC 458; 6T 450; 8T 115, 116; 9T 29). Motivul amânării este expus mai departe în aceste cuvinte: Îndelunga noapte a întunericului este grea dar dimineaţa este amânată în îndurare, deoarece dacă Domnul ar veni, atât de mulţi ar fi găsiţi nepregătiţi. Dorinţa lui Dumnezeu ca poporul Său să nu piară a fost pricina unei amânări atât de îndelungate (2T 194).

Aceasta este în armonie cu declaraţia apostolului în 2Petru 3,9. Acelaşi scriitor adaugă că este de datoria creştinului de a grăbi venirea lui Isus (v. 12). Comentariul divin asupra temei acestui text zice: Este privilegiul fiecărui creştin, nu numai de a aştepta ci şi de a grăbi venirea Domnului nostru Isus Hristos (8T 22).

Va veni un ceas de la care timpul nu va mai fi prelungit. Ea [venirea lui Isus], nu va întârzia peste timpul în care solia să fie dusă la toate naţiunile, limbile şi popoarele (Ev 697). Când Dumnezeu socoteşte că momentul este potrivit, El aduce evenimentele care vor precipita sfârşitul mult mai repede decât oamenii aşteaptă (GC 631).

Cu toate acestea, timpul precis al celei de a doua Lui veniri nu poate fi cunoscut. Şi nici n-ar trebui ca oamenii să facă ipoteze cu privire la timpul precis. Minunat sfat s-a dat în cuvintele următoare: Voi nu veţi fi în stare să spuneţi că El va veni peste unul, doi sau cinci ani şi nici nu trebuie să amânaţi venirea Lui afirmând că ea nu va avea loc în decurs de zece sau douăzeci de ani. E datoria poporului lui Dumnezeu să aibă candelele pregătite şi arzând, să fie ca nişte oameni care aşteaptă Mirele, când se întoarce de la nuntă (Ellen G. White, RH, 22 martie 1892).COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

2 COL 104; 9T 27

21–28GC 392; PK 450

22 DA 31; PK 700

27, 28 Ed 184