Cum a căzut Babilonul

Ce ai crede despre cineva care merge prin cartierul tău cu ziare în mână și strigând: „S-a scufundat Titanicul! Citește întreaga poveste!”?

Veștile sunt vești doar când sunt proaspete. Nu ne deranjează ideile de matematică vechi de 1 000 de ani. Nici cărțile de istorie vechi de o sută de ani. Însă ziarele sunt reciclate sau sunt folosite pentru aprins focul chiar după câteva zile.

Așadar, atunci când îngerul zboară prin mijlocul cerului și îi anunță pe locuitorii pământului că „A căzut, a căzut Babilonul”, putem fi siguri că la momentul acestui anunț Babilonul tocmai căzuse.

Apocalipsa 14:8 Apoi a urmat un alt înger, al doilea, și a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!”

Într-o lecție anterioară, când am studiat înțelesul cuvântului Babilon, am aflat că Babilonul este format din confesiunile creștine false, deoarece acestea predică un amestec confuz de adevăr și eroare („Babel” înseamnă „confuzie”). De asemenea, am observat că verbul „a căzut” arată că Babilonul a format cândva un grup curat de credincioși; cu toate acestea, s-a pervertit din cauza greșelilor și a prieteniei cu lumea.

În această lecție, vrem să ne înțelegem cum s-a desfășurat această tragedie și să vedem cum putem evita să facem aceeași greșeală în viețile noastre. Cum a căzut Babilonul? Răspunsul poate fi ilustrat printr-o piatră mare. Să presupunem că ești într-o drumeție și dai peste un astfel de bolovan. Poți să te urci pe el și să ajungi mai sus. În caz contrar, te poți împiedica și o poți lua la vale.

La fel stau lucrurile și cu adevărul. Aceia care îl acceptă își construiesc viața pe o temelie sigură, de piatră, care niciodată nu va eșua și nu va dezamăgi. Dar pentru aceia care Îl resping pe Isus adevărul devine pricină de poticnire și de pierdere veșnică.

1 Petru 2:6-8 Căci este scris în Scriptură: „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; și cine se încrede în El nu va fi dat de rușine.” Cinstea aceasta este dar pentru voi care ați crezut! Dar pentru cei necredincioși, „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului” și „o piatră de poticnire și o stâncă de cădere”. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, și la aceasta sunt rânduiți.

Piatra din capul unghiului despre care vorbește Petru este Isus. Aceia care acceptă adevărul așa cum este descoperit de Isus vor primi viața veșnică. Aceia care resping adevărul vor primi distrugerea veșnică.

Oamenii s-au așezat împotriva lui Dumnezeu și tot ce ar fi fost spre mântuirea lor s-a întors spre nimicirea lor. - Hristos, Lumina lumii, p. 600

Putem astfel să ne facem o idee despre cum au căzut bisericile. Dumnezeu le-a dat o lumină prețioasă, dar pentru că s-au îndepărtat de adevăr, ele au acceptat și apoi i-au învățat pe oameni o serie de doctrine false, aflate în opoziție cu declarațiile clare ale Bibliei – „vinul mâniei curviei ei”. Cu alte cuvinte, acestea s-au poticnit „neascultând de cuvânt”.

Întunericul spiritual care a cuprins țările, bisericile și oamenii nu se datorează unei retrageri arbitrare a sprijinului harului divin din partea lui Dumnezeu, ci neglijenței sau respingerii luminii divine de către oameni. - Tragedia veacurilor, p. 377

Adevăr sau minciună. Fie una, fie cealaltă. Ce anume accepți și ce îi înveți pe alții prin cuvintele și prin exemplul tău?

1. În lecție este menționată piatra din capul unghiului. Citește ce s-a întâmplat cu piatra din capul unghiului folosită la construcția templului lui Solomon, în Hristos, Lumina lumii, pp. 597, 598. Apoi termină capitolul și explică în ce fel ai putea evita căderea spirituală pe care au experimentat-o Babilonul și poporul evreu din vechime.

2. Cum a ajuns Isus să fie o piatră de poticnire pentru evrei? Cum se poate întâmpla la fel și pentru mulți creștini din ziua de azi?

3. De ce indivizii, bisericile sau popoarele trec prin experiența întunericului spiritual? Ioan 3:19-21

Căderea bisericii creștine a început cu mult timp în urmă. Încearcă să-ți imaginezi ce s-a întâmplat. În primele secole, credincioșii erau plini de râvnă. Aceștia înduraseră o persecuție îngrozitoare. Sângele martirilor este sămânța creștinismului, după cum a scris unul dintre aceștia. Cu cât mai mult erau persecutați biserica, cu atât mai repede biserica devenea mai puternică și creștea în număr.

Dar când persecuția a încetat, numeroși oameni care nu simțiseră vreodată nevoia să-și schimbe atitudinea au început să se alăture bisericii. Deoarece aceștia au făcut unele schimbări în viața lor, au simțit și că biserica trebuia, de asemenea, să facă unele schimbări. Și, din păcate, biserica și-a schimbat loialitatea față de Dumnezeu pentru onoarea și popularitatea lumii.

Pentru a câștiga mai mulți membri, biserica a făcut treptat modificări, inclusiv adoptarea diverselor ritualuri și idei păgâne. Unii s-au gândit că dacă biserica s-ar închina lui Dumnezeu în prima zi, în loc de a șaptea zi, ar fi mai ușor pentru păgânii care se închinau soarelui să se alăture bisericii. Un astfel de raționament a dus la dezastru. Compromisul de dragul evanghelizării a ajuns să corupă și să împartă biserica. Dar nu toți a făcut compromisuri.

Acum, biserica se găsea într-o primejdie înfricoșătoare. Închisoarea, chinul, focul și sabia fuseseră binecuvântări, în comparație cu aceasta. Unii creștini au rămas neabătuți, declarând că nu puteau face niciun compromis. Alții erau în favoarea părăsirii sau modificării unor trăsături ale credinței lor și a unirii cu aceia care primiseră o parte a creștinismului, susținând că acestea ar fi mijloace pentru deplina lor convertire. Acesta a fost un timp de groază adâncă pentru urmașii credincioși ai lui Hristos. Sub mantia unui creștinism cu numele, Satana s-a strecurat în biserică pentru a corupe credința și pentru a întoarce mintea oamenilor de la Cuvântul adevărului. - Tragedia veacurilor, pp. 42, 43

Cei care au făcut compromisuri nu erau misionari; nu ascultau de Dumnezeu. Așa cum am citit în secțiunea precedentă, oamenii neascultători se împiedică de adevăr și cad în apostazie. În felul acesta, biserica primară și-a pierdut puritatea. Odată ce începi să te rostogolești pe o scară, nu este ușor să te mai oprești. Îndată ce biserica a respins autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, nu a mai existat nicio limită pentru erorile care puteau fi tolerate sau promovate. Astfel, s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu. În acest mod, lumea a intrat în Evul Mediu Întunecat.

În timp ce o mare parte din biserică a căzut în apostazie în primele secole, unii dintre membrii ei au rămas credincioși. Grupuri precum valdenzii au rămas curate și credincioase, iar în timpul Reformei, Dumnezeu a ridicat oameni ca Wycliffe, Huss, Ieronim și Luther, pentru a aduce un potop de lumină în lume. Acești creștini credincioși au îndurat o mare persecuție în timp ce le-au dus lumina adevărului celor care se aflau într-un mare întuneric. Acest lucru i-a ajutat pe oamenii din acea perioadă, care se aflau într-o mare confuzie, să înțeleagă adevărul Evangheliei. Lucrarea lor a fost asemenea celei a apostolului Pavel, căruia Dumnezeu i-a încredințat această misiune:

Faptele apostolilor 26:18 ... ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea Satanei la Dumnezeu și să primească, prin credința în Mine, iertare de păcate și moștenirea împreună cu cei sfințiți.

Gândește-te un moment la Martin Luther, ca reprezentant al reformatorilor. Toată viața lui a învățat, iar cunoștințele lui din Cuvântul lui Dumnezeu au crescut. Perspectivele lui deveneau tot mai biblice. Dar când a murit, urmașii lui au fost mulțumiți să creadă doar ceea ce Luther a crezut.

În cele din urmă, persecuția împotriva bisericilor Reformei practic a încetat. Poți ghici ce s-a întâmplat după aceea, bazându-te pe cunoștințele despre istoria bisericii rezumate mai sus?

4. Enumeră câteva lucruri care au fost binecuvântări pentru biserică, în comparație cu relele provocate de compromisuri.

5. Vrea Dumnezeu să fim satisfăcuți cu ceea ce pionierii bisericii au aflat din studiul Bibliei? De ce trebuie să continuăm să studiem și să învățăm?

Până la începutul anilor 1800, bisericile protestante se aflau într-o condiție spirituală îngrozitoare. În timp ce fondatorii acestora fuseseră devotați cu totul lui Dumnezeu și, ascultători fără frică ai Scripturilor, mulți dintre cei care au venit după nu au mai fost așa.

Când acei întemeietori care aveau adevăratul spirit al reformei au încetat din viață, urmașii lor s-au ridicat și au dat „un nou chip cauzei”. În timp ce țineau orbește la crezul părinților lor și refuzau să primească orice alt adevăr în afară de acela pe care l-au cunoscut mai înainte, urmașii reformatorilor s-au îndepărtat mult de exemplul lor de umilință, lepădare de sine și de renunțare la lume. - Tragedia veacurilor, p. 385

Ce se putea face pentru a vindeca biserica de doctrinele ei eronate, de practicele lumești și de regresul ei? Ce anume o putea aduce înapoi la puritate, la dragoste, la credință și la unitate? Marele Medic a prescris un medicament sigur: solia primului înger.

Acest anunț brusc al judecății și al revenirii iminente a lui Isus i-a luat prin surprindere în special pe creștini, ținând cont că aproape toți așteptau mai întâi o mie de ani de pace. Din nefericire, ca regulă generală, bisericile s-au împiedicat de adevărul binecuvântat și au respins învățăturile Scripturii despre revenirea iminentă a lui Hristos, deoarece nu doreau ca El să revină. Uriah Smith a scris:

Venise timpul ca bisericile protestante să avanseze spre un teren religios mai înalt. Acestea puteau să accepte lumina și adevărul oferite și să ajungă la un nivel superior sau puteau să le respingă și să-și piardă, astfel, spiritualitatea și susținerea lui Dumnezeu, ori, altfel spus, să experimenteze o prăbușire spirituală. Adevărul pe care Dumnezeu l-a considerat potrivit pentru a-l folosi ca instrument în această lucrare a fost solia primului înger. Doctrina propovăduită a fost sosirea ceasului judecății lui Dumnezeu, urmată de a doua venire a lui Hristos. După ce au ascultat-o destul timp ca să vadă binecuvântările care însoțeau doctrina și rezultatele bune care proveneau din aceasta, bisericile în ansamblu au respins-o cu dispreț și cu batjocură. Astfel, ele au fost testate, căci după aceea au arătat în mod clar că inimile lor erau cu lumea, nu cu Domnul, și că au preferat ca lucrurile să rămână așa. - Daniel și Apocalipsa, pp. 653, 654

Astfel s-a întâmplat că bisericile protestante au căzut și au ajuns să facă parte din Babilonul spiritual. Această cădere a avut loc la începutul anilor 1840, în special în vara lui 1844, pe care o anunța solia îngerului al doilea.

Refuzând să ia seama la avertizarea primului înger, ei au respins mijloacele pe care Cerul le prevăzuse spre îndreptarea lor. Ei au disprețuit solul harului care le-ar fi corectat greșelile care-i despărțeau de Dumnezeu și, cu o înverșunare mai mare, s-au întors să caute prietenia lumii. Aceasta era cauza acelei stări îngrozitoare de iubire pentru lume, de apostazie și de moarte spirituală care exista în bisericile anului 1844. - Tragedia veacurilor, p. 380

Ai observat că bisericile care au respins adevărul și autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu nu doar au căzut, dar continuă încă să cadă? Să ținem cont că, deși ele se află într-o condiție căzută, în aceste biserici se găsesc numeroși discipoli adevărați ai lui Hristos. Înainte ca Isus să Se întoarcă pe pământ, El îi va chema pe acești oameni să iasă din Babilon.

Apocalipsa 18:4 Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei!

Simți că te afli într-un stare spirituală decăzută? Sau ai acceptat Cuvântul lui Dumnezeu ca autoritate în fiecare domeniu al vieții tale?

6. Prin ce atitudine importantă diferă reformatorii de mulți dintre urmașii lor?

7. Care a fost cauza prăbușirii Babilonului? Ce te-ar putea face și pe tine să cazi spiritual? Apocalipsa 3:14-22

8. De ce nu putem presupune că toți membrii bisericilor căzute fac parte din Babilon? Apocalipsa 18:4; Ioan 10:16 

O priveliște a luptei

Am văzut în viziune două armate într-o luptă teribilă. Una dintre ele avea în frunte steaguri care purtau semnul lumii, cealaltă avea în frunte steagul pătat de sânge al Prinţului Emanuel.

Steag după steag era lăsat să se târască prin ţărână, pe măsură ce companie după companie din armata Domnului se alătura duşmanului şi seminţie după seminţie din rândurile duşmanului se unea cu poporul păzitor al poruncilor lui Dumnezeu. Un înger care zbura prin mijlocul cerului punea stindardul lui Emanuel în multe mâini, în timp ce un general puternic striga cu voce tare: „Intraţi în rânduri! Cei care sunt credincioşi faţă de poruncile lui Dumnezeu şi faţă de mărturia lui Hristos să ia acum poziţie, arătând de care parte sunt! Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi- vă de ei; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi îmi veţi fi fii şi fiice. Toţi cei care vor să vină în ajutorul Domnului, printre oamenii viteji!”

Lupta a devenit tot mai încleştată. Victoria înclina când de o parte, când de cealaltă. Deodată, soldaţii crucii s-au retras, ca atunci când un stegar „cade în leşin” (Isaia 10:18). Dar aparenta lor retragere era doar ca să câştige o poziţie mai avantajoasă. Se auzeau strigăte de bucurie. Se înălţa un cântec de laudă la adresa lui Dumnezeu şi glasuri de îngeri se uneau în cântare, atunci când soldaţii lui Hristos înfigeau steagul Lui pe zidurile fortăreţelor deţinute până atunci de duşman. Căpetenia mântuirii noastre conducea lupta şi le trimitea ajutor soldaţilor Săi. Puterea Lui se manifesta cu tărie, încurajându-i să împingă lupta până la porţi. El le arăta lucruri mari şi minunate, conducându-i, pas cu pas, biruitori şi ca să biruiască. În cele din urmă, victoria a fost câştigată. Armata care urma steagul cu inscripţia: „Poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” a triumfat în mod glorios. Soldaţii lui Hristos erau chiar la porţile cetăţii şi, cu bucurie, cetatea L-a primit pe Împăratul ei. Împărăţia păcii, a bucuriei şi a neprihănirii veşnice a fost Instaurată.

Acum, biserica este implicată în luptă. Acum, avem de înfruntat o lume cufundată în întuneric adânc şi dedată aproape cu totul la idolatrie. Dar va veni ziua când lupta se va încheia şi victoria va fi câştigată. Voia lui Dumnezeu trebuie să se facă şi pe pământ. Atunci, naţiunile nu vor mai avea altă lege decât legea cerului. Toţi vor fi o familie fericită, unită şi îmbrăcată cu veşmintele laudei şi ale mulţumirii – cu haina neprihănirii lui Hristos. Întreaga natură, în frumuseţea ei fără egal, Îi va aduce lui Dumnezeu un tribut continuu de laudă şi de adorare. Lumea va fi scăldată în lumina cerului. Anii vor trece în bucurie. Lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare ca acum. La priveliştea aceasta, stelele dimineţii vor cânta împreună, iar fiii lui Dumnezeu vor striga de bucurie, în timp ce Dumnezeu şi Hristos Se vor uni în a proclama: „Nu va mai fi păcat şi nici moarte nu va mai fi.” Acesta este tabloul care mi-a fost prezentat.

Dar biserica trebuie să lupte şi va lupta cu duşmani văzuţi şi nevăzuţi. Agenţii lui Satana, în chip omenesc, sunt pe câmpul de luptă. Oamenii s-au coalizat pentru a se opune Domnului oştirilor. Aceste alianţe vor dăinui până ce Hristos Îşi va părăsi locul de mijlocire dinaintea tronului harului şi va îmbrăca veşmintele răzbunării. Agenţii satanici sunt în toate oraşele, preocupaţi să-i organizeze în partide pe cei care se opun Legii lui Dumnezeu. Se alătură acestor confederaţii atât oameni care susţin că sunt sfinţi, cât şi unii care declară deschis că sunt necredincioşi. Acum nu este un timp când poporul lui Dumnezeu să fie slab. Nu ne putem îngădui nici măcar o clipă să lăsăm garda jos.„Întăriți-vă în Domnul și în puterea tăriei Lui. Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor Diavolului.”- Mărturii pentru biserică, vol. 8, pp. 41, 42 

Sunt căutați patrioți creștini

Printre copiii lui Israel luați prizonieri în Babilon la începutul celor șaptezeci de ani de captivitate, se găseau patrioți creștini, tineri credincioși principiilor, care nu aveau să fie corupți de egoism și care aveau să-L onoreze pe Dumnezeu chiar cu prețul de a pierde totul.

Domnul privea cu mare plăcere la acești tineri loiali și cinstiți. Ei trebuiau să sufere împreună cu cei vinovați, dar în providența lui Dumnezeu, această captivitate era mijlocul prin care aveau să iasă în față. Exemplul lor de integritate nepătată în timpul perioadei de captivitate în Babilon strălucește de slavă cerească.

Printre cei care I-au rămas credincioși lui Dumnezeu după ce au ajuns în țara captivității, profetul Daniel și cei trei prieteni ai lui sunt exemple ilustre a ceea ce până și tinerii pot deveni atunci când sunt uniți cu Dumnezeul înțelepciunii. Pentru cei care sunt chemați să facă față încercărilor și ispitelor, ne-a rămas un scurt raport al vieții celor patru evrei. [...]

Nu mândria sau ambiția i-a dus pe acești tineri la curtea împăratului, în compania celor care nici nu-L cunoșteau și nici nu se temeau de adevăratul Dumnezeu. Ei au ajuns captivi într-o țară străină fiind purtați acolo de Înțelepciunea Infinită. Despărțiți de influențele de acasă și de asocierile sacre, ei au căutat să se achite de îndatoriri cu credibilitate, onorând poporul asuprit din care făceau parte și slăvindu-L pe Cel ai cărui slujitori erau. Acești tineri primiseră o educație corectă în primii ani de viață, iar acum își onorau învățătorii din copilărie. Ei aveau obiceiul să-și unească tăgăduirea de sine cu seriozitatea scopului, cu stăruința și cu statornicia.

Educația primită de acești patru tineri în Iuda nu era conformă școlilor lumești, ci scopului și planului lui Dumnezeu. Școala în care au fost educați nu avea programa școlilor de dinaintea distrugerii lumii prin potop – școli în care dominau sentimentele de necredință și unde natura era recunoscută și venerată mai presus de Dumnezeul creator al naturii. Acești tineri au fost crescuți în familii în care au fost învățați frica de Domnul.

Părinții lui Daniel l-au învățat în copilărie obiceiul cumpătării stricte. L-au învățat că orice ar face trebuie să se conformeze legilor naturii; că hrana și băutura au o influență directă asupra fizicului, minții și moralității; că trebuia să răspundă în fața lui Dumnezeu pentru capacitățile sale; că nu trebuia să urmeze nicio cale lipsită de înțelepciune care i-ar fi scăzut sau slăbit puterile. Ca urmare a acestor învățături, el înălța Legea lui Dumnezeu în mintea lui și o venera în inima lui.

Această educație timpurie a fost pentru Daniel și prietenii sursa susținerii lor. Lecțiile învățate în primii ani i-au condus să hotărască să nu se lase corupți la curtea Babilonului. Pentru ei, adevărul era adevăr. Aveau sădite în inimă principiile acestuia. Ei înțelegeau că omul crede în neprihănire cu inima și dă mărturie spre mântuire cu gura. Pentru ei, prima și cea mai mare poruncă – „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” – era adevăr și trebuiau să-i dea ascultare.

În școlile fondate sub îndrumarea lui Dumnezeu, teama de Domnul era temelia adevăratei educații. Cunoașterea de Dumnezeu a fost transmisă din generație în generație. În Abel, pe care l-a ucis Cain, și după aceea în Enoh, Set, Metusala, Noe și mulți alții, Domnul a avut martori credincioși, oameni drepți care s-au temut de El înaintea generației lor. Aceștia nu aveau o memorie slabă și perfidă. Ei primiseră cuvintele educației de la Adam și le repetaseră mai departe copiilor și nepoților lor. Multe evenimente istorice importante și adevăruri erau exprimate în cântece. Daniel și prietenii lui erau familiarizați cu viețile lui Abel, Set, Enoh și Noe. Ei prețuiau adevărurile care fuseseră transmise din generație în generație. Aveau gravat în inimă chipul lui Dumnezeu. Atunci când au fost înconjurați de atmosfera răului, acești tineri au rămas integri. Nicio putere sau influență nu-i putea îndepărta de principiile pe care le învățaseră de timpuriu în viață, studiind Cuvântul și lucrarea lui Dumnezeu.

Dragi tineri și tinere, studiați istoria lui Daniel și a prietenilor lui. Viețile lor trebuie să vă inspire cu hotărârea de a-I fi credincioși lui Dumnezeu. Ori Îi sunteți loiali, ori nu. Integritatea creștină este întărită prin hotărârea de a-I sluji Domnului cu credință. Ridicați stindardul pe care stă scris: „Poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.” Nu faceți niciun compromis cu răul. Linia de demarcație dintre cel credincios și cel necredincios trebuie să fie clară și distinctă. Luați decizia fermă de a împlini voia Domnului tot timpul, în orice loc. - The Youth’s Instructor, 21 mai 1903

1. Enumeră cele trei caracteristici prin care se distingeau patrioții creștini când au fost duși în Babilon.

2. Ce anume nu i-a adus pe acei tineri la curtea împăratului?

3. Descrie tipul de educație primit acasă de Daniel și de cei trei prieteni ai lui.

4. Ce principii de cumpătare l-au învățat părinții lui Daniel pe acesta în copilărie?

5. Care a fost sursa susținerii lui Daniel? Poate că într-o zi vei fi părinte. Ce poți să faci ca să-ți ajuți copiii să stea fermi de partea adevărului?

6. Ce anume te va inspira să-I fii credincios lui Dumnezeu?
 

7. Care sunt cele două alegeri pe care le avem la dispoziție?
 

8. Cum este întărită integritatea unui creștin?

9. Ce anume trebuie să fie clară și distinctă?

10. Ce trebuie să fii ferm hotărât să faci?

GPS-ul lui Dumnezeu—partea 1 de Barnabas Hope, misionar AFM în Turcia

În timp ce mergeam prin pădurea din apropierea casei mele, ieri dimineață, am dat peste o oaie moartă. Nu era deloc plăcută vederii – era umflată și își ținea picioarele înțepenite drept în sus. M-a făcut să mă gândesc la parabola oii pierdute.

Cum ar fi stat lucrurile dacă totul s-ar fi întâmplat diferit în povestire? Dacă nu ar fi existat un păstor bun care să fi ieșit să-și caute oaia? Dacă păstorul s-ar fi oprit din căutare pentru că era întuneric și târziu? Dacă oaia aceea pierdută aș fi fost eu? Da, acea oaie moartă aflată la distanță de turma ei mi-a dat câteva lecții bune la care să mă gândesc. Într-o zi din săptămâna trecută, am privit prin parbrizul mașinii într-o intersecție aglomerată și am fost surprins să văd o figură familiară care mă privea dintr-o mașină de lângă a mea. Nu îl mai văzusem pe Kutlu de mai bine de doi ani. Acest profesor pensionat fusese unul dintre cei mai interesați de studiul Bibliei înainte să se mute. Pe vremea aceea, citea împreună cu soția lui timp de o oră pe zi dintr-o Biblie pe care i-o dădusem. Primea cuvintele lui Isus cu un mare entuziasm. Nu cu mult înainte să se mute, i-am amintit să mediteze cu mare respect la Calvar. Cu ochii strălucind de zel, mi-a spus: „În relatarea din Biblie, sutașul a spus: «Cu siguranță acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!»” Cuvinte mari din partea unui musulman! Cu adevărat creștea în credință; dar după ce se mutase, nu mai reușisem să-i cultiv credința la telefon, deoarece cunoștințele mele de limbă erau sărace.

Cam cu o lună înainte ca Kutlu să se mute, a avut loc un eveniment interesant. Obișnuiam să fac mișcare în fiecare dimineață împreună cu el. Într-o dimineață, un bărbat pe nume Rashar ni s-a alăturat în plimbarea prin livada de măslini. Am presupus că era prietenul lui Kutlu. La un moment dat, Rashat m-a apucat de braț și a spus: „Imamul meu mi-a dat un Incil (Nou Testament). Mi-a plăcut foarte mult! Crezi că poți să găsești pentru mine Tevrat (cărțile lui Moise)? În aceeași dimineață, i-am dat o Biblie integrală. Cam la o lună după ce Kutlu s-a mutat, am hotărât să merg și să-i fac o vizită pe neanunțate. Cam cu jumătate de oră înainte să sosesc în oraș la el, l-am sunat. A fost încântat de faptul că soseam. Când am intrat în inima orașului acestuia cu 10 000 de locuitori, am fost surprins să văd un bărbat ieșind în fugă dintr-o cafenea, fluturându-și brațele în semn să mă opresc. Confuz, am oprit. Era Rashat! În ziua aceea am aflat că Rashat şi Kutlu erau frați. M-a făcut să mă gândesc la relatarea lui Ioan despre Andrei și Petru.

Am petrecut o zi interesantă cu cei doi. Am petrecut un timp solemn de reflecție la mormântul fiicei lui Kutlu, care murise când avea doisprezece ani. I-am vizitat pe prietenii apropiați ai lui Kutlu și am vorbit despre lucruri spirituale. În noaptea aceea, cei doi bărbați m-au dus la casa din munți a lui Rashat. Acolo, am văzut Biblia deschisă lângă canapeaua lui, așa că am știut că citise din ea. Noaptea mi-a spus: „Poate că ar trebui să te faci musulman și eu, creștin.” Știam că în fraza aceasta era ascuns un element de logică culturală. Îi plăcea foarte mult ceea ce învățase despre Hristos, dar s-ar fi simțit blestemat dacă ar fi părăsit islamul. Singura cale prin care putea echilibra păcatul părăsirii religie lui ar fi fost să aducă un străin în rândurile islamului.

L-am mai vizitat pe Kutlu de câteva ori după aceasta, dar era ocupat să o ajute pe cealaltă fiică a lui să facă față numeroaselor probleme pe care le întâmpina pentru a deschide o farmacie. Părea că flacăra sa spirituală se stingea. Aspectul spiritual al prieteniei noastre se ofilise, iar din punct de vedere lingvistic eram incapabil să întrețin flacăra la telefon. De asemenea, viața mea era plină. Faptul că înființam o nouă biserică în orașul nostru atrăgea de la sine numeroase cerințe. După un timp, a trebuit să depozitez prietenia cu Kutlu pe raftul memoriei ca pe o amintire plăcută. Nici pe Rashat nu l-am mai văzut. Oile erau de-acum pe cont propriu. (Va continua)