1 Și ia la tine pe Aaron, fratele tău, și fiii lui cu el, dintre copiii lui Israel, ca el să îmi servească în serviciul de preot, chiar Aaron, Nadab și Abihu, Eleazar și Itamar, fiii lui Aaron.

Apropie de tine. Literal, caută să tragi aproape de tine. Până aici, Moise fusese singurul mijloc de comunicare între Dumnezeu şi popor. Acum, unele din însărcinările care fuseseră ale lui aveau să fie date lui Aaron, fratele lui, şi fiilor fratelui lui. Fiind cel mai blând dintre oameni (Numeri 12,3), Moise a predat de bună voie prerogativele sale, dovedind astfel un caracter nobil, asemenea celui divin (Levitic 8,1-30, compară cu Ioan 3,30). El a înţeles că o dată cu darea Legii a apărut nevoia de a despărţi preoţia, însăşi ridicarea tabernacolului cerea acest lucru. O dată cu proclamarea orală a Legii lui Dumnezeu a avut loc şi o creştere a cunoştinţei despre păcat (Romani 3,20; 7,9). Aceasta cerea o preoţie spre a mijloci între păcătoşi şi Dumnezeul cel sfânt (vezi Evrei 2,17; 5,1-3), spre a servi ca o verigă între sfânt şi nesfânt. De asemenea, şi legământul a făcut din Israel o împărăţie de preoţi (Exod 19,5.6), iar această chemare preoţească a naţiunii trebuia să fie exprimată în mod oficial prin casa lui Aaron ca reprezentanţi ai poporului (Numeri 3,12; 8,17.18). Scopul lui Dumnezeu prin ridicarea tabernacolului a fost ca El să poată locui în mijlocul poporului Său (Exod 25,8), cu toate acestea, numai cei consacraţi ca preoţi spre a reprezenta poporul se puteau apropia de prezenţa sfinţită din sanctuar. În felul acesta, când mijlocea la Dumnezeu în favoarea poporului, marele preot făcea aceasta în numele lor.

Nadab şi Abihu sunt menţionaţi împreună, după cum sunt şi Eleazar şi Iamar. Separarea celor două perechi de fraţi probabil că se datorează păcatului şi morţii timpurii a lui Nadab şi Abihu (Levitic 10,1.2). Despre Itamar nu se mai cunoaşte nimic după moartea fraţilor săi mai mari (Levitic 10,6.12). Eleazar a ajuns mare preot (Numeri 34,17; Iosua 14,1). Familia preoţească întemeiată de Itamar l-a cuprins pe Eli (1 Samuel 1,9, compară cu 1 Regi 2,27 şi 1 Cronici 24,2.6) şi a continuat după captivitate (Ezra 8,2).


2 Și fă veșminte sfinte pentru Aaron, fratele tău, pentru glorie și pentru frumusețe.

Haine sfinte. Lăsând la o parte descrierea lucrurilor neînsufleţite ale tabernacolului, ajungem acum la oameni care aveau să slujească în el. Alegându-i pe cei care aveau să fie preoţii Lui, Dumnezeu cere îmbrăcarea lor cu haine speciale, care trebuiau să fie semnul slujbei lor.

De cinste. Îmbrăcămintea trebuia să le slujească de cinste, cu scopul de a înălţa slujba preoţească în ochii poporului, aşa încât să privească slujbele preoţeşti cu mai mare respect. Această podoabă vestimentară mai avea să slujească şi spre a-i deosebi pe preoţi ca o clasă a lor, într-un anumit sens mai presus de restul naţiunii. De asemenea, hainele erau pentru preoţi înşişi o continuă aducere aminte a poziţiei lor sfinte şi a cerinţei ei pentru o vieţuire consacrată. Hainele i-au ajutat să li se întipărească în minte faptul că erau ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu (1 Corinteni 4,1).

Şi podoabă. Hainele sfinte erau pentru podoabă, spre a fi în armonie cu bogăţia şi splendoarea sanctuarului unde aveau să slujească preoţii şi spre a scoate în evidenţă podoabele sfinte (1 Cronici 16,29; Psalmi 29,2; 96,9). Frumuseţile naturii arată că Creatorul este un iubitor al frumosului şi că El priveşte cu plăcere asupra frumuseţii din închinarea pe care I-o aducem. Hainele marilor preoţi nu numai că erau deosebite de hainele preoţilor obişnuiţi, ci şi mult mai atrăgătoare. Chiar ţesătura lor era lucrată în aur, strălucirea lor datorându-se pietrelor preţioase. Totul era făcut spre a le face plăcute şi impresionante. Preoţii urmau să poarte hainele lor sfinte când slujeau la sanctuar, dar niciodată altădată (vezi Exod 35,19; Levitic 16,4.23.24; Ezechiel 42,14; 44;19). Aceste haine reprezentau caracterul lui Dumnezeu, pe care El a căutat să-l reproducă în inimile şi vieţile poporului Său (vezi Isaia 64,6, 61,10; Zaharia 3,3.4; Matei 22,11; Apocalipsa 19,8). Faptul că culorile şi materialele hainelor marelui preot erau aceleaşi ca şi cele folosite pentru perdea şi perdeaua de la intrare a sanctuarului sugerează învăţătura că şi caracterul închinătorilor, reprezentaţi prin marele preot, trebuie să fie în armonie cu caracterul sanctuarului (vezi Matei 5,48; 22,11-13; Efeseni 1,3.4; 2,6; Coloseni 3,1.2; Iacov 1,27; 1 Ioan 2,15-17).


3 Și vorbește tuturor celor ce sunt înțelepți în inimă, pe care i-am umplut cu duhul înțelepciunii, ca ei să facă veșminte lui Aaron pentru a-l consacra, ca el să îmi servească în serviciul de preot.

Destoinici. O minte destoinică (RSV). Spre deosebire de concepţia modernă figurată a inimii ca sediu al afecţiunilor şi emoţiilor, iudeii o considerau ca sediu al înţelepciunii (Exod 31,6; 35,10.25; Iov 9,4; Proverbe 11,29, etc.).

Ca să fie sfinţit. Aaron trebuia să fie înveşmântat cu aceste haine ca parte a ceremoniei de consacrare a sa (Exod 29,5-9; Levitic 8,7-13). Hainele mai erau şi pentru fii lui Aaron, ca urmaşi în slujba de mare preot.


4 Și acestea sunt veșmintele pe care le vor face: un pieptar și un efod și o robă și o tunică brodată, o mitră și un brâu; și vor face veșminte sfinte pentru Aaron, fratele tău, și fiii lui, ca el să îmi servească în serviciul de preot.
5 Și ei să ia aur și albastru și purpuriu și stacojiu și in subțire.

Să întrebuinţeze aur. Cu excepţia aurului, aceste materiale erau aceleaşi ca şi cele folosite pentru perdeaua care despărţea Sfânta Sfintelor de Sfânta (cap.26,30), cele zece perdele dinăuntru (cap.26,1) şi perdeaua de la intrarea sanctuarului (cap. 26,36).


6 Și să facă efodul de aur, de albastru și de purpuriu, de stacojiu și de in subțire răsucit, o lucrătură iscusită.

Efodul din aur. Efodul era considerat partea cea mai sfântă a veşmintelor preoţeşti, şi a devenit emblema slujbei preoţeşti (1 Samuel 2,18.28; 14,3; 22,18). Acesta avea să susţină pieptarul, cele două pietre de onix, şi Urim şi Tumim (Exod 28,9.30). El era o vestă sau jiletcă, din două părţi, una spre a acoperi pieptul şi cealaltă spatele, unite prin doi umerari, (v.7) şi de mijloc printr-o banderolă numită brâu (v.8) care era de aceeaşi lucrătură ca efodul. Acesta era de jur împrejurul corpului, ţinând cele două părţi ale efodului. Aurul era un fir foarte fin ţesut în stofă, după ce aceasta fusese făcută, după cum se obişnuia în Egipt (vezi cap. 39,3). Lucrat cu măiestrie se referă la lucrarea ingenioasă şi artistică a meşterilor. Izraeliţii au putut să ducă cu ei din Egipt mici războaie de ţesut cu mâna. Culorile albastru, purpuriu şi cărămiziu, pânza cea fină de in, aurul şi pietrele preţioase ale efodului i-au dat acestuia o diversitate şi frumuseţe, care au făcut din el partea cea mai strălucită din toate hainele preoţeşti. Diversitatea are farmecul ei şi este o caracteristică a bisericii în care sunt felurite daruri, dar acelaşi Duh (1 Corinteni 12,4).


7 Acesta va avea cele două umerarii ale lui împreunate la cele două margini ale lui; și astfel să fie legat.
8 Și brâul efodului făcut cu iscusință, care este peste el, să fie din aceeași bucată, conform lucrării acestuia chiar de aur, de albastru și purpuriu și stacojiu și in subțire răsucit.
9 Și să iei două pietre de onix și să gravezi pe ele numele copiilor lui Israel:

Două pietre de onix. Sunt diferite păreri cu privire la ce fel de pietre se înţelege prin cuvântul tradus onix. După Septuaginta, ele erau smaralde. Josef Flavius le numeşte sardonix, cea mai bună varietate de onix (Antiquities iii 7,5). Este probabil că onix, o piatră excelentă pentru gravare, a fost piatra destinată. În Egipt inelul regal cu sigiliu avea pe partea din faţă numele proprietarului.


10 Șase din numele lor pe o piatră și celelalte șase nume rămase pe cealaltă piatră, conform nașterii lor.
11 Cu lucrarea unui gravor în piatră, asemenea gravurilor unui sigiliu să gravezi cele două pietre cu numele copiilor lui Israel: să le faci montate în broșe de aur.
12 Și să pui cele două pietre pe umerii efodului ca pietre ale amintirii copiilor lui Israel; și Aaron să poarte numele lor înaintea DOMNULUI pe cele două umerare ale sale drept amintire.
13 Și să faci broșe de aur;

Ferecături. Adică, chiotori sau filigran, lucrare care era foarte obişnuită în ornamentele egiptene. Probabil că acestea erau cusute pe efod. Cele două lănţişoare (v.14) sau sfori împletite din fir de aur erau fixate de ele. Împletitura era răsucită sau împletită. Pietrele acestea slujeau un dublu scop: de a-i aminti marelui preot că poartă pe umerii săi răspunderea solemnă şi sfântă de a fi mijlocitor între cele 12 seminţii şi Dumnezeu, şi de a-I aduce aminte lui Dumnezeu că marele preot reprezintă seminţiile şi că slujeşte pentru ele.


14 Și două lanțuri de aur pur la capete; fă-le din lucrătură împletită și fixează lanțurile împletite, în broșe.
15 Și să faci pieptarul judecății cu lucrătură iscusită; fă-l asemenea lucrării efodului; de aur, de albastru, de purpuriu și de stacojiu și de in subțire răsucit, așa să îl faci.

Pieptarul judecăţii. S-a consacrat spaţiu considerabil descrierii amănunţite a acestei părţi a îmbrăcămintei oficiale a marelui preot (v.15-30), ceea ce indică forma ei complicată şi însemnătatea ei. Scopul principal al efodului era să susţină pieptarul care era ataşat la el şi forma podoaba lui principală. Cuvântul tradus pieptar însemnă ornament. Aceasta era cea mai remarcabilă şi mai strălucitoare parte a îmbrăcămintei marelui preot. Ea a fost numită pieptarul judecăţii (hotărârii), pentru că servea în primul rând spre a purta Urim şi Tumim (v.30), prin care era consulat şi prin care Dumnezeu Îşi arăta voinţa Sa. Materialele pieptarului erau aceleaşi ca acelea ale efodului.


16 Pătrat să fie, fiind dublu; o palmă să fie lungimea lui și o palmă să fie lățimea lui.

Îndoit. Dublarea grosimii avea să asigure mai multă trăinicie pieptarului ce urma să poarte douăsprezece pietre scumpe masive. O palmă reprezintă o jumătate de cot sau 261,6 mm.


17 Și așază în el monturi ale pietrelor, patru rânduri de pietre: primul rând să fie un sardiu, un topaz și rubinul, acesta să fie primul rând.
18 Și al doilea rând să fie un smarald, un safir și un diamant.
19 Și al treilea rând un hiacint, o agată și un ametist.
20 Și al patrulea rând un beril și un onix și un jasp; ele vor fi montate în broșe de aur în monturile lor.
21 Și pietrele vor fi cu numele copiilor lui Israel, douăsprezece, conform cu numele lor, asemenea gravurilor unui sigiliu; fiecare cu numele lui să fie ele, conform celor douăsprezece triburi.

Numele fiilor lui Israel. Adică, după numele copiilor lui Israel, înţelegând cele 12 seminţii. Cu numele lui. Fiecare piatră urma să aibă pe ea numele uneia dintre cele 12 seminţii. Numele acestea gravate pe cele 12 pietre preţioase ilustrează cum se cuvine valoarea bărbaţilor şi a femeilor înaintea Tatălui nostru ceresc. Dumnezeu priveşte la poporul Său ca fiind pietrele preţioase în cutia cu bijuterii a iubirii Sale (Maleahi 3,17). El consideră biserica Sa ca o mireasă împodobită cu sculele ei (Isaia 61,10). Ea este comoara specială a Lui (Exod 19,5).

În Apocalipsa, cele douăsprezece porţi şi cele douăsprezece temelii ale zidului Noului Ierusalim sunt pietre preţioase, pe care se află numele celor douăsprezece seminţii ale copiilor lui Israel şi, respectiv, numele celor doisprezece apostoli ai Mielului (Apocalipsa 21,12.14). Faptul că fiecare seminţie a fost reprezentată printr-o piatră preţioasă deosebită de celelalte sugerează ideea că fiecare creştin are propria personalitate, frumuseţea lui înaintea cerului. Dumnezeu nu aşteaptă de la noi să fim la fel. Poate să existe deosebire de experienţă şi pricepere, daruri deosebite, dar întotdeauna se dă pe faţă acelaşi Duh (1 Corinteni 12,4-7). Câte un nume pe fiecare piatră mai sugerează că Dumnezeu consideră poporul Său ca fiind alcătuit don indivizi deosebiţi, cunoscuţi, iubiţi şi cărora le poartă de grijă (Psalmi 87,5.6; Isaia 57,15; Matei 25,40.45; Luca 15,3-10). Atenţia dată în acest capitol micilor amănunte îi încurajează pe aceia care consideră că nu fac nici o lucrare mare pentru Dumnezeu. Fără frumuseţea delicată a detaliului n-ar fi nici un fond potrivit pentru lucrurile mult mai remarcabile şi în aparenţă mai importante. Fără cele dintâi, ultimele n-ar fi în stare să funcţioneze. Să nu dispreţuim lucrurile mici (Zaharia 4,10), micile servicii făcute din iubire. Chiar dacă ar fi numai un pahar de apă rece dat unuia din aceşti micuţi, nu ne vom pierde răsplata (Matei 10,42).


22 Și să faci pe pieptar lanțuri la capete, din lucrătură împletită de aur pur.

Lănţişoare. Acestea trebuiau să fie făcute în acelaşi fel ca şi cele două lănţişoare din v.14, adică din fire de aur răsucite strâns ca o funie.


23 Și să faci pe pieptar două inele de aur și să pui cele două inele pe cele două colțuri ale pieptarului.

Verigi de aur. Acestea erau pentru a fixa pieptarul cu de efod. Trebuiau să fie patru verigi, una la fiecare colţ (v.23). Un şnur de sârmă de aur împletită trecea prin fiecare din cele două verigi din partea de sus şi le fixa la cele două ferecături, sau filigrane ale pietrelor de pe umeri (v.25 compară cu v.11-14). Prin fiecare dintre cele două verigi inferioare era trecut un fir care era legat de cele două verigi aşezate pentru scopul acesta în partea din faţă a efodului deasupra brâului efodului (v.26-28). Asigurat astfel la cele patru colţuri ale sale, pieptarul nu se putea mişca de pe efod (v.28).


24 Și să pui cele două lanțuri răsucite de aur în cele două inele care sunt la colțurile pieptarului.
25 Și celelalte două capete ale celor două lanțuri împletite fixează-le în cele două broșe și prinde-le în cele două umerarii ale efodului în fața acestuia.
26 Și să faci două inele de aur și să le pui pe cele două colțuri ale pieptarului la marginea lui, care este în partea efodului de dinăuntru.
27 Și să faci alte două inele de aur și să le pui pe cele două părți laterale ale efodului pe dedesubt, spre partea dinainte a lui, lângă cealaltă îmbinare a lui, deasupra brâului făcut cu iscusință al efodului.
28 Și să lege pieptarul prin inelele lui la inelele efodului cu un șnur din albastru, ca acesta să fie deasupra brâului făcut cu iscusință al efodului și ca pieptarul să nu fie dezlegat de efod.
29 Și Aaron va purta numele copiilor lui Israel în pieptarul judecății peste inima sa, când intră în locul sfânt, ca o amintire continuă înaintea DOMNULUI.

Pe inima lui. Aaron, ca şi marii preoţi care i-au urmat, trebuia să poarte numele copiilor lui Israel nu numai asupra umerilor lui (v.12) ci şi pe inima lui. În felul acesta, el îi prezenta mereu înaintea Domnului pe umerii săi spre a arăta că poartă o răspundere solemnă pentru ei, şi pe inima lui spre a arăta iubirea sa pentru ei. Ori de câte ori intra în sanctuar pentru popor, inima lui era plecată înaintea Domnului, conştient de păcatul şi nevoile lor. Hristos, Marele nostru Preot în sanctuarul din ceruri (Evrei 3,1; 8,1.2), a luat răspunderea pentru mântuirea noastră, pentru că stăpânirea împărăţiei harului este pe umerii Lui (Isaia 9,6). El ne poartă şi pe inima Sa (vezi Galateni 2,20). Pentru că în toate necazurile noastre El a suferit, El are milă de slăbiciunile noastre (Isaia 63,8.9; Evrei 2,14-18; 4,14-16).

Aducerea aminte. Marele preot purta numele lui Israel întotdeauna, pentru ca ei să poată fi întotdeauna amintiţi înaintea lui Dumnezeu. El nu trebuia să uite niciodată poziţia şi răspunderea sa ca reprezentant al lor. În acelaşi fel, Hristos trăieşte pururi ca să mijlocească pentru noi (Evrei 7,25), avându-ne săpaţi pe palmele mâinilor Lui (Isaia 49,16).


30 Și să pui în pieptarul judecății Urimul și Tumimul; și ele să fie peste inima lui Aaron, când el intră înaintea DOMNULUI; și Aaron să poarte judecata copiilor lui Israel peste inima lui continuu înaintea DOMNULUI.

Urim şi Tumim. Cuvintele acestea înseamnă lumină, respectiv desăvârşire. Deşi nu se referă în mod deosebit la Urim şi Tumim pe nume, Josef Flavius vorbeşte despre strălucirea pietrelor de pe pieptarul marelui preot, care a încetat cu două secole înainte, din cauza nelegiuirii existente (Antiquities iii 8,9). Prin aceste două pietre, Dumnezeu Îşi făcea cunoscută voia Sa. Un nimb de lumină care încercuia Urim-ul era semnul aprobării divine cu privire la problema adusă înaintea Lui, şi un nor umbrind Tumim-ul era dovada dezaprobării (PP 351). Vezi, pentru aceasta, de exemplu, 1 Samuel 23,9-12; 28,6; 30,7.8. Pieptarul era pe haina marelui preot ceea ce era tronul harului pentru sanctuarul însuşi. Şi prin unul şi prin altul, Dumnezeu Şi-a descoperit slava şi a făcut cunoscută voinţa Sa (compară cu Exod 25,22; Psalmi 80,1; Isaia 37,16).


31 Și să faci roba efodului toată din albastru.

Mantia. Aceasta trebuia să fie purtată de marele preot pe dedesubtul efodului. Aceasta era ţesută fără cusătură (cap. 39,22; PP. 351; DA 746). Faţă de fondul hainei albastre, diferitele culori ale pieptarului şi efodul trebuie să fi fost în contrast izbitor. Mantia aceasta simbolizează desăvârşirea caracterului, haina îndreptăţirii care trebuie să fie purtată de aceia care au credinţă în Hristos (Isaia 61,10; Zaharia 3,4). Deoarece era ţesută dintr-o singură bucată, şi deci fără cusătură, ea mai simbolizează şi cămaşa care n-avea nici o cusătură pe care a purtat-o Isus (Ioan 19,23) şi unitatea pe care Dumnezeu o doreşte bisericii Sale (Ioan 17,22-23; Efeseni 4,3.5.11-13).


32 Și să fie o gaură în vârful acesteia, în mijlocul ei: să aibă o margine din lucrătură împletită de jur împrejurul găurii, precum gaura unei tunici de zale, ca să nu se sfâșie.

O gură. Aceasta era pentru capul marelui preot. Tivitura de jur împrejurul acestei guri întărea marginea spre a preveni ruperea sau destrămarea.


33 Și să faci pe tiv, rodii de albastru și de purpuriu și de stacojiu, de jur împrejurul tivului ei; și clopoței de aur între ele de jur împrejur:

Rodii. Acestea probabil că erau ornamente în formă de rodii ataşate la tivitură, sau mai degrabă marginea hainei.


34 Un clopoțel de aur și o rodie, un clopoțel de aur și o rodie, pe tivul robei de jur împrejur.

Un clopoţel de aur. Clopoţeii erau din aur curat (cap. 39,25) şi, alternând cu rodiile, puteau fi auziţi de popor când marele preot slujea în sanctuar (cap. 28,35). Clopoţeii care sunau făceau ca închinătorii să-şi dea seama că el slujea pentru ei în prezenţa lui Dumnezeu şi-i îndemna să-l urmeze în gândurile şi rugăciunile lor, când umbla să îndeplinească diferitele părţi ale ritualului preoţesc. Sunetul clopoţeilor îi unea pe preot şi popor în închinare. Faptul ca marele preot să încerce să conducă serviciul în sanctuar fără haină şi clopoţeii ei ar fi rupt această legătură de părtăşie şi ar fi despărţit poporul de mijlocitorul lui. Slujirea sa ar fi devenit o procedură zadarnică, pentru care nu exista nici o scuză. Pentru a inspira importanţa acestei legături dintre popor şi reprezentantul lor, pedeapsa pentru neglijenţă era moartea (v.35). Clopoţeii şi rodiile ne aduc aminte că acum putem intra prin credinţă prin sângele lui Isus… în Locul Prea Sfânt (Evrei 4,16; 10,19). Prin credinţă şi noi putem auzi sunetul din sanctuar, care îndreaptă inimile şi mintea noastră în sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu, ca să mijlocească pentru noi. (Romani 8,34; Coloseni 3,1-3; Evrei 8,1.2; GC 427).


35 Și să fie peste Aaron pentru a servi; și sunetul lui să fie auzit când el intră în locul sfânt înaintea DOMNULUI și când iese afară, ca să nu moară.
36 Și să faci o placă de aur pur și să gravezi pe ea, asemenea gravurilor unui sigiliu: SFINȚENIE DOMNULUI.

O tablă. Aceasta era semnul cel mai important şi semnificativ al mitrei (v.37). Ea era aşezată drept în faţă, deasupra frunţii, atrăgând astfel atenţia generală chiar mai mult decât pieptarul. Poziţia ei a făcut din ea punctul culminant al întregii îmbrăcăminţi preoţeşti. Acestei poziţii i s-a adăugat forţă şi însemnătate prin inscripţia pe care o purta: Sfinţenie Domnului. Gravarea aceasta dădea poporului concepţia cea mai înaltă despre religie şi arăta spre obiectivul ei suprem (Levitic 11,44; Evrei 12,14; 1 Petru 1,15.16). Aceasta era o continuă aducere aminte că, fără această parte esenţială, toate slujbele de închinare aveau să fie o prefăcătorie înaintea lui Dumnezeu (vezi Isaia 1,11-17). Cât îl priveşte pe marele preot, ea îl învăţa că slujba lui nu trebuia să ajungă o simplă formă, ci obiectivul ei era consacrarea propriei vieţi şi ale vieţii poporului.

Aceasta este cea mai importantă învăţătură pentru slujitorii lui Dumnezeu de astăzi (Isaia 52,11; 1 Petru 5,2.3). Acei slujbaşi care neglijează să trăiască şi să se poarte astfel se află sub cea mai severă condamnare a cerului (1 Samuel 2,12-36; 3,11-14; 4,11; Maleahi 2,1-9). Importanţa inscripţiei de pe mitră explică de ce este amintită chiar înainte de mitra însăşi.


37 Și să-l pui pe un șnur albastru, ca să fie peste mitră; aceasta să fie peste partea dinainte a mitrei.

Sfoară albastră. Conform cu cap. 39,31; tabla era legată de mitră cu această sfoară albastră.

Mitra. Descriind hainele marelui preot, Josef Flavius scrie: Pe capul lui purta o bonetă, nu adusă în formă conică... şi forma ei este în aşa fel că pare a fi o coroană, făcută din panglici groase, dar ţesătura este din in, este îndoită de multe ori de jur împrejur şi cusută împreună (Antiquities iii 7,3). În conformitate cu aceasta mitra era un turban alb.


38 Și aceasta să fie pe fruntea lui Aaron, ca Aaron să poarte nelegiuirea lucrurilor sfinte, pe care copiii lui Israel le vor sfinți în toate darurile lor sfinte; și aceasta să fie continuu pe fruntea lui, ca ei să fie primiți înaintea DOMNULUI.

Pe fruntea lui Aaron. Inscripţia aceasta, care trebuia să fie întotdeauna pe fruntea marelui preot în timp ce slujea, îi aducea aminte de solemna lui răspundere ca reprezentant al poporului. Ca atare, el era îmbrăcat, în mod simbolic cu sfinţenia oficială gravată pe tablă. El era un simbol şi reprezentant al Aceluia care a fost făcut păcat pentru noi, care n-a cunoscut nici un păcat (2 Corinteni 5,21), El fiind singurul prin care poate fi făcută adevărata ispăşire înaintea Tatălui.


39 Și să brodezi tunica de in subțire și să faci mitra de in subțire și să faci brâul din lucrătură brodată.

Tunica. Haina era o sutană sau tunică albă de in purtată peste izmenele de in (vezi v.42). Despre această haină, Josef Flavius scria: Vestmântul acesta ajungea până jos la picioare şi era strâns pe corp şi avea mâneci care erau lipite strâns de braţe (Antiquities iii 7,2).

Brâul. Acesta era făcut din in subţire răsucit de diferite culori şi era artistic brodat (cap. 39,29).

La gherghef. Literal, lucrarea unei brodeze. Deoarece brâul se purta direct peste tunică şi sub mantia efodului, el nu era vizibil. Deşi era ascuns, el era totuşi preţios şi frumos. În felul acesta, era dată învăţătura că lucrurile consacrate în slujba lui Dumnezeu, fie că se văd, fie că nu se văd, trebuie să fie spre onoarea lui Dumnezeu, şi nu numai pentru a face ceva ce este plăcut înaintea oamenilor. (Galateni 1,10; 1 Tesaloniceni 2,4). Adevărata evlavie nu va face deosebire între ce se vede şi ce nu se vede, între ce este ascuns şi ce este la vedere, ci se va strădui mai degrabă, să arate sinceritate, cinste şi utilitate în toate lucrurile care Îi aparţin lui Dumnezeu. (Efeseni 6,5-7).


40 Și pentru fiii lui Aaron să faci tunici și să faci pentru ei brâie și bonete să faci pentru ei, pentru glorie și pentru frumusețe.

Fiilor lui Aaron. Versetele 40-43 descriu îmbrăcămintea preotului simplu. Brâiele sau centurile de stofă probabil că au fost făcute din acelaşi materiale şi cu aceeaşi măiestrie ca acelea ale marelui preot. Scufiile erau turbane de in.

Pentru cinste. Este semnificativ că îmbrăcămintea simplă a preotului de rând, o mantie albă de in, trebuia să fie spre cinste şi podoabă, ca aceea a marelui preot (vezi v.2). Culoarea albă este folosită în Scripturi ca simbol al curăţiei (Apocalipsa 4,4; 7,9.14; 19,8).


41 Și pune-le pe Aaron, fratele tău, și fiii săi împreună cu el; și unge-i și consacră-i și sfințește-i, ca ei să îmi servească în serviciul de preot.
42 Și să le faci izmene de in să le acopere goliciunea; de la șale peste coapse să ajungă acestea;

Izmene de in. Adică, indispensabili de in care ajungeau de la mijlocul corpului până ceva mai sus pe genunchi.


43 Și ele vor fi pe Aaron și pe fiii lui, în timp ce vor veni la tabernacolul întâlnirii, sau în timp ce se vor apropia de altar pentru a servi în locul sfânt; ca ei să nu poarte nelegiuire și să moară: acesta să fie un statut pentru totdeauna, lui și seminței lui după el.

Cortul întâlnirii. Vezi comentariul pentru cap. 27,21. Îmbrăcămintea preoţească trebuia să fie purtată întotdeauna de Aaron şi fii lui, când erau ocupaţi cu slujbele sfinte din sanctuar, ca să nu se facă vinovaţi de profanarea lucrurilor sfinţite şi să fie pedepsiţi cu moartea.

Preoţia lui Aaron era atât reprezentativă cât şi mediatoare. Marele preot, ca persoană, reprezenta poporul înaintea lui Dumnezeu şi mijlocea pentru el (Zaharia 3,3-5; Evrei 2,17; 5,1; 8,3). El era veriga vitală între Dumnezeul cel sfânt şi poporul nesfânt. În ambele privinţe, preoţia lui Aaron a simbolizat-o pe cea a lui Hristos. Acest aspect era adevărat cu privire la slujba însăşi (Evrei 3,1), cu privire la sfinţenia personală şi oficială (Evrei 4,15; 7,26), cu privire la reprezentarea poporului (Evrei 6,19.20), cu privire la lucrarea Sa de mijlocire (Evrei 9,11.12.24) şi cu privire la slava lui cerească (Evrei 2,9).

Comentariile lui Ellen G. White

1-36 PP 350-351

1 PK 304; PP 359

2 GW 173; PP 350

6-12 PP 351

15-21Ev 379; SR 183

15-27 PP 351

29 COL 148; GW 34

29-34 PP 351

30 SR 183

34 EW 36, 55, 251; LS 116

36 PK 584; PP 351; 5T 469

40-42 PP 350