1 DOMNUL i-a vorbit lui Moise astfel:
2 „Vorbește-le fiilor lui Israel și spune-le: «Dacă făgăduiește cineva[[xr:1]] oameni prin juruință, ei să fie ai DOMNULUI, după socoteala ta.

Juruinţe. Mai de grabă, o juruinţă deosebită (RSV). O juruinţă este o făgăduinţă solemnă făcută lui Dumnezeu să împlinească vreo slujire pentru El, să aducă un dar, sau să facă un sacrificiu. În Vechiul Testament, juruinţele erau făcute adesea când oamenii erau în nenorocire sau pericol, ori doreau o favoare de la Dumnezeu. Ei făceau juruinţa cu condiţia ca Dumnezeu să împlinească cererea lor. În felul acesta a făcut Iacov juruinţa că, dacă Dumnezeu îl va binecuvânta, îl va face să prospere şi să-l aducă înapoi cu bine, el urma să-I servească lui Dumnezeu (Geneza 28,20-22). David a făcut şi el o juruinţă fără condiţii (Psalmi 132,2-5).

Juruinţa ideală izvorăşte din inima plină de iubire pentru Dumnezeu şi stăpânită de o dorinţă sinceră de a face ceva pentru El, fără nici un gând de răsplată. Acesta este spiritul care i-a îndemnat pe oamenii din vechime să aducă jertfe de arderea de tot lui Dumnezeu. Juruinţele erau întru totul de bună voie. Dumnezeu nu le-a cerut. Dacă te fereşti să faci o juruinţă, nu faci un păcat, dar dacă un om a făcut o juruinţă, Dumnezeu aşteaptă de la el să o împlinească. (Deutronom 23,21-23).

Sub forţa împrejurărilor, oamenii fac uneori o juruinţă pe care, după ce mai cugetă, ştiu că n-o pot împlini. Acesta este cazul la care se referă înţeleptul când zice: Este o cursă pentru om să facă în pripă o făgăduinţă sfântă, şi abia după ce a făcut juruinţa să se gândească (Proverbe 20,25). Aceasta se poate interpreta ca însemnând, Este nebunie pentru om să facă o juruinţă în pripă şi să-i pară rău după aceea. El trebuia să cugete asupra faptelor şi să se gândească dacă este înţelept a face juruinţa, înainte de a fi făcută. Un exemplu de acest fel de juruinţă este acela a iudeilor care se hotărau că nu vor mânca, nici nu vor bea până nu vor omorî pe Pavel (Fapte 23,12). Se pare că şi David a fost cam grăbit când a făcut juruinţa că n-are să intre în casa lui, nici să doarmă, până nu va fi găsit un loc pentru Casa Domnului (Psalmi 132,2-5). Juruinţa lui Iefta a fost făcută în mod pripit (Judecători 11,34-40).

Dumnezeu ştia că oamenii aveau să facă juruinţe pe care nu puteau să le împlinească. El na dorit să-i descurajeze pe oameni să facă juruinţe, nici nu a dorit să-i elibereze de juruinţele deja făcute. De aceea, El a găsit o cale prin care obligaţia să fie comutată. Capitolul acesta se ocupă cu răscumpărarea juruinţelor.

Conform cu acest plan, o juruinţă putea fi răscumpărată prin plata în bani, după o măsură precisă. Dacă juruinţa se referea la un animal de jertfă, acesta nu putea fi schimbat în bani, ci trebuia să fie adus pe altar. Dar toate celelalte juruinţe puteau fi răscumpărate.

Un om putea să facă juruinţa cu privire la sine, sau la oricare persoană ori lucru asupra căruia avea jurisdicţie, soţie, copii, robi cumpăraţi, animale, case, terenuri. Dacă Sanctuarul nu putea primi darul, după cum avea să fie cazul în multe situaţii, omul mai putea să-şi îndeplinească juruinţa prin plata de răscumpărare.


3 Astfel să fie socoteala ta: dacă este un bărbat între douăzeci și șaizeci de ani, prețul hotărât de tine să fie de cincizeci de sicli de argint[[fn:a]], după[[xr:1]] siclul Sfântului Lăcaș;

Preţuirea. Suma pentru care putea fi răscumpărată o persoană era fixată de Dumnezeu şi era întemeiată, după o măsură gradată, pe sex şi vârstă. Pentru partea bărbătească era de cinci sicli pentru un copil până la cinci ani, de douăzeci de sicli pentru cei în vârstă de până la douăzeci de ani, cincizeci de sicli până la vârsta de şaizeci de an, iar peste această vârstă suma se rezuma la cincisprezece sicli. Pentru partea femeiască era aproximativ jumătate din aceste sume. Totuşi, dacă omul era sărac, măsura nu trebuia să fie aplicată cu stricteţe, ci putea fi ajustată de preot spre a se potrivi putinţei de a plăti a omului. Este de observat că, deşi era o deosebire în preţul de răscumpărare, diferenţa era bazată pe vârstă, nu pe rang. Marele preot nu era preţuit mai mult decât muncitorul de rând.


4 dacă este femeie, prețul hotărât de tine să fie de treizeci de sicli;
5 dacă are vârsta cuprinsă între cinci și douăzeci de ani, prețul hotărât de tine să fie de douăzeci de sicli pentru un băiat și zece sicli pentru o fată;
6 dacă are vârsta cuprinsă între o lună și cinci ani, prețul hotărât de tine să fie de cinci sicli de argint pentru un băiat și trei sicli de argint pentru o fată;
7 dacă este în vârstă de peste șaizeci de ani, prețul hotărât de tine să fie de cincisprezece sicli pentru un bărbat și zece sicli pentru o femeie.
8 Dacă este prea sărac pentru prețul hotărât de tine, să fie adus înaintea preotului și preotul să-i hotărască prețul; după cum îi dă mâna celui care s-a jurat, așa să fie socoteala preotului.
9 Dacă este vorba de animalele din care se aduce dar pentru DOMNUL, orice animal dăruit DOMNULUI va fi ceva sfânt:

Dacă este vorba de dobitoace. Când era făgăduit un animal curat, el devenea sfânt şi nu putea fi schimbat sau răscumpărat, ci trebuia să fie jertfit. Omul poate că dorea să înlocuiască animalul cu unul mai bun sau mai slab, dar nu se putea face nici una, nici cealaltă. Dacă era cineva descoperit că face acest lucru, amândouă animale deveneau sfinte şi ambele trebuiau să fie sacrificate.


10 să nu fie înlocuit și să nu fie schimbat unul bun cu altul rău, nici unul rău cu altul bun; dacă s-ar întâmpla să fie înlocuit un animal cu altul, și unul, și celălalt vor fi sfinte.
11 Dacă este vorba de animalele necurate, din care nu se poate aduce dar pentru DOMNUL, animalul să fie adus înaintea preotului
12 și preotul să îi hotărască prețul; bun sau rău, va rămâne după cum a hotărât preotul.
13 Dacă[[xr:1]] cel care a făcut juruința vrea să-l răscumpere, să adauge o cincime la prețul hotărât de tine.
14 Dacă cineva își închină DOMNULUI casa, preotul să-i facă socoteala; bună sau rea, va rămâne la prețul hotărât de preot.

Îşi închină Domnului casa. Dacă un om îşi închina casa, preotul o preţuia şi valoarea stabilită de el trebuia să rămână. Ea nu putea fi schimbată şi nu putea constitui subiect de afacere. Omul putea s-o răscumpere la preţuirea făcută, plus o cincime, şi va fi a lui (versetul 15).


15 Dacă[[xr:1]] cel ce și-a închinat casa vrea s-o răscumpere, să adauge o cincime la prețul care i s-a socotit, și va fi a lui.
16 Dacă cineva Îi închină DOMNULUI un ogor din proprietatea lui, socoteala ta să fie în acord cu sămânța lui, și anume cincizeci de sicli de argint pentru fiecare omer de sămânță de orz.

Un ogor. Dacă un om a închinat un ogor, preţuirea trebuia să fie făcută după cantitatea de sămânţă necesară pentru a-l însămânţa. La preţul astfel stabilit trebuia să se ţină seamă de anul jubiliar (versetul 17), pentru că în acel timp el avea să se întoarcă la proprietarul lui.


17 Dacă își închină ogorul cu începere chiar din anul jubiliar, să rămână la socoteala ta,
18 dar, dacă își închină ogorul după anul jubiliar, atunci preotul să-i hotărască[[xr:1]] prețul după numărul anilor rămași până la anul jubiliar și să-l scadă din socoteala ta.
19 Dacă[[xr:1]] cel ce și-a închinat ogorul vrea neapărat să-l răscumpere, să mai adauge o cincime la prețul hotărât de tine, și ogorul să rămână al lui.
20 Dacă nu își răscumpără ogorul, ci îl vinde altui om, nu va mai putea fi răscumpărat.

Şi-l vinde. Afirmaţia aceasta are un înţeles nesigur şi s-au încercat multe şi diferite interpretări. Ea probabil că înseamnă că l-a vândut altuia înainte de a fi închinat, cu rezultatul că nu avea dreptul să îl închine, totuşi dorea să primească un credit pentru ceva ce nu era al lui. Dacă acesta este înţelesul versetului, el făcuse în principiu ce au făcut Anania şi Safira, când au pretins că dau o anumită sumă, dar în realitate nu au dat-o.


21 Și când va fi eliberat la jubileu[[xr:1]], este un lucru sfânt[[xr:2]] închinat DOMNULUI, ca un ogor pus deoparte[[fn:a]]: să fie proprietatea[[xr:3]] preotului.
22 Dacă cineva Îi închină DOMNULUI un ogor cumpărat de el, care nu face parte din proprietatea[[xr:1]] lui,

Un ogor cumpărat de el. Dacă un om cumpăra pământ de la un proprietar, putea să-l închine numai pentru timpul până la anul jubiliar, pentru că atunci avea să-i revină proprietarului iniţial.


23 preotul[[xr:1]] să-i hotărască prețul după socoteala ta până la anul jubiliar, și omul acela să plătească în aceeași zi prețul hotărât de tine, ca lucru sfânt închinat DOMNULUI.
24 În anul jubiliar[[xr:1]], ogorul să se întoarcă la acela de la care fusese cumpărat și din a cărui proprietate făcea parte.
25 Orice socoteală a ta să se facă în siclii Sfântului Lăcaș. (Siclul să fie de douăzeci de[[xr:1]] ghere.)
26 Totuși, pe întâiul născut[[xr:1]] al animalului, fiindcă deja este al DOMNULUI ca întâi născut, nimeni nu va putea să-l închine DOMNULUI; fie bou, fie miel, este al DOMNULUI.

Întâiul născut din vită. Întâiul născut din toate animalele aparţine lui Dumnezeu şi nimeni nu-I putea da lui Dumnezeu ceva ce era deja al Lui. Acesta Îi aparţinea deja Lui (Exod 13,2.12; 20,30). Totuşi, un animal necurat putea fi răscumpărat. Dacă nu-l răscumpăra, animalul era vândut.


27 Cât despre animalele necurate, să fie răscumpărate după socoteala ta, adăugând[[xr:1]] la ea încă o cincime; dacă nu sunt răscumpărate, să fie vândute după socoteala ta.
28 Ceea ce[[xr:1]] a fost pus deoparte – adică ceea ce un om hărăzește DOMNULUI din ce are, fie om, fie animal, fie un ogor aflat în proprietatea lui – nu se va putea vinde și nu se va putea răscumpăra; orice lucru pus deoparte va fi preasfânt pentru DOMNUL.

Tot ce va dărui. Cuvântul ebraic folosit aici pentru lucru închinat înseamnă o juruinţă mult mai solemnă decât conţine simplul termen de închinat. Aceasta înseamnă o juruinţă care nu poate fi încălcată sau răscumpărată şi trebuia să fie ţinută, altfel urmau pedepse grele şi chiar un blestem. Acest fel de juruinţă a fost cel cu care s-au legat anumiţi oamenii să-L ucidă pe Pavel, s-au legat cu blestem (Fapte 23,12). Un lucru închinat nu putea fi răscumpărat. Dacă era dăruit Domnului, nu se mai putea face nici o schimbare şi nici o substituire.


29 Niciun om[[xr:1]] pus deoparte nu va putea fi răscumpărat; să fie omorât negreșit.
30 Orice[[xr:1]] zeciuială din pământ, fie din sămânța pământului, fie din rodul pomilor, este a DOMNULUI; este un lucru sfânt închinat DOMNULUI.

Zeciuială din pământ. Aparţinând deja lui Dumnezeu, nu putea fi făgăduită. Zecimea din cereale putea fi răscumpărată, dar nu cea formată din vite (versetul 33).


31 Dacă vrea cineva să răscumpere ceva din zeciuiala lui, să mai adauge o cincime[[xr:1]].

o cincime.

Să răscumpere ceva din zeciuiala lui. S-a pus întrebarea dacă este legal a reţine zecimea, dacă mai târziu se adăuga la ea o cincime. Întrebarea aceasta dă pe faţă o înţelegere greşită a cuvântului Scripturii. Nu era problema reţinerii zecimii, adăugând o cincime, ci a plătirii zecimii în natură, în grâu, orz sau orice alt produs zeciuit. Puteau să existe cazuri când un om avea nevoie de grâu pentru însămânţare şi era dispus să plătească mai degrabă în bani decât în grâu. În condiţiile acestea, el putea răscumpăra o zecime preţuind grâul şi mai trebuia să adauge la aceşti bani încă o cincime. Reţinerea zecimii nu s-a avut niciodată în vedere. Aşa cum s-a văzut mai sus, în felul acesta puteau fi răscumpărate doar cerealele şi produsele grădinii. Vitele nu puteau fi răscumpărate sau schimbate.

32 Orice zeciuială din cirezi și din turme, din tot ce trece[[xr:1]] pe sub toiagul păstorului[[fn:a]], să fie închinată DOMNULUI.

o zeciuialăînchinatăDomnului.

Trece sub toiag. Scriitori rabini dau următoarea explicaţie. Când un om avea să-I dea lui Dumnezeu zecime din oile şi viţeii lui, el închidea întreaga turmă într-un ţarc care avea o uşă strâmtă, prin care putea să fie lăsat să treacă numai câte un singur animal. Proprietarul care era gata să-I dea zecime Domnului stătea lângă uşă cu un toiag în mână, capătul acestui toiag fiind înmuiat în culoare roşie sau ocru. Mamele acestor miei sau viţei erau afară din ţarc. Când se deschidea uşa, mieii sau viţeii alergau la mamele lor şi, când treceau prin strungă, proprietarul care stătea alături atingea cu toiagul pe fiecare al zecelea, colorându-l. Fie că era slab, perfect sau cu cusur, el era primit ca zecime legală.


33 Să nu se cerceteze dacă animalul este bun sau rău și să nu[[xr:1]] se înlocuiască; dacă se înlocuiește un animal cu altul, și unul, și celălalt vor fi sfinte și nu vor putea fi răscumpărate.»”
34 Acestea[[xr:1]] sunt poruncile pe care i le-a dat lui Moise DOMNUL pentru fiii lui Israel pe muntele Sinai.

Acestea sunt poruncile. Leviticul se încheie cu aceste cuvinte, arătându-L pe Dumnezeu ca autoritate pentru întreg conţinutul acestei cărţi. Comentariile lui Ellen G. White

14-16 4T 467

30 AA 74, 336; CS 66, 71, CSW 130; ED 414; MYP 308; 4T 467

30,32 ED 138; PP 525

32 3T 546