Prezentarea capitolului 7 din Daniel - partea 1

Biblia dă puține detalii despre succesorii lui Nebucadnețar. Dacă tradiția ebraică este corectă, fiul lui, Evil-Merodac, a administrat slab împărăția în timpul celor șapte ani de nebunie ai tatălui lui. Când Nebucadnețar și-a revenit la normal și a luat din nou tronul, a aflat despre conducerea proastă a fiului și l-a aruncat în închisoare. Aici, Evil-Merodac l-a cunoscut pe Ioiachin, iar cei doi au devenit prieteni. După moartea lui Nebucadnețar, Evil-Merodac a ocupat din nou tronul tatălui său și l-a eliberat pe Ioiachin. (Vezi 2 Împărați 25:27-30).

Istoricii au consemnat vremuri tulburi în Babilon. Evil-Merodac a domnit doar pentru puțin timp înainte să fie asasinat. Au urmat alte domnii scurte și a mai existat cel puțin un asasinat. Scrierile istoricilor diferă în detalii, dar cam la zece ani după moartea lui Nebucadnețar, conducător în Babilon a ajuns Belșațar. În această perioadă de instabilitate politică, Dumnezeu i-a dat lui Daniel un vis în care i-a prezentat istoria lumii, cu tulburările și durerile ei, până la final. Daniel s-a trezit că se afla pe o plajă de la Marea Mediterană. Sufla un vânt teribil, iar valurile umflate se izbeau de țărm. Plin de uimire, Daniel privi patru creaturi ieșind din apă, una după alta, înghițind alene nisipurile timpului. În Daniel 7, el ne-a lăsat un rezumat al viziunii.

Mai întâi, Daniel a văzut o fiară care se asemăna cu un leu cu două aripi, ce se lupta să iasă din apele învolburate. Aripile i-au fost smulse, făcând ca fiara să se ridice pe picioarele dinapoi, iar în locul inimii de leu a primit una de om. Dintr-odată, din marea furtunoasă a apărut o fiară ce semăna cu un urs; stătea într-o rână și avea trei coaste în gură. Aceasta a primit porunca să se ridice și să mănânce multă carne. A urmat apoi un animal asemănător cu un leopard, numai că avea patru aripi și patru capete. Acestuia i s-a dat stăpânire pentru un timp. Ultima fiară era cea mai înspăimântătoare și nu semăna cu niciun animal văzut vreodată de Daniel. Poate că arăta ca un tiranozaur. Era o fiară înspăimântătoare, teribilă și incredibil de puternică, având dinți mari de fier, capabili să sfărâme în bucăți și să devoreze. Apoi, călca în picioare ce mai rămânea (vezi Daniel 7:4-7). 

Ca răspuns la întrebarea lui Daniel, un înger i-a explicat că aceste patru fiare reprezentau patru împărății mărețe pe care Daniel și le-a reamintit din visul lui Nebucadnețar (vezi versetele 17, 23). Fiara asemănătoare cu un leu reprezenta Babilonul, cea asemănătoare cu ursul, Medo-Persia, cea asemănătoare cu leopardul, Grecia, iar ultima, care semăna cu un balaur, Roma. 

Aceasta nu a fost o simplă repetiție a visului lui Nebucadnețar, ci și o dezvoltare a profeției inițiale, adăugând mai multe detalii suplimentare. Asemenea unui bun profesor, Dumnezeu a construit în plus, pe informația dată anterior. Din această profeție, aflăm despre forțele nevăzute care au smuls „aripile” imperiului și au căutat să provoace distrugerea. De asemenea, aflăm că Dumnezeu este Acela care controlează destinul popoarelor, nu omul. Dumnezeu este Acela care dă stăpânire și tot El o ia. 

„În analele omenirii, dezvoltarea națiunilor, creșterea și prăbușirea imperiilor apar ca fiind dependente de voința și vitejia omului. Cursul evenimentelor pare a fi într-o mare măsură determinat de puterea, ambiția sau capriciile acestuia. În Cuvântul lui Dumnezeu însă, perdeaua este dată la o parte și, în spatele întregului hățiș de interese, putere și pasiuni omenești, vedem cum Cel Preamilostiv lucrează în tăcere și cu răbdare și Își aduce la îndeplinire planurile” (Educație, p. 90). Acest Dumnezeu este Acela care, în liniște și cu răbdare, caută să lucreze în viețile noastre. Îl veți lăsa să lucreze în viața voastră astăzi? (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)

Fiara care reprezenta Babilonul era un leu cu aripi de vultur. Chiar babilonienii foloseau un leu înaripat ca să-și reprezinte imperiul. Leul este numit câteodată regele animalelor, iar vulturul, regele din aer; iar acestea descriu sugestiv întinderea și influența puternică a Imperiului Babilonian.

A doua fiară era un urs care stătea într-o rână. Acesta reprezenta Imperiul Medo-Persan, care era compus din mezi și perși. La început, mezii au fost mai puternici decât perșii, dar apoi, cei din urmă au obținut întâietate, iar istoricii se referă în general la această împărăție ca fiind Imperiul Persan. În viziune, acest lucru a fost ilustrat prin faptul că ursul stătea cu o parte mai sus decât cealaltă.

A treia fiară era un leopard care avea patru aripi și patru capete, reprezentând Grecia. Cele patru aripi semnifică sugestiv viteza de fulger cu care Alexandru cel Mare a cucerit vastul lui imperiu, el murind prematur, la numai 32 de ani. După moartea neașteptată și timpurie a lui Alexandru, imperiul lui a fost împărțit în patru între generalii săi – Cassandru, Lisimah, Ptolemeu și Seleucus.

Ultima fiară, cea mai îngrozitoare, este o descriere potrivită a Romei. Așa cum îngerul a spus în interpretarea lui, „fiara a patra este o a patra împărăție care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâșia tot pământul, îl va călca în picioare și-l va zdrobi” (Daniel 7:23). Această fiară teribilă avea zece coarne. Îngerul a explicat că „cele zece coarne înseamnă că din împărăția aceasta se vor ridica zece împărați” (Daniel 7:24). Majoritatea acestor împărății au devenit predecesoarele sau fondatoarele națiunilor moderne ale Europei (Anglia, Franța, Germania, Italia, Elveția, Spania și Portugalia). 

Unul dintre aspectele cele mai uimitoare ale acestei profeții este că Dumnezeu cunoaște în detaliu viitorul. Cum ar fi putut vreo persoană neinspirată să-și dea cu părerea că Imperiul Roman avea să fie împărțit în zece regate și nu va fi cucerit de unul mai puternic? Ce alinare este să știm că Dumnezeul nostru cunoaște la perfecție viitorul! Această lecție ne este de ajutor în încercările noastre de zi cu zi. „Dacă te-ai consacrat lui Dumnezeu ca să îndeplinești lucrarea Lui, nu ai niciun motiv de îngrijorare pentru ziua de mâine. Domnul căruia Îi slujești cunoaște sfârșitul de la început. Evenimentele viitorului, care sunt ascunse ochilor tăi, sunt ca o carte deschisă pentru Cel ce este atotputernic. Când luăm în mâinile noastre administrarea lucrărilor pe care trebuie să le facem și ne bazăm pe propria înțelepciune pentru a avea succes, noi luăm pe umeri o povară pe care Dumnezeu nu ne-a dat-o și încercăm să o purtăm fără ajutorul Lui. Ne asumăm o responsabilitate care Îi aparține lui Dumnezeu și, astfel, ne așezăm, realmente, în locul Lui. 

Când anticipăm pericolul și nereușita și avem toate motivele să fim siguri că vor veni, putem să ne îngrijorăm, pe bună dreptate. Dar, dacă vom crede cu adevărat că Dumnezeu ne iubește și ne vrea binele, vom înceta să ne temem de viitor. Ne vom încrede în Dumnezeu cum se încrede un copil în părintele său iubitor. Atunci, tulburările și obsesiile noastre chinuitoare vor dispărea, pentru că voința noastră este absorbită de voința lui Dumnezeu” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 42). (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)

În viziunea lui, Daniel privea la a patra fiară, cea mai îngrozitoare, care reprezenta Imperiul Roman. În timp ce era atent la cele zece coarne, a observat ceva foarte interesant.
 „M-am uitat cu băgare de seamă la coarne și iată că un alt corn mic a ieșit din mijlocul lor și, dinaintea acestui corn, au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Și cornul acesta avea niște ochi ca ochii de om și o gură care vorbea cu trufie” (Daniel 7:8).

Cum acesta mic din urmă este un corn, tragem concluzia că reprezintă o împărăție, la fel ca toate celelalte zece. Are ochi și o gură și vorbește cu trufie. Chiar dacă este numit un corn mic, aflăm din versetul 20 că „avea o înfățișare mai mare decât celelalte coarne”. Mai mult, Daniel spune că a văzut „cum cornul acesta a făcut război sfinților și i-a biruit” (Daniel 7:21).

Profeția este extrem de precisă. Cornul cel mic avea să apară după căderea Romei, în anul 476 d.Hr., în mijlocul națiunilor Europei. Acesta va distruge trei popoare (pe heruli, vandali și ostrogoți). Va fi mic din punct de vedere geografic. Va fi un vrăjmaș care va persecuta poporul lui Dumnezeu. Nu va fi o simplă putere civilă precum celelalte coarne.

Cornul cel mic reprezintă biserica din Roma. Chiar dacă este organizată asemenea unei țări, este locul central de guvernare al Bisericii Catolice. Din punct de vedere geografic, este un teritoriu mic, de unde și cornul mic. Dar în principal nu este un guvern civil, ci unul religios, cu o influență puternică în întreaga lume. Câteodată este numită papalitate. În timpul Evului Mediu, papii au condus Europa de la Vatican. Când papalitatea a venit la putere, după destrămarea Imperiului Roman, a distrus trei dintre cele zece coarne.

De atunci a vorbit cu trufie, pretinzând că este infailibilă, capabilă să ierte păcatele și să dea oamenilor indulgențe (aprobare) pentru a păcătui. De asemenea, papalitatea a persecutat teribil poporul lui Dumnezeu. „Acum au început cei 1 260 de ani de persecuție papală preziși în profețiile din cărțile Daniel și Apocalipsa... Creștinii au fost obligați fie să renunțe la integritatea lor și să accepte ceremoniile și închinarea papală, fie să-și chinuie viața în temnițe sau să sufere moartea pe roată, pe rug sau sub securea călăului... Persecuția s-a dezlănțuit asupra celor credincioși cu o furie mai mare ca niciodată, iar lumea a devenit un imens câmp de luptă” (Tragedia veacurilor, p. 52).

Mai mult, papalitatea a îndrăznit să schimbe vremurile și legea lui Dumnezeu. „Papa a schimbat ziua de odihnă din a șaptea zi în prima zi a săptămânii. El s-a gândit să schimbe chiar porunca dată pentru a-l face pe om să-și aducă aminte de Creatorul său. S-a gândit să schimbe cea mai mare poruncă din Decalog și să se facă astfel egalul lui Dumnezeu sau chiar să se înalțe mai presus de Dumnezeu” (Scrieri timpurii, p. 80). Ce scenă îngrozitoare! Nu e de mirare că Daniel a spus: „Eu, Daniel, m-am tulburat cu duhul și vedeniile din capul meu m-au înspăimântat” (Daniel 7:15). (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea III.)

Chemat în California

Înainte de 1868, adventiștii de ziua a șaptea și-au limitat eforturile la partea de nord-est a Statelor Unite. La sfârșitul anilor ’50, doamna Morehouse a acceptat adevărul în Missouri și, împreună cu familia ei, a făcut o călătorie de cinci luni cu o căruță trasă de boi pentru a se stabili în apropiere de Pendleton, Oregon. 

Doamna Morehouse a fost prima adventistă de ziua a șaptea de la vest de Munții Stâncoși. Ea a apelat frecvent la Battle Creek cerând să-i fie trimis un lucrător misionar. Solicitările ei au primit răspuns în Review: „Aveți răbdare. Vor veni și lucrătorii, dar nu încă.” 

În primăvara anului 1859, Merritt G. Kellogg, fratele vitreg al doctorului J.H. Kellogg, a părăsit Michigan cu o echipă de căutători de aur. După o călătorie de cinci luni, a ajuns la San Francisco, unde s-a angajat ca tâmplar pe un salariu bun. Cam prin 1864, J.W. Cronkite, un pantofar, a plecat din Michigan spre San Francisco, făcând o escală în Isthmus, unde se gândea să se întrețină singur practicându- și meseria și să ofere broșuri pentru a face și lucrare misionară. Acești câțiva oameni aveau întâlniri de Sabat în casa lui B.G. St. John, un prieten baptist. Nerăbdător să vadă mesajul proclamat public, aceștia au strâns 133 de dolari în aur, pe care i-au trimis la Battle Creek alături de o solicitare serioasă pentru un predicator. 

În timpul iernii anilor 1867–1868, Domnul mi-a dat o serie de vise despre lucrarea din California. Am visat că iau un vas din New York până la Isthmus, după care luam un alt vas în direcția California, unde organizam întâlniri în cort. În visele mele din iarna aceea, cred că am făcut acea călătorie via Isthmus de cel puțin douăzeci de ori. Cam în același timp, D.T. Bourdeau și-a simțit mintea instruită într-un mod asemănător. Era atât de sigur că va fi trimis să facă lucrare într-o zonă îndepărtată, încât și-a vândut toate bunurile de uz casnic și a venit la Battle Creek împreună cu soția sa, pentru a participa la Conferința Generală din mai. 

Majoritatea întâlnirilor din ultima parte a conferinței au fost dedicate pastorilor. Când a fost vorba de distribuirea forței de muncă, s-au făcut apeluri din Wisconsin și din alte câteva state. Apoi, în cele din urmă, M.G. Kellogg a cerut cu tărie să se găsească cineva care să meargă în California. Oamenii au fost uimiți, pentru că atunci California părea atât de îndepărtată, aproape în afara lumii. Fratele White le-a cerut pastorilor să-I ceară cu seriozitate Domnului să-i îndrume spre zona de care să se ocupe. Când a fost prezentat raportul, pe data de 18 mai, toți pastorii au răspuns, cu excepția mea și a fratelui Bourdeau. Fratele White a întrebat apoi: „A avut cineva convingerea să meargă în California?” Atunci m-am ridicat și mi-am prezentat pentru prima dată impresiile și visele despre California. 

După aceea, fratele White a făcut următoarea observație: „Atunci când Domnul își trimite slujitorii, El îi trimite câte doi. Mai este cineva a cărui minte a fost convinsă să meargă în această zonă?” Atunci, fratele Bourdeau s-a ridicat și și-a declarat intenția și faptul că venise la întâlnire cu soția și tot ce-i mai rămăsese din averea lumească, gata să meargă oriunde l-ar îndrepta conferința. După aceea, fratele White a spus: „Frații Bourdeau și Loughborough să se roage împreună și separat în privința aceasta până când intră la tipar Review, ca să fie siguri de ceea ce crede Domnul în privința aceasta.” Ne-am rugat cu înflăcărare Domnului, iar în dimineața de 31 mai, fratele White ne-a întrebat care este decizia noastră. Noi am răspuns într-un singur glas: „California sau nimic.” De îndată, fratele White s-a apucat să scrie un apel pentru Review, în care solicita 1 000 de dolari pentru cumpărarea unui cort ca să ne trimită în California. 

Pe atunci, căii ferate ce traversa câmpiile îi lipseau 800 km ca să fie gata, așadar era necesar să mergem prin America Centrală. Am plecat de la Battle Creek în data de 8 iunie, petrecând două săptămâni în New York, unde am cumpărat un cort și provizii pentru călătorie. Tot aici m-am căsătorit cu Margaret A. Newman, iar fratele Bourdeau a fost cel care ne-a cununat. 

Judecata – partea 1

Mă uitam la aceste lucruri”, scrie Daniel, „până când s-au așezat niște scaune de domnie. Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada și părul capului Lui era ca niște lână curată; scaunul Lui de domnie era ca niște flăcări de foc și roțile lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile...”

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică și nu va trece nicidecum și Împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7:9,10,13,14).

Astfel i-a fost arătat profetului în viziune începutul judecății de cercetare. Venirea Domnului Hristos descrisă aici nu este a doua Sa venire pe pământ. El vine la Cel Îmbătrânit de zile, în ceruri, pentru a primi stăpânirea, slava și împărăția care Îi vor fi date la încheierea lucrării Sale de Mijlocitor. Această venire, și nu a doua Sa venire pe pământ, a fost prezisă în profeție că va avea loc la sfârșitul celor 2 300 de zile, în anul 1844. Isus, Marele-Preot, a intrat în Locul Preasfânt însoțit de îngeri cerești și S-a prezentat înaintea lui Dumnezeu pentru a Se angaja în ultima fază a misiunii Sale în favoarea omului – pentru a efectua judecata de cercetare și a face ispășire pentru toți cei care vor dovedi că au dreptul să beneficieze de ea.

„Morții au fost judecați”, scrie Ioan, „după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea” (Apocalipsa 20:12). Îngerii lui Dumnezeu au consemnat cu credincioșie viețile tuturor, iar acum aceștia erau judecați după faptele lor. În vederea acestei judecăți, Petru i-a îndemnat pe israeliți: „Pocăiți-vă dar și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare și să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile așezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime” (Faptele 3:19-21).

Însuși Domnul Isus Hristos declară: „Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui.” De asemenea, a spus ucenicilor Săi: „De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri” (Matei 10:32,33).

Începând cu aceia care au trăit mai întâi pe pământ, Avocatul nostru examinează cazurile fiecărei generații la rând și termină cu cei aflați în viață. Este menționat fiecare nume și fiecare caz este atent cercetat. Sunt nume acceptate și nume respinse. În dreptul tuturor acelora care, din veac în veac, s-au pocăit cu adevărat de păcat și au revendicat, prin credință, sângele lui Hristos, ca jertfă ispășitoare, s-a scris „iertare” în cărțile din ceruri. În lucrarea de încheiere a judecății, păcatele lor vor fi șterse, iar ei vor fi considerați demni de viața veșnică.

Nici cel mai profund interes manifestat de oameni față de deciziile tribunalelor pământești nu poate egala interesul arătat în curțile cerești când numele scrise în cartea vieții ajung să fie analizate înaintea Judecătorului întregului pământ. Mijlocitorul divin pledează ca toți cei care au biruit prin credința în sângele Său să fie iertați de păcate, să fie readuși în căminul din Eden și să fie încoronați împreună-moștenitori cu El la „vechea stăpânire” (Mica 4:8). Satana a crezut că, prin amăgirea și ispitirea omenirii, va dejuca planul divin urmărit prin crearea omului, dar acum, Hristos cere ca acest plan să fie adus la îndeplinire ca și cum omul nu ar fi căzut niciodată. El cere pentru poporul Său nu numai iertare și disculpare totală și definitivă, ci și dreptul de a împărți cu El gloria și tronul Său. – Spiritul Profeției, vol. 4, pp. 307–309 (în orig.)

Refugiații kurzi – partea 1 de pastorul Scott Griswold

De curând, două doamne adventiste de ziua a șaptea erau pe cale să aibă primul lor studiu biblic cu o familie de refugiați kurzi care se mutase din Irak în zona lor cu puțin timp înainte. Dar nu erau siguri cu ce studiu biblic să înceapă.

„Majoritatea studiilor noastre scrise încep cu chipul din Daniel 2, pentru a arăta că putem avea încredere în Cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu știu dacă să vorbesc despre asta. Istoria relatată în Daniel se întâmplă pe teritoriul Irakului de azi. Împăratul lor este crud. Poate că este prea asemănător cu ceea ce au lăsat în urmă sau poate că ar putea fi un pic confuz pentru ei.” Ele s-au rugat și au hotărât să facă ceva simplu.

Când familia de kurzi i-a întâmpinat la ușă, tatăl s-a comportat într-un mod agitat. „Intrați, intrați! Trebuie să vă spun despre visul meu.” Despre ce vis vorbea? Nu punem prea multă bază pe vise. Știm câte ceva despre cum funcționează creierul și despre impactul unor felii de pizza mâncate seara prea târziu. Visele sunt cam ciudate. Dumnezeu, totuși, a folosit visele de multe ori, iar Biblia arată cât de importante pot fi acestea pentru a comunica adevărul.

Tatăl a continuat: „În visul meu, stăteam și priveam cerul. Am văzut o piatră mică venind spre mine, care devenea tot mai mare. Eram sigur că avea să mă zdrobească. Ce înseamnă?” Doamnele au știut imediat că trebuie să deschidă Biblia la Daniel 2 și să vorbească despre piatră. Vă amintiți cum piatra a devenit un munte – acel simbol al venirii Domnului Hristos ce va pune capăt lumii acesteia, cu toate războaiele și suferințele ei? Se pare că familia aceasta știa chiar câte ceva despre povestea lui Daniel din cărțile lor de istorie din Irak!

A fost vorba de mai multe vise, dar mai întâi vreau să vă spun cum s-au întâlnit aceste două familii. A început cu planul bisericii de evanghelizare a copiilor locali. În cartierul local erau probleme majore cu infracționalitatea. Liderii comunității voiau să schimbe asta și au cerut grupurilor locale să pună în practică niște programe pozitive. Membrii bisericii au propus ca în anul acela să țină școala biblică de vacanță în parc.

În ciuda pericolului real de a fi împușcați, ei au spus: „Dumnezeu ne va păzi. El îi iubește pe acești copii.” Atunci a apărut o familie de kurzi refugiați. Copiilor lor le plăceau experimentele științifice și cântecele în engleză.

Membrii bisericii s-au împrietenit cu membrii acestei familii kurde. Au aflat cum aceștia au fugit de ISIS, gruparea militară islamică din Irak, și că tocmai sosiseră în America. Simțeau o mare ușurare că erau departe de război. În același timp, trebuiau să facă față multor provocări ca să se acomodeze și să supraviețuiască în America.

Ca urmare a acestor prime contacte, membrii bisericii au adus alimente, pături, haine și i-au primit la ei acasă. Astfel s-a născut o prietenie adevărată. Într-o zi, tatăl a spus: „Încerc să-mi dau seama ce să fac astfel încât copiii mei să meargă la școală. Unii m-au avertizat în privința calității educației și a atmosferei din școlile publice, spunând că nu este una bună. Ce credeți că ar trebui să fac?”

„Înscrieți-i la școala noastră adventistă de ziua a șaptea”, i-au răspuns. Dar cum ar fi putut să-și permită acest lucru? În afară de asta, avea nouă copii, dintre care cinci aveau vârsta potrivită pentru școala primară. Dar conferința a strâns bani chiar pentru astfel de cazuri. Prin urmare, toți cei cinci copii au fost acceptați la școală, iar încă unul la grupa de preșcolari!

La ceva timp după asta, două doamne de la biserică i-au invitat să studieze Biblia cu ele, iar ei au fost de acord. Acest lucru este în sine o minune, deoarece dintre cele 22 de milioane de kurzi din lume, mai puțin de 1% sunt creștini.