Domnul înviat

Răstignirea lui Isus a însemnat moartea speranțelor și a credinței ucenicilor Săi. A fost un sumbru sfârșit de săptămână pentru ei, fiindcă nu numai că se confruntaseră cu moartea Învățătorului lor, dar se și temeau pentru propriile vieți (Ioan 20:19). 
În Marcu 16, ultimul capitol din această evanghelie, vom vedea ce a urmat după moartea Lui. În primul rând, vom analiza momentul învierii Domnului Isus și de ce au venit femeile la mormânt în acea dimineață de duminică. Adventiștii s-au ferit uneori de dimineața învierii din cauză că este folosită eronat pentru a susține sacralitatea duminicii. Vom vedea, în schimb, cum ne putem bucura de dimineața învierii în ciuda teologiei false care a apărut, din păcate, folosindu-se de ea. În al doilea rând, studiul explică primele versete din Marcu 16, legând aceste cuvinte de o temă pe care o întâlnim în întreaga carte. Secțiunile de luni și de marți vor examina aceste concepte. În al treilea rând, în încheierea studiului, miercuri și joi vom examina restul capitolului 16 din Marcu și vom studia misiunea care ne este prezentată. Acest studiu se va încheia cu o solicitare adresată cititorului Evangheliei după Marcu, de a răspândi Evanghelia în întreaga lume.
 

Comentariu EGW

În grădină, Maria plângea în timp ce Mântuitorul stătea lângă ea. Ochii ei erau atât de orbiţi de lacrimi, încât nu era în stare să-L recunoască. Iar inima ucenicilor era atât de plină de durere, încât nu au crezut ce le-au spus îngerii și nici chiar cuvintele rostite de Hristos.
Câţi oameni nu fac și astăzi ce au făcut acești ucenici! Câţi nu fac să răsune din nou cuvintele de disperare ale Mariei: „Au luat pe Domnul… și nu știu unde L-au pus!” Cât de mulţi sunt aceia cărora li s-ar putea spune cuvintele Mântuitorului: „Pentru ce plângi? Pe cine cauţi?”! El este chiar lângă ei, dar ochii lor orbiţi de lacrimi nu-L cunosc. El le vorbește, dar ei nu pricep.
Să se ridice capul plecat, să se deschidă ochii pentru a-L privi, urechile să asculte glasul Lui! „Mergeţi repede și spuneţi ucenicilor Lui că a înviat!” Îndemnaţi-i să nu privească la mormântul nou al lui Iosif, care a fost închis cu o piatră mare și pecetluit cu sigiliul roman. Hristos nu este acolo. Nu priviţi la mormântul gol! Nu vă jeliţi ca aceia care n-au nici nădejde, nici ajutor! Isus trăiește și, pentru că El trăiește, vom trăi și noi. Din inimi recunoscătoare, de pe buze atinse de un foc sacru, să se înalţe imnul de bucurie: Hristos a înviat! El trăiește ca să mijlocească pentru noi. Agăţaţi-vă de nădejdea aceasta și ea va ţine sufletul ca o ancoră sigură, încercată. Credeţi și veţi vedea slava lui Dumnezeu! – Hristos, Lumina lumii, p. 794

Avem un Mântuitor viu. El nu se află în mormântul cel nou al lui Iosif. El a înviat şi S-a înălţat la cer pentru a fi înlocuitorul şi garantul fiecărui suflet care crede. „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1). Cel păcătos este îndreptăţit prin meritele Domnului Isus, iar acest lucru înseamnă că Dumnezeu recunoaşte desăvârşirea răscumpărării plătite pentru om. Faptul că Domnul Hristos a fost ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce este o garanţie că Tatăl îl acceptă pe păcătosul care se pocăieşte. Prin urmare, să ne permitem noi să avem o experienţă care oscilează între îndoială şi credinţă, între credinţă şi îndoială? Domnul Isus este garanţia că Tatăl ne acceptă. Noi beneficiem de favoarea lui Dumnezeu nu datorită vreunui merit al nostru, ci datorită credinţei noastre în „Domnul, Neprihănirea noastră”. – Credința și faptele, p. 107
Înaintea noastră stau vremuri dificile, furtunoase. Pământul este corupt și corupția va crește. Dar noi putem să ne încredem pe deplin în Hristos. În ciuda violenței, a crimei, a faptului că oamenii își însușesc bani la care nu au dreptul, există un Dumnezeu care este Împăratul universului. Noi suntem copiii Lui, nu supușii sorții capricioase. Noi avem, da, și voi aveți, în timp ce citiți cuvintele de încurajare rostite de Hristos, făgăduințe sfinte care vor reînnoi izvoarele speranței. Vă puteți bucura într-un Mântuitor viu. El este Domnul nostru înviat. Făgăduințele Lui sunt pentru toți cei care Îl vor primi. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 91 (23 martie)
 

1. Citește Marcu 15:42 – 16:6. Ce se întâmplă aici și de ce este acest episod relevant pentru narațiunea învierii?
 

Toți scriitorii evangheliilor sunt în acord că Isus a murit în ziua pe care ei o identifică drept „Ziua Pregătirii” (Matei 27:62; Marcu 15:42; Luca 23:54; Ioan 19:14,31,42). Majoritatea comentatorilor înțeleg că e vorba de perioada dintre apusul soarelui din ziua de joi și apusul soarelui din ziua de vineri. Isus a murit târziu într-o după-amiază de vineri și a fost apoi îngropat repede înainte de apus. În timpul Sabatului, Domnul S-a odihnit în mormânt și toți ucenicii Lui s-au odihnit și ei – citește Luca 23:56 – o acțiune destul de ciudată dacă Isus ar fi redus, după părerea unora, obligația de a păzi a patra poruncă. Sâmbătă seara femeile au cumpărat miresme, iar duminică dimineața s-au dus la mormânt cu dorința de a finaliza procesul obișnuit de înmormântare. Bineînțeles că Isus nu Se afla acolo.
Încă din secolul al II-lea, creștinii au considerat important faptul că Dom­nul a înviat duminica. Aceasta a devenit baza pentru sfințenia duminicii. Dar ce ne învață Noul Testament?

2. Citește Coloseni 2:10-12. Care este modalitatea de comemorare în Noul Testament a învierii Domnului Isus?
 

Niciun cuvânt din Biblie nu sugerează sfințirea duminicii ca o comemorare a învierii. Acea comemorare este botezul. „Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Romani 6:4).
Indiferent de teologia falsă cu privire la închinarea în ziua de duminică, în calitate de adventiști trebuie să ne bucurăm de învierea lui Isus din dimineața acestei zile. Prin moartea și învierea Lui, Isus a înfrânt moartea și, prin învierea Sa, avem siguranța învierii noastre.
 

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie” (1 Petru 1:3). Privește la certitudinea pe care o avea Petru cu privire la învierea lui Isus! Cum putem avea și noi această certitudine?
 

Comentariu EGW

Femeile care Îl urmaseră cu umilinţă pe Hristos pe când trăia nu au vrut să-L părăsească până când nu L-au văzut aşezat în mormânt, cu o piatră foarte grea aşezată la intrare, pentru ca vrăjmaşii Lui să fie împiedicaţi să-I ia trupul. Dar nu ar fi trebuit să se teamă, căci am văzut că oştirea îngerească veghea cu un interes nespus de mare asupra locului de odihnă al lui Isus, aşteptând cu nerăbdare porunca de a se implica în eliberarea Împăratului slavei din temniţa Sa.
Ucigaşii lui Hristos se temeau că ar fi putut totuşi să învie şi să le scape. Din această cauză, i-au cerut lui Pilat o strajă pentru a păzi mormântul până a treia zi. Cererea le-a fost aprobată, iar piatra de la intrare a fost sigilată, pentru ca ucenicii Lui să nu-I fure trupul şi să spună că înviase din morţi. – Scrieri timpurii, pp. 180, 181

În timp ce lumina îngerilor strălucea în jur mai puternic decât soarele, toți soldații din straja romană au căzut ca morți la pământ. Unul dintre îngeri a apucat piatra cea mare, a rostogolit-o din faţa uşii mormântului şi s-a aşezat pe ea. Celălalt a intrat în mormânt şi a desfăcut ştergarul de pe capul lui Isus. Apoi, îngerul coborât din cer a strigat cu un glas care a făcut ca pământul să se cutremure: „Fiul lui Dumnezeu, Tatăl Tău Te cheamă! Vino afară!” Moartea nu mai putea să stăpânească peste El. Isus S-a ridicat din morţi ca un învingător. Cu o teamă sfântă, marcată de solemnitate, oştirea îngerească privea această scenă. Şi, când Isus a ieşit din mormânt, acei îngeri strălucitori I s-au închinat până la pământ şi L-au întâmpinat cu cântece de triumf. 
Îngerii lui Satana fuseseră siliţi să fugă dinaintea luminii strălucitoare, pătrunzătoare, a îngerilor cereşti şi s-au plâns amarnic împăratului lor că li se luase cu violenţă prada din mâini şi că Acela pe care-L urau atât de mult înviase din morţi. … În clipa în care Isus a ieşit din temniţă ca un biruitor plin de măreţie, Satana a ştiut că el însuşi avea să moară după un timp şi împărăţia lui va trece în mâinile lui Hristos, Cel căruia Îi aparține de drept. – Scrieri timpurii, p. 182

Învierea lui Isus a fost o mostră a învierii finale a tuturor celor care dorm în El. Trupul înviat al Mântuitorului, înfățișarea Lui, felul în care vorbea, toate le erau familiare urmașilor Săi. La fel vor învia cei care dorm în Isus. Noi ne vom recunoaște prietenii, așa cum L-au recunoscut ucenicii pe Isus. Deși au fost deformați, bolnavi sau desfigurați în această viață muritoare, totuși, în trupul lor înviat și glorificat, identitatea lor individuală va fi perfect păstrată și vom recunoaște, în chipul strălucitor de lumina care strălucește de pe chipul lui Isus, trăsăturile celor pe care îi iubim. …
Până la acel ceas de triumf, când va suna ultima trâmbiță și armata aceea uriașă va ieși spre biruința veșnică, fiecare sfânt adormit va fi ținut în siguranță și va fi păzit ca un giuvaier de preț, căci este cunoscut de Dumnezeu pe nume. – That I May Know Him, p. 362
 

3. Citește Marcu 16:1-8 și 1 Corinteni 15:1-8. Ce au în comun aceste pasaje?
 

Relatarea învierii apare în toate evangheliile. Fiecare evanghelist prezintă istorisirea dintr-o altă perspectivă, dar toate conțin conceptele de bază care apar și în 1 Corinteni 15:1-8. Patru idei se repetă – moartea, îngroparea, învierea, întâlnirea. În Marcu, moartea și îngroparea apar în capitolul 15. Învierea și întâlnirea apar în capitolul 16, dar puțin diferit. Marcu 16:7 vorbește despre o întâlnire în Galileea și acolo Îl veți vedea (vezi Ioan 21).
Unora li se pare inadecvată credința într-un Domn înviat. Dar dovezile în favoarea învierii sunt substanțiale și logice. În primul rând, nu este nevoie decât de credința într-un Dumnezeu Creator (vezi Geneza 1 și 2), iar ideea învierii, a unui miracol, devine rezonabilă. Dumnezeul care a creat universul, apoi viața pe pământ avea cu siguranță puterea, dacă voia, să Îl învie pe Isus. Existența lui Dumnezeu nu face învierea lui Isus neapărat inevitabilă, ci doar rezonabilă.
Apoi, mormântul a fost cu siguranță gol. Până și istoricii atei acceptă acest fapt. Dacă nu ar fi fost gol, ideea învierii Sale ar fi fost respinsă de la bun început, deoarece existența trupului Său acolo ar fi distrus orice prezumție că ar fi înviat.

Explicația potrivit căreia ucenicii I-au furat trupul nu stă în picioare. Cu siguranță ucenicii nu ar fi putut trece de soldați. Apoi, chiar dacă ar fi reușit și ar fi luat trupul, de ce nu au fost niciodată arestați pentru că l-au furat? Răspunsul este că liderii religioși știau că ucenicii nu îl furaseră.
De asemenea, mulți oameni au adus mărturie că L-au văzut pe Hristos înviat. Mulți, inclusiv ucenicii, nu au crezut la început. Iar unul dintre cei mai mari dușmani, Pavel, nu pretinde doar că L-a văzut pe Domnul înviat, ci și că această experiență i-a schimbat întreaga direcție a vieții, și încă în moduri radicale.
În final (deși mai sunt multe alte motive), cum se poate explica apa­riția bisericii creștine, fondată de oameni care au pretins că L-au văzut pe Domnul înviat? De ce ar fi acești oameni dispuși să moară pentru un lucru despre care ar ști că este o minciună? Mărturia lor consecventă, atât imediat după moartea Lui (Faptele apostolilor 3:15), cât și peste ani (1 Petru 1:3), constituie o dovadă puternică a învierii Lui.

Ce ai spune dacă te-ar întreba cineva: „Ce dovezi ai că Hristos a înviat?”
 

Comentariu EGW

Vrăjmașii ucenicilor nu puteau să nu fie convinși că Hristos înviase din morți. Dovada era prea clară pentru a mai fi pusă la îndoială. Cu toate acestea, ei și-au împietrit inimile și au refuzat să se căiască de fapta îngrozitoare pe care o săvârșiseră dându-L la moarte pe Isus. Mai-marilor iudeilor li se dăduse o dovadă categorică a faptului că apostolii vorbeau și lucrau sub inspirație divină, dar s-au împotrivit categoric soliei adevărului. Hristos nu a venit în felul în care ei se așteptaseră. Cu toate că uneori fuseseră convinși că El era Fiul lui Dumnezeu, totuși au înăbușit această convingere și L-au răstignit. În îndurarea Sa, Dumnezeu le-a dat și alte dovezi și acum le era oferită o nouă ocazie de a se întoarce la El. El i-a trimis pe ucenici să le spună că ei L-au omorât pe Prințul vieții și, prin însăși această groaznică învinuire, El le-a făcut o nouă chemare la pocăință. Dar, simțindu-se în siguranță în propria îndreptățire, învățătorii iudei au refuzat să admită că bărbații care îi învinuiau de răstignirea lui Hristos vorbeau prin îndrumarea Duhului Sfânt. – Faptele apostolilor, p. 61

Unii [dintre credincioșii corinteni] merseseră atât de departe, încât tăgăduiseră doctrina învierii. Pavel a întâmpinat această erezie cu o mărturie foarte lămurită cu privire la dovada de netăgăduit a învierii lui Hristos. El a spus că Hristos, după ce a murit, „a înviat a treia zi, după Scripturi, și că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de frați deodată, dintre care cei mai mulți sunt încă în viață, iar unii au adormit. În urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toți… mi s-a arătat și mie.”
Cu putere convingătoare, apostolul a prezentat marele adevăr cu privire la înviere. „Dacă nu este o înviere a morților”, argumenta el, „nici Hristos n-a înviat. Și, dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, și zadarnică este și credința voastră. ... Dar acum, Hristos a înviat din morți, pârga celor adormiți.” – Faptele apostolilor, pp. 319, 320
De partea cui suntem noi? Lumea L-a alungat pe Domnul Hristos, dar cerul L-a primit. Omul limitat L-a respins pe Prințul vieții, dar Dumnezeu, Conducătorul nostru Suprem, L-a primit în cer și L-a înălțat. Omul L-a încoronat cu o cunună de spini, dar Dumnezeu L-a încoronat cu coroana maiestății regale. Trebuie să ne gândim la toate acestea cu sinceritate. Vreți ca acest Om, Isus Hristos, să domnească peste voi sau îl vreți pe Baraba? Celui care respinge harul Său, moartea lui Hristos îi aduce mânia și judecățile lui Dumnezeu, neamestecate cu milă. Aceasta este mânia Mielului. Dar, pentru toți cei care-L primesc și cred în El, moartea lui Hristos înseamnă speranță și viață veșnică. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 139
 

„Femeile care stătuseră lângă crucea lui Hristos au urmărit şi au aşteptat să treacă ceasurile Sabatului. În prima zi a săptămânii, foarte devreme, au plecat către mormânt, ducând cu ele miruri scumpe pentru a unge trupul Mântuitorului. Ele nu se gândeau la învierea Lui. Soarele speranței lor apusese şi asupra inimii lor se aşternuse noaptea. În timp ce mergeau, îşi aminteau faptele de milă ale lui Hristos şi cuvintele Lui de încurajare. Dar nu-şi aminteau cuvintele Lui: «Vă voi vedea iarăşi» (Ioan 16:22)” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 788). 

4. Citește Marcu 16:1-8. Ce s-a întâmplat și cum au reacționat femeile la început?
 

De la începutul evangheliei cititorul știe că Isus este Mesia. Dar în textul propriu-zis, prima persoană care Îl proclamă Mesia și nu este posedată de demoni este Petru, în Marcu 8:29. Iar această mărturisire nu se produce decât pe la jumătatea cărții. În întreaga Evanghelie după Marcu, Isus le spune oamenilor să păstreze tăcerea cu privire la cine este El sau la vindecările înfăptuite pentru ei. În Marcu 1:44, îi spune unui lepros să nu spună nimănui despre vindecarea lui. În Marcu 5:43, le spune lui Iair și soției sale să nu spună nimănui despre învierea fiicei lor. În Marcu 7:36, roagă un grup să nu le spună oamenilor despre vindecarea unui surdomut. Apoi le poruncește ucenicilor să nu le dezvăluie oamenilor că El este Mesia (Marcu 8:30, vezi și Marcu 9:9). Fără îndoială, principalul motiv pentru care le-a spus să păstreze secretul a fost să Își aloce timp să Își încheie misiunea, potrivit profețiilor temporale din Daniel 9:24-27.
Acum, în această scenă, chiar și după ce li se spusese despre învierea lui Isus, femeile, speriate și șocate, au fugit de la mormânt și, cel puțin la început, nu au vorbit nici despre ce s-a întâmplat acolo. Tăcerea însă nu a durat mult. Ce citim când ajungem la finalul cărții lui Marcu? „Iar ei au plecat și au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei și întărea Cuvântul prin semnele care-l însoțeau” (Marcu 16:20). Așadar, motivul păstrării tăcerii cu privire la Isus, la cine este El și ce a făcut este spulberat. Cartea se încheie cu ei propovăduind „pretutindeni”.

De ce nu trebuie să păstrăm tăcerea cu privire la Isus și la ceea ce a făcut El? Cui poți spune astăzi despre Isus și despre planul de salvare?
 

Comentariu EGW

Maria [încă] nu auzise vestea cea bună. Ea s-a dus la Petru și Ioan cu solia tristă: „Au luat pe Domnul din mormânt și nu știu unde L-au pus.” Ucenicii s-au dus repede la mormânt și au descoperit că lucrurile erau așa cum le spusese Maria. Au văzut pânza și ștergarul, însă pe Domnul nu L-au găsit. Dar tocmai acestea dovedeau că El înviase. Pânzele de înmormântare nu erau aruncate cu nepăsare, ci erau împăturite cu grijă, fiecare separat. Ioan „a văzut și a crezut”. El încă nu înţelesese textul care zicea că Hristos trebuia să învie dintre cei morţi, dar acum și-a adus aminte de cuvintele Mântuitorului care prevestise învierea Sa. – Hristos, Lumina lumii, p. 789
Maria fusese privită ca o mare păcătoasă, dar Isus cunoștea împrejurările care îi influenţaseră viaţa. Ar fi putut stinge orice scânteie de nădejde din sufletul ei, dar n-a făcut așa. El a fost Acela care a ridicat-o din ruină și disperare. De șapte ori L-a auzit ea cum a certat demonii care îi stăpâniseră inima și mintea. Ea auzise strigătele Sale puternice către Tatăl pentru binele ei. Știa cât de dezgustător este păcatul pentru curăţia Lui nepătată și, în puterea Lui, biruise.

În timp ce pentru ochiul omenesc cazul părea fără nădejde, Hristos a văzut în Maria capacitatea de a face binele. A văzut părţile bune ale caracterului ei. Prin planul de mântuire, se rânduiseră omenirii mari posibilităţi și în Maria acestea aveau să fie realizate. Prin harul Său, ea a devenit părtașă naturii divine. Aceea care fusese decăzută și a cărei minte fusese o locuinţă a demonilor ajunsese foarte aproape de Mântuitorul prin comuniune și slujire. Maria stătea la picioarele lui Isus și învăţa de la El. Maria turnase pe capul Lui mirul de mare preţ și Îi spălase picioarele cu lacrimile ei. Maria a stat alături de cruce și L-a urmat la mormânt. Maria a fost prima la mormânt, după înviere. Maria a fost prima care a dus vestea despre Mântuitorul înviat. – Hristos, Lumina lumii, p. 568

Hristos i-a dat bisericii o însărcinare sfântă. Fiecare membru trebuie să fie un canal prin care Dumnezeu poate împărtăși lumii comorile harului Său, bogățiile nepătrunse ale lui Hristos. Mântuitorul dorește atât de mult ca slujitorii Săi să prezinte lumii Spiritul și caracterul Său. Nu există nimic de care lumea să aibă atâta nevoie ca de manifestarea prin oameni a iubirii Mântuitorului. Întreg cerul așteaptă bărbați și femei prin care Dumnezeu să poată descoperi puterea creștinismului.
Biserica este instrumentul lui Dumnezeu pentru vestirea adevărului, împuternicită de El să facă o lucrare deosebită și, dacă este loială față de El, ascultătoare de toate poruncile Lui, atunci înăuntrul ei va dăinui măreția harului divin. Dacă ea va fi credincioasă îndatoririlor ei, dacă Îl va cinsti pe Domnul Dumnezeul lui Israel, atunci nu există putere care să-i stea împotrivă. – Faptele apostolilor, p. 600
 

5. Citește Marcu 16:9-20. Ce adaugă aceste versete la istoria învierii?
 

Aproape întregul pasaj din Marcu 16:9-20 are paralele la alte pasaje din Noul Testament – Maria Magdalena la mormânt văzându-L pe Isus (Matei 28:1,9,10; Ioan 20:11,18; compară cu Luca 8:2); doi bărbați Îl văd în afara cetății (Luca 24:13-35); cei 11 sunt trimiși în misiune (Matei 28:16-20; Luca 24:36-49; Ioan 20:19-23).
Prima persoană care L-a văzut pe Isus în viață a fost Maria Magdale­na (Ioan 20:11-18). Alte femei L-au văzut și ele (Matei 28:8-10). Este important că primele persoane care L-au văzut pe Domnul înviat au fost femei. Pentru că femeile din lumea antică nu prea erau luate în seamă în rolul de martori, dacă istoria învierii ar fi fost inventată, ar fi fost mult mai probabil să fie desemnați bărbați ca primii martori. Dar nu, nu sunt bărbați, nu sunt cei 11, ci este o femeie. Ea merge să le dea vestea bună ucenicilor, dar, deloc surprinzător, aceștia nu cred mărturia ei, cel mai probabil pentru că părea închipuită și, din păcate, pentru că Maria era femeie. Apologeții istoriei învierii lui Isus au folosit acest fapt – acela că femeile au fost primele care L-au văzut pe Isus – ca dovadă puternică a veridicității acestei istorii.
 

6. Ce anume din ceea ce se întâmplă în Marcu 16:14 nu ar avea niciun sens dacă istoria învierii ar fi fost inventată?
 

Evident, dacă ar fi inventat ceva, de ce să se pună pe ei într-o lumină atât de proastă? Isus a trebuit să îi mustre pentru „împietrirea inimii lor”. Relatările din evanghelii care redau momentul arestării lui Isus și până la întâlnirile Sale de după înviere îi descriu pe adepții lui Isus într-o lumină profund negativă: fug, neagă, nu au credință și așa mai departe. Lucrul acesta nu ar avea niciun sens dacă învierea ar fi fost inventată. 
În schimb, proclamarea ulterioară cu mult curaj și fără ezitare a lui Hristos cel înviat și a speranței pe care El o oferă tuturor constituie o dovadă fermă în favoarea veridicității afirmațiilor lor.

Cum ne putem feri de capcana spirituală a îndoielii și a necredinței? De ce trebuie să ne legăm zilnic de Hristos cel înviat?

Comentariu EGW

Deasupra mormântului strălucea o lumină, dar trupul lui Isus nu era acolo. Pe când zăboveau prin jurul mormântului, deodată [femeile] au văzut că nu erau singure. Un tinerel îmbrăcat în veșminte strălucitoare stătea lângă mormânt. Era îngerul care îndepărtase piatra. Luase înfăţișare de om ca să nu le sperie pe aceste prietene ale lui Isus. Dar asupra lui încă mai strălucea lumina slavei dumnezeiești și femeile s-au înspăimântat. S-au întors să fugă, dar cuvintele îngerului le-au oprit pașii. „Nu vă temeţi”, le-a zis el, „căci știu că voi căutaţi pe Isus, care a fost răstignit. Nu este aici, a înviat după cum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde a fost pus Domnul și duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre morţi.” …
A înviat! A înviat! Femeile rosteau mereu aceste cuvinte. Acum nu mai era nevoie de miruri de uns. Mântuitorul este viu, nu este mort! Ele își amintesc acum de cuvintele Lui când, vorbind despre moartea Sa, zicea că va învia. Ce zi extraordinară pentru omenire! Repede, femeile au plecat de la mormânt „cu frică și cu mare bucurie, și au alergat să dea de veste ucenicilor Lui”. – Hristos, Lumina lumii, pp. 788, 789

Cea dintâi lucrare a lui Hristos pe pământ, după învierea Sa, a fost aceea de a-i convinge pe ucenicii Lui de iubirea Sa nemicșorată și de grija Lui duioasă pentru ei. „… Duceţi-vă și spuneţi fraţilor Mei”, a zis El, să meargă în Galileea: acolo Mă vor vedea.” …
Dar nici acum [ucenicii] nu se bucurau. Nu puteau să scape de îndoială și de tulburare. Chiar și atunci când femeile au declarat că L-au văzut pe Domnul, ucenicii nu voiau să creadă. Gândeau că ele au închipuiri. … 
Ei repetau mereu cuvintele: „Noi nădăjduiam că El era Acela care va mântui pe Israel”. … S-au adunat în odaia de sus, au închis și au zăvorât ușa, știind că soarta iubitului lor Învăţător putea să fie și a lor oricând.

Și tot acest timp ei s-ar fi putut bucura, știind că Mântuitorul înviase. În grădină, Maria plângea în timp ce Mântuitorul stătea lângă ea. Ochii ei erau atât de orbiţi de lacrimi, încât nu era în stare să-L recunoască. Iar inima ucenicilor era așa plină de durere, încât nu credeau vestea îngerului și nici cuvintele rostite chiar de Hristos. – Hristos, Lumina lumii, pp. 793, 794
Fiecare expresie de îndoială întărește necredința. Fiecare gând și cuvânt de speranță, curaj, lumină și iubire întăresc credința și întăresc sufletul pentru a rezista întunericului moral care există în lume. Cei care vorbesc cu credință vor avea credință, iar cei care vorbesc despre descurajare vor avea descurajare. Privind, suntem schimbați. – Letter 16, 24 martie 1880, scrisoare adresată lui James White
 

7. Citește Marcu 16:14-20. Ce le-a spus Isus ucenicilor Săi când i-a întâlnit și ce înseamnă aceste cuvinte pentru noi în prezent?
 

Primele cuvinte adresate de Isus ucenicilor sunt consemnate numai în vorbire indirectă în Marcu 16:14. El îi mustră pentru lipsa lor de credință și pentru împietrirea inimii. Această chestiune a necredinței nu este doar o problemă modernă. Primii ucenici ai lui Isus s-au luptat cu necredința (Matei 28:17; Ioan 20:24-29) deși au fost alături de Isus în carne și oase și au văzut minuni în repetate rânduri. Prin diferite dovezi, El le-a demonstrat însă realitatea învierii Sale. Mărturia lor împreună cu dovezile rezumate în secțiunea de luni alcătuiesc o bază solidă pentru credință. 
Isus Își trimite apoi ucenicii să ducă Evanghelia în întreaga lume. Porunca Lui este cuprinzătoare. Aceștia trebuie să meargă pe tot globul și să proclame Evanghelia întregii lumi create. Domnul Isus explică apoi rezultatele lucrării lor indiferent de situație – credincioșii vor fi salvați, necredincioșii – condamnați. Totodată, Isus descrie semnele care vor însoți lucrarea ucenicilor: aceștia vor scoate demoni, vor vorbi în limbi noi, vor fi feriți de rău și vor vindeca bolnavi. Unii au interpretat în mod greșit Marcu 16:18 ca pe un îndemn la adresa creștinilor să își arate credința apucând în mână șerpi veninoși. Dar aici nu este încurajată o astfel de încumetare. Isus Se referă aici la faptul că aceia care se află în misiune vor beneficia de ocrotire, de exemplu Pavel slujindu-i pe alții, ca în Faptele 28:3-6. Bineînțeles, Biblia nu susține că întotdeauna creștinii vor fi feriți de rău. Uneori Dumnezeu consideră potrivit să facă o minune pentru cauza Evangheliei. Dar alteori creștinii suferă din cauza mărturiei lor. În respectivele împrejurări, răbdarea lor în suferință este pentru necredincioși un alt semn al puterii credinței.
Apoi, după ce a făcut tot ce a făcut aici, Domnul Isus „S-a înălțat la cer și a șezut la dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16:19), la dreapta Tatălui, locul puterii supreme, pentru că Isus biruise toate forțele răului. De remarcat ultimul verset! Deși au mers „pretutindeni” pentru a predica Evanghelia, apostolii nu au mers singuri. „Domnul lucra împreună cu ei și întărea Cuvântul prin semnele care-l însoțea” (Marcu 16:20). El promite să fie și cu noi acum, când continuăm lucrarea începută de ei.

„Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:20). Ce alinare putem să găsim și ar trebui să găsim în această promisiune în timp ce și noi căutăm să proclamăm Evanghelia „pretutindeni”?

Comentariu EGW

Isus încercase în mai multe rânduri să le dezvăluie ucenicilor Săi viitorul, însă ei au fost nepăsători și n-au cugetat la ce le spunea El. Din această cauză, moartea Lui a venit peste ei ca o surpriză; și, mai târziu, revizuindu-și trecutul și văzând urmarea necredinței lor, s-au umplut de întristare. Când Hristos a fost răstignit, ei nu credeau că va învia. El spusese lămurit că avea să învie a treia zi, însă ei erau nedumeriți, neștiind ce voia să spună. Această lipsă de înțelegere i-a făcut ca, la moartea Lui, ei să ajungă într-o totală deznădejde. … Dacă ar fi crezut cuvintele 
Mântuitorului, de câtă întristare ar fi fost ei cruțați!
Copleșiți de disperare, durere și deznădejde, ucenicii s-au întâlnit cu toții în camera de sus și au încuiat și zăvorât ușile. ... Aici li S-a arătat Mântuitorul după învierea Sa. – Faptele apostolilor, pp. 25, 26

Înainte de a Se înălța la cer, Domnul Hristos le-a dat ucenicilor Săi o însărcinare. … „Voi ați fost martorii vieții Mele de sacrificiu în favoarea lumii”, le-a spus El. … „Vouă, ucenicilor Mei, vă încredințez această solie a îndurării. Ea trebuie să fie dusă atât la iudei, cât și la neamuri – mai întâi la Israel și apoi tuturor neamurilor, limbilor și popoarelor. Toți care cred trebuie să fie strânși într-o biserică.”
Însărcinarea Evangheliei este marele hrisov misionar al Împărăției lui Hristos. Ucenicii urmau să lucreze cu sârguință pentru suflete, adresând invitația harului. Nu trebuiau să aștepte ca oamenii să vină la ei, ci ei trebuiau să meargă la oameni cu solia lor. – Faptele apostolilor, pp. 27, 28

După cum lumina soarelui este lumină, viață și binecuvântare pentru tot ce are viață, tot așa și creștinii ar trebui ca, prin faptele lor bune, prin veselia și curajul lor, să fie lumina lumii. Așa cum lumina soarelui alungă umbrele nopții și își revarsă gloria pe văi și dealuri, tot așa și creștinul va reflecta lumina Soarelui neprihănirii care strălucește asupra lui.
În fața vieții consacrate a adevăraților urmași ai lui Hristos, ignoranța, superstiția și întunericul vor dispărea așa cum se risipește întunericul nopții când răsare soarele. În același fel, ucenicii lui Isus vor merge în locurile întunecate ale pământului, răspândind lumina adevărului până când calea celor aflați în întuneric va fi luminată de lumina adevărului. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 92 (24 martie)

Cu o perspectivă ca aceasta în faţa noastră, cu o nădejde atât de glorioasă, cu o asemenea răscumpărare, câştigată de Hristos pentru noi cu preţul propriului Său sânge, oare am putea noi să tăcem? Nu-L vom lăuda noi pe Dumnezeu cu glas tare, aşa cum au făcut ucenicii când Isus intra călare în Ierusalim? Nu este perspectiva noastră cu mult mai glorioasă decât a fost a lor? Atunci cine să îndrăznească să ne oprească să-I dăm slavă lui Dumnezeu, chiar cu glas tare, când avem o astfel de nădejde plină de nemurire, plină de slavă? Noi am pregustat puterile lumii care va veni şi ne dorim mai mult. Întreaga mea făptură strigă după viul Dumnezeu şi nu voi fi mulţumită până nu mă voi umple de toată plinătatea Sa. – Scrieri timpurii, p. 110
 

Suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, cap. 81, 86
„Prin Mântuitorul nostru s-a recâştigat viaţa care se pierduse prin păcat, deoarece El are viaţa în Sine pentru a învia pe cine dorește. El este învestit cu dreptul de a da nemurire. Viaţa pe care a sacrificat-o în starea de om, El o ia din nou şi o dă omenirii. […] «Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.» Pentru creştini, moartea nu este decât un somn, o clipă de tăcere şi de întuneric. Viaţa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi, «când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă» (Ioan 8:51,52; Coloseni 3:4)” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 786, 787).
Până și istoricii atei, cei care nu pot accepta realitatea învierii, recunosc nu numai că Isus a fost ucis, dar și că după moartea Lui mulți au pretins că L-au văzut pe Hristos înviat și apoi au constituit nucleul a ceea ce a devenit biserica creștină. Unii, într-o încercare de a explica de ce oamenii au pretins lucrul acesta, au spus că Isus avea un frate geamăn sau că primii ucenici au avut halucinații crezând că L-au văzut pe Isus. Alții au spus că Isus nu a murit niciodată cu adevărat, ci doar a leșinat și apoi Și-a revenit. O altă persoană a pretins că extratereștrii au coborât pe pământ și I-au luat trupul. Pentru o trecere în revistă a tuturor acestor argumente și a motivelor pentru care aceste argumente nu sunt valide, vezi Clifford Goldstein, Risen: Finding Hope in the Empty Tomb (Pacific Press, 2021).

Studiu zilnic:
Luca 3
Luca 4
Luca 5
Luca 6
Luca 7
Luca 8
Luca 9
Ellen G. White, Divina vindecare, cap. „O experiență mai înaltă”

1. Ce le predica Ioan soldaților romani? 
 

2. Unde Se ruga Domnul Isus? 
 

3. Cu ce atitudine spunea Domnul Isus să facem binele? 
 

4. Despre cine a spus Domnul: sunt „mama Mea și frații Mei”? 
 

5. Ce fel de viață dublă trebuie să ducem? 
 

Studiu suplimentar
Solii alese, cartea 3, din capitolul 43, ultima parte „Priveşte dincolo de umbre”; Hristos, Lumina lumii, capitolul „Duceţi-vă și învăţaţi toate neamurile”.