Din interior spre exterior

Text de memorat

De memorat:    „____ din om nu este __ care, intrând în el, să-l poată ___, dar ___ din om, aceea-l ___” (Marcu 7:15).

În această săptămână studiem capitolul 7 și prima jumătate a capitolului 8 din Evanghelia după Marcu. La începutul capitolului 7, Isus stârnește controverse prin respingerea tradiției religioase. Totuși El face lucrul acesta într-un mod care susține profund un element deosebit de relevant pentru viața creștină din zilele noastre. 
Isus face apoi un joc de cuvinte care deschide ușa adevăratei înțelegeri a ceea ce înseamnă credința.
După aceea pleacă în Tir și în Sidon și întâlnește o femeie care este considerată singura persoană din evanghelii care câștigă într-o dezbatere cu Isus. Interacțiunea lor este una neobișnuită și în spatele ei există câteva mesaje ascunse, pe care femeia le înțelege. Datorită credinței ei, Isus îi îndeplinește cererea.
Marcu 7, printr-o altă vindecare, transmite adevărul important că, oricât de impresionante ar fi minunile, ele singure nu sunt adesea suficiente pentru a deschide inima omului față de adevăr. La urma urmei, la ce le-au folosit minunile conducătorilor religioși care erau hotărâți să Îl respingă pe Isus?
Marcu 8 explorează semnificația pâinii ca simbol al învățăturilor și tradițiilor. Aceste istorisiri conțin lecții importante despre practica vieții religioase. 
 

Comentariu EGW

Din primii ani ai vieții, copilul iudeu era înconjurat de cerinţele rabinilor. Pentru fiecare faptă, până la cele mai neînsemnate amănunte ale vieţii, se prescriau reguli rigide. Sub conducerea învăţătorilor din sinagogă, tineretul era instruit în cunoaşterea regulilor nenumărate, pe care israeliţii credincioşi trebuiau să le păzească. Isus însă nu era interesat de lucrurile acestea. Chiar din copilărie, El a fost independent de legile rabinilor. El studia neîncetat Scripturile Vechiului Testament, şi cuvintele: „Aşa zice Domnul” erau întotdeauna pe buzele Sale.

Când starea oamenilor a început să se descopere minţii Sale, Isus a înţeles că pretenţiile societăţii şi pretenţiile lui Dumnezeu sunt într-o continuă contrazicere. Oamenii se îndepărtau de Cuvântul lui Dumnezeu şi înălţau teoriile inventate de ei. Ei ţineau la tradiţii în care nu era nicio putere. Serviciul lor divin era numai un şir de forme; adevărurile sfinte, pe care urmau să le înveţe aici, erau ascunse de privirea credincioşilor. El a văzut că în slujbele lor lipsite de credinţă nu putea găsi pace. Ei nu cunoşteau libertatea spirituală pe care ar fi avut-o dacă L-ar fi servit pe Dumnezeu în adevăr. Isus venise să-i înveţe pe oameni ce înseamnă să te închini lui Dumnezeu şi nu putea să fie de acord ca învăţăturile lui Dumnezeu să fie amestecate cu pretenţiile oamenilor. – Hristos, Lumina lumii, p. 84

Atât față de mulțime, cât și mai târziu, pe deplin, față de ucenici, Isus a arătat că întinarea nu vine din afară, ci dinăuntru. Atât curăția, cât și necurăția aparțin inimii. Fapta rea, cuvântul rău, gândul rău și călcarea Legii lui Dumnezeu îl întinează pe om, nu neglijarea ceremoniilor instituite de oameni.
Ucenicii au observat mânia manifestată de iscoade, când a fost demascată învățătura lor rătăcită. … Sperând că ar putea să-i împace pe acești funcționari de stat înfuriați, ei I-au spus lui Hristos: „Știi că fariseii au găsit pricină de poticnire în cuvintele pe care le-au auzit?” 

El a răspuns: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină.” Obiceiurile și tradițiile atât de mult apreciate de rabini erau din lumea aceasta, nu din cer. Oricât de mare era autoritatea lor în fața oamenilor, ele nu puteau să reziste, dacă erau puse la probă de Dumnezeu. Orice invenție omenească pusă în locul poruncilor lui Dumnezeu va fi socotită ca fiind fără valoare. – Hristos, Lumina lumii, pp. 397, 398
Înlocuirea poruncilor lui Dumnezeu prin precepte omenești n-a încetat. Chiar și între creștini se găsesc așezăminte și practici care n-au o temelie mai bună decât tradițiile părinților. Asemenea întocmiri, întemeiate pe autoritatea omenească, le-au înlocuit pe cele dumnezeiești. Oamenii se agață de tradițiile lor, onorează obiceiurile și cultivă ura împotriva acelora care caută să le arate greșeala. Astăzi, când suntem invitați să atragem atenția asupra poruncilor lui Dumnezeu și a credinței lui Isus, vedem aceeași vrăjmășie care s-a dat pe față și în zilele lui Hristos. – Hristos, Lumina lumii, p. 398
 

1. Citește Marcu 7:1-13. Care sunt adevărurile relevante prezentate aici?

Pe copiii care studiază acest pasaj la Școala de Sabat ni-i putem imagina venind acasă și spunându-i mamei că nu trebuie să se spele pe mâini înainte să mănânce, pentru că așa a spus Isus. Dar această istorisire nu este despre igienă.
În zilele lui Isus, mulți oameni din țara Lui erau preocupați de puritatea rituală. În perioada intertestamentară, ideea spălării mâinilor pentru menținerea purității rituale a fost extinsă și în dreptul oamenilor obișnuiți, deși aceste reguli se aplicau inițial numai preoților în Vechiul Testament (Exodul 30:17-21). În legătură cu această regulă conducătorii religioși se plâng Domnului că ucenicii Săi nu o respectă.

El nu răspunde direct întrebării care I se pune. În schimb, Își apără ucenicii printr-un răspuns în două părți. În primul rând, citează cuvintele categorice ale lui Isaia care mustră o națiune care Îl cinstește pe Dumnezeu prin cuvinte, dar a cărui inimă este departe de El (Isaia 29:13). Citatul din Isaia condamnă înlocuirea poruncilor divine cu tra­diții umane.
A doua parte a răspunsului lui Isus pornește de la citatul din Isaia. Domnul citează porunca lui Dumnezeu de a-ți cinsti părinții (Exodul 20:12), adică de a avea grijă de ei la bătrânețe, și o pune în opoziție cu tradiția religioasă în care cineva Îi oferea un lucru lui Dumnezeu (un dar, corban) și se putea folosi în continuare de lucrul respectiv, deși părinții lui vârstnici aflați în nevoie nu se puteau folosi de același lucru dat Domnului. Ne putem imagina răspunsul: „Îmi pare rău, tată! Mi-ar plăcea să te ajut, dar am dat banii la templu.”

Acest tip de ipocrizie este ceea ce atacă Isus atât de dur. Ei puneau tradițiile omenești mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu și, făcând lucrul acesta, păcătuiau.
Așadar, care era răspunsul la întrebarea fariseilor? Răspunsul lui Isus dă de înțeles că nu I se pare convingătoare insistența lor pe curățarea mâinilor drept ceva necesar pentru a fi după voia Domnului. În schimb, răspunsul Lui susține în mod evident poruncile legii în detrimentul tradițiilor umane. (Vezi și Marcu 1:44; Marcu 7:10-13; Marcu 10:3-8; Marcu 12:26,29-31.)

Este posibil să avem și noi unele „tradiții” care intră în conflict cu principiile legii lui Dumnezeu? Dacă da, care ar fi acelea?

Comentariu EGW

Între datinile asupra cărora se stăruia mai mult era și aceea a curățirii ceremoniale. Neglijarea săvârșirii unor ritualuri înainte de a mânca era socotită ca un păcat foarte mare, care trebuia pedepsit atât în lumea de acum, cât și în cea viitoare; omorârea celui care călca datina era privită ca o mare virtute.
Rânduielile cu privire la curățire erau nenumărate. Viața întreagă de abia ajungea ca cineva să le cunoască pe toate. Viața acelora care încercau să țină cerințele rabinice era o luptă neîncetată împotriva unor întinări ceremoniale și un șir nesfârșit de spălări și curățiri. În timp ce oamenii erau ocupați cu lucruri și cu detalii lipsite de importanță și cu ritualuri pe care Dumnezeu nu le ceruse, atenția le era îndepărtată de la marile principii ale Legii Sale.
Hristos și ucenicii Lui nu respectau aceste spălări ceremoniale și iscoadele au făcut din aceasta temeiul acuzațiilor lor. Cu toate acestea, nu L-au atacat direct pe Hristos, ci au veni la El criticându-i pe ucenici. Când au ajuns în fața mulțimii, au spus: „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor? Căci nu-și spală mâinile când mănâncă.” – Hristos, Lumina lumii, pp. 395, 396 

Dar zelul fățarnic pentru Dumnezeu al preoților și rabinilor era o aparență cu care să-și acopere dorința de înălțare. Oamenii erau înșelați. Ei purtau sarcini grele, pe care Dumnezeu nu le impusese. Nici chiar ucenicii lui Hristos nu erau liberi cu totul de jugul care fusese pus asupra lor prin prejudecățile moștenite și prin autoritatea rabinică. Acum, dezvăluind adevăratul spirit al rabinilor, Isus a căutat să-i elibereze din sclavia tradiției pe toți aceia care doreau din toată inima să Îi slujească lui Dumnezeu. „Fățarnicilor”, a zis El, adresându-Se iscoadelor șirete, „bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: «Norodul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învățături care nu sunt decât niște porunci omenești.»” Cuvintele lui Hristos erau o acuzație pentru întregul sistem fariseic. El declară că, așezând pretențiile lor mai presus de principiile divine, rabinii se așezau mai presus de Dumnezeu. Delegații de la Ierusalim s-au umplut de mânie. Ei nu puteau să-L acuze pe Hristos că a călcat Legea dată pe Sinai, deoarece El vorbea ca apărător al ei împotriva tradițiilor. Marile precepte ale Legii pe care El le prezentase se dovedeau a fi într-un contrast izbitor cu rânduielile meschine inventate de om. – Hristos, Lumina 
lumii, p. 398
 

2. Citește Marcu 7:14-19. Ce a vrut să spună Isus prin jocul de cuvinte din Marcu 7:15?
 

Cuvintele lui Isus din acest pasaj au reprezentat și reprezintă o enigmă pentru mulți care iau în considerare concomitent învățăturile din Leviticul 11, cu privire la mâncărurile curate și necurate. Elimină Isus aceste distincții? Greșesc adventiștii de ziua a șaptea când susțin că membrii bisericii care consumă carne trebuie să o consume numai pe cea de animale din lista celor curate?
În primul rând, ar fi ciudat ca Isus să respingă brusc poruncile mozaice, în Marcu 7:14-19, după ce tocmai îl apărase pe Moise în raport cu tradiția, în Marcu 7:6-13. În al doilea rând, respectiva tradiție susținută de farisei nu avea nicio bază în învățăturile din Vechiul Testament, în schimb legile privind alimentația au. În al treilea rând, când Marcu 7:19 afirmă că Isus a făcut toate bucatele curate, sensul nu este că legile privind alimentația sunt abolite, ci că nu este validă tradiția contaminării prin atingere, stabilită de farisei. Un exemplu în acest sens este ideea greșită că, dacă te poți contamina prin intrarea în contact cu neamurile/neevreii, atunci te poți contamina și dacă intri în contact cu mâncarea pe care aceștia au atins-o.

3. Citește Marcu 7:20-23. Ce a spus Isus că îl spurcă/îl contaminează pe om?
 

În Marcu 7:19, Isus reamintește faptul că mâncarea nu ajunge în inimă, ci în stomac și apoi trece prin tractul digestiv. Dar în Marcu 7:21-23, El notează că răul vine din inimă, din profunzimea persoanei. El prezintă o listă de vicii care încep ca gânduri rele, dar se încheie ca acțiuni păcătoase.
Prin menționarea poruncii a cincea în contextul viciilor este sugerată fiecare poruncă de pe a doua tablă a Decalogului. Mai mult, în Marcu 7:7, Isus face referire la închinarea deșartă, la încălcarea a ceea ce se află în centrul primelor patru porunci ale Decalogului. Astfel, în întregul pasaj, Domnul Isus este un apărător al legii lui Dumnezeu.

Poate că ai o teologie corectă, dar cui îi aparține, în definitiv și pe deplin, inima ta?
 

Comentariu EGW

Nimic nu dorește Domnul Hristos atât de mult cum dorește să-Și răscumpere moștenirea de sub stăpânirea lui Satana. Dar, înainte de a fi eliberați de sub puterea lui Satana care lucrează în afara noastră, trebuie să fim eliberați de sub puterea lui care acționează înăuntrul nostru. Dumnezeu îngăduie încercările ca să putem fi eliberați de tot ce este firesc, de egoism și de orice trăsături de caracter aspre și necreștinești. El îngăduie ca apele adânci ale necazurilor să se reverse peste noi, ca să-L putem cunoaște pe El și pe Isus Hristos pe care L-a trimis El, așa încât să ajungem să dorim din adâncul inimii să fim curățiți de orice murdărie morală și să putem ieși din încercare mai curați, mai sfinți şi mai plini de bucurie. Adesea intrăm în cuptorul încercărilor cu sufletul întunecat de egoism. Dar, dacă rămânem răbdători în încercarea decisivă a vieții noastre, vom ieși din ea reflectând caracterul divin. Când scopul încercării va fi fost atins, „El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina și dreptul tău, ca soarele la amiază” (Psalmii 37:6). 
Nu există niciun pericol ca Dumnezeu să nu ia în considerare rugăciunile copiilor Săi. Există însă primejdia ca, în ispite și încercări, ei să se descurajeze și să nu mai stăruie în rugăciune. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 174, 175

Mântuitorul nostru, care înțelege luptele inimii noastră și cunoaște slăbiciunea naturii noastre, are milă de neputințele noastre, ne iartă greșelile și ne dăruiește harurile pe care ni le dorim cu stăruință. Bucuria, pacea, îndelunga răbdare, blândețea, credincioșia și facerea de bine sunt elementele caracterului creștin. Aceste haruri prețioase sunt roada Duhului și coroana și scutul creștinului. Acolo unde aceste haruri domnesc în cămin, fiii sunt „ca nişte odrasle, care cresc în tinereţea lor”, iar fiicele, „ca nişte stâlpi săpaţi frumos, care fac podoaba caselor împărăteşti”. Aceste realizări cerești nu depind de circumstanțe și nici de voința sau de raționamentele nedesăvârșite ale omului. Nimic nu poate oferi în mod desăvârșit mulțumire și satisfacție așa cum oferă cultivarea unui caracter creștin; cele mai înalte aspirații nu pot viza nimic mai înalt. – Signs of the Times, 9 septembrie 1886

Domnul Isus vorbea ca unul care avea cunoștință și autoritate. Va­iurile rostite împotriva iudeilor condamnau formalismul şi ipocrizia lor. Mustrările sale usturătoare și denunțarea formalismului au astăzi aceeași forță ca în zilele cărturarilor și fariseilor și li se aplică celor care au numai o formă de evlavie, dar îi tăgăduiesc puterea. Dumnezeul sfințeniei infinite nu poate accepta ca închinare spirituală un serviciu care doar se vede în afară. Cei care se închină lui Dumnezeu trebuie să I se închine în duh și în adevăr, altfel slujirea lor este zadarnică. Ceremoniile religioase trebuie făcute din inimă, dacă nu, ele sunt pur și simplu pretenții goale, o urâciune înaintea Domnului. Dar, deși Isus i-a certat pe preoți și pe învățătorii legii pentru formalismul și ipocrizia lor, totuși cât de pline de îngăduință și de blândețe au fost lecțiile sale față de cei săraci, asupriți, suferinzi și descurajați. Preoții și conducătorii, cărturarii și fariseii, au călcat în picioare pășunile vii și au pângărit izvoarele apei vieții. Prin rânduielile lor false, ei au încurcat înțelegerea și au întunecat ce era clar. Ei L-au reprezentat greșit pe Dumnezeu prin împietrirea inimii lor, prin necurăția, mândria și egoismul lor. – Sabbath-School Worker, 1 decembrie 1894
 

4. Citește Marcu 7:24-30. Ce lecții importante găsim în această relatare?

Călcând pe urmele pasajului dificil din studiul de ieri, istorisirea din acest pasaj ridică și ea întrebări tulburătoare. De ce îi răspunde Isus acestei femei atât de dur, lăsând să se înțeleagă că o consideră „cățel”?
Isus nu explică în mod clar, dar două elemente din răspunsul dat femeii sugerează ce anume transmite. În Marcu 7:27, El spune că „mai întâi” trebuie săturați copiii. Dacă există un „mai întâi”, pare logic să existe și un „apoi”. Celălalt element este că Isus folosește un diminutiv al cuvântului „câine” care nu înseamnă „cățeluș”, ci, în acest context, se referă la câinii cărora li se permite să stea în casă, spre deosebire de câinii vagabonzi. În răspunsul dat lui Isus, femeia recunoaște aceste două aspecte, fapt care ajută la explicarea răspunsului ei.

Răspunsul femeii este destul de clar: „Da, Doamne, [...] dar și cățeii de sub masă mănâncă din firimiturile copiilor” (Marcu 7:28). 
Ce a inspirat-o pe această femeie? Cu siguranță a fost impulsionată de dragostea pentru fiica ei. Dar și Isus a încurajat-o. Isus a spus „mai întâi”, sugerând că ar putea exista un „după aceea”. Mai mult, a insinuat că era vorba de un câine de sub masă. La fel cum câinele era în casă sub masă, așa era și ea la picioarele lui Isus, implorând în favoarea fiicei ei. Prin urmare, ea a pretins dreptul unui câine la mâncarea care a căzut pe jos.

Răspunsul femeii îi dezvăluie credința. Faptul că a numit „firimitură” puternica minune a vindecării fiicei ei de la distanță denota (1) atât că puterea lui Isus era incredibil de mare (dacă o asemenea minune era o firimitură, ce ar fi însemnat o pâine întreagă?), (2) cât și că îndeplinirea cererii ei era o chestiune minoră pentru El. Isus a fost mișcat și i-a îndeplinit rugămintea. 
„Prin purtarea faţă de această femeie, El a arătat că ea, care era privită ca o alungată din Israel, nu mai e străină, ci un copil în casa lui Dumnezeu. În calitatea ei de copil, are privilegiul să aibă parte de darurile Tatălui” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 401).

De ce prejudecățile privind alte etnii și naționalități sunt cât se poate de contrare învățăturii lui Isus? Cum putem căuta să ne eliberăm de acest rău?
 

Comentariu EGW

Femeia [siro-feniciană] a cerut cu și mai mare stăruință să fie ascultată, plecându-se la picioarele lui Hristos și strigând: „Doamne, ajută-mă!” Isus, făcându-Se că încă respinge rugămintea ei, așa cum cerea prejudecata nemiloasă a iudeilor, a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci la căței.” Aceasta voia să spună că nu era drept să reverse binecuvântările aduse pentru poporul favorizat de Dumnezeu asupra celor îndepărtați și străini de Israel. Răspunsul ar fi descurajat-o pe o persoană mai puțin hotărâtă. Dar femeia a văzut că șansa ei venise. Sub refuzul aparent al lui Isus, ea a văzut o milă pe care El n-a putut să o ascundă. ... Dacă lui Israel i s-au dat multe binecuvântări, nu se găsea o binecuvântare și pentru ea? Ea era privită ca un câine, dar atunci nu putea să aibă pretenție, ca un câine, să primească o fărâmă din belșugul Lui? …

… Aici, Hristos întâlnește pe cineva dintr-un neam nefericit și disprețuit, care nu fusese favorizat cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu; totuși ea se supune îndată influenței divine a lui Hristos și are credință în puterea Lui de a-i da ajutorul cerut. Ea se roagă pentru firimiturile care cad de la masa Stăpânului. Dacă poate să aibă privilegiile unui câine, e bucuroasă să fie privită ca un câine. Ea n-are prejudecăți religioase sau naționale, nici mândrie care să-i influențeze conduita și Îl recunoaște îndată pe Isus ca Mântuitor și ca fiind în stare să împlinească tot ceea ce ea cere de la El. – Hristos, Lumina lumii, pp. 400, 401

Mântuitorul e mulțumit. A pus la probă credința ei în El. Prin purtarea față de această femeie, El a arătat că ea, care era privită ca o îndepărtată de Israel, nu mai e străină, ci un copil în casa lui Dumnezeu. Fiind copil, are privilegiul să se împărtășească de darurile Tatălui. Acum Hristos îi împlinește rugămintea și termină învățătura dată ucenicilor. Întorcându-Se către ea, cu o privire plină de milă și de iubire, El zice: „O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum voiești.” Din ceasul acela, fiica ei s-a însănătoșit. Demonul n-a mai tulburat-o. Femeia a plecat mărturisindu-L pe Mântuitorul ei, fericită că i s-a împlinit rugăciunea. – Hristos, Lumina lumii, p. 401

Mântuitorul Și-a manifestat mila dumnezeiască față de femeia siro-feniciană. Când i-a văzut durerea, inima Lui a fost mișcată. El ar fi dorit mult să-i dea imediat asigurarea că rugăciunea ei a fost ascultată, dar voia să le dea o lecție ucenicilor Săi și, de aceea, pentru un timp, a lăsat impresia că neglijează strigătul inimii ei zbuciumate. Totuși, când credința ei a devenit evidentă, Domnul i-a adresat cuvinte de laudă și i-a dăruit binecuvântarea prețioasă pe care o ceruse. Ucenicii n-au uitat niciodată lecția aceasta și ea a fost cuprinsă în raportul biblic pentru a arăta care este rezultatul 
rugăciunii stăruitoare. – Parabolele Domnului Hristos, p. 175
 

5. Citește Marcu 7:31-37. Cine a fost adus la Domnul și ce a făcut Isus pentru el?
 

Din regiunea Tirului și Sidonului Hristos nu a ales drumul cel mai scurt pentru a Se întoarce în Galileea. Se pare că din Tir, Domnul Isus a luat-o spre nord, a urcat prin regiunea Sidonului, apoi în regiunea centrală și a coborât prin zona de nord-est a Mării Galileei, ajungând în cele din urmă lângă mare. Era o rută ocolitoare, în care a avut probabil mai mult timp să Își învețe ucenicii. 
Textul nu indică exact cine l-a adus pe bărbat la Isus, dar problema acestuia era destul de clară – nu auzea și avea dificultăți de vorbire. Pierderea auzului îi izolează pe oameni de ceea ce îi înconjoară, iar surzenia profundă poate îngreuna învățarea vorbirii. Este posibil ca problema acestui bărbat să fi fost de lungă durată.

Isus îi înțelege situația dificilă și îl ia deoparte, în privat. Modul în care Domnul l-a vindecat pe acest om este bizar, mai ales pentru cititorii moderni. Își pune degetele în urechile lui, scuipă, îi atinge limba și suspină. Bun, Isus atinge părțile afectate ale bolnavului pe care le va vindeca, dar de ce suspină? „El a suspinat gândindu-Se la urechile care nu voiau să se deschidă înaintea adevărului şi la limbile care refuzaseră să-L recunoască pe Mântuitorul” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 404).
Isus i-a redat bărbatului auzul în mod miraculos și l-a făcut capabil să vorbească limpede. Suspinul Lui ilustrează limitele pe care Dumnezeu Și le-a impus când le-a acordat oamenilor libertatea de a alege. Toți oamenii sunt liberi să aleagă cine le va conduce viața – Prințul vieții sau prințul întunericului. Isus putea să deschidă urechile surzilor, dar nu avea să forțeze inimile necredincioase să Îl recunoască drept Mesia.

Această scurtă relatare ilustrează de asemenea ce poate face Dumnezeu pentru cei care vin la El de bunăvoie. Poate că ai fost reticent la ideea de a-ți împărtăși credința, neștiind exact ce să zici, de parcă ai fi avut limba legată. Această minune îți dă încredere că Domnul Isus îți poate deschide urechile să fii sensibil la nevoile altora și să le împărtășești un cuvânt care să îi încurajeze în parcursul lor.

Ce faci cu darurile auzului și vorbirii? Cum le folosești?
 

Comentariu EGW

În ţinutul Decapole, fuseseră vindecaţi cei doi demonizaţi din Gherghesa. În locul acesta, alarmaţi de pierderea porcilor, oamenii stăruiseră pe lângă Isus să plece din mijlocul lor. Dar ei auziseră între timp cuvintele solilor lăsaţi de El în urmă și se născuse în ei dorinţa de a-L vedea. Când a venit din nou în ţinutul acela, oamenii s-au adunat în jurul Lui și I-au adus un om surd, care vorbea anevoie. Isus nu l-a vindecat pe om așa cum avea obiceiul, numai prin cuvânt. Luându-l la o parte din mulţime, a pus degetele în urechile lui și i-a atins limba; privind spre cer, El a suspinat, gândindu-Se la urechile care nu voiau să se deschidă înaintea adevărului și la limbile care refuzaseră să-L recunoască pe Mântuitorul. La cuvântul „Deschide-te!”, omul a putut din nou să vorbească și, neţinând seamă de porunca de a nu spune nimănui, a povestit pretutindeni istoria vindecării lui. – Hristos, Lumina lumii, p. 404

În puterea Duhului, slujitorii reprezentanţi ai lui Hristos trebuie să dea mărturie pentru Conducătorul lor. Dorinţa arzătoare a Mântuitorului pentru salvarea păcătoşilor trebuie să marcheze toate eforturile lor. Invitaţia plină de har, adresată pentru prima dată de Hristos, trebuie să fie preluată de glasuri omeneşti şi să răsune în întreaga lume: „Cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17). Biserica trebuie să spună: „Vino!” Fiecare putere a bisericii trebuie să fie în mod activ angajată de partea lui Hristos. Urmaşii lui Hristos trebuie să se unească într-un efort puternic de a atrage atenţia lumii către profeţiile Cuvântului lui Dumnezeu, care se împlinesc cu repeziciune. Necredinţa şi spiritismul câştigă o puternică influenţă în lume. Oare cei cărora le-a fost dată multă lumină să fie reci şi fără credinţă tocmai acum? – Mărturii, vol. 9, p. 43

Cel care este hotărât în inima lui să-I slujească lui Dumnezeu va găsi ocazia de a da mărturie pentru El. Greutățile nu vor avea putere să îl împiedice pe acela care este hotărât să caute mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui. În puterea câștigată prin rugăciune și cercetarea Cuvântului, el va căuta virtutea și va lepăda viciul. Privind la Isus, Începătorul și Desăvârșitorul credinței, care a îndurat împotrivirea păcătoșilor față de Sine, credinciosul va întâmpina curajos defăimarea și derâderea. Și Acela al cărui cuvânt este adevăr a făgăduit ajutor și har îndestulător pentru orice împrejurare. Brațele Sale veșnice cuprind sufletul care se îndreaptă spre El după ajutor. Ne putem încrede cu toată siguranța în grija Sa, spunând: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine” (Psalmii 56:3). Dumnezeu Își va împlini făgăduințele față de toți aceia care își pun încrederea în El.

Prin exemplul Său, Mântuitorul le-a arătat că urmașii Săi pot fi în lume, și totuși nu din lume. El a venit nu pentru a Se împărtăși de plăcerile ei amăgitoare, pentru a fi stăpânit de obiceiurile ei și a urma practicile ei, ci pentru a face voia Tatălui Său, El a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. Cu această țintă înaintea sa, creștinul poate rămâne nemolipsit în orice împrejurare. Oricare ar fi situația sau împrejurările, mai înalte sau mai umile, el va dovedi puterea adevăratei religii printr-o credincioasă îndeplinire a datoriei. – Faptele apostolilor, p. 467
 

6. Citește Marcu 8:11-13. Ce abordare a fariseilor L-a dezamăgit profund pe Isus?
 

De ce nu Și-a demonstrat Isus puterea divină pentru a-i convinge pe acești cârcotași? Problema este aceeași cu cea de la sfârșitul capitolului 3 din Marcu, unde Isus vorbește despre păcatul împotriva Duhului Sfânt. Dacă o persoană are urechile astupate și ochii închiși, nicio altă minune, nici chiar un semn din cer, nu o va convinge. Ar fi pur și simplu ignorată ca toate cele de până atunci. Nici măcar minunile nu sunt suficiente pentru a-i convinge pe cei hotărâți să nu creadă.
 

7. Citește Marcu 8:14-21. Ce uitaseră ucenicii și ce a vrut Isus să scoată în evidență din aceasta?
 

Domnul Isus Se folosește de această oportunitate pentru a-i avertiza pe ucenici cu privire la „aluatul” fariseilor și al lui Irod (Marcu 8:15), însemnând învățăturile lor (compară cu Matei 16:12). 
Dar ucenicii înțeleg greșit și cred că Domnul vorbește despre faptul de a nu cumpăra pâine la propriu. Așa cum se întâmplă de obicei când ucenicii înțeleg ceva greșit, Domnul Isus îi învață apoi o lecție. Domnul le pune o serie de întrebări, primele de natură retorică, exprimându-Și dezamăgirea față de faptul că ei nu au înțeles misiunea Sa. Cuvintele Lui amintesc de cele rostite în Marcu 4:10-12, despre cei „ce sunt afară” și care nu înțeleg. Cuvintele Sale dure urmăresc să-i trezească pe ucenici din letargia lor spirituală.
În Marcu 8:19,20, Isus le pune întrebări simple despre câte coșuri cu resturi adunaseră după ce El îi hrănise pe cei 5.000 (Marcu 6:30-44) și pe cei 4.000 de oameni (Marcu 8:1-10), întrebări care transmiteau că ar fi trebuit să înțeleagă până acum că simpla limitare a resurselor nu este o piedică pentru Mesia Domnului. Ultima Lui întrebare din Marcu 8:21 este iarăși retorică: „Tot nu înțelegeți?” Este o întrebare legitimă, dacă ne uităm la tot ce văzuseră și trăiseră deja împreună cu Isus.
 

Cum putem învăța să ne păstrăm inima și mintea deschise față de realitatea existenței lui Dumnezeu și a iubirii Lui? Să ne gândim la toate dovezile care ne-au fost date cu privire la existența lui Dumnezeu și a iubirii Sale! De ce pare însă atât de ușor uneori să ne îndoim?
 

Comentariu EGW

Cei care doreau un semn de la Isus își împietriseră atât de mult inimile în necredinţă, încât n-au văzut în caracterul Său chipul lui Dumnezeu. Ei nu voiau să vadă că misiunea Lui era o împlinire a profeţiilor Scripturilor. … Nu mai putea fi dat niciun semn în cer sau pe pământ care să-i ajute.
Isus „a suspinat adânc în duhul Său” și, întorcându-Se de la grupul batjocoritor, S-a urcat în corabie cu ucenicii. Într-o tăcere tristă, ei au străbătut lacul din nou. … În timp ce se apropiau de locul acela [Betsaida], Isus a zis: „Luaţi seama și păziţi-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor”. Iudeii obișnuiau, din zilele lui Moise, să îndepărteze aluatul din casele lor în timpul Paștelui, căci fuseseră învăţaţi să-l socotească un simbol al păcatului. Dar ucenicii nu L-au înţeles pe Isus. La plecarea lor grăbită de la Magdala, uitaseră să ia pâine și nu aveau cu ei decât o singură pâine. De astă dată, au crezut că Hristos îi avertiza să nu cumpere pâinea fariseilor sau a saducheilor. Lipsa lor de credinţă și de pătrundere spirituală îi făcuse de multe ori să înţeleagă greșit cuvintele lui Isus. Acum, Isus i-a mustrat pentru că au crezut că El, care a hrănit mii de oameni cu câteva pâini și câţiva pești, S-ar fi gândit în solemnele Lui avertizări mai mult la hrana pământească, pieritoare. Exista primejdia ca raţionamentele iscusite ale fariseilor și saducheilor să-i influenţeze și pe ucenicii Săi prin necredinţă, făcându-i să se gândească în mod ușuratic la lucrările lui Hristos. – Hristos, Lumina lumii, p. 407

Ucenicii erau înclinaţi să creadă că Domnul ar fi trebuit să împlinească cererea pentru un semn din cer. Ei credeau că El este în stare să facă lucrul acesta și că un semn i-ar fi redus pe vrăjmașii Lui la tăcere. Ei nu observaseră făţărnicia acestor batjocoritori. 
După luni de zile, … Isus a repetat aceeași învăţătură. El „a început să spună ucenicilor Săi: «Mai întâi de toate, păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia»” (Luca 12:1).

Aluatul pus în făină lucrează pe neobservate, schimbând toată plămădeala, făcând-o asemenea lui. Tot astfel, dacă se îngăduie făţărniciei să locuiască în inimă, ea pătrunde în caracter și în viaţă. … Cărturarii și fariseii strecurau învăţături amăgitoare. Ei ascundeau adevărata tendinţă a învăţăturilor lor și foloseau orice ocazie pentru a le strecura cu măiestrie în mintea ascultătorilor lor. Aceste principii false, odată primite, lucrau asemenea aluatului în făină, pătrunzând și transformând caracterul. Tocmai învăţătura aceasta înșelătoare făcea ca oamenii să primească așa de greu cuvintele lui Hristos. – Hristos, Lumina lumii, p. 408

Când vom putea înțelege caracterul lui Dumnezeu așa cum a făcut Moise, și noi ne vom grăbi să ne plecăm în adorare și laudă. Domnul Isus nu a dorit nimic mai puțin decât ca „dragostea cu care Tu M-ai iubit pe Mine” să fie în inimile copiilor Săi, pentru ca aceștia să le poată împărtăși semenilor lor cunoașterea lui Dumnezeu.
O, ce asigurare este aceasta, ca dragostea lui Dumnezeu să poată locui în inimile tuturor celor care cred în El! ... Unul care cunoaște totul a spus: „Tatăl Însuși vă iubește.” Acela care cunoaște din experiență lungimea, adâncimea, înălțimea și lărgimea acestei iubiri ne-a făcut cunoscut acest lucru uimitor. Această dragoste poate fi a noastră prin credință în Fiul lui Dumnezeu și, de aceea, legătura cu Hristos trebuie să însemne totul pentru noi. Noi trebuie să fim una cu El așa cum El este una cu Tatăl, iar apoi vom fi iubiți de Dumnezeul cel nemărginit ca fiind mădulare ale 
trupului lui Hristos, mlădițe în Vița cea vie. – Principiile fundamentale ale educației creștine, pp. 177, 178 
 

Suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, cap. 42-44
„Cât de răspândit este acest păcat subtil şi înşelător între urmaşii de astăzi ai Domnului, ca şi pe vremuri! […] Cât de prompt este gândul ca eul să fie satisfăcut şi cât de mare, dorinţa după aprobarea oamenilor! Iubirea de sine şi dorinţa de a găsi o cale mai uşoară decât cea rânduită de Dumnezeu duc la înlocuirea preceptelor dumnezeieşti cu teorii şi tradiţii omeneşti. Chiar pentru ucenicii Săi sunt rostite cuvintele de avertizare ale lui Hristos: «Luaţi seama şi feriţi-vă de aluatul fariseilor!»
Religia lui Hristos este însăşi sinceritatea. Zelul pentru slava lui Dumnezeu este motivul sădit de Duhul Sfânt şi numai acțiunea eficientă a Duhului îl poate sădi. Numai puterea lui Dumnezeu poate alunga egoismul şi ipocrizia. Semnul acțiunii Sale este tocmai această schimbare. Când credinţa pe care o acceptăm distruge egoismul şi făţărnicia, când ne determină să căutăm slava lui Dumnezeu, nu slava proprie, putem fii siguri că este o religie adevărată. «Tată, proslăveşte Numele Tău» (Ioan 12:28) a fost nota dominantă a vieţii lui Hristos şi, dacă Îl urmăm, aceasta va fi şi nota dominantă a vieţii noastre. El ne porunceşte «să umblăm cum a umblat El» şi «prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui» (1 Ioan 2:6,3)” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 409).

Studiu zilnic: 
Maleahi 2
Maleahi 3
Maleahi 4
Matei 1
Matei 2
Matei 3
Matei 4
Ellen G. White, Divina vindecare, cap. „Im­portanța căutării adevăratei cunoașteri”

1. Prin ce L-au obosit oamenii pe Domnul? 

2. Împotriva cui Se va grăbi Domnul să mărturisească? 

3. Pe cine numea Ioan Botezătorul „pui de năpârci”?

4. Ce cuvinte a repetat Domnul în fiecare răspuns dat diavolului în pustiul ispitirii? 

5. De ce depind toate faptele noastre bune?

Studiu suplimentar
Hristos, Lumina lumii, cap. „Adevăratul semn”.
 

Privire generală
În timpul misiunii Sale, Isus a preamărit Scripturile drept revelație din partea lui Dumnezeu, citând adeseori din Vechiul Testament. Deși învățătorii lui Israel cunoșteau bine Scripturile ebraice, tradiția umană era, pentru cei mai mulți dintre ei, mai importantă decât învățăturile biblice. Dat fiind acest context, studiul nostru va analiza mai multe discuții dintre Isus Hristos și farisei.

Teme
Studiul din această săptămână are trei componente, așa cum sunt schițate în Marcu 7:6-8. (A treia componentă tratează subiectul creației așa cum reiese din episodul vindecării omului surd.)
1. Prima componentă analizează contextul din Vechiul Testament pentru Marcu 7:6-8 și analizează trimiterea la Isaia 29:13.
2. A doua componentă are în vedere tradițiile. În lumina versetelor din Marcu 7:6-8, vom compara tradițiile bătrânilor cu învățăturile lui Dumnezeu din Scripturi.
3. A treia componentă, cum am notat anterior, vizează narațiunea vindecării omului surd. Vom analiza modurile în care în această vindecare apar implicit elemente ale motivului literar al creației.

Comentariu
Contextul veterotestamentar pentru Marcu 7:6-8
Poporul lui Dumnezeu din secolul al VII-lea î.H. se confrunta cu un moment critic în experiența lui religioasă. Acesta este descris dinamic în Isaia 1: „Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele” (Isaia 1:4). Prin urmare, Dumnezeu i-a întrebat: „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre?” (Isaia 1:11). Nu are niciun sens să te apropii de Dumnezeu și să I te „închini” sub masca formalismului. Prin urmare, Dumnezeu îi vorbește poporului prin profetul Lui, iar profetul consemnează cuvintele în aceste versete poetice: „Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!” (Isaia 1:13).
Spun oare aceste versete că Domnul este împotriva sistemului de jertfe, stabilit prin Moise pentru comunitatea israelită? Bineînțeles că nu. Domnul este împotriva religiei superficiale, pline de prefăcătorie și lipsită de adevărata temere de Domnul (compară cu Isaia 1:16,17). Contextul religios din Isaia 29:13, la care face aluzie Marcu 7, este ciudat de asemănător. O privire mai atentă asupra textului din Isaia 29:13 relevă un chiasm interesant. Traducerea de mai jos aparține autorului studiilor de față: 
A. „Poporul se apropie cu gura și buzele
B. Să Mă cinstească
Bʼ. Dar închinarea pe care Mi-o aduce
Aʼ Este ca niște porunci repetate pe de rost.”
Ce problemă aveau închinătorii israeliți, după cum indică acest verset? Problema lor nu erau cuvintele liturgice în sine, ci cuvintele lor deveniseră o serie de simple repetări formale. De ce erau ei în acea situație? Inima lor (mintea, rațiunea lor) era departe de un devotament real față de Domnul. Prin urmare, cuvintele lor erau lipsite de sens.
Ar putea fi util să îl cităm aici pe J. Alec Motyer. Acesta spune: „Ana­lizându-le închinarea, Suveranul nu vede decât conformare la reguli omenești. Nu este vorba că Dumnezeu desconsideră folosirea cuvintelor, dar cuvintele fără suflet sunt lipsite de sens, iar închinarea nu este închinare (Marcu 7:6-8) dacă nu se bazează pe ceea ce a dezvăluit Dumnezeu și dacă nu răspunde la ceea ce a dezvăluit Dumnezeu” (Isaiah: An In­troduction and Commentary, vol. 20 din Tyndale Old Testament Commentaries, 1999, p. 215, 216).

Pe scurt, poporul Israel, însuși poporul lui Dumnezeu, trăia într-o dihotomie religioasă. Israeliții îndeplineau formele ritualice și liturgice, dar nu trăiau potrivit principiilor scripturale care le fuseseră transmise și care erau repetate atât de des în rândul lor. Închinarea, toate elementele ei, nu înseamnă nimic fără ascultare. Dumnezeu nu era împotriva unei celebrări cultice corespunzătoare; indignarea Lui era o consecință a formalismului excesiv care le caracteriza închinarea. (Vezi Teófilo Correa, „El Contexto Veterotestamentario de Marcos 7:6–7”, în Marcos: El Evangelista del „Tiempo Cumplido”, ed. Merling Alomía et al., 2003, p. 129.)

Tradiții în lumina textelor din Marcu 7:6-8
Când face trimitere la Isaia, Marcu se orientează după textul din Septuaginta, o traducere în greacă a Bibliei Ebraice (Vechiul Testament). Pentru că publicul lui Marcu este alcătuit din neevrei, versiunea în greacă avea să le fie mai cunoscută. Marcu, respectând Septuaginta, face referire la închinarea deșartă, punând accent pe noțiunea de reguli omenești. Marcu 7:6,7 este tradus după cum urmează: „Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.”
Aceste versete constituie contextul pentru narațiunea din Marcu 7, care prezintă o confruntare între farisei și cărturari; subiectul era spălarea mâinilor. Marcu însuși oferă, în versetele 3 și 4, detalii narative în acest sens. „Fariseii însă şi toţi iudeii nu mănâncă fără să-şi spele cu mare băgare de seamă mâinile, după datina bătrânilor.” Se pare că regula privitoare la spălarea mâinilor care îi viza pe preoții care slujeau în sanctuar fusese impusă de către bătrâni întregului popor. Practic oamenilor de rând li se cerea să respecte această tradiție. După cum menționează C. S. Mann, „subiectul acestei dezbateri nu este legea lui Moise, ci tradiția orală sau scrisă preluată din vechime și respectată datorită vechimii sale” („Mark, A New Translation With Introduction and Commentary”, The Anchor Bible, 1986, vol. 27, p. 312).

Isus condamnă această obligație instituită de preoți pentru oameni. De aceea El îi numește pe farisei și pe cărturari „fățarnici”, ipocriți (Marcu 7:6). Dar, în relatarea lui, Marcu nu se limitează la o simplă respingere a tradiției omenești: Isus îi mustră pe învățătorii lui Israel, acuzându-i că tradițiile lor au umbrit Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Isus îi critică pe învățătorii religioși și îi acuză: „Voi lăsați porunca lui Dumnezeu și țineți datina așezată de oameni” (Marcu 7:8). Apoi îi mustră și mai mult: „Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu ca să țineți datina voastră” (Marcu 7:9). În Marcu 7:13, Isus deplânge această practică eronată care este un rezultat direct al intervenției învățătorilor lui Israel. Prin urmare, Isus le aduce următoarea acuzație: „Ați desființat astfel Cuvântul lui Dumnezeu prin tradiția pe care o transmiteți” (EDCR, subl. ad.).
Pe scurt, atât în generația lui Isaia, din secolul al VII-lea î.H., cât și în generația lui Marcu, în secolul I d.H., închinarea poporului lui Dumnezeu este inutilă, din cauza faptului că nu pune accent pe ceea ce contează și din cauza atitudinii ipocrite. Într-o oarecare măsură, fariseii și cărturarii sunt responsabili pentru această situație pentru că, în calitate de lideri, își folosesc considerabila influență pe care o au asupra poporului pentru a susține tradițiile umane în detrimentul revelației divine și pentru a înălța regulile omenești mai presus de poruncile lui Dumnezeu. În mod implicit, Hristos Își invită aici poporul să se întoarcă la Scripturi și la calea dreptății și a milei. De asemenea, Hristos proclamă o spiritualitate care transcende simpla religiozitate externă și formală. În schimb, El susține o experiență spirituală ancorată într-o decizie conștientă și plină de devotament de a-L sluji pe Dumnezeu cu o inimă sinceră în lumina a ceea ce El a descoperit.

Vindecarea unui surdomut
Autorii biblici fac adesea trimitere la alte părți din Scriptură în scrierile lor. Aceste trimiteri iau forma unor citate explicite, cum este cazul în Marcu 1:2,3, unde Marcu citează Isaia 40:3, sau cum este cazul în Marcu 7:6,7, unde citează Isaia 29:13. Marcu pare să manifeste un interes deosebit pentru scrierile lui Isaia. Pe lângă citate, scriitorii biblici fac și aluzii la alte scrieri. În alte cazuri cititorul poate deduce anumite influențe (la nivel tematic) dintr-o altă sursă. Prin urmare, putem afirma că, în episodul vindecării surdomutului din Marcu 7:31-37, se poate observa o oarecare aluzie la tema creației.
Pentru a explora mai mult această idee, să luăm în considerare Geneza 2:7, care declară: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (compară cu Isaia 43:7). Geneza descrie crearea primului om de pe planeta noastră. Cuvântul „a făcut” este traducerea verbului ebraic yṣr, care înseamnă și „a forma, a crea, a modela” (vezi David Clines, The Dictionary of Classical Hebrew, 1998, vol. IV, p. 269). Autorul Genezei folosește acest verb pentru a descrie acțiunea unui creator care dă o formă sau a unui olar care își modelează creația. Imaginea din registrul tactil a Celui care Își pune mâinile pe materie ca să modeleze din ea prima ființă umană este incontestabilă în Geneza. În plus, următoarea propoziție din Geneza 2:7 descrie acea parte a procesului care transformă materialele inerte în materie vie, conștientă. Domnul îi conferă lutului suflare de viață. Adică „i-a suflat în nări”.

Astfel, în Marcu 7 se face aluzie la crearea lui Adam. În cazul omului surd cu dificultăți și de vorbire (Marcu 7:32), Isus intervine folosindu-Și mâinile și gura ca mijloc de vindecare. În modul acesta, Isus caută să Își „remodeleze” oarecum creația, lucru pe care îl face punându-Și degetele în urechile omului. Apoi scuipă și atinge gura omului cu saliva Sa, iar la porunca cuvântului Său, bărbatul este creat din nou. În clipa aceea, bărbatul este un om nou. „Îndată i s-au deschis urechile, i s-a dezlegat limba şi a vorbit foarte desluşit” (Marcu 7:35).
Dar elementele de mai sus nu sunt singurele pe baza cărora putem deduce o legătură între actul lui Isus de vindecare a surdomutului și tema creației. Există și alte dovezi, în Marcu 7:37. Oamenii sunt uimiți de Isus, declarând: „Toate le-a făcut bine! Chiar și pe surzi îi face să audă și pe muți să vorbească” (NTSBR). În acest singur verset, Marcu folosește de două ori verbul grecesc poieō, care poate fi tradus cu „a crea, a face”. În mod interesant, Septuaginta folosește același verb pentru a traduce verbul ebraic bara ,, „a face”, din Geneza 1. 

Prin urmare, Creatorul universului a venit pe pământ pentru a reface creația pe care Satana a distrus-o. Potrivit lui Marcu, Isus a venit să Își înceapă acțiunea de re-creare, făcându-le pe „toate [...] bine”. Fără îndoială, o astfel de misiune este împlinirea profeției mesianice tot din Isaia:
„Spuneţi celor slabi de inimă: 
«Fiţi tari şi nu vă temeţi! 
Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, 
răsplătirea lui Dumnezeu; 
El însuşi va veni şi vă va mântui.» 
Atunci se vor deschide ochii orbilor, 
se vor deschide urechile surzilor; 
atunci şchiopul va sări ca un cerb 
şi limba mutului va cânta de bucurie” (Isaia 35:4-6, subl. ad.).

Privire generală
În timpul misiunii Sale, Isus a preamărit Scripturile drept revelație din partea lui Dumnezeu, citând adeseori din Vechiul Testament. Deși învățătorii lui Israel cunoșteau bine Scripturile ebraice, tradiția umană era, pentru cei mai mulți dintre ei, mai importantă decât învățăturile biblice. Dat fiind acest context, studiul nostru va analiza mai multe discuții dintre Isus Hristos și farisei.
    Teme
Studiul din această săptămână are trei componente, așa cum sunt schițate în Marcu 7:6-8. (A treia componentă tratează subiectul creației așa cum reiese din episodul vindecării omului surd.)
1.    Prima componentă analizează contextul din Vechiul Testament pentru Marcu 7:6-8 și analizează trimiterea la Isaia 29:13.
2.    A doua componentă are în vedere tradițiile. În lumina versetelor din Marcu 7:6-8, vom compara tradițiile bătrânilor cu învățăturile lui Dumnezeu din Scripturi.
3.    A treia componentă, cum am notat anterior, vizează narațiunea vindecării omului surd. Vom analiza modurile în care în această vindecare apar implicit elemente ale motivului literar al creației.
    Comentariu
Contextul veterotestamentar pentru Marcu 7:6-8
Poporul lui Dumnezeu din secolul al VII-lea î.H. se confrunta cu un moment critic în experiența lui religioasă. Acesta este descris dinamic în Isaia 1: „Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele” (Isaia 1:4). Prin urmare, Dumnezeu i-a întrebat: „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre?” (Isaia 1:11). Nu are niciun sens să te apropii de Dumnezeu și să I te „închini” sub masca formalismului. Prin urmare, Dumnezeu îi vorbește poporului prin profetul Lui, iar profetul consemnează cuvintele în aceste versete poetice: „Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!” (Isaia 1:13).
Spun oare aceste versete că Domnul este împotriva sistemului de jertfe, stabilit prin Moise pentru comunitatea israelită? Bineînțeles că nu. Domnul este împotriva religiei superficiale, pline de prefăcătorie și lipsită de adevărata temere de Domnul (compară cu Isaia 1:16,17). Contextul religios din Isaia 29:13, la care face aluzie Marcu 7, este ciudat de asemănător. O privire mai atentă asupra textului din Isaia 29:13 relevă un chiasm interesant. Traducerea de mai jos aparține autorului studiilor de față: 
A. „Poporul se apropie cu gura și buzele
           B. Să Mă cinstească
           Bʼ. Dar închinarea pe care Mi-o aduce
Aʼ Este ca niște porunci repetate pe de rost.”
Ce problemă aveau închinătorii israeliți, după cum indică acest verset? Problema lor nu erau cuvintele liturgice în sine, ci cuvintele lor deveniseră o serie de simple repetări formale. De ce erau ei în acea situație? Inima lor (mintea, rațiunea lor) era departe de un devotament real față de Domnul. Prin urmare, cuvintele lor erau lipsite de sens.
Ar putea fi util să îl cităm aici pe J. Alec Motyer. Acesta spune: „Ana­lizându-le închinarea, Suveranul nu vede decât conformare la reguli omenești. Nu este vorba că Dumnezeu desconsideră folosirea cuvintelor, dar cuvintele fără suflet sunt lipsite de sens, iar închinarea nu este închinare (Marcu 7:6-8) dacă nu se bazează pe ceea ce a dezvăluit Dumnezeu și dacă nu răspunde la ceea ce a dezvăluit Dumnezeu” (Isaiah: An In­troduction and Commentary, vol. 20 din Tyndale Old Testament Commentaries, 1999, p. 215, 216).
Pe scurt, poporul Israel, însuși poporul lui Dumnezeu, trăia într-o dihotomie religioasă. Israeliții îndeplineau formele ritualice și liturgice, dar nu trăiau potrivit principiilor scripturale care le fuseseră transmise și care erau repetate atât de des în rândul lor. Închinarea, toate elementele ei, nu înseamnă nimic fără ascultare. Dumnezeu nu era împotriva unei celebrări cultice corespunzătoare; indignarea Lui era o consecință a formalismului excesiv care le caracteriza închinarea. (Vezi Teófilo Correa, „El Contexto Veterotestamentario de Marcos 7:6–7”, în Marcos: El Evangelista del „Tiempo Cumplido”, ed. Merling Alomía et al., 2003, p. 129.)
Tradiții în lumina textelor din Marcu 7:6-8
Când face trimitere la Isaia, Marcu se orientează după textul din Septuaginta, o traducere în greacă a Bibliei Ebraice (Vechiul Testament). Pentru că publicul lui Marcu este alcătuit din neevrei, versiunea în greacă avea să le fie mai cunoscută. Marcu, respectând Septuaginta, face referire la închinarea deșartă, punând accent pe noțiunea de reguli omenești. Marcu 7:6,7 este tradus după cum urmează: „Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.”
Aceste versete constituie contextul pentru narațiunea din Marcu 7, care prezintă o confruntare între farisei și cărturari; subiectul era spălarea mâinilor. Marcu însuși oferă, în versetele 3 și 4, detalii narative în acest sens. „Fariseii însă şi toţi iudeii nu mănâncă fără să-şi spele cu mare băgare de seamă mâinile, după datina bătrânilor.” Se pare că regula privitoare la spălarea mâinilor care îi viza pe preoții care slujeau în sanctuar fusese impusă de către bătrâni întregului popor. Practic oamenilor de rând li se cerea să respecte această tradiție. După cum menționează C. S. Mann, „subiectul acestei dezbateri nu este legea lui Moise, ci tradiția orală sau scrisă preluată din vechime și respectată datorită vechimii sale” („Mark, A New Translation With Introduction and Commentary”, The Anchor Bible, 1986, vol. 27, p. 312).
Isus condamnă această obligație instituită de preoți pentru oameni. De aceea El îi numește pe farisei și pe cărturari „fățarnici”, ipocriți (Marcu 7:6). Dar, în relatarea lui, Marcu nu se limitează la o simplă respingere a tradiției omenești: Isus îi mustră pe învățătorii lui Israel, acuzându-i că tradițiile lor au umbrit Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Isus îi critică pe învățătorii religioși și îi acuză: „Voi lăsați porunca lui Dumnezeu și țineți datina așezată de oameni” (Marcu 7:8). Apoi îi mustră și mai mult: „Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu ca să țineți datina voastră” (Marcu 7:9). În Marcu 7:13, Isus deplânge această practică eronată care este un rezultat direct al intervenției învățătorilor lui Israel. Prin urmare, Isus le aduce următoarea acuzație: „Ați desființat astfel Cuvântul lui Dumnezeu prin tradiția pe care o transmiteți” (EDCR, subl. ad.).
Pe scurt, atât în generația lui Isaia, din secolul al VII-lea î.H., cât și în generația lui Marcu, în secolul I d.H., închinarea poporului lui Dumnezeu este inutilă, din cauza faptului că nu pune accent pe ceea ce contează și din cauza atitudinii ipocrite. Într-o oarecare măsură, fariseii și cărturarii sunt responsabili pentru această situație pentru că, în calitate de lideri, își folosesc considerabila influență pe care o au asupra poporului pentru a susține tradițiile umane în detrimentul revelației divine și pentru a înălța regulile omenești mai presus de poruncile lui Dumnezeu. În mod implicit, Hristos Își invită aici poporul să se întoarcă la Scripturi și la calea dreptății și a milei. De asemenea, Hristos proclamă o spiritualitate care transcende simpla religiozitate externă și formală. În schimb, El susține o experiență spirituală ancorată într-o decizie conștientă și plină de devotament de a-L sluji pe Dumnezeu cu o inimă sinceră în lumina a ceea ce El a descoperit.
Vindecarea unui surdomut
Autorii biblici fac adesea trimitere la alte părți din Scriptură în scrierile lor. Aceste trimiteri iau forma unor citate explicite, cum este cazul în Marcu 1:2,3, unde Marcu citează Isaia 40:3, sau cum este cazul în Marcu 7:6,7, unde citează Isaia 29:13. Marcu pare să manifeste un interes deosebit pentru scrierile lui Isaia. Pe lângă citate, scriitorii biblici fac și aluzii la alte scrieri. În alte cazuri cititorul poate deduce anumite influențe (la nivel tematic) dintr-o altă sursă. Prin urmare, putem afirma că, în episodul vindecării surdomutului din Marcu 7:31-37, se poate observa o oarecare aluzie la tema creației.
Pentru a explora mai mult această idee, să luăm în considerare Geneza 2:7, care declară: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (compară cu Isaia 43:7). Geneza descrie crearea primului om de pe planeta noastră. Cuvântul „a făcut” este traducerea verbului ebraic yṣr, care înseamnă și „a forma, a crea, a modela” (vezi David Clines, The Dictionary of Classical Hebrew, 1998, vol. IV, p. 269). Autorul Genezei folosește acest verb pentru a descrie acțiunea unui creator care dă o formă sau a unui olar care își modelează creația. Imaginea din registrul tactil a Celui care Își pune mâinile pe materie ca să modeleze din ea prima ființă umană este incontestabilă în Geneza. În plus, următoarea propoziție din Geneza 2:7 descrie acea parte a procesului care transformă materialele inerte în materie vie, conștientă. Domnul îi conferă lutului suflare de viață. Adică „i-a suflat în nări”.
Astfel, în Marcu 7 se face aluzie la crearea lui Adam. În cazul omului surd cu dificultăți și de vorbire (Marcu 7:32), Isus intervine folosindu-Și mâinile și gura ca mijloc de vindecare. În modul acesta, Isus caută să Își „remodeleze” oarecum creația, lucru pe care îl face punându-Și degetele în urechile omului. Apoi scuipă și atinge gura omului cu saliva Sa, iar la porunca cuvântului Său, bărbatul este creat din nou. În clipa aceea, bărbatul este un om nou. „Îndată i s-au deschis urechile, i s-a dezlegat limba şi a vorbit foarte desluşit” (Marcu 7:35).
Dar elementele de mai sus nu sunt singurele pe baza cărora putem deduce o legătură între actul lui Isus de vindecare a surdomutului și tema creației. Există și alte dovezi, în Marcu 7:37. Oamenii sunt uimiți de Isus, declarând: „Toate le-a făcut bine! Chiar și pe surzi îi face să audă și pe muți să vorbească” (NTSBR). În acest singur verset, Marcu folosește de două ori verbul grecesc poieō, care poate fi tradus cu „a crea, a face”. În mod interesant, Septuaginta folosește același verb pentru a traduce verbul ebraic bara ,, „a face”, din Geneza 1. 
Prin urmare, Creatorul universului a venit pe pământ pentru a reface creația pe care Satana a distrus-o. Potrivit lui Marcu, Isus a venit să Își înceapă acțiunea de re-creare, făcându-le pe „toate [...] bine”. Fără îndoială, o astfel de misiune este împlinirea profeției mesianice tot din Isaia:
„Spuneţi celor slabi de inimă: 
«Fiţi tari şi nu vă temeţi! 
Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, 
răsplătirea lui Dumnezeu; 
El însuşi va veni şi vă va mântui.» 
Atunci se vor deschide ochii orbilor, 
se vor deschide urechile surzilor; 
atunci şchiopul va sări ca un cerb 
şi limba mutului va cânta de bucurie” (Isaia 35:4-6, subl. ad.).

Aplicație
1. De ce le-a cerut Domnul Isus anumitor persoane pe care le-a vindecat să nu spună nimănui despre lucrarea Lui sau despre misiunea Lui de vindecare? „Isus le-a poruncit să nu spună nimănui, dar, cu cât le poruncea mai mult, cu atât Îl vesteau mai mult” (Marcu 7:36). Compară Marcu 7:36 cu Marcu 8:30; 5:43 și Marcu 1:44,45. De ce crezi că oamenii făceau opusul cererii lui Isus?
2. Poți identifica vreo „tradiție” omenească ce a ajuns să înlocuiască Sfin­tele Scripturi în comunitatea ta? Sunt Sfintele Scripturi în continuare ghidul nostru de îndrumare a comunității noastre de credință în vremurile prezente? Ce înseamnă textul: „Inima lui este departe de mine” (Marcu 7:6)?

Studiul 6, 3-9 august

Lesson image

Trimestrul 3, 2024

Evanghelia după Marcu