Controverse în Ierusalim

Text de memorat

De memorat: „Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să ___ aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru, care este în ceruri, să vă __ greşelile __” (Marcu 11:25).

O serie de cinci dispute între Isus și conducătorii religioși sunt consemnate în Marcu 2 și 3 (vezi Studiul 3). În studiul din această săptămână, după ce ajunge în Ierusalim Isus are șase polemici cu liderii religioși. Cele două serii de controverse sunt ca niște marcaje ale începutului și sfârșitului misiunii Sale pământești. Fiecare serie vizează chestiuni importante din viața creștină. Învățăturile lui Isus, chiar și în aceste situații polemice, ajută la călăuzirea credincioșilor atât în elementele fundamentale de credință, cât și în cele practice ale experienței de zi cu zi. 

Conducătorii religioși vin să-L confrunte, să-L încurce și să-L învingă pe Isus, dar nu reușesc niciodată. Parte din studiul acestei săptămâni va include analiza aspectelor care îi aduc pe oameni în opoziție față de Dumnezeu și ce pot face creștinii pentru a trece peste prejudecăți când se adresează inimii celor care se opun chemării Duhului. 
În Marcu 11, lucrarea lui Isus se desfășoară în Ierusalim cu ocazia Paștelui (martie-aprilie). Marcu 11 – 16 acoperă puțin mai mult de o săptămână. În această ultimă parte, timpul narativ încetinește semnificativ, în contrast cu primele 10 capitole, ce acoperă aproximativ trei ani și jumătate. Această încetinire indică importanța scenelor finale.
 

Comentariu EGW

Vremea Paștelui se apropia și Isus S-a îndreptat din nou către Ierusalim. În inima Lui domnea pacea supunerii desăvârșite faţă de voia Tatălui. Cu pasul grăbit, înainta spre locul jertfirii Sale. Dar pe ucenici i-a cuprins un simţământ tainic, de îndoială și teamă. Mântuitorul „mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi și mergeau îngroziţi după El.”

Hristos i-a chemat din nou pe cei doisprezece în jurul Său și, mult mai clar decât oricând până atunci, le-a vorbit despre trădarea și suferinţele Sale. „«Iată»”, a zis El, „«că ne suim la Ierusalim și tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul omului se va împlini. Căci va fi dat în mâna neamurilor; Îl vor batjocori, Îl vor ocărî, Îl vor scuipa; și, după ce-L vor bate cu nuiele, Îl vor omorî, dar a treia zi va învia.» Ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri, căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei și nu pricepeau ce le spunea Isus.” – Hristos, Lumina lumii, p. 547
Domnul Isus nu S-a abţinut să rostească adevărul, dar întotdeauna l-a exprimat cu iubire. În relaţiile Sale cu oamenii, El a dovedit cel mai mare tact şi o atenţie înţelegătoare şi plină de bunătate. El nu a fost niciodată nepoliticos, nu a rostit niciodată un cuvânt aspru fără a fi necesar şi nu i-a pricinuit niciodată o durere inutilă unui suflet sensibil. Domnul Hristos nu a condamnat slăbiciunea omenească. El spunea adevărul, dar îl rostea întotdeauna cu dragoste. El denunţa ipocrizia, necredinţa şi nedreptatea, dar, când rostea mustrările tăioase, în glasul Lui se simţeau lacrimi. Domnul a plâns pentru Ierusalim, cetatea pe care o iubea, dar care a refuzat să-L primească tocmai pe El, Cel ce era Calea, Adevărul şi Viaţa. Oamenii L-au respins tocmai pe El, Cel ce era Mântuitorul, dar Domnul i-a tratat cu o delicateţe plină de compătimire. El a trăit o viaţă de renunţare la sine, îngrijindu-Se cu atenţie de nevoile altora. În ochii Lui, fiecare suflet era preţios. Deşi Se comporta întotdeauna cu o demnitate divină, El Se umilea, tratându-l cu respect şi atenţie pe fiecare membru al familiei lui Dumnezeu. Domnul Hristos a văzut în toţi oamenii suflete căzute în capcana păcatului, iar misiunea Lui era aceea de a le salva.

Acesta este caracterul Domnului Hristos, aşa cum a fost descoperit în viaţa Lui. Acesta este caracterul lui Dumnezeu. Căci torentele milei divine, manifestate în Isus Hristos, se revarsă asupra fiilor oamenilor, din inima Tatălui. Isus, Mântuitorul cel milostiv şi duios, era Dumnezeu „arătat în trup” (1 Timotei 3:16). – Calea către Hristos, p. 12
În timpul lucrării Sale, El [Hristos] a fost urmărit permanent de oameni perfizi și răuvoitori, care atentau la viața Sa. Iscoadele se aflau pe urmele Sale, atente la cuvintele Lui, pentru a-L putea prinde cu ceva. Cele mai pătrunzătoare și mai studiate minți căutau să-L învingă în polemică. Însă n-au reușit niciodată să obțină vreun avantaj. Au fost nevoiți să părăsească scena de luptă năuciți și rușinați de înfrângerea provocată de umilul Învățător din Galileea. Învățătura lui Hristos avea o prospețime și o putere cum nu mai cunoscuseră oamenii până atunci. Până și vrăjmașii Săi erau constrânși să mărturisească: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7:46). – Divina vindecare, p. 51
 

1. Citește Marcu 11:1-11 și Zaharia 9:9,10. Ce face Domnul Isus aici?
 

Jumătate din această narațiune redă ce se întâmplă când Isus trimite doi ucenici într-un sat din apropiere ca să ia un măgar pe care Domnul să călărească la intrarea în Ierusalim. De ce i se dedică atât de mult spațiu acestei relatări? Răspunsul vizează două aspecte. În primul rând, demonstrează puterea profetică a lui Isus, sporind prestigiul sosirii Sale și asociind-o cu voia lui Dumnezeu. În al doilea rând, acest aspect al relatării are legătură cu Zaharia 9:9,10, care vorbește despre rege intrând în Ierusalim călare pe un măgar. Amintește de intrarea lui Solomon în Ierusalim pe un măgar (1 Împărați 1:32-48), când Adonia a încercat să uzurpe tronul, iar David a poruncit ca Solomon să fie încoronat imediat.

„Cu cinci sute de ani înainte de naşterea lui Hristos, profetul Zaharia a prevestit venirea Împăratului lui Israel. Profeţia aceasta urma să se împlinească acum. Acela care atâta vreme refuzase onorurile regale venea acum la Ierusalim ca moştenitorul promis al tronului lui David” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 569).
Ierusalimul se află într-o regiune deluroasă la o altitudine de 750 de metri. În zilele lui Isus, populația acestuia era poate de 50.000 de locuitori, dar în perioada Paștelui numărul acestora creștea. Orașul se întindea pe o suprafață de doar 100 de hectare, iar Muntele Templului acoperea în jur de 15 dintre acele hectare. Superbul complex al templului domina orașul. Isus a intrat prin partea de est, coborând Muntele Măslinilor și intrând cel mai probabil prin Poarta de Aur pe Muntele Templului (o poartă în prezent zidită). Întregul oraș a fost tulburat de intrarea Sa, toți recunoscând semnificația gestului Său simbolic. Mulțimea care Îl însoțea pe Isus striga hosanna, un termen care la origine însemna „Salvează acum!”, dar care a ajuns să însemne „Laudă lui Dumnezeu!”

Vremea tăcerii și discreției, asupra căreia insistase Isus, trecuse. Acum Isus intră în mod public în Ierusalim făcând uz de un bine cunoscut gest simbolic regal. Intră în templu, dar, pentru că este târziu, doar Se uită în jur, apoi pleacă împreună cu cei 12 ucenici spre Betania. Ceea ce s-ar fi putut transforma într-o răscoală sau revoltă se încheie însă cu retragerea Sa în liniște. Dar ziua următoare va fi altfel.

Ideea de a călări un măgar evocă ideea de umilință. De ce este aceasta o trăsătură atât de importantă, mai ales pentru creștini? În lumina crucii, ce motive de mândrie am putea avea?
 

Comentariu EGW

În ziua întâi a săptămânii, Și-a făcut intrarea triumfală în Ierusalim. Mulţimile care alergaseră să-L vadă la Betania Îl însoţeau acum, doritoare să fie martore la primirea Lui. Mulţi oameni erau pe drum către oraș, pentru a serba acolo Paștele, și aceștia s-au alăturat mulţimii care Îl însoţea pe Isus. Întreaga natură părea că se bucură. Copacii erau îmbrăcaţi în verdeaţă, iar florile lor răspândeau în aer un parfum delicat. O viaţă și o bucurie nouă îi însufleţeau pe oameni. Nădejdea noului regat răsărea iarăși.


Având de gând să meargă la Ierusalim călare, Isus i-a trimis pe doi dintre ucenicii Săi să aducă o măgăriţă cu mânzul ei. … Isus a ales să folosească mânzul pe care nimeni nu călărise. Ucenicii, plini de voie bună și entuziasm, și-au așezat hainele pe mânz și L-au așezat apoi pe el pe Învăţătorul lor. Până aici, Isus umblase întotdeauna pe jos și ucenicii s-au mirat la început că El a ales să meargă călare. Dar în inima lor s-a aprins nădejdea, aducând plăcutul gând că El era gata să intre în capitală, să Se proclame împărat și să-Și exercite puterea Sa împărătească. În timp ce mergeau să-și îndeplinească misiunea, ei le-au împărtășit prietenilor lui Isus așteptările lor strălucitoare; agitaţia s-a întins în toate părţile, ridicând așteptările poporului până la culmea cea mai înaltă. – Hristos, Lumina lumii, p. 569

Hristos a urmat obiceiul iudeilor în ce privește intrarea împărătească. Animalul pe care călărea era acela pe care călăreau regii lui Israel, iar profeţia prevestise că în felul acesta trebuia să vină și Mesia în Împărăţia Sa. De-abia S-a așezat pe mânz și un puternic strigăt de triumf a umplut aerul. Cei din mulţime Îl onorau ca pe Mesia, Împăratul lor. De astă dată, Isus a primit omagiul care nu îngăduise niciodată mai înainte să-I fie adus, iar ucenicii au văzut în aceasta o dovadă că fericita lor nădejde urma să se împlinească și Îl vor vedea așezat pe tron. Oamenii din mulţime erau convinși că ceasul eliberării lor este aproape. În imaginaţie, vedeau oștirile romane izgonite din Ierusalim și Israel ajuns din nou o naţiune independentă. Toţi erau fericiţi și emoţionaţi; oamenii se întreceau unii cu alţii să-I aducă cinstire. … Nu erau în stare să-I aducă daruri preţioase, dar și-au întins hainele pe drum, ca un covor în calea Lui … . Ei nu puteau să așeze în fruntea procesiunii steaguri împărătești, dar au tăiat ramuri bogate din palmieri, emblema biruinţei naturii, și le-au fluturat prin aer, scoţând aclamaţii și osanale puternice. – Hristos, Lumina lumii, p. 570

A fost lucrul de care s-a mirat întregul Univers, și anume ca Hristos să Se umilească spre a salva neamul omenesc. Ca Acela care a mers din stea în stea și din planetă în planetă, supraveghind și conducând totul, satis­făcând, în providența Sa, nevoile tuturor ființelor din vasta Sa creațiune,  ca El să consimtă să părăsească slava Sa și să ia asupra Sa natura omenească, aceasta a fost o taină pe care inteligențele necăzute în păcat din alte lumi doreau să o înțeleagă. – Patriarhi și profeți, p. 69
 

2. Citește Marcu 11:12-26. Cum înțelegi evenimentele descrise aici?

Dimineața, venind din Betania (aflată la puțin peste trei kilometri de Ierusalim), lui Isus Îi era foame. Văzând un smochin înfrunzit, S-a apropiat de El în speranța că va găsi niște fructe timpurii. Această faptă nu era considerată furt, deoarece, potrivit legii Vechiului Testament, o persoană putea mânca din roadele de pe câmpul sau din livada aproapelui pentru a-și potoli foamea (Leviticul 19:9; 23:22; Deuteronomul 23:25). Dar nu a găsit niciun fruct, așa că a zis pomului: „În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine!” (Marcu 11:14). Era un gest foarte ciudat și atipic pentru Isus, dar ceea ce urmează imediat după este și mai izbitor.

Ce s-a întâmplat în continuare a avut loc, cel mai probabil, în Curtea Neamurilor, unde avea loc vânzarea de animale pentru jertfă (permisă de puțin timp de Caiafa). Isus îi alungă pe vânzători din curte, pentru ca închinarea să se poată desfășura iarăși în liniște. Gestul Lui este un afront direct la adresa celor responsabili cu sistemul templului.
Isus combină două pasaje din Vechiul Testament sub forma unei mustrări usturătoare a comerțului nesfânt. El insistă că templul trebuie să fie o casă de rugăciune pentru toate popoarele (Isaia 56:7), evidențiind faptul că aici sunt incluse și neamurile. Apoi spune că liderii au făcut din templu o peșteră de tâlhari (Ieremia 7:11). La finalul acestei zile incredibile, Isus părăsește orașul împreună cu ucenicii Săi (Marcu 11:19).

În dimineața următoare, pe când se întorceau în oraș (vezi Marcu 11:20-26), ucenicii sunt uimiți să vadă smochinul uscat din rădăcini. În explicația Lui cu privire la ce s-a întâmplat, Isus îi învață o lecție despre rugăciune și iertare. Ce înseamnă toate acestea?
Aceste două episoade constituie a patra povestire în ramă din Marcu (vezi Studiul 4). În astfel de povestiri, ironia narativă sau paradoxul ia forma unor personaje similare care acționează contrastant sau a unor personaje contrastante care acționează similar. În această relatare, smochinul și templul sunt prezentate în paralel. Isus blestemă pomul, dar curăță templul – acțiuni contrastante. Dar paradoxul este că liderii religioși vor complota acum să Îl ucidă pe Isus și că acea acțiune va însemna sfârșitul importanței slujbelor de la templu, care s-au împlinit în persoana Domnului Isus.

Care sunt acele lucruri din viața ta care trebuie curățate de Domnul Isus? Cum se întâmplă lucrul acesta?
 

Comentariu EGW

La sfârșitul lucrării Sale, El [Hristos] a mers din nou la templu și l-a găsit mai profanat ca înainte. … Demnitarii templului erau ei înșiși angajaţi în vânzări, cumpărări și schimburi de bani. Erau stăpâniţi atât de mult de lăcomia lor de bani, încât, în ochii lui Dumnezeu, nu erau mai buni decât hoţii. … 
Încă o dată privirea pătrunzătoare a lui Isus a trecut pe deasupra curţii profanate a templului. Toţi ochii s-au întors spre El. Preoţi și conducători, farisei și neamuri L-au privit cu uimire și teamă pe Acela care stătea în faţa lor în măreţia Împăratului cerului. … Hristos a vorbit cu o putere care i-a zguduit pe oameni ca o furtună puternică. „Este scris: «Casa Mea se va chema o casă de rugăciune», dar voi aţi făcut din ea o peșteră de tâlhari.”

… Nimeni nu îndrăznea să-I pună la îndoială autoritatea. Preoţii și negustorii au fugit dinaintea Lui, luând cu ei și vitele. – Hristos, Lumina lumii, pp. 589–591
Specificul smochinului este că apar mai întâi fructele și apoi frunzele. De aceea, acest pom plin de frunze promitea și fructe coapte. Dar înfăţișarea lui era înșelătoare. Cercetându-i ramurile de la cea mai de jos până la lăstarii din vârf, Isus „n-a găsit decât frunze”. Numai un frunziș bogat și nimic mai mult.
Hristos l-a blestemat să se usuce. … A doua zi dimineaţa, pe când Mântuitorul și ucenicii erau din nou pe drum spre cetate, ramurile uscate și frunzișul ofilit le-au atras atenţia. „Învăţătorule”, a zis Petru, „uite că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat.”

Faptul că Hristos blestemase smochinul îi umpluse pe ucenici de uimire. Lucrul acesta li se părea cu totul nepotrivit cu deprinderile și lucrările Lui. Adesea Îl auziseră spunând că El n-a venit să condamne lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Își aminteau cuvintele: „Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9:56). Minunile Lui fuseseră săvârșite ca să refacă, nicidecum să distrugă. Ucenicii Îl cunoscuseră numai ca vindecător și restaurator. Faptul acesta era neobișnuit și se întrebau care să fie rostul lui. – Hristos, Lumina lumii, pp. 581, 582
Motivul pentru care cei din poporul nostru nu au mai multă putere este acela că ei mărturisesc adevărul, dar nu îl practică. Au doar puţină credinţă şi încredere în Dumnezeu. … Dacă mintea ar stărui asupra lui Dumnezeu şi dacă adevărul ar exercita asupra inimii o influenţă sfinţitoare, eul ar fi ascuns în Hristos. …

… Voi aveţi teoria adevărului, dar nu îi simţiţi puterea în suflet. Smochinul neroditor îşi flutura ramurile arogante în faţa cerului, dar când Mântuitorul a căutat roade, iată că nu era nimic, ci numai frunze. Dacă pentru voi, ca indivizi şi ca biserică, nu se face o lucrare completă, blestemul lui Dumnezeu va veni cu siguranţă asupra voastră, aşa cum a căzut asupra pomului neroditor. – Mărturii, vol. 4, pp. 613, 614
 

3. Citește Marcu 11:27-33. Care a fost provocarea adresată Domnului de liderii religioși și cum a răspuns El?
 

A doua zi după ce Isus a făcut ordine în templu, conducătorii religioși Îl confruntă în curțile templului, întrebând cu ce autoritate a acționat în ziua anterioară. Ei caută să Îl prindă în capcană. Dacă Isus spune că autoritatea Lui este de la Dumnezeu, atunci vor nega că un simplu tâmplar de la țară ar putea avea o astfel de autoritate. Dacă spune că autoritatea Lui este una omenească, atunci Îl vor respinge spunând că nu are minte. 
Dar Domnul Isus Își dă seama de cursa pe care I-o întind și spune că va răspunde la întrebarea lor, dacă ei vor răspunde la cea pusă de El. Întrebarea Lui este dacă botezul lui Ioan Botezătorul era de la Dum­nezeu sau de la oameni. Imediat, conducătorii își dau seama că ei sunt cei prinși în cursă. Dacă spun că de la Dumnezeu, atunci Isus va spune: „De ce nu l-ați crezut?”. Ca să spună că era de la oameni, le e teamă de norod. Prin urmare, mint și spun că nu știu. Aceasta Îi oferă lui Isus oportunitatea de a refuza să răspundă la întrebarea lor.

4. Citește Marcu 12:1-12. Ce urmează după refuzul lui Isus de a răspunde și care a fost rezultatul?
 

Isus spune o parabolă despre o vie, un proprietar și arendașii lui. Povestea spusă seamănă puternic cu parabola viei din Isaia 5, unde Dumnezeu îl acuză pe Israel de infidelitate. Toți aveau să recunoască această paralelă, mai ales conducătorii religioși. 
Acțiunea se desfășoară într-un mod cât se poate de neobișnuit, întrucât arendașii refuză să îi ofere proprietarului orice fel de rod. În schimb, îi maltratează și îi ucid slujitorii. În cele din urmă, proprietarul își trimite mult îndrăgitul fiu, pe care se așteaptă ca arendașii să îl respecte. Dar, printr-o logică ciudată, ei concluzionează că, dacă îl vor ucide pe fiu, via va fi a lor. Lipsa lor de logică este frapantă, iar judecata care urmează să se abată asupra lor este îndreptățită.
Prin această povestire, Isus le transmitea conducătorilor religioși un avertisment solemn cu privire la direcția în care se îndreptau. În această lumină, pilda Lui este o avertizare plină de iubire. Nu este prea târziu pentru ei să se schimbe și să evite o judecată categorică. Unii se vor pocăi, se vor schimba și Îl vor accepta pe Isus. Alții, nu.
 

Comentariu EGW

Preoţii au văzut că se găsesc într-o dilemă din care niciun artificiu nu putea să-i scoată. ... Dacă preoţii credeau mărturia lui Ioan, cum puteau să nege mesianitatea lui Hristos? Dacă declarau adevărata lor poziţie, că lucrarea lui Ioan era de la oameni, provocau o furtună de nemulţumire, deoarece poporul îl credea pe Ioan profet.
Cu viu interes, mulţimea aștepta hotărârea. Oamenii știau că preoţii susţinuseră că primesc lucrarea lui Ioan și așteptau ca aceștia să recunoască fără rezerve că el era trimis de Dumnezeu. Dar, după ce s-au sfătuit în taină, preoţii au hotărât să nu își asume vreo obligaţie. Făţarnici, voind să pară ignoranţi, ei au zis: „Nu știm”. „Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri”, a zis Hristos. – Hristos, Lumina lumii, pp. 593, 594

Înfrânţi și dezamăgiţi, [cărturarii, preoţii și conducătorii] stăteau cu fruntea încruntată, neîndrăznind să-I mai pună lui Hristos și alte întrebări. Prin lașitate și nehotărâre, ei pierduseră în mare parte respectul poporului, care acum se amuza văzând cum oamenii aceștia încrezuţi și plini de îndreptăţire de sine fuseseră înfrânţi. …
… Mulţi dintre cei care așteptaseră cu nerăbdare să vadă efectul întrebării lui Isus aveau să devină, în cele din urmă, ucenici ai Săi; ei fuseseră atrași prima dată spre El de cuvintele Lui din ziua aceea plină de evenimente. Scena din curtea templului urma să nu se șteargă din mintea lor. Contrastul dintre Isus și marele-preot, când vorbeau, era puternic. Îngâmfatul slujbaș al templului era îmbrăcat în veșminte bogate și scumpe. ... În faţa acestei auguste persoane stătea Maiestatea cerului, fără podoabe și fără strălucire. Veșmintele Sale erau prăfuite de mult umblet, faţa Sa palidă exprima tristeţe și răbdare; dar înfăţișarea Lui exprima demnitate și bunăvoinţă, care erau în surprinzător contrast cu aerul mânios, încrezut și îngâmfat al marelui-preot. Din momentul acela, mulţi dintre cei care au fost martori ai cuvintelor și faptelor lui Isus în templu L-au preţuit în inima lor ca pe un profet al lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 594

În parabolă, ... stăpânul viei făcuse toate cele necesare pentru înmulţirea rodului viei. „Ce-aș mai fi putut face viei Mele”, zice el, „și nu i-am făcut?” (Isaia 5:4). ... Dar, după cum vierii i-au omorât pe robii trimiși de stăpân să ceară roadele, iudeii i-au ucis pe profeţii trimiși de Dumnezeu ca să-i cheme la pocăinţă. ... În fiul cel iubit, pe care stăpânul viei l-a trimis în cele din urmă la servii neascultători, pe care aceștia au pus mâna și l-au omorât, preoţii și conducătorii au văzut un tablou clar al lui Isus și cele ce puteau să I se întâmple. Chiar atunci, ei plănuiau să-L omoare pe Acela pe care Tatăl Îl trimisese ca ultimă chemare. În pedeapsa rânduită asupra vierilor nerecunoscători, era zugrăvită soarta acelora care aveau să-L omoare pe Hristos. – Hristos, Lumina lumii, p. 596
 

5. Citește Marcu 12:13-27. Ce se întâmplă aici și care sunt adevărurile pe care le transmite Domnul Isus?
 

Conducătorii religioși încercau să Îl prindă pe Isus cu ceva ce puteau folosi pentru a-L condamna, fie în fața guvernatorului roman, fie în fața poporului. În această polemică este vorba despre plătirea taxelor. În acea perioadă și în acea zonă geografică, refuzul de a plăti taxele putea fi interpretat drept răzvrătire împotriva statului roman, o infracțiune gravă.
Răspunsul lui Isus de a da cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu nu doar că L-a ferit de căderea în capcană, dar a și oferit o învățătură profundă cu privire la responsabilitatea credinciosului față de stat. „El a declarat că, întrucât trăiau sub protecția puterii romane, aveau obligaţia să dea acelei puteri sprijinul cerut, atâta vreme cât aceasta nu venea în conflict cu o datorie mai înaltă. Deşi supuşi paşnici faţă de legile ţării, ei trebuiau să dea ascultare în primul rând lui Dumnezeu” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 602).

Urmează apoi o întrebare despre înviere. Saducheii erau o categorie de preoți care acceptau numai cele cinci cărți ale lui Moise drept Scriptură. Nu credeau în înviere. Scenariul pe care îl prezintă lui Isus era probabil ipotetic. Era vorba despre șapte frați și o soție. Potrivit legii lui Moise, pentru ca bunurile materiale să rămână în familie, când un bărbat murea fără urmași, fratele lui trebuia să se căsătorească cu văduva acestuia și orice copii născuți din respectiva uniune aveau să fie legal ai bărbatului mort (Deuteronomul 25:5-10).

Căutând să discrediteze doctrina învierii, saducheii scot în evidență o dilemă morală: a cui soție va fi femeia la înviere? Isus le combate argumentul în două etape, făcând referire la Scripturi și la puterea lui Dumnezeu. Întâi de toate, descrie puterea lui Dumnezeu la înviere și spune că în ceruri nu va exista căsătorie. Apoi apără doctrina învierii făcând referire la Exodul 3:1-22, unde Dumnezeu afirmă că El este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Isus sugerează că aceasta înseamnă că vor fi înviați; nu pot rămâne morți dacă Dumnezeu este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, care sunt, deocamdată, morți.

Dacă te-ar întreba cineva: „Cunoști puterea lui Dumnezeu?” ce ai răspunde și de ce?
 

Comentariu EGW

Teoriile și speculațiile omenești nu vor conduce niciodată la înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Cei care cred că înțeleg filozofia consideră că explicațiile lor sunt necesare pentru a desluși comorile cunoașterii și pentru a împiedica pătrunderea ereziilor în biserică. Dar tocmai aceste explicații au adus în biserică teorii false și erezii. …
Preoții și fariseii gândeau că, așezând interpretările proprii mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, realizează lucruri mari ca învățători, dar Domnul Hristos le-a spus: „Oare nu vă rătăciți voi din pricină că nu pricepeți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?” (Marcu 12:24). El i-a învinovățit de faptul că prezentau „învățături care nu sunt decât niște porunci omenești” (Marcu 7:7). Deși erau învățătorii scrierilor sfinte ale lui Dumnezeu și ar fi fost de așteptat să înțeleagă Cuvântul Său, ei nu îl împlineau. Satana îi orbise, așa încât să nu vadă adevărata importanță a Cuvântului. – Parabolele Domnului Hristos, p. 110

Toate minunile lui Hristos au fost făcute pentru a-i binecuvânta pe cei pe care conducătorii evrei îi neglijau, îi disprețuiau și refuzau să-i ajute. El era iubit de oamenii de rând, pentru că era Restauratorul, Marele Medic. Toate calitățile Lui reflectau lumină din cer. Prin fiecare faptă de binefacere, El căuta să-i facă să-L accepte ca Mântuitor personal. Viața Lui era plăcut înmiresmată, un miros de viață spre viață. El aducea soarele în inimă și în cămin. Oamenii veneau la El plângând și plecau cântând plini de bucurie, cântări de laudă. El li S-a dăruit cu totul, pentru ca ei să-I ofere un loc în inimile lor. 
Și totuși, conducătorii evrei nu au vrut să-L primească. Deși pretindeau că respectă Legea, ei o negau prin faptele lor. Aveau ochi, dar nu vedeau, din cauza ignoranței date de împietrirea inimii lor. Necurăția inimii, practicile rele ale vieții lor, egoismul, invidia, gelozia, bănuielile lor rele, călcarea Legii lui Dumnezeu, în timp ce pretindeau că o țin, aduceau o mărturie continuă cu privire la caracterul lor. Pomul se făcea cunoscut după roadele lui. Dar Hristos le-a arătat care era adevăratul lor caracter. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 275 (23 septembrie)

Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se găseşte afirmaţia că cei drepţi îşi primesc răsplata sau că cei păcătoşi îşi primesc pedeapsa în momentul morţii. Patriarhii şi profeţii nu ne-au lăsat nicio astfel de asigurare. Hristos şi apostolii n-au făcut nicio aluzie la aceasta. Biblia spune clar că morţii nu merg imediat în cer. Ei sunt descrişi ca dormind până în momentul învierii (1 Tesaloniceni 4:14; Iov 14:10-12). Gândurile omului dispar chiar în ziua când „se rupe funia de argint” şi se „sfărâmă vasul de aur” (Eclesiastul 12:6). Cei care coboară în mormânt sunt în ţara tăcerii. Ei nu mai ştiu nimic din ceea ce se face sub soare (Iov 14:21; Eclesiastul 9:6). Binecuvântată odihnă pentru drepţii obosiţi! Timpul, lung sau scurt, nu este decât o clipă pentru ei. Ei dorm, apoi sunt treziţi de trâmbiţa lui Dumnezeu la o nemurire glorioasă. „Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii… Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă»” (1 Corinteni 15:52-54). Treziţi din somnul lor adânc, ei îşi reiau firul gândurilor exact de unde l-au întrerupt. Ultima senzaţie a fost chinul morţii; ultimul gând a fost că treceau sub puterea mormântului. Când se vor ridica din mormânt, primul lor gând fericit va fi exprimat de strigătul triumfal: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:55). – Tragedia veacurilor, p. 549
 

6. Citește Marcu 12:28-34. Ce întrebare profundă a pus cărturarul prietenos și ce răspuns cu două aspecte i-a oferit Domnul?
 

În Evanghelia după Marcu, până în acest punct, majoritatea conducătorilor religioși, cu câteva excepții, sunt împotriva lui Isus. Lucrul acesta este valabil mai ales în Ierusalim, unde Domnul i-a înfruntat pe conducători cu privire la închinarea la templu, care stă la baza iudaismului. Astfel, faptul că un cărturar a ascultat disputele și a apreciat răspunsurile lui Isus este atât o dovadă de sinceritate, cât și de curaj, dată fiind animozitatea care predomina față de Isus. Mai ușor ar fi să stai deoparte și să privești, chiar dacă ai fi solidar cu Isus. Dar omul acesta nu face așa.

Cărturarul abordează direct esența religiei cu întrebarea lui despre care poruncă este cea mai importantă. Isus răspunde simplu și clar, citând Șema – mărturisirea de credință din iudaism care se găsește în Deuteronomul 6:4,5. Cea mai mare poruncă, spune Isus, este să Îl iubești pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta, adică cu tot ceea ce ești. Isus îi oferă cărturarului un bonus, enumerând a doua cea mai importantă poruncă, citând iarăși Vechiul Testament, de data aceasta Leviticul 19:18 – să îți iubești aproapele ca pe tine însuți.
Uneori oamenii se întreabă cum este posibil să soliciți iubirea printr-o poruncă. Contextul cultural al poruncii din Deuteronomul ajută la găsirea unei explicații. Limbajul provine din tratatele antice, iar termenul tradus cu „a iubi” se referă la faptul de a fi loial, devotat, credincios punctelor tratatului, la faptul de a le respecta cu fidelitate. Prin urmare, deși nu exclude conceptul de afecțiune profundă între părți, este vorba mai mult de fapte care demonstrează o astfel de loialitate.

Cărturarul era sincer: a văzut claritatea și simplitatea răspunsului lui Isus și a recunoscut lucrul acesta. Ne putem imagina privirile furioase ale celorlalți conducători religioși, de vreme ce cărturarul cinstit a apreciat că răspunsul Domnului era unul legitim, lucru pe care nimeni altcineva nu era dispus să îl aprecieze. Și Isus l-a apreciat pe cărturar pentru răspunsul lui sincer, spunând că nu era departe de împărăția lui Dumnezeu. „Nu departe” nu înseamnă „înăuntru”. Cărturarul încă mai trebuia să recunoască cine era Isus și să Îl urmeze – pasul următor pe drumul credinței.

Cum învățăm să Îl iubim pe Dumnezeu și să ne iubim aproapele ca pe noi înșine? De ce este crucea cheia împlinirii acestor porunci?

Comentariu EGW

Cărturarul care-L întrebase pe Isus cunoștea bine legea și a rămas uimit de cuvintele Lui. El nu se aștepta ca Isus să dovedească o cunoaștere atât de adâncă și desăvârșită a Scripturii. El câștigase o mai cuprinzătoare înţelegere a principiilor care stau la baza preceptelor sfinte. Înaintea preoţilor și a conducătorilor adunaţi, el a recunoscut cu sinceritate că Hristos dăduse o dreaptă interpretare Legii, zicând:
„Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul singur, că nu este altul în afară de El și că a-L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul și cu toată puterea și a iubi pe aproapele ca pe sine, este mai mult decât toate arderile de tot și decât toate jertfele.”

Înţelepciunea răspunsului lui Hristos l-a convins pe cărturar. El știa că religia iudeilor constă mai degrabă din ceremonii exterioare decât din evlavie lăuntrică. El își dădea seama într-o măsură oarecare că simplele sacrificii ceremoniale și vărsarea de sânge pentru ispășirea păcatului nu aveau nicio valoare în ele însele, dacă lipsea credinţa. Iubirea, ascultarea de Dumnezeu și respectarea neegoistă a omului îi apăreau ca fiind de mai mare valoare decât toate aceste ritualuri. Dispoziţia acestui om de a recunoaște corectitudinea raţionamentului lui Hristos și răspunsul hotărât și prompt dat în faţa oamenilor arătau un spirit cu totul deosebit de acela al preoţilor și conducătorilor. Inima lui Isus s-a umplut de milă faţă de cărturarul cinstit, care îndrăznise să înfrunte încruntarea preoţilor și ameninţările conducătorilor, pentru a rosti convingerile inimii lui. Isus a văzut că răspunsese cu pricepere și i-a zis: „Tu nu ești departe de Împărăţia lui Dumnezeu.” – Hristos, Lumina lumii, pp. 607, 608

Poruncile lui Dumnezeu sunt cuprinzătoare şi vaste. În câteva cuvinte, ele descoperă întreaga datorie a omului. „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta… Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu 12:30,31). În cuvintele acestea sunt cuprinse lungimea şi lărgimea, adâncimea şi înălţimea Legii lui Dumnezeu, pentru că apostolul Pavel declară: „… Dragostea deci este împlinirea Legii” (Romani 13:10). Singura definiţie a păcatului pe care o găsim în Biblie este că „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4). … Mulţi sunt înşelaţi cu privire la starea inimii lor. Ei nu-şi dau seama că inima lor firească este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Ei se îmbracă în propria neprihănire şi sunt mulţumiţi cu atingerea unui standard omenesc al caracterului, un standard fixat de ei, dar cât de fatal dau greş, pentru că nu ating standardul divin, iar prin puterea lor nu sunt în stare să corespundă cerinţelor lui Dumnezeu!

Noi putem să ne evaluăm singuri, să ne comparăm între noi, să spunem că ne descurcăm la fel de bine ca acesta sau acela, dar întrebarea care se va pune la judecată este: Corespundem noi cerinţelor înaltului cer? Atingem noi standardul divin? Este inima noastră în armonie cu Dumnezeul cerurilor? – Solii alese, cartea 1, pp. 320, 321
 

Suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, cap. 64-66 
„Faptul că Hristos a blestemat pomul pe care propria putere îl crease constituie o avertizare pentru toate bisericile şi pentru toţi creştinii. Nimeni nu poate respecta legea lui Dumnezeu fără să slujească altora. Dar sunt mulţi oameni care nu duc viaţa neegoistă, plină de milă a lui Hristos. Unii, care cred despre ei că sunt creştini excelenţi, nu înţeleg ce înseamnă slujire pentru Dumnezeu. Ei plănuiesc şi urmăresc numai folosul lor. Acţionează numai pentru ei. Timpul are valoare numai în măsura în care pot să adune pentru ei. Aceasta le este ţinta în toate împrejurările vieţii. Ei nu servesc altora, ci numai lor. Dumnezeu i-a creat să trăiască într-o lume unde trebuie îndeplinită o slujire neegoistă. El a intenţionat ca ei să-i ajute pe semenii lor pe orice cale. Dar eul este atât de mare, încât nu mai pot să vadă altceva. Ei nu au legături cu oamenii din jur. Aceia care trăiesc în felul acesta sunt asemenea smochinului care se prefăcea că era ceva, dar rod nu avea. Ei ţin formele închinării, dar fără pocăinţă sau credinţă. Onorează legea lui Dumnezeu cu buzele, dar le lipseşte ascultarea. Zic, dar nu fac. În sentinţa rostită asupra smochinului, Hristos demonstrează cât de urâtă este în ochii Lui această prefăcătorie. El declară că păcătosul neprefăcut este mai puţin vinovat decât acela care zice că-I serveşte lui Dumnezeu, dar nu aduce roade pentru slava Sa” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 584).

Studiu zilnic:

Matei 19
Matei 20
Matei 21
Matei 22
Matei 23
Matei 24
Matei 25

Ellen G. White, Divina vindecare, cap. „Ajutor în viețuirea zilnică”, până la subcap. „Planuri pentru viitor”

1. Cine va intra greu în împărăția cerurilor? 

2. La care munte crezi că Se referea Domnul în Matei 21:18-22?
 

3. De ce nu trebuie să numim pe nimeni „Tată” pe pământ? 
 

4. De ce sunt trimiși blestemații în focul veșnic? 

 

5. Ce să facă aceia care simt că lucrarea lor nu este apreciată?
 

Studiu suplimentar
Astăzi cu Dumnezeu, „Sfințenia inimii” (17 mai); Hristos, Lumina lumii, capitolul „Controversa”. 

 

Privire generală
Marcu este cea mai scurtă dintre cele patru consemnări evanghelice ale misiunii lui Isus. Până în capitolul 9, autorul redă lucrarea Domnului Isus în regiunea Sa din Galileea. Începând cu Marcu 10 însă, trece la lucrarea lui Isus în Iudeea, în mod special în Ierusalim.
În drumul Său spre marea cetate, Isus le explică ucenicilor misiunea Sa care va avea loc acolo. Relatarea nu doar că marchează o schimbare a locului în care se desfășoară lucrarea lui Isus, ci le și prezintă cititorilor ultima parte a misiunii și vieții Sale pe pământ.

Teme
Studiul din această săptămână analizează câteva evenimente importante din viața lui Isus care au loc în Ierusalim, în mod special în legătură cu templul:
1. Anunțarea patimilor Domnului în raport cu moartea Sa.
2. Drumul lui Isus spre Ierusalim, deși Marcu menționează în capitolul 10 că El a rămas o vreme în regiunea Iudeei. Capitolul 11 descrie intrarea spectaculoasă a lui Isus în cetatea istorică.
3. Activitatea lui Isus în Ierusalim și în templu, locurile în care se desfășoară majoritatea discuțiilor din Marcu 11 și Marcu 12.

Comentariu
Anunțarea patimilor

Începând cu Marcu 8, Domnul anunță în mod explicit suferința Lui iminentă de pe cruce. „Atunci a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât şi după trei zile să învieze” (Marcu 8:31). Mai târziu, în capitolul următor, Isus descrie scenele viitoare ale morții Sale: „Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor; ei Îl vor omorî, şi a treia zi după ce-L vor omorî, va învia” (Marcu 9:31). Isus știe că drumul Său spre Ierusalim este drumul suferinței și al morții. Dar este hotărât să-l parcurgă pentru că misiunea Lui este să moară pe cruce pentru salvarea omenirii. 
Din nefericire, ucenicii nu înțeleg cuvintele lui Hristos despre misiunea Sa ca pe o împlinire directă a profeției. Ucenicii cred că Isus va întemeia o împărăție pământească în timpul vieții lor. De aceea ei discută posibilele privilegii sau poziții pe care le pot dobândi într-o astfel de împărăție și de pe urma unei astfel de împărății. Luca, în evanghelia sa, consemnează acest sentiment de neliniște în rândul ucenicilor după ce moartea Domnului le spulberase speranțele și ambițiile. „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel” (Luca 24:21), spune unul dintre ei. De aceea, deși urmat de mulțimi de oameni, Isus umblă în cele din urmă singur. Numai El înțelege semnificația deplină a fiecăreia dintre acțiunile Sale. Iată ce scrisese Isaia în numele Lui cu sute de ani înainte: „Eu singur am călcat în teasc și niciun om dintre popoare nu era cu Mine” (Isaia 63:3)!

Isus ajunge la Ierusalim
Legendara cetate Ierusalim Îl primește pe Mesia fără mare fast din partea conducătorilor religioși și a învățaților din popor. Isus vine pe un mânz. Nu este recunoscut ca rege de aceia care judecă aspectul exterior. Unii, poate ucenicii, strigă cu bucurie despre venirea împărăției: „Cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau după Isus strigau: «Osana! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului! Binecuvântată este Împărăţia care vine, Împărăţia părintelui nostru David! Osana în cerurile preaînalte!»” (Marcu 11:9,10).
Partea următoare a relatării lui Marcu din capitolul 11 se concentrează asupra templului – centrul ceremoniilor religioase pentru întreaga națiune israelită – și în mod special asupra slujbelor sale. Din perspectiva lui Isus, scopul pentru care templul fusese construit inițial devenise de domeniul trecutului. Ellen G. White explică lucrul acesta în cuvintele următoare: „Aceste slujbe fuseseră instituite de Însuşi Domnul Hristos. În fiecare parte era un simbol al Său şi fusese plin de vitalitate şi frumuseţe spirituală. Dar iudeii au pierdut viaţa spirituală din ceremoniile lor şi s-au agăţat de forme moarte. Ei s-au încrezut în jerfe şi practici ceremoniale, în loc să se încreadă în Acela spre care ele arătau. Pentru a pune ceva în locul celor pe care le pierduseră, preoţii şi rabinii au înmulţit cu de la ei putere cerinţele de împlinire a formelor; dar, cu cât acestea deveneau mai aspre, cu atât mai puţin se manifesta iubirea faţă de Dumnezeu. Ei îşi măsurau sfinţenia după mulţimea ceremoniilor lor, în timp ce inimile lor erau pline de îngâmfare şi ipocrizie” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 29).

Isus și templul
Marcu ne spune: „Isus a intrat în Ierusalim şi S-a dus în Templu. După ce S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur, fiindcă era pe înserate, a plecat la Betania cu cei doisprezece” (Marcu 11:11, subl. ad.). A doua zi, când S-a întors la templu, indignarea Sa nu a mai putut fi stăpânită. „Isus a intrat în Templu. A început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în Templu; a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei” (Marcu 11:15).
Apoi, citând Scriptura, Isus îi acuză: „Oare nu este scris: «Casa Mea se va chema o casă de rugăciune pentru toate neamurile»? Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari” (Marcu 11:17). Fără îndoială, Isus este revoltat din cauza lipsei de scrupule din cadrul tranzacțiilor desfășurate în incinta templului. Ellen G. White comentează asupra acestui aspect: „Vânzătorii cereau preţuri exorbitante pentru animalele vândute şi-şi împărţeau câştigurile cu preoţii şi conducătorii, care astfel se îmbogăţeau pe seama credincioşilor” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 155).

În același timp, știm că „fiecare israelit de sex masculin trebuia să plătească o taxă anuală pentru templu în valoare de jumătate de siclu. [...] Dezbaterile privind ceea ce făceau autoritățile templului cu banii în plus sugerează că finanțele erau complet lipsite de transparență” (David Instone-Brewer, „Temple and Priesthood”, în The World of the New Testament…, ed. Joel B. Green și Lee Martin McDonald, 2013, p. 203, 204).
Marcu 11:18 îndreaptă atenția cititorilor asupra preoților, a conducătorilor serviciilor de la templu și asupra cărturarilor, precum și asupra modului în care „căutau cum să-L omoare [pe Isus]”. Cât este de trist să vezi că liderii religioși sunt cei care pun la cale moartea lui Isus! Când au fost astfel mustrați de Mântuitorul, „ar fi trebuit să corecteze abuzurile din curtea templului” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 156, 157). În loc să asculte mesajul lui Isus, conducătorii vor ca mesagerul să dispară. Ellen G. White scrie de asemenea: „Chiar şi preoţii care slujeau în templu pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe care îl îndeplineau. Ei încetaseră să privească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă, se comportau ca nişte actori într-o piesă de teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuşi Dumnezeu le instituise, erau transformate în mijloace de a orbi mintea şi de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om prin mijloacele acestea. Întregul sistem trebuia să fie desfiinţat” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 36).

În ziua următoare, Domnul a intrat din nou în templu (Marcu 11:27). Din nou, conducătorii preoților, cărturarii și bătrânii au venit să se contrazică cu El. L-au luat la rost cu privire la autoritatea Sa și L-au întrebat: „Cu ce putere faci Tu aceste lucruri?” (Marcu 11:28). Isus a răspuns la întrebarea lor cu o altă întrebare și a evitat să le dea un răspuns direct. De fapt, Isus răspunsese aceleiași întrebări în trecut, dar nu avusese loc nicio schimbare în atitudinea liderilor lui Israel de atunci. Mai mult, Isus știa, după intenția întrebării lor, că nu voiau decât să intre în polemică cu El, în loc să se pocăiască de mândria și împietrirea inimii lor. Era clar că din învățăturile lui Isus ei înțelegeau caracterul Său divin: „Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni, căci nu cauţi la faţa oamenilor şi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr” (Marcu 12:14).
În alte ocazii liderii religioși I-au pus întrebări lui Isus din viclenie, așa cum este descris în Marcu 12:13 – „Apoi au trimis la Isus pe unii din farisei şi din irodieni ca să-L prindă cu vorba.” Conducătorii religioși căutau toți „să-L prindă [pe Isus]” (Marcu 12:12).

În parabola viei (Marcu 12:1-11), Isus demască precis uneltirile mârșave ale liderilor religioși de a-I lua viața în viitorul apropiat. Hristos le confirmă perfidia în parabolă prin următoarele cuvinte: „Şi au pus mâna pe el, l-au omorât şi i-au aruncat trupul afară din vie” (Marcu 12:8). Dar, dată fiind discuția noastră despre templu, lucrul cel mai important sunt cuvintele lui Isus din versetul 9. În acesta Isus explică ce se va întâmpla potrivit planului lui Dumnezeu de salvare: „Va veni, va nimici pe vierii aceia şi via o va da altora” (Marcu 12:9). 

Odată cu moartea lui Isus, întregul sistem al tabernaculului a luat sfârșit. Toate simbolurile sale făceau trimitere la Isus. În plus, rămășița credincioasă a lui Israel avea să continue misiunea. William L. Lane explică soarta cumplită a poporului Israel propriu-zis, în următoarele cuvinte: „În cadrul parabolei, consecința inevitabilă a respingerii fiului a fost o judecată decisivă, catastrofală. Acest lucru indică importanța crucială a respingerii lui Ioan și a lui Isus, care se evidențiază atât de mult în [Marcu] 11:27 – 12:12, pentru că este vorba de respingerea lui Dumnezeu. Fără a-Și declara filiația transcendentă, Isus sugerează în mod evident că sinedriul l-a respins pe ultimul mesager al lui Dumnezeu și că va urma dezastrul. Misiunea sacră a poporului ales va fi transferată noului Israel al lui Dumnezeu” (The Gospel According to Mark: The New International Commentary on the New Testament, 1974, vol. 2, p. 419).

Aplicație
1. Ce lecții practice putem învăța din actul Domnului Isus de curățare a templului? De notat următoarea declarație: „Curţile Templului din Ierusalim, pline de zgomot şi negustorie nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat de prezenţa patimilor senzuale şi de gânduri nesfinte. Prin curăţarea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăţa inima de murdăria păcatului – de dorinţele pământeşti, de plăcerile egoiste şi de obiceiurile rele care strică sufletul” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 161).
2. În Marcu 12:14, unul dintre farisei îi spune lui Isus: „Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni, căci nu cauţi la faţa oamenilor şi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr.” Se pare că liderii religioși recunosc cine este Isus și autoritatea învățăturii Sale. Cu toate acestea, nu sunt dispuși să Îl urmeze pe Isus și să devină parte din împărăția Sa. Întreabă-i pe membrii grupei tale cum au putut conducătorii să Îi recunoască autoritatea și să Îl respingă în același timp. Cum se repetă aceeași recunoaștere și respingere în vremurile moderne?