O mână scrie pe perete

Biblia ne dezvăluie că petrecerile de plăcere din lume sunt numite așa în mod greșit; de obicei, ele se termină trist. Petrecerea aniversară a lui Irod, cu muzică, bucate alese, vin și dans, s-a încheiat cu decapitarea lui Ioan Botezătorul. Petrecerea israeliților de la inaugurarea vițelului de aur, cu cântece, dans, mâncare și băutură, s-a terminat cu moartea a mii de oameni. Marea petrecere cu preparate și vin a lui Ahașveroș s-a încheiat cu divorțul împăratului. (Vedeți Matei 14:6-11; Exodul 32:6-28; Estera 1:5-21).

Oricum, în Babilon au avut loc cele mai neobișnuite petreceri, păstrate în analele istoriei. „Împăratul Belșațar a făcut un mare ospăț celor o mie de mai-mari ai lui și a băut vin înaintea lor” (Daniel 5:1). Toate atracțiile pe care averea și puterea împărătească le puteau comanda erau combinate pentru a da splendoare scenei. Orice putea satisface poftele cărnii era acolo. Prinți și oameni de stat beau vinul ca pe apă și se desfătau sub influența lui înnebunitoare” (The Review and Herald, 8 februarie 1881).

Era un moment ciudat pentru organizarea unei astfel de petreceri, cetatea fiind înconjurată de o armată străină care era hotărâtă și plină de resurse. Dar Belșațar se simțea în siguranță. El credea că orice asediu asupra Babilonului era zadarnic. Cetatea era protejată de ziduri mari care puteau face față asalturilor berbecilor. Avea provizii pentru douăzeci de ani. Cetatea se alimenta din abundență cu apă din Eufrat, cel mai lung fluviu din Asia.

Belșațar știa de visul bunicului lui, în care Babilonul avea să fie înfrânt de o altă țară. Poate că auzise și zvonuri despre profețiile lui Isaia privind distrugerea Babilonului de către Cir (vezi Isaia 44:28; Isaia 45:1). Dar el Îl disprețuia pe Dumnezeul evreilor și respinsese profețiile despre distrugere.

Plin de un curaj alimentat de beție, împăratul Belșațar s-a hotărât să-și bată joc de Dumnezeul lui Israel și „a poruncit să aducă vasele de aur și de argint pe care le luase tatăl său, Nebucadnețar, din Templul de la Ierusalim, ca să bea din ele împăratul și mai-marii lui, nevestele și țiitoarele lui” (Daniel 5:2).

Porunca a fost ascultată. Au fost aduse vasele sacre „și au băut din ele împăratul și mai-marii lui, nevestele și țiitoarele lui. Au băut vin și au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă și de fier, de lemn și de piatră” (Daniel 5:3,4).

Amețeala lui Belșațar nu era o scuză pentru acțiunile sale nelegiuite. „Cel care duce paharul amețitor la gură se face răspunzător de toate nedreptățile pe care le poate comite sub puterea lui amețitoare” (Viața lui Iisus, p. 112).

Cu toate că Belșațar nu era conștient, el respinsese ultimul avertisment care îi fusese adresat; a disprețuit ultima ofertă a milei; a abuzat de ultimul lui privilegiu. Era ultima noapte a împărăției lui. Belșațar avea să afle un adevăr pe care refuzase să-l învețe, și anume „că Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor” (Daniel 4:17).

Un Oaspete neinvitat era gata să spargă petrecerea. Exista un Observator care îi vedea lipsa de respect și insolența. Răzvrătirea împăratului împotriva cerului depășise orice limită. „În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om și au scris în fața sfeșnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână care a scris” (Daniel 5:5). (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)

Petrecerea îngâmfată s-a potolit îndată, când bărbații și femeile au fost cuprinși de o groază de nedescris privind mâna care scria încet literele misterioase. Pe dinaintea lor treceau, ca într-o priveliște panoramică, faptele lor nelegiuite; aveau simțământul că erau aduși înaintea barei de judecată a veșnicului Dumnezeu, a cărui putere tocmai o sfidaseră. Acolo unde, cu câteva clipe înainte, fuseseră râsete și vorbe de duh hulitoare, acum erau fețe palide și strigăte de spaimă. Când Dumnezeu îi face pe oameni să se teamă, ei nu-și pot ascunde intensitatea groazei” (Profeți și regi, pp. 206–207).

Cel mai vinovat și mai înspăimântat dintre toți era împăratul Belșațar. „Atunci, împăratul a îngălbenit și gândurile atât l-au tulburat că i s-au desfăcut încheieturile șoldurilor și genunchii i s-au izbit unul de altul” (Daniel 5:6). Împăratul și-a chemat înțelepții, promițând mari onoruri celui care ar fi în stare să-i citească ce scrie. Dar sfetnicii aceștia ai împăratului nu erau mai capabili să-l ajute decât au fost înțelepții lui Nebucadnețar să-i dezvăluie secretele viselor lui.

Ani de zile, Daniel fusese ignorat, dar în mijlocul acestei crize, împărăteasa lui Nebucadnețar, bunica lui Belșațar (probabil prin căsătorie), a venit la palat cu o sugestie înțeleaptă. „În împărăția ta este un om care are în el duhul dumnezeilor celor sfinți și, pe vremea tatălui tău, s-au găsit la el lumini, pricepere și o înțelepciune dumnezeiască... Să fie chemat dar Daniel, și el îți va da tâlcuirea!” (Daniel 5:11,12).

Târziu în noapte, Daniel, ajuns acum la optzeci de ani, a fost chemat în grabă în sala petrecerii și i s-a cerut să explice semnificația literelor arzătoare ce încă străluceau pe perete. Belșațar i-a promis lui Daniel haine împărătești, un lanț de aur și poziția a treia în împărăție, dacă putea să-i interpreteze scrisul. Dar darurile și onorurile efemere ale Babilonului nu aveau nicio atracție pentru bătrânul om de stat. „Daniel a răspuns îndată împăratului: «Ține-ți darurile și dă altuia răsplătirile tale! Totuși voi citi împăratului scrierea și i-o voi tâlcui»” (Daniel 5:17).

Cu solemnitate, Daniel a început să vorbească amintind de istoria vieții lui Nebucadnețar, de stăpânirea pe care i-a dat-o Dumnezeu, despre mândria și pedeapsa lui. Apoi, Daniel a spus cu tristețe: „Dar tu, Belșațar, fiul lui, nu ți-ai smerit inima, măcar că ai știut toate aceste lucruri” (Daniel 5:22). „El a desconsiderat toate aceste fapte, ca și când nu ar fi avut loc niciodată, și s-a angajat în repetarea păcatelor bunicului său. El a îndrăznit să săvârșească tocmai păcatul care a adus judecățile lui Dumnezeu asupra lui Nebucadnețar. Belșațar a fost condamnat nu numai pentru nelegiuirea săvârșită, ci și pentru că nu a prețuit ocaziile și posibilitățile pe care le-a avut și care l-ar fi făcut un om drept, dacă le-ar fi folosit” (Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 538). 

Putem învăța multe din ultima noapte a Imperiului Babilonian, care a fost ca o judecată în miniatură. Păcatele lui Belșațar erau păcate obișnuite – uitarea, neglijența și mândria. Dar acestea sunt păcate mari. „La judecată, nimeni nu va fi condamnat de Dumnezeu pentru că a crezut cu sinceritate o minciună sau pentru că a împărtășit cu credincioșie o idee greșită, ci va fi condamnat pentru că a neglijat ocaziile de a cunoaște și de a se familiariza cu adevărul. Cel necredincios nu va fi condamnat pentru că a fost un necredincios, ci pentru că nu a folosit mijloacele pe care Dumnezeu le-a pus la îndemâna lui pentru a ajunge credincios” (Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 539). (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)

Timpul judecății nu este un timp pentru petreceri. „Te-ai înălțat împotriva Domnului cerurilor; vasele din Casa Lui au fost aduse înaintea ta și ați băut vin cu ele, tu și mai-marii tăi, nevestele și țiitoarele tale; ai lăudat pe dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn și de piatră, care nici nu văd, nici n-aud și nici nu pricep nimic, și n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia se află suflarea ta și toate căile tale!” (Daniel 5:23).

După aceea, Daniel a citit și a explicat scrierea: „Numărat, numărat, cântărit și împărțit” (Daniel 5:25). „Numărat” – mene – reprezenta faptul că împărații cu împărățiile lor, precum și indivizii, sunt cântăriți în balanța justiției lui Dumnezeu. Dumnezeu pune la dispoziția fiecărui individ și fiecărei națiuni un timp anume, dar El nu va permite ca păcatul și răzvrătirea să continue pentru totdeauna.

„Cântărit” – tekel – indică faptul că Belșațar și împărăția Babilonului au umplut măsura vinovăției lor. „Ai fost cântărit în cumpănă și ai fost găsit ușor” (Daniel 5:27).

„Împărțit” – peres – indica spre faptul că Imperiul Babilonian urma să fie împărțit în două și dat mezilor și perșilor. Împăratul nu știa încă, dar în momentul acela, soldații persani înaintau în marș către porțile nepăzite ale cetății Babilon.

Când Daniel a terminat, împăratul a poruncit să fie îmbrăcat cu haine împărătești, să-i pună un lanț de aur în jurul gâtului și l-a făcut al treilea om ca importanță în împărăție, așa cum promisese. (Belșațar era de fapt al doilea om din împărăție, deoarece era coregent cu tatăl lui.) Iar acesta a fost ultimul act oficial pe care l-a semnat Belșațar, căci „chiar în noaptea aceea, Belșațar, împăratul caldeenilor, a fost omorât. Și a pus mâna pe împărăție Darius Medul, care era în vârstă de șaizeci și doi de ani” (Daniel 5:30,31).

Belșațar a aflat prea târziu că plăcerile păcatului sunt trecătoare. Oricum, noi putem învăța din această istorie. În cazul în care ne bucurăm de păcat în orice formă ar fi, ce spune asta despre starea inimilor noastre? „Dacă Îl cunoașteți pe Dumnezeu, dacă sunteți cu adevărat convertiți, nu veți căuta plăcerea în lucrurile păcătoase. Teama de Dumnezeu va fi în inima voastră și, pe măsură ce priviți la Golgota, caracterul urâcios al fărădelegii vă va fi descoperit, veți vedea marea dragoste cu care Dumnezeu v-a iubit și nu veți mai simți dorința de a păcătui” (Materialele 1888, p. 961 în orig.). Vedeți speranța din aceste cuvinte? Care este soluția dacă vă bucurați de păcat? Cum puteți ajunge să-l urâți?

Daniel 5 conține multe lecții simple și semnificative. Nimeni nu își permite să fie un iubitor de plăceri și de distracții într-o perioadă care solicită de la noi un devotament serios și o ură față de păcat. Nu ne putem permite să așteptăm până ce ajungem la o vârstă înaintată ca să-L luăm în serios pe Dumnezeu. Este periculos să ignorăm lecțiile ce pot fi învățate din greșelile părinților și ale altora. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu este întotdeauna prezent, cunoscându-ne gândurile, cuvintele și acțiunile noastre. Trebuie să căutăm să vorbim și să acționăm fiind conștienți de judecată, căci într-o bună zi „toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (2 Corinteni 5:10). 

Iată o altă lecție pe care trebuie să ne-o amintim. Dumnezeu este onorat de credincioșia noastră chiar și la o vârstă înaintată. Tânărul Belșațar a murit în noaptea aceea, dar bătrânul Daniel nu. Slujitorul lui Dumnezeu încă mai avea de lucru în împărăția mezilor și a perșilor. (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea III.)

Lovit de boală

Pe data de 8 august, am parcurs în mai multe etape 35 de mile de drumuri foarte proaste până la Blairstown, unde am constatat că trebuie să rămân până dimineață ca să pot lua trenul. Nu aveam unde să stau în afara unei taverne mici de țară, aproape plină cu crescători de porci beți. Aceștia au chefuit toată noaptea și numai până la miezul nopții avuseseră loc trei lupte cu pumnii. Nici vorbă să mă odihnesc în noaptea aceea.

A doua zi dimineața am călătorit cu trenul 75 de mile până la Nevada. Aici n-am găsit nimic bun de mâncat pentru o ființă umană, dar m-am descurcat cu ce am putut. După aceea, am călătorit din nou în etape, încă 35 de mile, până la Fort Des Moines. Drumurile erau într-o stare atât de proastă, încât a durat cinci ore ca să parcurgem zece mile.

Pe când eram în misiune în Iowa, fratele White și cu mine am lucrat mai mult decât era normal. În dimineața zilei de 24 august, am coborât din tren la Eddyville, așteptându- mă să merg câteva mile cu fratele Kaufman, până într-un loc unde urma să predic la o ceremonie funerară pentru o soră care fusese îngropată cu câteva zile înainte. În schimb, fratele mi-a înmânat o telegramă prin care eram informat că „fratele White este paralizat. Vino imediat la Battle Creek”. Conductorul a ținut trenul pe loc până ce mi-am luat bilet și am plecat spre Battle Creek. După ce am ajuns acolo, nu m-am mai gândit la lucrare. Aveam nervii atât de încordați încât, în caz că nu se mergea pe vârfuri, nu puteam să suport nici măcar zgomotul pașilor.

La Battle Creek m-am întâlnit cu doctorul Lay, un membru devotat al bisericii, care vizitase Dansville, New York, unde se informase despre „terapia cu apă” a lui Jackson, sperând să-i cunoască metodele. După ce fratele White avusese atacul cerebral, s-a gândit că ar fi mai bine ca frații să meargă la Dansville pentru tratament. Uitându- se peste dosarul meu, a hotărât că și eu aveam nevoie de tratament cu apă și de odihnă. Prin urmare, pe data de 14 septembrie, împreună cu familia White și însoțiți de doctorul Lay, am pornit la drum spre „Casa de pe deal” din Dansville, unde am stat până pe data de 7 decembrie. După șase săptămâni, m-am vindecat de afecțiune, dar am rămas alături de sora și fratele White, ducându-i pe ei și pe alții la plimbare cu o trăsură împrumutată.

Pe data de 7 decembrie, ne-am dus la Rochester, unde am fost foarte bine primiți în casa lui Bradley Lamson. Am stat aici până pe data de 1 ianuarie 1866, când fratele White și familia s-au întors la Battle Creek. Timp de trei săptămâni, fratele Andrews, precum și fratele și doamna Orton, și alții au venit să ne vadă zilnic la Lamson acasă, ca să se roage pentru fratele White. În ziua de Crăciun, la biserica din Rochester s-a ținut un post, iar în timpul zilei au avut loc trei întâlniri în oraș. După aceea, ne-am întâlnit din nou seara, la Lamson acasă, ca să ne rugăm cu fratele White. Această întâlnire a fost una puternică. În mijlocul ei, sora White a avut o viziune, iar fratele White a fost foarte binecuvântat. Povestindu-ne viziunea, sora White a spus: „Scopul lui Satana a fost să-mi distrugă soțul și să-l bage în mormânt. Dar prin aceste rugăciuni serioase și insistente, puterea lui a fost frântă.”

Până ce ne-am întors la Battle Creek, adică în primăvara lui 1866, Snook și Brinkerhoff atrăseseră de partea lor 45 din cei 60 de membri ai bisericii din Marion. De asemenea, au investit multă energie și pe lângă redacțiile revistelor Messenger și Hope of Israel, luptând cu zel împotriva mărturiilor sorei White. Au publicat un ziar numit The Advent and Sabbath Advocate. Nu au trecut însă multe luni și amândoi bărbații și-au pierdut interesul față de Advocate și au renunțat la Sabat. Fratele Starr, din Iowa, mi-a spus că în ziua în care el a fost botezat, Brinkerhoff a fost și el prezent. Cei doi s-au întâlnit când a ieșit din apă. Dând mâna cu el, i-a spus: „Mă bucur să văd că iei poziție alături de acest popor. Ei au adevărul și îmi pare rău că i-am lăsat... E prea târziu pentru mine ca să mă alătur lor. Sunt un om pierdut.”

Din luna ianuarie până la data de 3 aprilie 1866, am rămas în vestul New York-ului, apoi m-am întors acasă, în Michigan. Pe fratele White l-am găsit încă destul de slăbit. Cum timpul pentru întâlnirea Conferinței Generale se apropia și fratele White nu putea să poarte povara, ca în anii anteriori, a fost luată decizia să fie ținute patru zile de post și de rugăciune (9–12 mai) pentru fratele White și pentru înțelepciune cerească la următoarele întâlniri ale Conferinței Generale, Publishing Association și Conferința din Michigan (16–21 mai). Aceste întâlniri au fost ținute în biserică și într-un cort de cincisprezece metri. 

Care e situația sufletului tău?

Dacă ar putea fi dată la o parte perdeaua dinaintea tinerilor care nu și-au dăruit niciodată inimile lui Dumnezeu, sau a celor care zic că sunt creștini, dar care nu au inima înnoită și nici temperamentul sfânt, ei ar vedea că ochiul lui Dumnezeu este mereu asupra lor și s-ar simți la fel de tulburați ca împăratul Babilonului. 

Ei ar realiza că în fiecare loc și la fiecare oră din zi există un Privitor sfânt, care cântărește fiecare pricină, evaluând toată situația, fie că este una de fidelitate, fie una de lipsă de loialitate și înșelăciune. 

Nu suntem niciodată singuri. Avem un Tovarăș, fie că Îl alegem sau nu. Tineri și tinere, amintiți-vă că, oriunde v-ați afla, orice ați face, Dumnezeu este și El prezent acolo. Pentru fiecare cuvânt și acțiune aveți un martor – Dumnezeul sfânt, care urăște păcatul. Nimic din ceea ce este spus, făcut sau gândit nu poate scăpa de ochiul lui infinit. Cuvintele tale s-ar putea să nu fie auzite de alte urechi omenești, dar ele sunt auzite de Conducătorul universului. El citește mânia interioară a sufletului când voința este bătută pe cruce. El aude expresia profanării. În cel mai adânc întuneric și în cea mai mare singurătate, El este acolo. Nimeni nu Îl poate înșela pe Dumnezeu; nimeni nu poate scăpa de responsabilitatea lui față de el. 

„Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști”, scrie psalmistul, „știi când stau jos și când mă scol și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc și cunoști toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi și pe dinainte și-Ți pui mâna peste mine. O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și unde voi fugi departe de Fața Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca în Locuința morților, iată-Te și acolo. Dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, și acolo mâna Ta mă va călăuzi și dreapta Ta mă va apuca. Dacă voi zice: «Cel puțin întunericul mă va acoperi» și se va face noapte lumina dimprejurul meu, iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine, ci noaptea strălucește ca ziua și întunericul, ca lumina.” 

Zi după zi, înregistrarea cuvintelor, acțiunilor și influenței voastre este trecută în cărțile cerului. Cu acestea trebuie să vă întâlniți. „Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea... Și oricine nu a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc.” 

Vă trimit avertizarea ca să luați aminte. Sunteți desemnați să fiți „lucrători împreună cu Dumnezeu”. Este posibil să ignorați această responsabilitate, dar acțiunile voastre în acest sens vor aduce cu siguranță consecințele lor. Dumnezeu a dat fiecăruia dintre voi o lucrare de făcut. El v-a dat capacități intelectuale, mijloace, lumină și cunoștințe, și vă va trage la răspundere pentru modul în care folosiți aceste puteri. „De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ținem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtați de ele. Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit și dacă orice abatere și orice neascultare și-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o?” – The Youth’s Instructor, 26 mai 1898 

Același Martor care a consemnat blasfemia lui Belșațar este prezent cu noi oriunde mergem. Tineri și tinere, s-ar putea să nu realizați că Dumnezeu vă privește; s-ar putea să simțiți că sunteți liberi să acționați în conformitate cu impulsurile naturale ale inimii, că puteți să vă răsfățați cu plăceri ușoare și mărunte, dar pentru toate aceste lucruri va trebui să dați socoteală. Pe măsură ce veți semăna, veți și culege și, dacă vă subminați temelia propriei case, răpindu-vă creierul de hrana lui și nervii de putere prin desfrâu și indulgența apetitului și a pasiunii, veți avea de dat socoteală Lui, Celui care spune: „Știu faptele tale.” 

Dacă L-ați cunoaște pe Dumnezeu, dacă ați fi cu adevărat convertiți, lucrurile păcătoase nu v-ar aduce nicio plăcere. Teama de Dumnezeu v-ar însoți și, pe măsură ce priviți la Golgota, vi se va descoperi caracterul odios al fărădelegii și veți vedea marea dragoste cu care v-a iubit Dumnezeu și nu ați mai avea dispoziția de a păcătui. Dar cum vor sta lucrurile cu mulți dintre voi care ați îndrăznit să vă descurcați cu lucrurile sfinte având mâini murdare și suflete spurcate, dacă trâmbița ar suna astăzi? Cum vor sta lucrurile cu unii dintre voi dacă astăzi veți fi chemați să dați socoteală la scaunul de judecată al lui Hristos? Care ar fi condiția voastră dacă Domnul Hristos ar părăsi astăzi Locul Preasfânt, iar timpul de probă s-ar încheia și ar urma să vină Isus? Acel timp va veni în curând, deși nu știm ziua sau ora. 

Vremurile și anotimpurile sunt cunoscute numai de Dumnezeu, dar fiecare dintre noi trebuie să știm că sufletul nostru este în regulă, că Domnul Hristos, nădejdea slavei, ia formă în interior. Trebuie să știm că Răscumpărătorul nostru trăiește și că noi vom fi printre aceia care vor auzi glasul lui Isus, care vom fi adunați de îngerii lui Dumnezeu și înălțați ca să-L întâlnim pe Domnul în văzduh. – Materialele 1888, p. 961 (în orig.) Adolescenti 

Un băiat numit Cow – partea a 2-a de pastorul Scott Griswold

Yang Go a spus: „Povestea aceasta a fost uimitoare. Chiar mi-a atins inima. Vedeți, în timpul războiului, când khmerii roșii comuniști ne-au preluat țara, mama mea avea o fetiță și era însărcinată cu mine.”

Am fost surprins că Yang Go era în viață. Știam că acei trei ani și jumătate de război fuseseră incredibil de grozavi. Două până la trei milioane de oameni fuseseră fie uciși, fie înfometați până la moarte. Soldații îi forțaseră pe toți să muncească de la patru dimineața până seara târziu pe câmpurile de orez, lucru pentru care primeau doar o jumătate de cană de orez pe zi. „Mama mea era prea slabă pentru a lucra mult”, mi-a spus Yang Go, „așa că a fost pusă să supravegheze vacile. Stătea toată ziua sub soarele fierbinte și se asigura că aveau suficientă iarbă pentru mâncare. Apoi noaptea trebuia să doarmă în apropiere.

„Când a venit timpul să mă nască, nu existau spitale nicăieri și niciun loc curat unde să nască. Așa că m-a născut în grajdul vacilor.” L-am privit și m-am gândit cât de diferită fusese nașterea lui de cea a fiicei mele. „De aceea mi se spune Yang Go”, a continuat el, „Go înseamnă vacă”.

Nu mă gândisem nicio clipă la asta. „Întotdeauna mi-am urât numele”, spuse Yang Go. „Copiii își băteau joc de el. Dar acum, după această poveste, nu mai contează. Știu că Isus înțelege. S-a născut înconjurat de animale, la fel ca mine. Era sărac, la fel ca familia mea. De fapt, mama mea a murit în timpul războiului, dar sora mea m-a ținut în viață împărțind cu mine o parte din terciul ei de orez. Îmi place această poveste despre Isus. El mă înțelege.”

Am fost atât de fericit să aud ce a spus. Și eu Îl iubesc pe Isus. Din ziua aceea, nu pot să mă uit la o scenă de iesle fără să mă gândesc la Yang Go. Isus a ales tot ceea ce este dificil din viața noastră, ca să putem ști că El înțelege. Evrei 2:17,18 spune: „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ceea ce privește legăturile cu Dumnezeu, un marepreot milos și vrednic de încredere, ca să facă ispășire pentru păcatele norodului. Și prin faptul că El Însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți.”

Cât de mult înțelege Isus? El s-a făcut sărac. A fost un refugiat. A lucrat din greu ca un muncitor obișnuit. Adesea dormea afară fără să aibă un acoperiș deasupra capului. Și s-a născut într-un grajd de vaci, așa că Yang Go putea ști că Isus îl înțelege și îl iubește. Acesta este un lucru pentru care să fii recunoscător!

Gândiți-vă mult și bine despre ceea ce înseamnă să fiți un urmaș al Domnului Isus Hristos. Cum ne putem apropia de cei sărmani urmând exemplul lui Isus? Prima mea întâlnire cu cei fără adăpost a fost pe vremea când eram student la colegiu și am vizitat orașul Berkeley. Erau mulți oameni care dormeau pe străzi, pentru că în Berkeley nu era nicio regulă care să interzică acest lucru, cum aveau alte orașe din apropiere. Când am văzut un bărbat întins pe trotuar lângă un magazin, nu am știut cum să reacționez. Dacă i-aș da bani, m-am gândit, probabil că îi va irosi pe alcool.

O doamnă pe nume Riz, care tocmai sosise la biserica unde eram voluntar, a spus: „Hai, stai cu mine și vorbește cu el.” Ea știa cum era căci fusese fără adăpost în Chicago. Alcoolul și drogurile îi distruseseră viața. Tocmai scăpase din probleme de genul acesta și știa că o persoană de pe stradă are nevoie de oameni cărora le pasă suficient pentru a se opri și a le fi prieten. Așa că ne-am așezat și am vorbit cu el. M-am simțit stânjenit la început. Nu am fost niciodată în situația aceea, ca Riz. Dar am putut să stau și să ascult, și am făcut-o. Mai târziu i-am adus un pic de mâncare. M-am simțit bine pentru că mi-a păsat de el. Am sperat că s-a simțit bine și el.

Isus ne invită să mergem, să fim prieteni, să ne apropiem și să le arătăm oamenilor că El este Emanuel, ceea ce înseamnă „Dumnezeu cu noi”. Să ne oprim și să ne îngrijim cu adevărat de oameni.