Minuni în jurul lacului

Misiunea lui Isus se desfășura în cea mai mare parte în Galileea, în mod special în jurul Mării Galileei, un lac de aproximativ 20 de kilometri lungime și 13 kilometri lățime. Este cea mai mare întindere de apă din zonă și era centrul vieții pentru locuitorii din regiune. 
Marcu 4 se încheie cu Isus și ucenicii Săi traversând Marea Galileei. Are loc o furtună, pe care Isus o potolește prin vorbe adresate vânturilor și valurilor. Marcu 6 se încheie cu o scenă asemănătoare, dar de data aceasta cu Isus pășind pe apă spre ucenicii Săi, care se află în barcă. Între aceste două scene pe apă sunt numeroase minuni făcute de Isus pe uscat și prima activitate misionară a ucenicilor. Aceste relatări fac obiectul studiului din această săptămână. 
Caracteristica generală a acestor episoade dramatice este că îi permit cititorului să vadă cine este Isus. El este Cel care poate să liniștească furtuna, să vindece un demonizat, să vindece o femeie care doar Îi atinge hainele, să învie o fetiță moartă, să predice în orașul Lui natal, să Își trimită ucenicii într-o misiune de predicare, să hrănească 5.000 de oameni cu câteva pâini și câțiva pești și să umble pe apă – manifestări incredibile ale puterii, care îi aduc pe ucenici mai aproape de înțelegerea faptului că El este Fiul lui Dumnezeu.
 

Comentariu EGW

La naşterea lui Isus, Satana ştia că venise Cineva, care avea împuternicire divină să lupte pentru a-i lua stăpânirea. El a început să tremure când a auzit cuvintele îngerului care adevereau autoritatea Împăratului nou-născut. Satana cunoştea foarte bine poziţia pe care o avusese Hristos în cer, ca Preaiubit al Tatălui. Faptul că Fiul lui Dumnezeu trebuia să vină pe pământul acesta ca om îl umplea de uimire şi de temere. El nu putea să pătrundă taina acestei mari jertfe. Sufletul lui egoist nu putea înţelege o aşa iubire pentru neamul omenesc înşelat. Gloria şi pacea din ceruri şi bucuria comuniunii cu Dumnezeu erau slab înţelese de oameni, dar ele erau prea bine cunoscute de Lucifer, heruvimul acoperitor. De când pierduse cerul, se hotărâse să se răzbune, făcându-i şi pe alţii să-i împărtăşească soarta. Lucrul acesta căuta el să-l realizeze, făcându-i să subaprecieze lucrurile cereşti şi să-şi lege inima de lucrurile pământeşti. – Hristos, Lumina lumii, p. 115

Domnul Hristos trebuia să Se identifice pe Sine cu interesele și nevoile omenirii. El, care era una cu Dumnezeu, S-a legat de fiii oamenilor cu legături care nu aveau să fie rupte niciodată. Domnului Hristos „nu-I este rușine să-i numească frați” (Evrei 2:11). El este Jertfa noastră, Apărătorul nostru, Fratele nostru, purtând chipul nostru omenesc înaintea tronului Tatălui și, pentru veșnicie, este una cu neamul omenesc pe care l-a răscumpărat El, Fiul omului. Și toate acestea pentru ca păcătosul să poată fi ridicat din ruina și degradarea păcatului pentru a putea reflecta iubirea lui Dumnezeu și a se împărtăși de bucuria sfințirii. … 

O astfel de iubire este fără egal. Să fim numiți copii ai Împăratului ceresc! Prețioasă făgăduință! Tema celei mai profunde meditații! Iubirea fără seamăn a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are asupra sufletului o putere ce îi subjugă și aduce rațiunea în supunere față de voința lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin în lumina crucii de pe Golgota, cu atât vom vedea mai mult mila, gingășia și iertarea împletite cu nepărtinirea și dreptatea și cu atât mai mult și mai clar vom discerne nenumăratele dovezi ale iubirii infinite și ale milei pline de gingășie care întrec cu mult dragostea și dorul unei mame pentru copilul ei neascultător. – Calea către Hristos, pp. 14, 15

Acela care a zis: „Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau” (Ioan 10:17) a ieşit din mormânt, la viaţa care era în Sine Însuşi. Natura omenească a murit, natura divină nu a murit. În natura Sa divină, Domnul Hristos avea puterea de a rupe legăturile morţii. El declară că are în Sine Însuşi viaţa şi că o va da oricui voieşte.
Toate făpturile create trăiesc prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu. Ele primesc viaţă din viaţa Fiului lui Dumnezeu. Oricât de abile şi de talentate ar fi şi oricât de mari ar fi capacităţile lor, ele sunt realimentate cu viaţa care vine din Sursa vieţii. El este Izvorul, Fântâna vieţii. Numai Cel ce este Singurul care are nemurirea, care locuieşte în lumină şi viaţă, poate să spună: „Am putere s-o dau [viaţa] şi am putere s-o iau iarăşi” (Ioan 10:18). – Solii alese, cartea 1, p. 301
 

1. Citește Marcu 4:35-41. Ce se întâmplă în această relatare și ce lecții putem extrage despre identitatea lui Isus?
 

La începutul capitolului 4 din Marcu, Isus urcă într-o corabie pentru a învăța oamenii care stăteau pe țărm. În Marcu 4:10-12 pare să fi coborât din corabie și le vorbește ucenicilor în privat. Acum, după o zi lungă de predicare, ucenicii Îl iau pe Isus în corabie „așa cum era” (Marcu 4:36), cu alte cuvinte, foarte obosit. El adoarme imediat aproape de cârmă, care ar fi pupa acesteia. Pe lac se stârnește o mare furtună, iar corabia este în pericolul să se scufunde, așa că ucenicii Îl trezesc. În mod dramatic, Isus le poruncește vântului și valurilor să se oprească. O liniște extraordinară cuprinde lacul. Este de înțeles că ucenicii sunt îngroziți de această manifestare a puterii divine.

2. Citește Psalmii 104:1-9. Prin ce se aseamănă imaginea lui Yahweh de aici cu cea a lui Hristos liniștind furtuna?
 

Relatarea din Marcu 4:35-41 urmează un tipar biblic des întâlnit, acela al unei „teofanii” – manifestarea vizibilă a lui Dumnezeu sau a unuia dintre îngerii Săi. Aceste evenimente au în comun cinci trăsături: (1) manifestarea puterii divine, (2) teama oamenilor, (3) porunca: „Nu te teme!”, (4) cuvintele revelației pentru care Dumnezeu sau îngerul s-a arătat, (5) reacția omului la respectiva revelație. Patru dintre cele cinci componente sunt prezente în această narațiune – potolirea furtunii este manifestarea puterii divine, frica ucenicilor este teama omului. Întrebarea: „Pentru ce sunteți așa de fricoși?” este un fel de a spune: „Nu te teme!” Întrebarea ucenicilor: „Cine este Acesta?” constituie reacția omului. Ceea ce lipsește sunt cuvintele revelației. Acest detaliu lipsă face parte din Motivul literar al Tainei/Revelației, prezent în întreaga carte, urmând ca adevărul despre Isus să iasă la iveală. Întrebarea ucenicilor: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar și vântul, și marea?” îl îndeamnă pe cititor să adauge singur cuvintele lipsă ale revelației – este Fiul lui Dumnezeu, Domnul Însuși.
 

Gândește-te la puterea lui Dumnezeu! Cum poți învăța să te bazezi pe această putere și să te încrezi în ea în toate circumstanțele din viața ta?
 

Comentariu EGW

Absorbiți de eforturile lor de a se salva singuri, uitaseră că Isus era cu ei în barcă. Acum, văzând că truda le este zadarnică și că îi așteaptă moartea, și-au amintit cine le poruncise să traverseze marea. Singura lor speranță era Isus. ... 
Deodată, lumina unui fulger străbate întunericul și ei Îl văd pe Isus dormind netulburat de zgomot. ... La lumina fulgerului, ei văd pe fața Lui o pace dumnezeiască; citesc în privirea Lui uitare de sine, iubire duioasă, iar inima lor, îndreptându-se către El, strigă: „Doamne, scapă-ne, că pierim!” 
Niciodată nu a rostit un suflet strigătul acesta fără să fie luat în seamă. În timp ce ucenicii înalță vâslele pentru a face o ultimă sforțare, Isus Se ridică. El stă în picioare în mijlocul ucenicilor, în timp ce furtuna urlă … .Își ridică mâna, atât de des folosită în fapte de milă, și îi spune mării înfuriate: „Taci, fii liniștită!” … 

După cum Isus Se sprijinea prin credință pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel și noi trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru. – Hristos, Lumina lumii, pp. 334–336 
Dumnezeul nostru are cerul şi pământul sub porunca Lui şi ştie exact de ce avem nevoie. Noi nu putem vedea decât puţin înaintea noastră, dar „totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4:13). El stă şi tronează mai presus de frământările pământului, toate sunt descoperite privirii Sale divine şi, din marea şi liniştita Sa veşnicie, El porunceşte ceea ce providenţa Lui vede că este cel mai bine.
Nici măcar o vrabie nu cade la pământ fără ştirea Tatălui. Ura împotriva lui Dumnezeu îl determină pe Satana să găsească plăcere în a distruge chiar şi creaturile necuvântătoare. Doar prin grija protectoare a lui Dumnezeu sunt păstrate păsările, ca să ne înveselească prin cântecele lor pline de bucurie. … „Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Matei 10:31). – Mărturii, vol. 8, pp. 272, 273

Domnul nostru divin este Același în orice situație dificilă. Cu El nimic nu este imposibil. El Și-a arătat marea Sa dragoste pentru noi trăind o viață de lepădare de sine și sacrificiu și murind într-o moarte de agonie. Vino la Hristos așa cum ești! ... Lasă-te cu totul în grija milei Lui. Nu există nicio dificultate în interior sau în exterior care să nu poată fi depășită prin puterea Lui.

Unii au temperamente tumultuoase, dar Cel care a potolit furtuna de pe Marea Galileei îi va spune inimii agitate: „Taci, fii liniștită!” Nu există natură atât de răzvrătită, încât Hristos să nu o poată supune, nici vreun temperament atât de clocotitor, încât să nu îl poată liniști, dacă inima este predată grijii Sale.
Cel care își încredințează sufletul în mâna lui Isus nu trebuie să se dispere. Avem un Mântuitor atotputernic. Privind la Isus, Autorul și Desăvârșitorul credinței tale, poți spune: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor” (Psalmii 46:1,2). – In Heavenly Places, p. 17
 

3. Citește Marcu 5:1-20. Din această extraordinară relatare ce învățăm despre marea luptă și, din nou, despre puterea lui Isus?
 

Dacă noaptea petrecută pe lac fusese de neuitat, sosirea în ținutul gadarenilor din dimineața următoare n-a fost mai puțin impresionantă. Istoria omului îndrăcit este prezentată cu detalii sfâșietoare. În ciuda oricărei forme de constrângere, el trăia în morminte și se tăia cu pietre. „Nimeni nu-l putea domoli” (Marcu 5:4) – până L-a întâlnit pe Domnul.

Bărbatul a alergat la Isus – despre ucenici nu se spune nimic (probabil fugiseră). Când s-a apropiat de Isus, bărbatul a căzut cu fața la pământ înaintea Lui. Verbul grecesc folosit este proskyneō, tradus de obicei cu „a se închina” (Marcu 5:6). Pare că bărbatul și-a dat seama că Isus era o Persoană care îl putea ajuta. Dar când a deschis gura, demonii din el au strigat la Isus, care, dincolo de țipetele demonilor, putea auzi rugămintea șoptită a omului după ajutor. Când au cerut să fie trimiși în turma de porci, Isus le-a permis demonilor să intre în porci. Întreaga turmă, aproximativ 2.000 de suide, s-a repezit de pe râpă în apă și s-a înecat. A fost un dezastru financiar pentru proprietarii lor.
Ceea ce este incredibil este că demonii știau exact cine era Isus și erau totodată conștienți de neputința lor în fața Lui, motiv pentru care L-au „rugat” de două ori (Marcu 5:10,12) să facă ce Îi ceruseră. În mod evident știau că are putere asupra lor.

Această istorisire are două caracteristici principale. În primul rând, este plină de elemente de pângărire, de profanare ceremonială, potrivit legii din Vechiul Testament. Mormintele și cei morți erau necurați (Numeri 19:11,16). Sângerarea îl făcea pe cel în cauză necurat (Leviticul 15). Porcii erau necurați (Leviticul 11:7).
Dar, în al doilea rând, în spatele acestei lungi liste de pângăriri se află lupta continuă între forțele binelui și cele ale răului. Isus scoate demonii (două puncte pentru Isus), demonii ucid porcii (două puncte pentru Satana). Oamenii din cetate îi cer lui Isus să plece (două puncte pentru Satana), dar Isus îl trimite înapoi pe omul vindecat ca martor al Său (trei puncte pentru Isus). Într-un fel, acest om era cel mai puțin probabil misionar, dar cu siguranță avea o poveste uimitoare de spus. 

Ce speranță poți găsi în această relatare cu privire la puterea lui Isus de a te ajuta indiferent de situația cu care te lupți?
 

Comentariu EGW

La porunca lui Isus, duhurile rele au părăsit victimele, lăsându-le liniștite, supuse, inteligente și blânde la picioarele Mântuitorului. Demonilor le-a fost îngăduit să arunce o turmă de porci în mare; dar, pentru locuitorii Gadarei, pierderea acestora a cântărit mai mult decât binecuvântările pe care Hristos le revărsase, așa că Vindecătorul divin a fost rugat să-i părăsească. Acesta a fost rezultatul pe care Satana a dorit să-l obțină. Aruncând vina pentru pierderea lor asupra lui Isus, el a trezit temerile egoiste ale oamenilor și i-a împiedicat să asculte cuvintele Sale. Satana îi acuză continuu pe creștini ca fiind cauza pierderii, a nenorocirii și a suferinței, în loc să lase ca mustrarea să cadă asupra aceluia care o merită – asupra lui și a agenților lui. …

… Mai mult decât atât, acest eveniment a fost îngăduit să aibă loc pentru ca ucenicii să poată fi martori ai puterii crude a lui Satana atât asupra omului, cât și a animalelor. Mântuitorul dorea ca urmașii Săi să-l cunoască pe vrăjmașul pe care aveau să-l întâlnească, pentru a nu fi amăgiți și biruiți de planurile lui. Voia Sa era, de asemenea, ca oamenii din regiunea aceea să vadă puterea Sa de a rupe robia lui Satana și de a-i elibera pe captivi. Iar când Isus Însuși avea să plece, bărbații aceia eliberați într-un mod atât de minunat rămâneau să vestească mila Binefăcătorului lor. – Tragedia veacurilor, pp. 514, 515
Deși oamenii din Gherghesa nu-L primiseră, Isus nu i-a lăsat în întuneric. Când L-au rugat să plece de la ei, nu auziseră cuvintele Sale. Ei nu știau ce respinseseră. De aceea, El a trimis lumina spre ei prin unii pe care nu ar fi refuzat să-i asculte. 

Prin nimicirea porcilor, Satana plănuise să-i îndepărteze pe oameni de Mântuitorul și să împiedice predicarea Evangheliei în acea regiune. Însă tocmai această întâmplare a atras atenția întregului ținut spre Isus, așa cum nimic altceva n-ar fi reușit s-o facă. Deși Hristos plecase, oamenii pe care îi vindecase rămăseseră ca martori ai puterii Lui. Cei care fuseseră unelte ale prințului întunericului au devenit canale de lumină, mesageri ai Fiului lui Dumnezeu. Când Isus S-a reîntors în Decapole, oamenii s-au adunat în număr mare în jurul Său și, timp de trei zile, mii de persoane din toate ținuturile învecinate au auzit solia mântuirii. – Divina vindecare, p. 98

Tăria fiecărui suflet este în Dumnezeu, nu în om. Liniștea și încrederea trebuie să fie tăria tuturor acelora care își predau lui Dumnezeu inima. Hristos nu are față de noi un interes obișnuit, ci unul mai puternic decât cel pe care îl are o mamă pentru copilul ei. Mântuitorul nostru ne-a răscumpărat prin suferință și prin durere, prin insulte, reproșuri, abuzuri, batjocuri, respingere și moarte. El veghează asupra ta, copil al lui Dumnezeu care tremuri de teamă. El te va păstra în siguranță sub protecția Sa. Slăbiciunea naturii noastre omenești nu ne va împiedica intrarea la Tatăl ceresc, pentru că El, Hristos, a murit ca să mijlocească pentru noi. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 77 (11 martie)
 

4. Citește Marcu 5:21-24. Care sunt trăsăturile care ies în evidență la Iair?
 

Conducătorii religioși, precum Iair, nu erau de obicei prieteni cu Isus (vezi Marcu 1:22; Marcu 3:2,6; Luca 13:14). Așadar este posibil ca acesta să fi fost disperat. Disperarea este ilustrată de căderea lui Iair în genunchi înaintea lui Isus. Rugămintea lui este înțeleasă de orice părinte – fiica lui era pe moarte. Dar Iair are credință că Isus poate oferi ajutor. Fără a spune ceva, Domnul pleacă împreună cu tatăl spre casa acestuia.

5. Citește Marcu 5:25-34. Ce le întrerupe înaintarea spre casa lui Iair?
 

Relatarea trece brusc la o altă scenă care stârnește milă – o femeie care suferă de 12 ani de o boală cumplită. Această narațiune despre Iair și despre femeie constituie a doua povestire în ramă din Marcu (vezi pasajul din Marcu 3:20-35, discutat în Studiul 3). În cazul de față, personajele prezentate în contrast, Iair și femeia, vin la Isus după ajutor.
Femeia se apropie din spate de Isus și Îi atinge hainele. Imediat, se însănătoșește. Dar Isus Se oprește și întreabă: „Cine s-a atins de hainele Mele?”
Femeia, care fusese atât de bolnavă, este dintr-odată sănătoasă. Dar se teme că Isus e furios din cauza celor întâmplate. Este cuprinsă de tot felul de emoții. Însă Domnul voia să o vindece, nu numai fizic, ci și sufletește.

Apoi ne întoarcem la Iair (vezi Marcu 5:35-43). Și conducătorul sinagogii trecea printr-o gamă largă de emoții. Isus n-a lăsat pe nimeni să meargă cu El și cu părinții, cu excepția lui Petru, Iacov și Ioan. Isus declară că fata nu este moartă, ci doarme. Îi dă afară pe toți cei care o jeleau și intră în camera în care fetița zăcea moartă. Luând-o de mână, spune: „Talita cumi.” Marcu traduce aceste cuvinte: „Fetițo, scoală-te, îți zic!” De fapt, cuvântul talita înseamnă „miel”, fiind astfel un termen de alint pentru un copil de-al casei. Porunca de a ține secret acest lucru este parte din Motivul literar al Tainei/Revelației care apare în întreaga Evanghelie după Marcu și face trimitere la identitatea lui Isus și la faptul că, în cele din urmă, nu poate rămâne ascunsă.

Comentariu EGW

Isus … a rămas pe țărm câtva timp, învățând și vindecând, apoi S-a îndreptat spre casa lui Levi-Matei, pentru a lua masa împreună cu vameșii. Aici L-a găsit Iair, mai-marele sinagogii.
Acest conducător al iudeilor a venit foarte întristat la Isus și s-a aruncat la picioarele Lui, spunând: „Fetița mea trage să moară; rogu-Te, vino de-Ți pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă și să trăiască.”
Îndată, Isus a plecat spre casa acestui fruntaș. Deși văzuseră atât de multe fapte de milă, ucenicii au fost foarte surprinși de îndeplinirea cererii acestui rabin îngâmfat. – Hristos, Lumina lumii, p. 342

Făcându-Și drum prin mulțime, Mântuitorul a ajuns în apropiere de locul în care se afla femeia suferindă. Ea încercase de multe ori, dar fără succes, să se apropie de El. Acum venise și ocazia ei. Nu vedea cum I-ar fi putut vorbi. Ea nu voia să-I împiedice înaintarea, și așa destul de anevoioasă. Însă auzise că cineva se vindecase de la o atingere a veșmintelor Sale și, temătoare că și-ar putea pierde singura șansă de vindecare, ea înaintă cu mare efort … .
Hristos cunoștea fiecare gând din mintea ei și Se îndreptă exact către locul în care se afla ea. El Și-a dat seama de marea ei nevoie și a ajutat-o să-și exercite credința. 

Când El a trecut, ea abia a reușit să atingă marginea veșmântului Său. În acel moment, a știut că a fost vindecată. În acea singură atingere se concentrase credința vieții ei și, pe loc, durerea și slăbiciunea au încetat. – Divina vindecare, pp. 59, 60
Hristos nu a pus întrebarea [„Cine s-a atins de Mine?”] pentru a Se informa. El voia să le dea o lecție ucenicilor, mulțimii și femeii aceleia. El dorea să le insufle speranță celor năpăstuiți. Dorea să arate că ceea ce adusese puterea vindecătoare era credința. Încrederea femeii nu trebuia ignorată pur și simplu. Dumnezeu trebuia să fie slăvit prin mărturisirea ei plină de recunoștință. Hristos dorea ca femeia să priceapă că El aprecia actul ei de credință. Nu voia ca ea să plece numai cu o jumătate de binecuvântare. Trebuia să știe că El îi cunoștea suferința, că era plin de dragoste pentru ea și că aprecia credința în puterea Lui de a mântui în chip desăvârșit pe toți cei care vin la El. 

… Văzând că este în zadar să se ascundă, ea înaintă tremurând și se aruncă la picioarele Lui. Printre lacrimi de recunoștință, ea I-a spus, înaintea tuturor oamenilor, de ce I-a atins haina și cum fusese vindecată numaidecât. Ea se temea ca nu cumva gestul ei să fi fost o încumetare, însă Isus nu i-a reproșat absolut nimic. El nu a rostit decât cuvinte de aprobare. Ele veneau dintr-o inimă iubitoare, plină de compasiune pentru suferința umană. „Îndrăznește fiică”, a zis Isus cu blândețe, „credința ta te-a mântuit. Du-te în pace” (Luca 8:48). Cât de încurajatoare erau aceste cuvinte pentru ea! Acum, nicio temere că L-ar fi supărat nu-i mai umbrea bucuria cu amărăciune. – Divina vindecare, pp. 60, 61
 

6. Citește Marcu 6:1-6. De ce L-au respins pe Isus oamenii din orașul Său natal?
 

De obicei, când o persoană dintr-un oraș mic devine populară, oamenii din acel oraș se bucură de atenție. Nu și în Nazaret. Cetățenii Nazaretului erau jigniți și surprinși de succesul lui Isus ca învățător și vindecător. Trecerea Acestuia de la meseria de tâmplar la cea de învățător li s-a părut greu de acceptat. Este posibil să fi existat și o oarecare animozitate pentru că cele mai multe minuni le făcuse în Capernaum (vezi Luca 4:23). Și deja avusese o neînțelegere cu familia Sa (Marcu 3:31-35).
 

7. Citește Marcu 6:7-30. În ce fel misiunea celor 12 apostoli este în contrast cu decapitarea lui Ioan Botezătorul?
 

Aceasta este a treia povestire în ramă din Marcu (vezi Studiul 3). Misiunea celor 12 apostoli de a duce mesajul lui Isus în întreaga lume se află într-un puternic contrast cu întemnițarea și reducerea la tăcere a lui Ioan Botezătorul. Ucenicilor li se spune să călătorească fără prea multe lucruri și să depindă de ajutorul altora. Această strategie îi face pe misionari dependenți de fapt de cei cărora le slujesc, ceea ce contribuie la crearea unei legături cu aceia care au nevoie de mesajul lor.

Dar Ioan Botezătorul nu avea o astfel de legătură cu Irod și cu familia acestuia. Moartea lui Ioan este redată în detalii șocante ca urmare a complotului Irodiadei, care profită de ambivalența și pofta trupească a lui Irod. Fiica Irodiadei pare să amplifice planul scandalos, prin cererea macabră de a-i fi adus capul lui Ioan Botezătorul pe o tavă.
Reducerea la tăcere a glasului răsunător al lui Ioan Botezătorul are loc în timp ce 12 apostoli proclamă pocăința, la fel cum făcuse Ioan. Moartea lui o prefigurează pe cea a lui Isus. Ioan este omorât, îngropat și declarat înviat din morți (Marcu 6:14-16,29), așa cum avea să fie Isus (Marcu 15 și 16). Aceste istorisiri paralele indică o criză viitoare pentru Isus și urmașii Săi. 

Ai fost vreodată respins la fel ca Isus sau ai trecut printr-o criză greu de înțeles? Cum te va ajuta acea experiență în viitor? 

Comentariu EGW

Cuvintele spuse de Isus ascultătorilor Săi din sinagogă au lovit la rădăcina neprihănirii lor, punând în inima lor adevărul amar că se îndepărtaseră de Dumnezeu și că pierduseră dreptul de a se mai numi poporul Lui. Fiecare cuvânt tăia ca un cuțit când li se punea în față adevărata lor stare. Acum, ei luau în râs credința cu care îi inspirase Isus la început. Ei nu voiau să admită că Acela care Se ridicase din sărăcie și condiție socială umilă era mai mult decât un om de rând.

Necredința lor a dat naștere la brutalitate. Satana îi stăpânea și, plini de mânie, au început să strige împotriva Mântuitorului. Ei se îndepărtaseră de Acela a cărui misiune era de a vindeca și de a reface și acum dădeau pe față însușirile pierzătorului. – Hristos, Lumina lumii, p. 239
Solia ucenicilor era aceeași ca a lui Ioan Botezătorul și a lui Hristos Însuși: „Împărăția cerurilor este aproape.” Ei nu trebuiau să intre în dispută cu oamenii cu privire la întrebarea dacă Isus din Nazaret este sau nu Mesia, dar, în Numele Lui, trebuiau să facă aceleași lucrări pline de milă pe care le făcuse El. … 

În prima lor călătorie misionară, ucenicii trebuiau să meargă numai la „oile pierdute ale casei lui Israel”. Dacă ar fi predicat Evanghelia la neamuri sau la samariteni, ei și-ar fi pierdut influența față de iudei. Stârnind prejudecățile fariseilor, ei s-ar fi amestecat în certuri care i-ar fi descurajat chiar de la începutul lucrării lor. Chiar apostolii înțelegeau cu greu că Evanghelia trebuia să fie dusă la toate neamurile. Atâta timp cât ei înșiși nu puteau să pătrundă acest adevăr, nu erau pregătiți să lucreze pentru neamuri. Dacă iudeii primeau Evanghelia, Dumnezeu intenționa ca ei să devină solii Săi pentru neamuri. De aceea trebuia ca ei să fie primii care auzeau solia. – Hristos, Lumina lumii, pp. 350, 351

Întrucât conducătorii n-au crezut în El, poporul nu era dispus să-L accepte pe Isus. El era un om al durerii și obișnuit cu suferința. Ei nu puteau suporta să fie conduși de viața Sa sobră, marcată de tăgăduire de sine. Doreau să se bucure de cinstea pe care o dă lumea. Cu toate acestea, mulți L-au urmat pe Fiul lui Dumnezeu și I-au ascultat învățăturile, desfătându-se cu cuvintele care ieșeau încărcate de atâta har de pe buzele Sale. Vorbele Sale erau pline de înțeles și totuși atât de simple, încât și cel mai slab le putea pricepe. 
Satana și îngerii lui au orbit ochii și au întunecat priceperea iudeilor și i-au provocat pe mai-marii poporului și pe conducători să-I ia viața Mântuitorului. … 
Am văzut că mulți dintre dregători și bătrâni credeau cu adevărat în Isus, dar Satana îi oprea să recunoască; se temeau de batjocura poporului mai mult decât se temeau de Dumnezeu.

Până în acel moment, viclenia și ura lui Satana nu distrusese planul de mântuire. Timpul pentru împlinirea obiectivului pentru care venise Isus în lume se apropia. – Scrieri timpurii (Experiențe și viziuni), pp. 160, 161
 

8. Citește Marcu 6:34-52. Care era problema cu care se confruntau Domnul Isus și ucenicii și cum a fost rezolvată?
 

După întoarcerea lor din misiune, ucenicii merg cu Domnul Isus într-o zonă izolată de pe țărmul de est al Mării Galileei, să se odihnească. Dar o mare mulțime, de 5.000 de oameni, ajunge la locul acela înaintea lor. Domnul vede că sunt ca oile fără păstor și îi învață întreaga zi. 
Seara, ucenicii recomandă trimiterea mulțimii să își caute de mâncare, dar Isus le spune să o hrănească ei. Dialogul care urmează (Marcu 6:35-38) ilustrează faptul că ucenicii se gândesc în termeni omenești la o soluție. Însă în mod miraculos, Isus rezolvă problema hrănind acea mare mulțime cu doar cinci pâini și doi pești.

Elementele din acest episod sunt conforme concepției din acea vreme cu privire la Mesia. Așteptarea tuturor era ca Mesia să elibereze poporul Israel de dușmanii lui și să aducă neprihănirea și pacea. Existența unui număr mare de oameni adunați într-o zonă izolată sugera nuanțe militare de revoltă (compară cu Ioan 6:14,15; Faptele apostolilor 21:38). Această idee este întărită și de menționarea faptului că Isus îi vedea pe oameni ca pe „niște oi care n-aveau păstor”, un citat parțial din Numeri 27:17, unde Moise Îi cere lui Dumnezeu să numească un lider pentru Israel după el. Această sintagmă privitoare la un păstor pentru poporul lui Dumnezeu apare și în alte părți din Vechiul Testament, de obicei cu referire la lipsa unui conducător sau a unui rege în Israel (compară cu 1 Împărați 22:17; 2 Cronici 18:16; Ezechiel 34:5,6).

Cu toate acestea, Isus nu le împlinește falsele așteptări. Dimpotrivă, îi trimite pe ucenici în altă parte și lasă mulțimea să plece. Și, în loc să conducă o revoltă față de Roma, ce face? Se retrage pe un munte și Se roagă – nu aceasta așteptau oamenii. 
În locul concepției populare despre Mesia ca împărat care eliberează poporul Israel, Isus vine să elibereze oamenii din robia păcatului. Umblarea Lui pe mare le arată ucenicilor că El este într-adevăr Domnul naturii. Dar El nu vine să domnească, ci să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți (Marcu 10:45). 
 

Este importantă înțelegerea corectă a profeției? Dacă o concepție falsă despre prima venire a lui Hristos i-a dus pe unii la dezastru, cu cât mai mult o înțelegere falsă despre a doua Sa venire ar putea avea aceleași consecințe pentru unii?
 

Comentariu EGW

Când vi se ridică în inimă întrebarea: „De unde să cumpărăm pâine, ca toți aceștia să poată mânca?”, nu lăsați ca răspunsul vostru să fie răspunsul necredinței. Când ucenicii au auzit îndrumarea dată de Mântuitorul: „Dați-le voi să mănânce”, în mintea lor s-au ivit tot felul de greutăți. Ei au pus întrebarea: „Să mergem prin sate să cumpărăm hrană?” Tot astfel și acum, când oamenii duc lipsă de pâinea vieții, copiii lui Dumnezeu întreabă: „Să trimitem după cineva, care să vină să le dea hrană?” Dar ce a zis Hristos? „Spuneți oamenilor să stea jos.” Și i-a hrănit acolo. Tot astfel, când sunteți înconjurați de suflete în nevoie, să știți că Isus este și El prezent acolo. Comunicați cu El. Aduceți pâinile voastre 
de orz la Isus.

Mijloacele pe care le avem noi ar putea să pară neîndestulătoare pentru lucru, dar, dacă vom porni înainte în credință, având încredere în puterea atotîndestulătoare a lui Dumnezeu, izvoare îmbelșugate se vor deschide în fața noastră. Dacă lucrul este de la Dumnezeu, El Însuși va asigura mijloacele necesare pentru aducerea lui la îndeplinire. El va răsplăti încrederea simplă, cinstită, în El. ... Dacă mergem la Izvorul puterii cu brațele credinței deschise pentru a primi, vom fi susținuți în lucrarea noastră chiar în împrejurările cele mai descurajatoare și vom fi făcuți în stare să le dăm altora pâinea vieții. – Hristos, Lumina lumii, pp. 370, 371

Deși mințile mărginite ale oamenilor nu sunt în stare să pătrundă în sfaturile Celui Infinit sau să înțeleagă deplin realizarea scopurilor Sale, se întâmplă adesea ca, din cauza vreunei greșeli sau vreunei neglijențe din partea lor, să înțeleagă slab soliile Cerului. Nu rareori mintea oamenilor, și chiar a slujitorilor lui Dumnezeu, este atât de orbită de părerile omenești, de tradiții și de învățăturile false ale oamenilor, încât ei nu sunt în stare să prindă decât în parte lucrurile mari pe care El le-a descoperit în Cuvântul Său. Așa au stat lucrurile cu ucenicii lui Hristos, chiar atunci când Mântuitorul era cu ei în persoană. Mintea lor era îmbibată de concepția populară cu privire la Mesia, ca prinț pământesc, care urma să-l ridice pe Israel pe tronul împărăției universale, și nu puteau înțelege însemnătatea cuvintelor Lui prin care prevestea suferințele și moartea Sa. – Tragedia veacurilor, p. 344

Având în vedere scurtimea timpului, noi, ca popor, ar trebui să veghem şi să ne rugăm şi în niciun caz să nu ne lăsăm distraşi de la solemna lucrare de pregătire pentru măreţul eveniment care stă în faţa noastră. Pentru că timpul pare că se prelungeşte, mulţi au devenit neglijenţi şi indiferenţi în ceea ce priveşte propriile cuvinte şi acţiuni. Ei nu îşi dau seama de pericolul în care se află şi nu văd şi nu înţeleg îndurarea Dumnezeului nostru, care le prelungeşte timpul ca să aibă vreme pentru a-şi forma caractere pentru viaţa viitoare, nemuritoare. Fiecare clipă este de cea mai înaltă valoare. ... Dumnezeu are pe pământ un popor de oameni care, cu credinţă şi cu sfântă speranţă, urmăresc grăbita desfăşurare a împlinirii profeţiei şi caută să-şi cureţe sufletele prin ascultarea de adevăr, ca să nu fie găsiţi fără haina de nuntă când Se va arăta Hristos. – Mărturii, vol. 4, p. 306
 

Suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, cap. 35, 36
„Toţi aceia care acceptă să fie instruiţi de Dumnezeu trebuie să dea dovadă de o viaţă care nu e în armonie cu lumea, cu obiceiurile şi practicile ei și fiecare om are nevoie de o experienţă personală de dobândire a cunoaşterii voii lui Dumnezeu. […] El ne îndeamnă: «Liniștiți-vă și cunoașteți că eu sunt Dumnezeu” (Psalmii 46:10, BTF). Numai aici poate fi găsită adevărata liniște. Şi aceasta constituie eficienta pregătire pentru aceia care lucrează pentru Dumnezeu. În mijlocul mulţimii grăbite şi în vâltoarea activităţii intense a vieţii, sufletul astfel înviorat va fi înconjurat cu o atmosferă de lumină şi pace. […]
Inimile lor nemulţumite se frământau de ce Isus, care era capabil să facă atâtea minuni cum văzuseră ei, nu putea să dea sănătate, forță şi bogăţie întregului Său popor, să-l elibereze de opresori şi să-l înalţe în putere şi onoare? Faptul că pretindea că este Trimisul lui Dumnezeu şi refuza să fie împăratul lui Israel era o taină pe care ei n-o înţelegeau. Refuzul Lui era greşit interpretat. Mulţi au ajuns la concluzia că nu îndrăznea să dea curs afirmațiilor pe care le făcea pentru că El Însuşi Se îndoia de caracterul divin al misiunii Sale. În felul acesta îşi deschideau inima pentru necredinţă şi seminţele pe care le semănase Satana au rodit înţelegere greşită şi necredinţă” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 363, 385).

Studiu zilnic:
Zaharia 9
Zaharia 10
Zaharia 11
Zaharia 12
Zaharia 13
Zaharia 14
Maleahi 1

Ellen G. White, Divina vindecare, cap. „Fals și adevărat în educație”, subcap. „Mituri și basme” și „Învățătura lui Hristos”

1. Ce spunea profeția că va face Împăratul călare pe un măgar?

2. Ce se întâmplă când Domnul nu mai are milă de locuitorii țării? 

3. Până și pe ce obiecte va fi scrisă expresia „Sfinți Domnului”?

4. Care este „poporul pe care S-a mâniat Domnul pentru totdeauna”?

5. Cum răspundea Isus întrebărilor iscoditoare?

Studiu suplimentar
Hristos, Lumina lumii, cap. „Atingerea credinței”.