Privire generală
A zecea plagă este apogeul plăgilor. Poporul trebuie să se pregătească din timp pentru venirea ei, deoarece sunt vieți în joc. Pe primul născut îl așteaptă viața sau moartea, ceea ce face ca familiile să fie în alertă maximă. Fiecare familie va răspunde la o întrebare crucială: „Vom avea încredere în Domnul și în dispozițiile Sale în vederea vieții? Sau le vom ignora?” Singura cale către viață este marcată de acceptarea sângelui mielului nevinovat. În acest moment este instituită sărbătoarea Paștelui, astfel încât, împreună, familii întregi să poată avea parte de eliberarea lui Dumnezeu.
Instructori, nu uitați să le explicați membrilor grupei ideea principală a studiului: Isus Hristos este Mielul pascal (
Ioan 1:29; 1 Corinteni 5:7)! Numai prin El avem viața adevărată și viața veșnică. Această viață ne-a fost asigurată la Calvar (
Ioan 11:25; Ioan 12:32; Romani 5:6-8; 1 Corinteni 1:18,23,24). Sărbătoarea Paștelui L-a determinat pe Domnul Isus să instituie pentru urmașii Săi o nouă ceremonie. La Cina cea de Taină, Isus a mâncat cu ucenicii Săi mielul, care Îl simboliza pe El. În acest fel, Hristos a reorientat atenția urmașilor Săi către o nouă sărbătoare, care să le reamintească în mod repetat de cel mai important eveniment din istoria pământului și din istoria întregului univers: jertfa Sa supremă pe cruce pentru noi. Sărbătorim această comuniune în timpul Cinei Domnului, când ne amintim de viața și de moartea Sa pentru noi (
Matei 26:26-29; 1 Corinteni 11:23-26). Această redefinire a Paștelui, de la mielul de jertfă la Mielul cel Viu, Isus Hristos, este o lecție incredibilă de care trebuie să ne amintim din plin în timpul Sfintei Cine, precum și prin acceptarea personală zilnică a morții substitutive a Domnului Hristos pentru omenire (
2 Corinteni 5:15,21).
Comentariu
Contextul istoric
Pentru o perioadă scurtă, faraonul Tutmes III (1504-1450 î.H.) l-a numit coregent pe fiul său Amenhotep II (1453-1425 î.H.), care nu era fiul lui cel mai mare. Amenhotep II nu a fost probabil prezent în Egipt în timpul celor zece plăgi, deoarece era angajat într-o campanie militară. La întoarcere avea să primească vestea devastatoare că tatăl lui murise în Marea Roșie în timp ce îi urmărea pe israeliți (
Exodul 14:28; Exodul 15:4; Psalmii 136:15) și că fratele lui, întâiul născut al faraonului, murise în a zecea plagă (
Exodul 12:29). Judecata executivă a lui Dumnezeu a lovit, așa cum fusese prezis, printr-un triplu atac: asupra primilor născuți egipteni de sex masculin, asupra animalelor lor și asupra zeilor lor (
Exodul 12:12). Faraonul a fost clar avertizat, dar a sfidat atât avertismentul divin, cât și rugămințile repetate ale lui Moise de a se supune cererii lui Dumnezeu, astfel încât această calamitate să poată fi evitată. Faraonul a refuzat cu încăpățânare să se supună lui Dumnezeu, iar încăpățânarea lui a dus la o nouă catastrofă fără precedent pentru egipteni. Fiecare familie a fost afectată. Influența acestei tragedii a fost imediată, iar egiptenii i-au implorat pe israeliți să plece din Egipt.
Mielul de Paște
Mulți nu înțeleg adevăratul sens și scop al jertfelor și motivele din spatele lor. Există o mare diferență între jertfele păgâne, aduse în temple sau în case în cinstea diferiților zei sub formă de idoli, și jertfa autentică adusă viului Dumnezeu. El reglementează aceste jertfe și oferă instrucțiuni precise cu privire la motivul și la modul în care ar trebui să I se aducă, împreună cu ceea ce ar trebui să se aducă și cine ar trebui să oficieze ritualul de jertfire.
La baza tuturor jertfelor nebiblice stă convingerea că ele sunt hrană pentru zei, care ar fi depins de ele pentru subzistență. În schimb, Dumnezeul cel viu oferă hrană tuturor (
Psalmii 104:14-27); astfel, El nu are nevoie de jertfe care să-L hrănească și să-L țină în viață. Pe scurt, jertfele nu sunt hrană pentru Dumnezeul cerului.
Dar principala diferență dintre jertfele păgâne și jertfele biblice este mult mai profundă. Motivația de fond a păgânului este faptul că el își vede jertfa ca pe un mijloc puternic de a-i influența pe zei, de a le potoli mânia și de a-i împăca, astfel încât să aibă parte de favoarea lor. Credincioșii păgâni trebuiau să aducă jertfe zeilor pentru a-i împăca, pentru a obține binecuvântarea lor și pentru a-i calma, astfel încât zeii să nu le facă rău. Adoratorii păgâni trebuiau să le ofere zeilor tot ce aveau mai bun pentru a primi, în schimb, protecție divină, prosperitate, fertilitate, siguranță și favoruri.
În schimb, jertfele, potrivit Bibliei, sunt mijloacele lui Dumnezeu și măsurile luate de El de a ne apropia de El. Dumnezeu are bunăvoință față de noi și ne oferă împăcare și salvare. Atunci când aduc jertfe, credincioșii nu Îl manipulează pe Dumnezeu. Ei dăruiesc în vederea jertfei supreme a Domnului Isus, către care se îndreaptă toate jertfele. În felul acesta ei Îl acceptă pe Hristos ca Salvator al lor, singurul care le poate ierta păcatele, îi poate salva și îi poate binecuvânta.
La momentul exodului, sângele de pe stâlpii ușii era un semn (
Exodul 12:13) că familia respectivă Îl recunoștea pe Domnul și dorea să trăiască în acord cu învățăturile Sale. Acest semn al sângelui aducea asupra respectivei familii judecata salvării. Dumnezeu a proclamat: „Eu voi vedea sângele și voi trece pe lângă voi, așa că nu vă va nimici nicio urgie atunci când voi lovi țara Egiptului” (
Exodul 12:13). Această judecată nu era una de condamnare sau de distrugere, ci o judecată benefică, de răscumpărare de care aveau parte credincioșii.
Familiile credincioase sărbătoreau Paștele ca judecată în vederea salvării. Tot acest sânge are o semnificație mai profundă. Jertfa sângeroasă îl indica pe adevăratul Miel de Paște, pe Isus Hristos, care avea să Se jertfească pentru omenire o dată pentru totdeauna. Astfel, cei care Îl acceptă ca Mântuitor personal primesc făgăduința că vor trăi pentru totdeauna cu El (
Ioan 3:16; 1 Ioan 5:11-13).
Dumnezeu poate accepta o jertfă adusă numai de o inimă pocăită, umilă și recunoscătoare. Recunoștința pentru ceea ce a făcut Dumnezeu (nu pentru ceea ce am realizat sau am făcut eu) trebuie să fie motivul principal care izvorăște dintr-o inimă care Îl laudă pe Dumnezeu pentru darul mântuirii. Profetul Isaia subliniază că trebuie să ne încurajăm unii pe alții, deoarece judecata lui Dumnezeu în favoarea poporului Său nu este una de condamnare, ci de răscumpărare. Domnul nostru iubitor, milostiv și grijuliu îi învață pe credincioși cum să înțeleagă judecata Lui: „Spuneţi celor slabi de inimă: «Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El Însuşi va veni şi vă va mântui»” (
Isaia 35:4).
Să-i învățăm pe copiii noștri calea Domnului!
Dumnezeu oferă instrucțiuni precise poporului Său despre cum să învețe generația următoare despre El și despre faptele Sale mărețe. El le spune să sărbătorească Paștele în fiecare an într-un mod foarte personal. Ceea ce li s-a întâmplat strămoșilor trebuie povestit ca propria lor experiență a exodului, ca și cum ei ar fi sclavii care au fost răscumpărați de Domnul și au scăpat din Egipt. Părinții trebuie să își învețe copiii, iar aceștia trebuie la rândul lor să-și învețe și ei copiii și tot așa, la nesfârșit. Ei trebuie să trăiască această experiență nu doar la nivelul cuvintelor, ci și al faptelor. Experiența trebuie să fie mereu proaspătă; istoria trebuie să fie actualizată ca și cum s-ar întâmpla pe loc. Evenimentul istoric trebuie să devină prezent și personal. În acest fel istoria va fi retrăită, amintirea – reînnoită, iar ceea ce s-a întâmplat nu va fi uitat. Moise a spus: „Când veţi intra în ţara pe care v-o va da Domnul, după făgăduinţa Lui, să ţineţi acest obicei sfânt. Şi când vă vor întreba copiii voştri: «Ce înseamnă obiceiul acesta?» să răspundeţi: «Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul şi ne-a scăpat casele noastre»” (
Exodul 12:25-27). Pentru a nu uita, israeliții au fost instruiți să celebreze ritualul Paștelui în fiecare an.
Acest model este standardul după care trebuie să ne învățăm copiii și nepoții astăzi. Acesta este tiparul pe care trebuie să-l urmăm. Asaf încurajează: „Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde, vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi. Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri nu vom ascunde de copiii lor, ci vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui şi minunile pe care le-a făcut. El a pus o mărturie în Iacov, a dat o Lege în Israel şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii, ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naşte şi care, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor, pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui” (
Psalmii 78:2-7). David afirmă și el ce trebuie să facem: „Fiecare neam de om să laude lucrările Tale și să vestească isprăvile Tale cele mari” (
Psalmii 145:4). Istoria răscumpărării și eliberării trebuie să fie repetată într-un mod relevant și învățată de fiecare nouă generație. Este suficient ca o singură generație să neglijeze această sarcină pentru ca urmașii acesteia și familiile de după ea să piardă cunoașterea de Dumnezeu. Atunci înțelegerea învățăturilor Sale se va reduce dramatic, iar căutarea după o viață evlavioasă va fi în pericol.
Aplicație
1. Încăpățânarea faraonului, împreună cu lipsa de ascultare a multor egipteni ne învață că nici măcar mari miracole și semne nu au puterea de a-i face pe oameni să creadă și să-și schimbe viața. Isus Însuși a spus: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți” (
Luca 16:31). Ce anume din călătoria vieții tale te-a determinat și te determină acum să-L urmezi pe Dumnezeu din toată inima? Cum îi putem ajuta pe alții să nu depindă de miracole, ci să ia în serios Cuvântul lui Dumnezeu?
2. Pentru că ne iubește, Dumnezeu ne informează cu privire la consecințele devastatoare ale neascultării, dacă rămânem cu încăpățânare în păcat. Persistența în rău duce la moarte; din acest motiv, Dumnezeu ne cheamă cu bunăvoință să ne pocăim și să acceptăm mântuirea oferită de El. Cum putem fi siguri că ne-am predat complet Domnului Isus și că suntem salvați? Cum putem lua în serios avertismentele pline de iubire ale lui Dumnezeu de a nu urma o cale care duce la distrugere? Capcanele lucrurilor care ne pot distrage atenția sunt vaste. Cum le putem evita?
3. În predica ținută israeliților, Moise subliniază că trebuie să ne învățăm și să ne educăm tot timpul copiii și nepoții cu privire la dragostea, bunătatea și adevărul lui Dumnezeu: „Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula” (
Deuteronomul 6:7). Cum ne putem învăța copiii într-un mod atractiv și relevant, fără să devenim enervanți sau să-i forțăm, astfel încât familiile noastre să Îl cunoască din plin pe Dumnezeu?