Paștele
Text de memorat
„Şi când vă vor întreba __ voştri: «Ce înseamnă __acesta?» să răspundeţi: «Este __de __ în cinstea Domnului, care __ pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul şi ne-a __ casele noastre.»” (Exodul 12:26,27).
A zecea și ultima plagă este pe cale să cadă. Se dă ultimul avertisment; decizia finală trebuie luată. Este cu adevărat o chestiune de viață și de moarte. Nu este în joc doar viața unui individ, ci prosperitatea familiilor și a întregii națiuni. Faraonul și oamenii lui vor fi responsabili pentru soarta multora, fie pentru viață, fie pentru moarte. Atitudinea faraonului față de viul Dumnezeu al lui Israel va determina nu doar viitorul său, ci și pe cel al națiunii sale.
Cum ne simțim și ce facem atunci când gravitatea împrejurărilor ne apasă și trebuie să alegem pasul și direcția următoare, să facem o alegere cu impact major asupra vieții multora, nu doar a noastre? Dumnezeu este doritor să ne dea înțelepciune, înțelegere și putere să facem ce este bine (1 Corinteni 1:30; Filipeni 2:13).
Problema este că, în încăpățânarea noastră, nu vrem întotdeauna să facem binele. Îl știm, dar refuzăm să îl facem. În cartea Exodul, refuzul unui singur om de a se supune lui Dumnezeu, chiar și în fața unor dovezi copleșitoare, a adus tragedie asupra multora și asupra lui însuși, lucru care se întâmplă adesea.
Comentariu EGW
Ţinerea Paștelui a început odată cu nașterea naţiunii iudaice. În ultima noapte a sclaviei lor în Egipt, când nu se întrezărea niciun semn al eliberării, Dumnezeu le-a poruncit israeliţilor să se pregătească pentru o imediată eliberare. El îl avertizase pe Faraon cu privire la cea din urmă judecată asupra egiptenilor și le dăduse directive evreilor să-și adune familiile în locuinţele lor. După ce au stropit ușorii casei cu sângele mielului junghiat, trebuiau să mănânce mielul fript, cu pâine nedospită și cu ierburi amare. „Când îl veţi mânca”, a zis El, „să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare și toiagul în mână; și să-l mâncaţi în grabă; căci sunt Paștele Domnului” (Exodul 12:11). La miezul nopţii, au fost uciși toţi întâii născuţi ai egiptenilor. Atunci, împăratul a trimis lui Israel solia: „Sculaţi-vă, ieșiţi din mijlocul poporului meu... Duceţi-vă de slujiţi Domnului cum aţi zis” (Exodul 12:31). Evreii au ieșit din Egipt ca o naţiune independentă. Domnul le poruncise ca Paștele să fie ţinut în fiecare an. „Și când vă vor întreba copiii voștri: «Ce înseamnă obiceiul acesta?» să răspundeţi: «Este jertfa de Paște în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul.»” În felul acesta, din generaţie în generaţie, urma să se transmită istoria acestei minunate eliberări. – Hristos, Lumina lumii, p. 76
Atunci, Domnul i-a dat lui Moise instrucțiuni speciale, pe care să li le dea copiilor lui Israel, cu privire la ceea ce trebuiau să facă pentru a se păzi pe ei înșiși și pe familiile lor de urgia înfricoșătoare pe care era pe cale să o trimită asupra Egiptului. De asemenea, Moise trebuia să le dea instrucțiuni cu privire la plecarea din Egipt. El le-a transmis porunca lui Dumnezeu de a lua un miel fără cusur, de a-l înjunghia și de a stropi cu sângele lui stâlpii și pragul de sus al ușii caselor lor. Acest semn avea să fie un semn pus afară din casă, iar înăuntru ei trebuiau să mănânce mielul fript întreg, cu ierburi amare; în acest timp, îngerul lui Dumnezeu avea să treacă prin țara Egiptului și să-și facă lucrarea îngrozitoare, aducând moartea asupra întâiului născut al omului și întâiului născut al animalelor. „Când îl veţi mânca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintea în picioare şi toiagul în mână şi să-l mâncaţi în grabă, căci sunt Paştele Domnului. În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului de la oameni până la dobitoace şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul. Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nicio urgie atunci când voi lovi ţara Egiptului. Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri.” – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 222
Atunci, Domnul i-a dat lui Moise instrucțiuni speciale, pe care să li le dea copiilor lui Israel, cu privire la ceea ce trebuiau să facă pentru a se păzi pe ei înșiși și pe familiile lor de urgia înfricoșătoare pe care era pe cale să o trimită asupra Egiptului. De asemenea, Moise trebuia să le dea instrucțiuni cu privire la plecarea din Egipt. El le-a transmis porunca lui Dumnezeu de a lua un miel fără cusur, de a-l înjunghia și de a stropi cu sângele lui stâlpii și pragul de sus al ușii caselor lor. Acest semn avea să fie un semn pus afară din casă, iar înăuntru ei trebuiau să mănânce mielul fript întreg, cu ierburi amare; în acest timp, îngerul lui Dumnezeu avea să treacă prin țara Egiptului și să-și facă lucrarea îngrozitoare, aducând moartea asupra întâiului născut al omului și întâiului născut al animalelor. „Când îl veţi mânca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintea în picioare şi toiagul în mână şi să-l mâncaţi în grabă, căci sunt Paştele Domnului. În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului de la oameni până la dobitoace şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul. Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nicio urgie atunci când voi lovi ţara Egiptului. Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri.” – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 222
Profetul Amos declară că „Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi, prorocii” (Amos 3:7) și, prin prorocul Moise, i-a descoperit faraonului ce avea să urmeze. Acestuia din urmă i-a fost dat cel mai solemn avertisment. Va exista o judecată dreaptă asupra mândriei, exploatării, violenței și idolatriei, toate declanșând aceste calamități asupra Egiptului.
1. Ce avertisment a transmis Dumnezeu, în Exodul 11:1-10, înainte de a executa judecata asupra Egiptului?
Dumnezeu i-a dat Egiptului timp – trei zile de întuneric (Exodul 10:22,23) – să se gândească la evenimentele recente și la semnificația lor. De asemenea, El a transmis ultima avertizare explicită, ultima șansă a oamenilor de a face ce trebuie. Dar Exodul 11:8 spune că Moise „a ieșit de la Faraon aprins de mânie”. De ce ar ieși Moise aprins de mânie? Cel mai probabil pentru că știe că tragedia, cea de-a zecea plagă, va lovi o mulțime de oameni nevinovați – totul din cauza împietririi inimii faraonului.
De asemenea, numărul 10 este important în simbolismul biblic. Zece reprezintă plenitudinea sau desăvârșirea. (Gândește-te la Cele Zece Porunci ca la o revelație completă a legii morale divine.) Cele zece plăgi egiptene indică expresia deplină a dreptății și pedepsei lui Dumnezeu.
Dumnezeu este Judecătorul și El este împotriva mândriei, nedreptății, discriminării, aroganței, exploatării, cruzimii și egoismului. Este de partea celor suferinzi, a celor abuzați, a celor maltratați și a celor persecutați. Dumnezeu va face dreptate, care este, de fapt, o altă expresie a iubirii Sale. (Vezi Psalmii 2:12; Psalmii 33:5; Psalmii 85:11; Psalmii 89:14; Psalmii 101:1; Isaia 16:5; Ieremia 9:24.)
Și noi ar trebui să facem tot ce ne stă în putință pentru a fi iubitori și corecți. Cu toate acestea, putem cădea cu ușurință într-o extremă sau în alta. Din „dragoste” închidem ochii la nedreptăți, la lucruri care trebuie corectate. Sau putem să aplicăm cu răceală dreptatea, ca și cum ar fi ceva făcut din oțel. Niciuna dintre cele două extreme nu este corectă. Idealul este, în schimb, acesta: „Și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8).
Dacă nu putem obține echilibrul perfect (și chiar nu putem), de ce este mai bine să greșim dând dovadă de mai multă milă decât de dreptate? Sau nu este mai bine?
Comentariu EGW
În ciuda faptului că i se interzisese să mai vină înaintea lui Faraon, pentru că, în ziua în care îi va vedea fața, va muri, Moise mai avea o solie de la Dumnezeu pentru împăratul răzvrătit și a mers ferm în prezența lui și a stat fără teamă înaintea lui pentru a-i vesti cuvântul Domnului.
„Moise a zis: «Aşa vorbeşte Domnul: ’Pe la miezul nopţii, voi trece prin Egipt şi toţi întâii născuţi din ţara Egiptului vor muri, de la întâiul născut al lui Faraon, care şade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al roabei care stă la râşniţă, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor. În toată ţara Egiptului vor fi ţipete mari, aşa cum n-au fost şi nu vor mai fi. Dar dintre toţi copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să ştiţi ce deosebire face Domnul între egipteni şi Israel.’ Atunci toţi aceşti slujitori ai tăi se vor pogorî la mine şi se vor închina până la pământ înaintea mea, zicând: ’Ieşi, tu şi tot poporul care te urmează!’ După aceea, voi ieşi.» Moise a ieşit de la Faraon, aprins de mânie.” – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 221, 222
Înainte de aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri, Domnul le-a dat îndrumări copiilor lui Israel, prin Moise, cu privire la plecarea lor din Egipt și, în mod deosebit, cu privire la ocrotirea lor de pedeapsa care avea să vină. Fiecare familie, singură sau împreună cu altele, trebuia să „junghie” un miel sau un ied „fără cusur” și, cu un mănunchi de isop, să stropească sângele lui pe „pragul de sus și cei doi stâlpi ai ușii” casei, pentru ca îngerul nimicitor, care avea să vină la miezul nopții, să nu intre în acea locuință. Ei trebuiau să mănânce carnea „friptă la foc” cu „azime și verdețuri amare”, noaptea, după cum spusese Moise: „Să aveți mijlocul încins, încălțămintele în picioare și toiagul în mână și să-l mâncați în grabă, căci sunt Paștele Domnului” (Exodul 12:11). – Patriarhi și profeți, p. 274
2. Ce instrucțiuni specifice le dă Dumnezeu lui Moise și lui Aaron în Exodul 12:1-20, înainte ca poporul Israel să părăsească Egiptul?
Ne-am aștepta ca Dumnezeu să-i învețe pe Moise și pe Aaron cum să organizeze plecarea din Egipt: cum să pregătească ieșirea, în special pentru bătrâni, mame cu copii mici, animale și așa mai departe. În schimb, instrucțiunile date de Dumnezeu sunt surprinzătoare: le spune cum să sărbătorească Paștele. Cu alte cuvinte, accentul este pus pe închinarea la Domnul, care urma să îi răscumpere. Celelalte lucruri aveau să urmeze la momentul potrivit.
Fiecare familie trebuia să pregătească un miel, fără să risipească nimic. Fiecare trebuia să își mănânce porția, iar dacă familia nu putea consuma întregul miel, trebuia să îl împartă cu o altă familie.
3. Potrivit celor afirmate în Exodul 12:13,14, ce avea să facă Domnul pentru ei atunci când avea să vină ultima nenorocire? Ce simbolizează toate acestea?
Exodul urma să fie sărbătorit în mod regulat în fiecare an, nu doar ca o celebrare a unei intervenții trecute a lui Dumnezeu pentru strămoși, ci și ca o actualizare a intervenției divine de eliberare pentru fiecare generație prezentă. Aceasta trebuia să fie o experiență nouă pentru fiecare generație.
Exodul 12:12,13 explică semnificația Paștelui: judecata divină a distrugerii va „trece peste” israeliți, astfel ei trebuiau să comemoreze Paștele. În limba engleză, acest cuvânt, Passover/Paște, este o combinație de cuvinte: „a trece” (pass) și „peste” (over), deoarece distrugerea „a trecut peste” casele israelite ai căror stâlpi de ușă fuseseră marcați cu sângele mielului, semnul vieții și al salvării. În ebraică, termenul pentru Paște este Pesach, de la un verb care înseamnă „a trece peste”.
Sărbătoarea Paștelui trebuia să-i reamintească fiecărui israelit de faptele mărețe și pline de har ale lui Dumnezeu în favoarea poporului Său. Această sărbătoare a contribuit la consolidarea identității naționale evreiești și la întărirea convingerilor religioase.
De ce este atât de important să îți amintești întotdeauna binele pe care Dumnezeu ți l-a făcut în trecut și să ai încredere că El îți va face bine și în viitor?
Comentariu EGW
Iată o lucrare cerută copiilor lui Israel, pe care ei trebuiau să o îndeplinească, pentru a dovedi și pentru a-și arăta, prin faptele lor, credința în marea eliberare pe care le-o dăduse Dumnezeu. Pentru a scăpa de teribila pedeapsă pe care Dumnezeu avea să o aducă asupra egiptenilor, pe casele lor trebuia să fie văzut semnul sângelui. Li s-a cerut să se despartă de egipteni și să se adune în casă ei și copiii lor, căci, dacă vreunul dintre israeliți ar fi fost găsit în casele egiptenilor, ar fi fost lovit de mâna îngerului nimicitor. De asemenea, au fost îndrumați să țină sărbătoarea Paștelui ca pe o orânduire stabilită de Dumnezeu, astfel încât, atunci când copiii lor i-ar fi întrebat ce înseamnă o astfel de slujbă, să le povestească modul minunat în care Dumnezeu le-a păstrat viața în Egipt. Să le spună că, atunci când a ieșit noaptea să-i omoare pe întâii născuți ai oamenilor și ai animalelor, îngerul nimicitor a trecut peste casele lor și niciunul dintre evreii care se aflau în casele care aveau semnul sângelui pe stâlpii ușii nu a murit. Iar oamenii și-au plecat capetele și s-au închinat, recunoscători pentru acest remarcabil monument de aducere-aminte lăsat pentru a păstra în mintea copiilor lor amintirea grijii lui Dumnezeu pentru poporul Său. A fost un număr destul de mare de egipteni care au fost conduși să recunoască, prin manifestările semnelor și minunilor arătate în Egipt, că Dumnezeul evreilor este singurul Dumnezeu adevărat. Ei s-au rugat să li se permită să vină în casele israeliților cu familiile lor în acea noapte înfricoșătoare când îngerul lui Dumnezeu avea să-l omoare pe primul născut dintre egipteni. Ei erau convinși că zeii lor, cărora li se închinaseră, nu știau nimic și nu aveau putere să salveze sau să distrugă. Și s-au angajat să-L aleagă pe Dumnezeul lui Israel să fie de acum înainte Dumnezeul lor. Au decis să părăsească Egiptul și să meargă cu copiii lui Israel să se închine Dumnezeului lor. Israeliții i-au primit pe egiptenii credincioși în casele lor. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 223
Când copiii lui Israel erau robi în Egipt, Domnul l-a trimis pe Moise să-i elibereze. El i-a poruncit lui Moise să meargă la Faraon, împăratul Egiptului, și să-i spună: „Aşa vorbeşte Domnul: «Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut. Îți spun: Lasă pe fiul Meu să plece ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l lași să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut»” (Exodul 4:22,23).
Moise i-a transmis acest mesaj împăratului. Dar răspunsul lui Faraon a fost: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece” (Exodul 5:2).
Atunci, Domnul a trimis urgii înfricoșătoare asupra egiptenilor. Ultima dintre aceste plăgi a fost moartea primului fiu născut din fiecare familie, de la cea a împăratului până la cea a celui de pe urmă din țară.
Domnul i-a spus lui Moise că fiecare familie a israeliților trebuie să înjunghie un miel și să pună din sângele lui pe stâlpii ușii locuinței lor.
Acesta era un semn ca îngerul morții să treacă peste toate casele israeliților și să nu nimicească pe nimeni decât pe egiptenii mândri și cruzi.
Acest sânge al „Paștelor” a reprezentat pentru iudei sângele lui Hristos. Căci, la vremea cuvenită, Dumnezeu avea să-L dea pe Fiul Său iubit să fie jertfit așa cum fusese înjunghiat mielul, pentru ca toți cei care vor crede în El să fie salvați de la moartea veșnică. Hristos este numit Paștele nostru (1 Corinteni 5:7). Prin sângele Lui, prin credință, suntem răscumpărați (Efeseni 1:7). – The Story of Jesus, p. 17, 18
Când copiii lui Israel erau robi în Egipt, Domnul l-a trimis pe Moise să-i elibereze. El i-a poruncit lui Moise să meargă la Faraon, împăratul Egiptului, și să-i spună: „Aşa vorbeşte Domnul: «Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut. Îți spun: Lasă pe fiul Meu să plece ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l lași să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut»” (Exodul 4:22,23).
Moise i-a transmis acest mesaj împăratului. Dar răspunsul lui Faraon a fost: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece” (Exodul 5:2).
Atunci, Domnul a trimis urgii înfricoșătoare asupra egiptenilor. Ultima dintre aceste plăgi a fost moartea primului fiu născut din fiecare familie, de la cea a împăratului până la cea a celui de pe urmă din țară.
Domnul i-a spus lui Moise că fiecare familie a israeliților trebuie să înjunghie un miel și să pună din sângele lui pe stâlpii ușii locuinței lor.
Acesta era un semn ca îngerul morții să treacă peste toate casele israeliților și să nu nimicească pe nimeni decât pe egiptenii mândri și cruzi.
Acest sânge al „Paștelor” a reprezentat pentru iudei sângele lui Hristos. Căci, la vremea cuvenită, Dumnezeu avea să-L dea pe Fiul Său iubit să fie jertfit așa cum fusese înjunghiat mielul, pentru ca toți cei care vor crede în El să fie salvați de la moartea veșnică. Hristos este numit Paștele nostru (1 Corinteni 5:7). Prin sângele Lui, prin credință, suntem răscumpărați (Efeseni 1:7). – The Story of Jesus, p. 17, 18
4. Potrivit celor exprimate în Exodul 12:17-23, ce rol joacă sângele în celebrarea acestei noi sărbători?
Sângele animalului sacrificat este un element-cheie la această sărbătoare. Cei care luau parte la ea puseseră sângele mielului sacrificat pe tocul ușii casei lor. În acest fel își demonstrau credința în Dumnezeu, având convingerea că El avea să îi scape de ceea ce aveau să înfrunte aceia neacoperiți de sânge. Ce expresie elocventă a Evangheliei!
Mielul de Paște trebuia să fie fără cusur, deoarece făcea trimitere la Isus Hristos, „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Sângele animalului juca un rol crucial: simboliza protecția și era semnul vieții într-o perioadă a morții. „Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nicio urgie atunci când voi lovi ţara Egiptului” (Exodul 12:13).
Întreaga Evanghelie era asociată cu sărbătorirea Paștelui, pentru că făcea trimitere nu doar la eliberarea din sclavie și intrarea în Țara Promisă, ci și la jertfa lui Isus Hristos pentru păcatele noastre și la meritele Sale aplicate tuturor celor care sunt acoperiți de sângele Său.
Secole mai târziu, privind retrospectiv la această sărbătoare, Pavel a scris: „Îndepărtați drojdia cea veche, ca să fiți un aluat nou, cum și sunteți, fără drojdie, căci mielul nostru de Paște a fost jertfit, și anume Hristos” (1 Corinteni 5:7, EDCR).
Drojdia sau plămădeala (cantitate mică de aluat dospit) era folosită la prepararea diferitelor tipuri de aluat. Este menționată pentru prima dată în Biblie în legătură cu prepararea azimelor, în ajunul plecării israeliților din Egipt. Drojdia/plămădeala trebuia eliminată cu totul din casele lor (Exodul 12:8,15-20; Exodul 13:3-7). În acest context deosebit, drojdia/plămădeala era un simbol al păcatului (1 Corinteni 5:6-8); prin urmare, nu trebuia folosită în timpul Paștelui timp de o săptămână.
Azimele/pâinea nedospită constituie un simbol al lui Mesia, Cel fără păcat, care a învins toate ispitele și Și-a dat viața pentru noi (Ioan 1:29; 1 Corinteni 5:7; Evrei 4:15). Un „mănunchi de isop”, care era înmuiat în sânge, simboliza harul curățitor al lui Dumnezeu (Psalmii 51:7). Pe scurt, pe toată durata Pesach-ului, se revelează lucrarea de răscumpărare realizată de Domnul Isus.
Ce îți spune despre gravitatea păcatului faptul că a fost nevoie de sângele lui Isus, Dumnezeu Însuși, pentru a face ispășire pentru păcat?
Comentariu EGW
În amintirea acestei mari eliberări, trebuia ca poporul Israel să țină o sărbătoare în fiecare an, în toate generațiile viitoare. …
Isopul folosit pentru stropirea sângelui era un simbol al curățirii, fiind folosit la curățirea leprei și a acelora care se întinau prin atingerea de un mort. În rugăciunea psalmistului se poate vedea, de asemenea, însemnătatea lui: „Curățește-mă cu isop și voi fi curat; spală-mă și voi fi mai alb decât zăpada” (Psalmii 51:7).
Mielul trebuia pregătit în întregime și niciun os nu trebuia să-i fie zdrobit. Tot astfel, niciun os al Mielului lui Dumnezeu, care urma să moară pentru noi, nu trebuia să fie zdrobit (Ioan 19:36). În felul acesta a fost reprezentată plinătatea desăvârșită a jertfei lui Hristos.
Carnea trebuia mâncată. Nu este de ajuns să credem în Hristos pentru iertarea păcatelor; prin credință, noi trebuie să primim fără încetare putere și hrană spirituală de la El, prin Cuvântul Său. Hristos spune: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului omului și dacă nu beți sângele Lui, nu aveți viață în voi. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine și Eu rămân în el” (Ioan 6:53,54). Iar pentru a lămuri însemnătatea celor spuse, El a zis: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață” (vers. 63). Isus a primit Legea Tatălui Său, a trăit în viața Sa de fiecare zi principiile ei, a dat pe față spiritul ei și a arătat puterea ei binefăcătoare asupra inimii. Ioan spune: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). …
Mielul trebuia mâncat cu ierburi amare, ca o amintire a trecutului, a amărăciunii robiei în Egipt. La fel, când ne hrănim din Hristos, trebuie să facem lucrul acesta cu inima zdrobită din cauza păcatelor noastre. Folosirea azimelor avea, de asemenea, o însemnătate care era cuprinsă în mod expres în legea serbării Paștelui, păzită cu strictețe de evrei în practicile lor. Niciun fel de aluat nu trebuia să se găsească în casele lor în timpul acestei sărbători. Tot astfel, aluatul păcatului trebuie să fie îndepărtat de la toți aceia care vor să primească viața și hrana de la Hristos. De aceea, Pavel îi scrie bisericii din Corint: „Măturați aluatul cel vechi ca să fiți o plămădeală nouă, cum și sunteți fără aluat, căci Hristos, Paștele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul acesta nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate și viclenie, ci cu azimele curăției și adevărului” (1 Corinteni 5:7,8). – Patriarhi și profeți, p. 277, 278
Isopul folosit pentru stropirea sângelui era un simbol al curățirii, fiind folosit la curățirea leprei și a acelora care se întinau prin atingerea de un mort. În rugăciunea psalmistului se poate vedea, de asemenea, însemnătatea lui: „Curățește-mă cu isop și voi fi curat; spală-mă și voi fi mai alb decât zăpada” (Psalmii 51:7).
Mielul trebuia pregătit în întregime și niciun os nu trebuia să-i fie zdrobit. Tot astfel, niciun os al Mielului lui Dumnezeu, care urma să moară pentru noi, nu trebuia să fie zdrobit (Ioan 19:36). În felul acesta a fost reprezentată plinătatea desăvârșită a jertfei lui Hristos.
Carnea trebuia mâncată. Nu este de ajuns să credem în Hristos pentru iertarea păcatelor; prin credință, noi trebuie să primim fără încetare putere și hrană spirituală de la El, prin Cuvântul Său. Hristos spune: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului omului și dacă nu beți sângele Lui, nu aveți viață în voi. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine și Eu rămân în el” (Ioan 6:53,54). Iar pentru a lămuri însemnătatea celor spuse, El a zis: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață” (vers. 63). Isus a primit Legea Tatălui Său, a trăit în viața Sa de fiecare zi principiile ei, a dat pe față spiritul ei și a arătat puterea ei binefăcătoare asupra inimii. Ioan spune: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). …
Mielul trebuia mâncat cu ierburi amare, ca o amintire a trecutului, a amărăciunii robiei în Egipt. La fel, când ne hrănim din Hristos, trebuie să facem lucrul acesta cu inima zdrobită din cauza păcatelor noastre. Folosirea azimelor avea, de asemenea, o însemnătate care era cuprinsă în mod expres în legea serbării Paștelui, păzită cu strictețe de evrei în practicile lor. Niciun fel de aluat nu trebuia să se găsească în casele lor în timpul acestei sărbători. Tot astfel, aluatul păcatului trebuie să fie îndepărtat de la toți aceia care vor să primească viața și hrana de la Hristos. De aceea, Pavel îi scrie bisericii din Corint: „Măturați aluatul cel vechi ca să fiți o plămădeală nouă, cum și sunteți fără aluat, căci Hristos, Paștele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul acesta nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate și viclenie, ci cu azimele curăției și adevărului” (1 Corinteni 5:7,8). – Patriarhi și profeți, p. 277, 278
„Fiecare generație va lăuda lucrările Tale și va vesti faptele Tale mărețe” (Psalmii 145:4, NTR). Psalmistul afirmă aici că și copiii Îl pot cunoaște pe Dumnezeu și grija Lui iubitoare. Familiile ar trebui să vorbească despre Dumnezeu, despre faptele Sale minunate și despre învățăturile Sale, cu scopul de a transmite cunoștințele biblice unei alte generații.
5. Ce observație importantă găsim în Exodul 12:24-28?
Părinții erau primii învățători din Israel și trebuiau să le povestească copiilor lor istoria exodului. Aceasta nu trebuia să fie povestită doar ca un eveniment istoric trecut, ci să fie prezentată ca propria lor experiență, chiar dacă se întâmplase cu mult timp în urmă. Prin această sărbătoare, israeliții trebuiau să se identifice cu strămoșii lor, iar istoria urma să fie retrăită și actualizată. În cartea Exodul se subliniază de două ori modul în care părinții trebuie să răspundă la întrebările copiilor lor cu privire la Paște (vezi Deuteronomul 6:6-8 și Exodul 13:14-16).
Merită observat că israeliții se aflau încă în Egipt când li s-a spus să sărbătorească eliberarea lor din Egipt. Întreaga sărbătoare era, așadar, un act de credință. După ce a primit indicațiile, „poporul s-a plecat și s-a închinat” (Exodul 12:27) Răscumpărătorului său, după care au urmat instrucțiunile pentru Paște.
În cartea Deuteronomul, israeliților li se reamintește să își redea istoria în așa fel încât să o poată interioriza, ca și când ar fi propria lor experiență. A se observa tonul colectiv al acestei relatări, precum și accentul pus pe experiența prezentă: „Tatăl meu era un arameu pribeag, gata să piară; s-a coborât în Egipt cu puţini inşi şi s-a aşezat acolo pentru o vreme. Acolo, a ajuns un neam mare, puternic şi mare la număr. Egiptenii ne-au chinuit, ne-au asuprit şi ne-au supus la grea robie. Noi am strigat către Domnul Dumnezeul părinţilor noştri. Domnul ne-a auzit glasul şi a văzut asuprirea, chinurile şi necazurile noastre. Şi Domnul ne-a scos din Egipt, cu mână tare şi cu braţ întins, cu arătări înfricoşătoare, cu semne şi minuni. El ne-a adus în locul acesta şi ne-a dat ţara aceasta, ţară în care curge lapte şi miere” (Deuteronomul 26:5-9).
De asemenea, faptul că le povesteau copiilor lor în mod repetat istoria Paștelui (sau orice eveniment din istoria sacră) avea să îi ajute foarte mult pe părinți să-și amintească ce a făcut Dumnezeu pentru ei și pentru popor. Povestirea era la fel de benefică pentru vorbitor ca și pentru ascultători.
Comentariu EGW
Domnul i-a dat lui Moise îndrumări speciale pentru copiii lui Israel cu privire la ceea ce trebuiau să facă pentru a se proteja pe ei înșiși și familiile lor de urgia înfricoșătoare pe care El era pe cale să o trimită asupra egiptenilor. De asemenea, Moise trebuia să-i dea poporului instrucțiuni cu privire la plecarea din Egipt. În acea noapte, atât de groaznică pentru egipteni și atât de glorioasă pentru poporul lui Dumnezeu, a fost instituită orânduirea solemnă a Paștelui. Prin porunca divină, fiecare familie, singură sau împreună cu alta, trebuia să înjunghie un miel sau un ied „fără cusur” și, cu un mănunchi de isop, să ungă cu sânge „pragul de sus și cei doi stâlpi ai ușii” al caselor lor, ca semn, pentru ca îngerul distrugător, venind la miezul nopții, să nu intre în acea casă. Ei trebuiau să mănânce carnea friptă, cu azime și ierburi amare, noaptea, așa cum a spus Moise: „cu mijlocul încins, încălțămintea în picioare și toiagul în mână și să-l mâncați în grabă: este Paștele Domnului.” Acest nume a fost dat în amintirea trecerii îngerului peste casele lor și această sărbătoare trebuia să fie ținută ca un memorial de către poporul Israel în toate generațiile viitoare. – From the Heart, July 29, p. 222
Niciun act din viața lui Hristos nu a fost lipsit de importanță. Fiecare eveniment din viața Sa a fost în beneficiul urmașilor Săi în viitor. Această rămânere a lui Hristos în Ierusalim este o lecție importantă pentru cei care aveau să creadă în El. Mulți veniseră de la mare distanță pentru a serba Paștele, care fusese rânduit ca evreii să își amintească mereu de minunata lor eliberare din Egipt. Această sărbătoare avea menirea să le mute atenția de la interesele lor iubitoare de lume și de la grijile și temerile lor legate de preocupările vremelnice la lucrările cele mari săvârșite de Dumnezeu. Ei trebuiau să-și amintească minunile, îndurările și bunătatea Lui iubitoare față de ei, pentru ca dragostea și adorația lor pentru El să crească și să-i determine să privească mereu la El, să se încreadă în El în toate încercările lor și să nu se întoarcă spre alți dumnezei.
Prăznuirea Paștelui Îi lăsa o impresie dureroasă Fiului lui Dumnezeu. În mielul înjunghiat El vedea un simbol al morții Sale. Oamenii care serbau această rânduială fuseseră învățați să asocieze sacrificarea mielului cu moartea viitoare a Fiului lui Dumnezeu. Sângele cu care erau stropiți stâlpii ușii caselor lor era simbolul sângelui lui Hristos care avea să-l curățească pe păcătosul care va crede și să-l scape de mânia lui Dumnezeu care urma să vină asupra lumii nepocăite și necredincioase, așa cum mânia lui Dumnezeu a venit atunci asupra egiptenilor. Dar nimeni nu putea beneficia de această prevedere specială făcută de Dumnezeu pentru salvarea omului dacă nu îndeplinea lucrarea pe care Domnul i-a lăsat-o să o facă. Ei au avut partea lor, ei înșiși aveau ceva de făcut, ca, prin faptele lor, să-şi exprime credinţa în planul făcut pentru mântuirea lor. – “The Life of Christ,” Advent Review and Sabbath Herald, December 31, 1872, par. 11, 12
Niciun act din viața lui Hristos nu a fost lipsit de importanță. Fiecare eveniment din viața Sa a fost în beneficiul urmașilor Săi în viitor. Această rămânere a lui Hristos în Ierusalim este o lecție importantă pentru cei care aveau să creadă în El. Mulți veniseră de la mare distanță pentru a serba Paștele, care fusese rânduit ca evreii să își amintească mereu de minunata lor eliberare din Egipt. Această sărbătoare avea menirea să le mute atenția de la interesele lor iubitoare de lume și de la grijile și temerile lor legate de preocupările vremelnice la lucrările cele mari săvârșite de Dumnezeu. Ei trebuiau să-și amintească minunile, îndurările și bunătatea Lui iubitoare față de ei, pentru ca dragostea și adorația lor pentru El să crească și să-i determine să privească mereu la El, să se încreadă în El în toate încercările lor și să nu se întoarcă spre alți dumnezei.
Prăznuirea Paștelui Îi lăsa o impresie dureroasă Fiului lui Dumnezeu. În mielul înjunghiat El vedea un simbol al morții Sale. Oamenii care serbau această rânduială fuseseră învățați să asocieze sacrificarea mielului cu moartea viitoare a Fiului lui Dumnezeu. Sângele cu care erau stropiți stâlpii ușii caselor lor era simbolul sângelui lui Hristos care avea să-l curățească pe păcătosul care va crede și să-l scape de mânia lui Dumnezeu care urma să vină asupra lumii nepocăite și necredincioase, așa cum mânia lui Dumnezeu a venit atunci asupra egiptenilor. Dar nimeni nu putea beneficia de această prevedere specială făcută de Dumnezeu pentru salvarea omului dacă nu îndeplinea lucrarea pe care Domnul i-a lăsat-o să o facă. Ei au avut partea lor, ei înșiși aveau ceva de făcut, ca, prin faptele lor, să-şi exprime credinţa în planul făcut pentru mântuirea lor. – “The Life of Christ,” Advent Review and Sabbath Herald, December 31, 1872, par. 11, 12
6. Citește în Exodul 12:29,30 cum i-a lovit Dumnezeu pe primii născuți din Egipt. De ce S-a concentrat Dumnezeu asupra acestora? Vezi și Evrei 11:28.
Ultima plagă egipteană a căzut asupra primilor născuți. A fost o judecată divină asupra tuturor zeilor Egiptului și asupra tuturor familiilor care se închinau acestor dumnezei falși, care erau idoli fără valoare ce reflectau pasiunile, dorințele și temerile oamenilor. După cum arătaseră urgiile anterioare, acești idoli erau incapabili să salveze poporul. Neputința lor era și mai evidentă acum, în timpul celei de-a zecea plăgi, care a abătut, de departe, cele mai aspre consecințe asupra egiptenilor.
„Pe tot întinsul vastului imperiu egiptean, mândria fiecărei case fusese doborâtă. Strigătele și vaietele celor ce jeleau umpleau văzduhul. Împăratul și curtenii, cu fețele palide și cu mâinile și picioarele tremurând, stăteau îngroziți în fața acestei orori copleșitoare” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 280). Faraonul reprezenta puterea supremă și zeitatea supremă a Egiptului, iar primul său născut de sex masculin era considerat fiu de zeu. Isis era o zeiță care proteja copiii; Heket era o zeiță care ajuta femeile la naștere; iar Min era un zeu al reproducerii. Pe lângă aceștia, existau mai mulți zei egipteni ai fertilității. Toți acești zei erau neputincioși în comparație cu Domnul cel viu. Moise spune: „Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? / Cine este ca Tine minunat în sfințenie, / Bogat în fapte de laudă / Și făcător de minuni?” (Exodul 15:11). Ietro a mărturisit mai târziu: „Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toți dumnezeii, căci în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai presus de ei” (Exodul 18:11).
Conform capitolului 1 din Exodul, egiptenii uciseseră nou-născuții de sex masculin din poporul Israel, la porunca faraonului, pentru a reduce puterea israeliților, a-i supune și a-i umili. Acum, pedeapsa lui Dumnezeu îi lovește pe întâii născuți de sex masculin ai Egiptului. Ce seamănă oamenii, aceea culeg. Deciziile noastre și comportamentul nostru efectiv au consecințe. Iar adevărul dureros, de care am avut parte cu toții, este că nu doar noi suferim de pe urma consecințelor acțiunilor noastre greșite. Și alții, uneori mulți alții, chiar și nevinovați, suferă, de asemenea. Aceasta este natura păcatului.
Cum ai avut tu de suferit din cauza păcatelor altora? Sau în ce fel au suferit alții din cauza păcatelor tale? Care este singura noastră speranță?
Comentariu EGW
Domnul le-a dat îndrumări speciale evreilor, ca fiecare familie să înjunghie un miel și să ungă cu sângele lui ușorii pentru ca, atunci când îngerul nimicitor își va face lucrarea sa aducând moarte, sângele de pe stâlpii ușii să fie pentru ei un semn că aceia care se aflau în casă Îi erau credincioși lui Dumnezeu. Îngerul morții a trecut peste casele care aveau acest semn. În acea noapte plină de evenimente, evreii au fost îndrumați să fie pregătiți pentru a porni la drum. Domnul le-a poruncit să mănânce mielul pascal. „Când îl veţi mânca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintea în picioare şi toiagul în mână şi să-l mâncaţi în grabă, căci sunt Paştele Domnului.”
Domnul nu a trimis nicio plagă asupra Egiptului înainte de a îi avertiza pe oameni în timp util. Moise și Aaron, sub îndrumarea lui Dumnezeu, au venit la împărat cu mesajul lor: „Aşa vorbeşte Domnul: «Pe la miezul nopţii, voi trece prin Egipt şi toţi întâii născuţi din ţara Egiptului vor muri, de la întâiul născut al lui Faraon, care şade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al roabei care stă la râşniţă, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor. În toată ţara Egiptului vor fi ţipete mari, aşa cum n-au fost şi nu vor mai fi. Dar dintre toţi copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să ştiţi ce deosebire face Domnul între egipteni şi Israel.»” Dar Faraon nu și-a predat voința încăpățânată și nu a ținut seama de cerințele lui Dumnezeu. El și-a împietrit inima împotriva evreilor și le-a refuzat libertatea.
Pe la miezul nopții, fiecare casă egipteană a fost trezită din somn de strigăte de durere. Se temeau că vor muri cu toții. Ei și-au amintit de strigătul de durere și doliu care a fost auzit de la evrei din cauza decretului inuman al unui împărat crud de a-i ucide toți copiii de parte bărbătească de îndată ce se nășteau. Egiptenii nu l-au putut vedea pe îngerul răzbunător, care a intrat în fiecare casă și a dat lovitura de moarte, dar știau că Dumnezeul evreilor era cel care îi făcea să simtă aceeași suferință pe care o aduseseră ei asupra israeliților. – “The Life of Christ—No. 6,” Youth’s Instructor, May 1, 1873, par. 4–6
Marea armată a lui Israel mărşăluia bucuroasă şi triumfătoare, ieşind din Egipt, locul îndelungatei şi chinuitoarei sale sclavii. Egiptenii nu fuseseră de acord să-i lase pe israeliţi să plece, până când nu fuseseră avertizaţi în mod vizibil de judecăţile lui Dumnezeu. Îngerul răzbunării trecuse prin toate casele egiptenilor şi lovise cu moartea pe întâiul născut al fiecărei familii. Nu scăpase nimeni, de la moştenitorul lui Faraon până la întâiul născut al robilor aflaţi în temniţă. În conformitate cu porunca Domnului, fuseseră ucişi chiar şi întâii născuţi ai vitelor. Dar îngerul morţii trecuse pe lângă casele copiilor lui Israel şi nu intrase în ele.
Îngrozit de plăgile care căzuseră asupra poporului său, Faraon i-a chemat pe Moise şi pe Aaron la el în toiul nopţii şi le-a poruncit să plece din Egipt. Era nerăbdător ca aceştia să plece fără întârziere, deoarece el şi poporul lui se temeau că, dacă blestemul lui Dumnezeu nu era îndepărtat de la ei, ţara avea să devină un vast cimitir. – Mărturii, vol. 4, p. 20, 21
Domnul nu a trimis nicio plagă asupra Egiptului înainte de a îi avertiza pe oameni în timp util. Moise și Aaron, sub îndrumarea lui Dumnezeu, au venit la împărat cu mesajul lor: „Aşa vorbeşte Domnul: «Pe la miezul nopţii, voi trece prin Egipt şi toţi întâii născuţi din ţara Egiptului vor muri, de la întâiul născut al lui Faraon, care şade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al roabei care stă la râşniţă, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor. În toată ţara Egiptului vor fi ţipete mari, aşa cum n-au fost şi nu vor mai fi. Dar dintre toţi copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să ştiţi ce deosebire face Domnul între egipteni şi Israel.»” Dar Faraon nu și-a predat voința încăpățânată și nu a ținut seama de cerințele lui Dumnezeu. El și-a împietrit inima împotriva evreilor și le-a refuzat libertatea.
Pe la miezul nopții, fiecare casă egipteană a fost trezită din somn de strigăte de durere. Se temeau că vor muri cu toții. Ei și-au amintit de strigătul de durere și doliu care a fost auzit de la evrei din cauza decretului inuman al unui împărat crud de a-i ucide toți copiii de parte bărbătească de îndată ce se nășteau. Egiptenii nu l-au putut vedea pe îngerul răzbunător, care a intrat în fiecare casă și a dat lovitura de moarte, dar știau că Dumnezeul evreilor era cel care îi făcea să simtă aceeași suferință pe care o aduseseră ei asupra israeliților. – “The Life of Christ—No. 6,” Youth’s Instructor, May 1, 1873, par. 4–6
Marea armată a lui Israel mărşăluia bucuroasă şi triumfătoare, ieşind din Egipt, locul îndelungatei şi chinuitoarei sale sclavii. Egiptenii nu fuseseră de acord să-i lase pe israeliţi să plece, până când nu fuseseră avertizaţi în mod vizibil de judecăţile lui Dumnezeu. Îngerul răzbunării trecuse prin toate casele egiptenilor şi lovise cu moartea pe întâiul născut al fiecărei familii. Nu scăpase nimeni, de la moştenitorul lui Faraon până la întâiul născut al robilor aflaţi în temniţă. În conformitate cu porunca Domnului, fuseseră ucişi chiar şi întâii născuţi ai vitelor. Dar îngerul morţii trecuse pe lângă casele copiilor lui Israel şi nu intrase în ele.
Îngrozit de plăgile care căzuseră asupra poporului său, Faraon i-a chemat pe Moise şi pe Aaron la el în toiul nopţii şi le-a poruncit să plece din Egipt. Era nerăbdător ca aceştia să plece fără întârziere, deoarece el şi poporul lui se temeau că, dacă blestemul lui Dumnezeu nu era îndepărtat de la ei, ţara avea să devină un vast cimitir. – Mărturii, vol. 4, p. 20, 21
Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 24
„Paștele trebuia să fie atât un act comemorativ, cât și un act simbolic privind viitorul, care să indice nu doar un act din trecut, eliberarea din Egipt, ci și unul din viitor, marea eliberare pe care Isus Hristos avea s-o aducă la îndeplinire prin eliberarea poporului Său din sclavia păcatului. Mielul de jertfă Îl reprezintă pe «Mielul lui Dumnezeu», în care constă unica noastră speranță la mântuire. Apostolul spune: «Căci Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit» (1 Corinteni 5:7). Nu era de ajuns ca mielul pascal să fie junghiat, ci sângele lui trebuia să fie stropit pe stâlpii ușii; prin urmare este nevoie ca meritele sângelui lui Hristos să fie aplicate sufletului. Noi trebuie să credem nu numai că El a murit pentru lume, ci că a murit pentru fiecare dintre noi, în mod individual. Noi trebuie să ne însușim meritele jertfei ispășitoare” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 277).
Până în ziua de astăzi, familiile de evrei practicante din întreaga lume sărbătoresc Paștele, Pesach-ul. Ele organizează ceea ce numesc „Sederul pascal” („Seder” înseamnă „ceremonie/rânduială”), în timpul căruia povestesc exodul și apoi se bucură de o masă specială în familie. Este uimitor faptul că acest lucru a fost păstrat, literalmente, din timpul exodului! Doar Sabatul celebrat în ziua a șaptea, pe care evreii practicanți îl respectă, datează de mai de mult timp.
Zilnic:
Leviticul 5
Leviticul 6
Leviticul 7
Leviticul 8
Leviticul 9
Leviticul 10
Leviticul 11
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 31
Comentariu EGW
Studiu suplimentar
Hristos, Lumina lumii, din capitolul 8 – „Suirea la Ierusalim”, p. 75–78.
Privire generală
A zecea plagă este apogeul plăgilor. Poporul trebuie să se pregătească din timp pentru venirea ei, deoarece sunt vieți în joc. Pe primul născut îl așteaptă viața sau moartea, ceea ce face ca familiile să fie în alertă maximă. Fiecare familie va răspunde la o întrebare crucială: „Vom avea încredere în Domnul și în dispozițiile Sale în vederea vieții? Sau le vom ignora?” Singura cale către viață este marcată de acceptarea sângelui mielului nevinovat. În acest moment este instituită sărbătoarea Paștelui, astfel încât, împreună, familii întregi să poată avea parte de eliberarea lui Dumnezeu.
Instructori, nu uitați să le explicați membrilor grupei ideea principală a studiului: Isus Hristos este Mielul pascal (Ioan 1:29; 1 Corinteni 5:7)! Numai prin El avem viața adevărată și viața veșnică. Această viață ne-a fost asigurată la Calvar (Ioan 11:25; Ioan 12:32; Romani 5:6-8; 1 Corinteni 1:18,23,24). Sărbătoarea Paștelui L-a determinat pe Domnul Isus să instituie pentru urmașii Săi o nouă ceremonie. La Cina cea de Taină, Isus a mâncat cu ucenicii Săi mielul, care Îl simboliza pe El. În acest fel, Hristos a reorientat atenția urmașilor Săi către o nouă sărbătoare, care să le reamintească în mod repetat de cel mai important eveniment din istoria pământului și din istoria întregului univers: jertfa Sa supremă pe cruce pentru noi. Sărbătorim această comuniune în timpul Cinei Domnului, când ne amintim de viața și de moartea Sa pentru noi (Matei 26:26-29; 1 Corinteni 11:23-26). Această redefinire a Paștelui, de la mielul de jertfă la Mielul cel Viu, Isus Hristos, este o lecție incredibilă de care trebuie să ne amintim din plin în timpul Sfintei Cine, precum și prin acceptarea personală zilnică a morții substitutive a Domnului Hristos pentru omenire (2 Corinteni 5:15,21).
Comentariu
Contextul istoric
Pentru o perioadă scurtă, faraonul Tutmes III (1504-1450 î.H.) l-a numit coregent pe fiul său Amenhotep II (1453-1425 î.H.), care nu era fiul lui cel mai mare. Amenhotep II nu a fost probabil prezent în Egipt în timpul celor zece plăgi, deoarece era angajat într-o campanie militară. La întoarcere avea să primească vestea devastatoare că tatăl lui murise în Marea Roșie în timp ce îi urmărea pe israeliți (Exodul 14:28; Exodul 15:4; Psalmii 136:15) și că fratele lui, întâiul născut al faraonului, murise în a zecea plagă (Exodul 12:29). Judecata executivă a lui Dumnezeu a lovit, așa cum fusese prezis, printr-un triplu atac: asupra primilor născuți egipteni de sex masculin, asupra animalelor lor și asupra zeilor lor (Exodul 12:12). Faraonul a fost clar avertizat, dar a sfidat atât avertismentul divin, cât și rugămințile repetate ale lui Moise de a se supune cererii lui Dumnezeu, astfel încât această calamitate să poată fi evitată. Faraonul a refuzat cu încăpățânare să se supună lui Dumnezeu, iar încăpățânarea lui a dus la o nouă catastrofă fără precedent pentru egipteni. Fiecare familie a fost afectată. Influența acestei tragedii a fost imediată, iar egiptenii i-au implorat pe israeliți să plece din Egipt.
Mielul de Paște
Mulți nu înțeleg adevăratul sens și scop al jertfelor și motivele din spatele lor. Există o mare diferență între jertfele păgâne, aduse în temple sau în case în cinstea diferiților zei sub formă de idoli, și jertfa autentică adusă viului Dumnezeu. El reglementează aceste jertfe și oferă instrucțiuni precise cu privire la motivul și la modul în care ar trebui să I se aducă, împreună cu ceea ce ar trebui să se aducă și cine ar trebui să oficieze ritualul de jertfire.
La baza tuturor jertfelor nebiblice stă convingerea că ele sunt hrană pentru zei, care ar fi depins de ele pentru subzistență. În schimb, Dumnezeul cel viu oferă hrană tuturor (Psalmii 104:14-27); astfel, El nu are nevoie de jertfe care să-L hrănească și să-L țină în viață. Pe scurt, jertfele nu sunt hrană pentru Dumnezeul cerului.
Dar principala diferență dintre jertfele păgâne și jertfele biblice este mult mai profundă. Motivația de fond a păgânului este faptul că el își vede jertfa ca pe un mijloc puternic de a-i influența pe zei, de a le potoli mânia și de a-i împăca, astfel încât să aibă parte de favoarea lor. Credincioșii păgâni trebuiau să aducă jertfe zeilor pentru a-i împăca, pentru a obține binecuvântarea lor și pentru a-i calma, astfel încât zeii să nu le facă rău. Adoratorii păgâni trebuiau să le ofere zeilor tot ce aveau mai bun pentru a primi, în schimb, protecție divină, prosperitate, fertilitate, siguranță și favoruri.
În schimb, jertfele, potrivit Bibliei, sunt mijloacele lui Dumnezeu și măsurile luate de El de a ne apropia de El. Dumnezeu are bunăvoință față de noi și ne oferă împăcare și salvare. Atunci când aduc jertfe, credincioșii nu Îl manipulează pe Dumnezeu. Ei dăruiesc în vederea jertfei supreme a Domnului Isus, către care se îndreaptă toate jertfele. În felul acesta ei Îl acceptă pe Hristos ca Salvator al lor, singurul care le poate ierta păcatele, îi poate salva și îi poate binecuvânta.
La momentul exodului, sângele de pe stâlpii ușii era un semn (Exodul 12:13) că familia respectivă Îl recunoștea pe Domnul și dorea să trăiască în acord cu învățăturile Sale. Acest semn al sângelui aducea asupra respectivei familii judecata salvării. Dumnezeu a proclamat: „Eu voi vedea sângele și voi trece pe lângă voi, așa că nu vă va nimici nicio urgie atunci când voi lovi țara Egiptului” (Exodul 12:13). Această judecată nu era una de condamnare sau de distrugere, ci o judecată benefică, de răscumpărare de care aveau parte credincioșii.
Familiile credincioase sărbătoreau Paștele ca judecată în vederea salvării. Tot acest sânge are o semnificație mai profundă. Jertfa sângeroasă îl indica pe adevăratul Miel de Paște, pe Isus Hristos, care avea să Se jertfească pentru omenire o dată pentru totdeauna. Astfel, cei care Îl acceptă ca Mântuitor personal primesc făgăduința că vor trăi pentru totdeauna cu El (Ioan 3:16; 1 Ioan 5:11-13).
Dumnezeu poate accepta o jertfă adusă numai de o inimă pocăită, umilă și recunoscătoare. Recunoștința pentru ceea ce a făcut Dumnezeu (nu pentru ceea ce am realizat sau am făcut eu) trebuie să fie motivul principal care izvorăște dintr-o inimă care Îl laudă pe Dumnezeu pentru darul mântuirii. Profetul Isaia subliniază că trebuie să ne încurajăm unii pe alții, deoarece judecata lui Dumnezeu în favoarea poporului Său nu este una de condamnare, ci de răscumpărare. Domnul nostru iubitor, milostiv și grijuliu îi învață pe credincioși cum să înțeleagă judecata Lui: „Spuneţi celor slabi de inimă: «Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El Însuşi va veni şi vă va mântui»” (Isaia 35:4).
Să-i învățăm pe copiii noștri calea Domnului!
Dumnezeu oferă instrucțiuni precise poporului Său despre cum să învețe generația următoare despre El și despre faptele Sale mărețe. El le spune să sărbătorească Paștele în fiecare an într-un mod foarte personal. Ceea ce li s-a întâmplat strămoșilor trebuie povestit ca propria lor experiență a exodului, ca și cum ei ar fi sclavii care au fost răscumpărați de Domnul și au scăpat din Egipt. Părinții trebuie să își învețe copiii, iar aceștia trebuie la rândul lor să-și învețe și ei copiii și tot așa, la nesfârșit. Ei trebuie să trăiască această experiență nu doar la nivelul cuvintelor, ci și al faptelor. Experiența trebuie să fie mereu proaspătă; istoria trebuie să fie actualizată ca și cum s-ar întâmpla pe loc. Evenimentul istoric trebuie să devină prezent și personal. În acest fel istoria va fi retrăită, amintirea – reînnoită, iar ceea ce s-a întâmplat nu va fi uitat. Moise a spus: „Când veţi intra în ţara pe care v-o va da Domnul, după făgăduinţa Lui, să ţineţi acest obicei sfânt. Şi când vă vor întreba copiii voştri: «Ce înseamnă obiceiul acesta?» să răspundeţi: «Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul şi ne-a scăpat casele noastre»” (Exodul 12:25-27). Pentru a nu uita, israeliții au fost instruiți să celebreze ritualul Paștelui în fiecare an.
Acest model este standardul după care trebuie să ne învățăm copiii și nepoții astăzi. Acesta este tiparul pe care trebuie să-l urmăm. Asaf încurajează: „Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde, vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi. Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri nu vom ascunde de copiii lor, ci vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui şi minunile pe care le-a făcut. El a pus o mărturie în Iacov, a dat o Lege în Israel şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii, ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naşte şi care, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor, pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui” (Psalmii 78:2-7). David afirmă și el ce trebuie să facem: „Fiecare neam de om să laude lucrările Tale și să vestească isprăvile Tale cele mari” (Psalmii 145:4). Istoria răscumpărării și eliberării trebuie să fie repetată într-un mod relevant și învățată de fiecare nouă generație. Este suficient ca o singură generație să neglijeze această sarcină pentru ca urmașii acesteia și familiile de după ea să piardă cunoașterea de Dumnezeu. Atunci înțelegerea învățăturilor Sale se va reduce dramatic, iar căutarea după o viață evlavioasă va fi în pericol.
Aplicație
1. Încăpățânarea faraonului, împreună cu lipsa de ascultare a multor egipteni ne învață că nici măcar mari miracole și semne nu au puterea de a-i face pe oameni să creadă și să-și schimbe viața. Isus Însuși a spus: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți” (Luca 16:31). Ce anume din călătoria vieții tale te-a determinat și te determină acum să-L urmezi pe Dumnezeu din toată inima? Cum îi putem ajuta pe alții să nu depindă de miracole, ci să ia în serios Cuvântul lui Dumnezeu?
2. Pentru că ne iubește, Dumnezeu ne informează cu privire la consecințele devastatoare ale neascultării, dacă rămânem cu încăpățânare în păcat. Persistența în rău duce la moarte; din acest motiv, Dumnezeu ne cheamă cu bunăvoință să ne pocăim și să acceptăm mântuirea oferită de El. Cum putem fi siguri că ne-am predat complet Domnului Isus și că suntem salvați? Cum putem lua în serios avertismentele pline de iubire ale lui Dumnezeu de a nu urma o cale care duce la distrugere? Capcanele lucrurilor care ne pot distrage atenția sunt vaste. Cum le putem evita?
3. În predica ținută israeliților, Moise subliniază că trebuie să ne învățăm și să ne educăm tot timpul copiii și nepoții cu privire la dragostea, bunătatea și adevărul lui Dumnezeu: „Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula” (Deuteronomul 6:7). Cum ne putem învăța copiii într-un mod atractiv și relevant, fără să devenim enervanți sau să-i forțăm, astfel încât familiile noastre să Îl cunoască din plin pe Dumnezeu?
Studiul 5, 26 július - 1 augusztus
