Prin Marea Roșie
Text de memorat
„Moise a răspuns poporului: «__ vă __de nimic, staţi pe __ şi veţi vedea __ pe care v-o va da __ în ziua aceasta, căci pe __ aceştia, pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea __. Domnul Se va __ pentru voi, dar voi __ __»” (Exodul 14:13,14).
Exodul este cea mai dramatică și glorioasă experiență a poporului lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Acest eveniment este exemplificarea modului în care Dumnezeu i-a învins pe dușmanii evreilor și i-a condus pe israeliți biruitori în Țara Promisă. Este de asemenea un simbol al salvării și răscumpărării prin Domnul Hristos.
Din punct de vedere uman, copiii lui Israel se aflau într-o situație disperată, chiar imposibilă – o situație din care singuri nu se puteau salva. Dacă ar fi fost să fie eliberați, ar fi trebuit să fie printr-un act divin. La fel este și cu noi și cu păcatul: singuri, suntem într-o situație fără speranță. Avem nevoie de ceva și mai dramatic decât exodul. Și avem acest ceva: jertfa pe cruce a Domnului Hristos și ceea ce a făcut El acolo pentru noi toți. Sunt extraordinare și incredibile evenimentele de la plecarea lui Israel din ținutul Gosen, menționate în Exodul 12, până la cântarea exuberantă a lui Moise, din Exodul 15. Semnele, minunile și acțiunile miraculoase ale lui Dumnezeu de răscumpărare sunt la cote maxime. Dar nici măcar acestea nu sunt comparabile cu ceea ce Hristos a făcut pentru noi pe cruce – fapt prefigurat de drama exodului.
Comentariu EGW
Evreii tăbărâseră lângă mare, ale cărei ape ridicau înaintea lor o barieră care părea de netrecut, în timp ce la miazăzi un munte stâncos le oprea înaintarea. Deodată, ei au văzut în depărtare care în mișcare și armuri strălucitoare care trădau avangarda unei mari armate. Pe măsură ce forța aceasta se apropia, oștile Egiptului au fost văzute în acțiunea lor de urmărire. Groaza a umplut inimile israeliților. Unii strigau către Domnul, dar cea mai mare parte dintre ei alergau la Moise cu plângerile lor: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut, de ne-ai scos din Egipt? Nu-ți spuneam noi în Egipt: «Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor, decât să murim în pustie»?” (Exodul 14:11,12).
Moise s-a tulburat foarte mult văzând că poporul său dă dovadă de atât de puțină credință în Dumnezeu, în ciuda faptului că, în repetate rânduri, fusese martor la manifestarea puterii Sale spre binele lor. Cum puteau ei să-l învinuiască de pericolele și greutățile situației lor, când el nu făcuse altceva decât să urmeze porunca expresă a lui Dumnezeu? Într-adevăr, nu exista nicio posibilitate de scăpare, decât dacă Dumnezeu Însuși avea să intervină pentru izbăvire, dar, pentru că au fost aduși în această situație datorită faptului că au ascultat de îndrumările divine, Moise nu se temea de urmări. Răspunsul său liniștit și plin de încredințare, adresat poporului, a fost: „Nu vă temeți de nimic, stați pe loc și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta, căci pe egiptenii aceștia, pe care-i vedeți azi, nu-i veți mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi, stați liniștiți” (Exodul 14:13,14).
Nu era un lucru ușor să faci ca oștile lui Israel să rămână liniștite așteptând intervenția Domnului. Lipsiți de disciplină și de stăpânire de sine, oamenii au ajuns violenți și iraționali. Ei se așteptau să cadă repede în mâinile opresorilor, iar vaietele și plângerile lor erau zgomotoase și puternice. Stâlpul cel minunat de nor fusese urmat ca un semn de la Dumnezeu de a merge înainte, dar acum se întrebau între ei dacă acesta nu prevestea cumva o mare nenorocire – nu-i dusese el oare de partea rea a muntelui, într-un loc unde nu exista trecere? În felul acesta, pentru mintea lor rătăcită, îngerul lui Dumnezeu era ca un purtător de nenorocire.
Dar, deodată, în timp ce oștile egiptene se apropiau, așteptându-se să facă din ei o pradă ușoară, stâlpul de nor s-a ridicat în mod maiestuos spre cer, a trecut peste israeliți și a coborât între ei și oștile Egiptului. Un zid întunecos s-a așezat între urmăriți și urmăritori. Egiptenii nu mai puteau vedea nicidecum tabăra evreilor, fiind astfel constrânși să se oprească. Dar, pe când întunericul nopții devenea tot mai adânc, zidul de nor a devenit o mare lumină pentru evrei, inundând întreaga tabără cu o strălucire ca în timpul zilei. – Patriarhi și profeți, p. 283, 284
Moise s-a tulburat foarte mult văzând că poporul său dă dovadă de atât de puțină credință în Dumnezeu, în ciuda faptului că, în repetate rânduri, fusese martor la manifestarea puterii Sale spre binele lor. Cum puteau ei să-l învinuiască de pericolele și greutățile situației lor, când el nu făcuse altceva decât să urmeze porunca expresă a lui Dumnezeu? Într-adevăr, nu exista nicio posibilitate de scăpare, decât dacă Dumnezeu Însuși avea să intervină pentru izbăvire, dar, pentru că au fost aduși în această situație datorită faptului că au ascultat de îndrumările divine, Moise nu se temea de urmări. Răspunsul său liniștit și plin de încredințare, adresat poporului, a fost: „Nu vă temeți de nimic, stați pe loc și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta, căci pe egiptenii aceștia, pe care-i vedeți azi, nu-i veți mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi, stați liniștiți” (Exodul 14:13,14).
Nu era un lucru ușor să faci ca oștile lui Israel să rămână liniștite așteptând intervenția Domnului. Lipsiți de disciplină și de stăpânire de sine, oamenii au ajuns violenți și iraționali. Ei se așteptau să cadă repede în mâinile opresorilor, iar vaietele și plângerile lor erau zgomotoase și puternice. Stâlpul cel minunat de nor fusese urmat ca un semn de la Dumnezeu de a merge înainte, dar acum se întrebau între ei dacă acesta nu prevestea cumva o mare nenorocire – nu-i dusese el oare de partea rea a muntelui, într-un loc unde nu exista trecere? În felul acesta, pentru mintea lor rătăcită, îngerul lui Dumnezeu era ca un purtător de nenorocire.
Dar, deodată, în timp ce oștile egiptene se apropiau, așteptându-se să facă din ei o pradă ușoară, stâlpul de nor s-a ridicat în mod maiestuos spre cer, a trecut peste israeliți și a coborât între ei și oștile Egiptului. Un zid întunecos s-a așezat între urmăriți și urmăritori. Egiptenii nu mai puteau vedea nicidecum tabăra evreilor, fiind astfel constrânși să se oprească. Dar, pe când întunericul nopții devenea tot mai adânc, zidul de nor a devenit o mare lumină pentru evrei, inundând întreaga tabără cu o strălucire ca în timpul zilei. – Patriarhi și profeți, p. 283, 284
În noaptea Paștelui, judecata divină a căzut asupra celor care nu erau acoperiți de sânge (Exodul 12:1-12). Nimeni nu a scăpat datorită poziției, educației sau statutului social. Pedeapsa a lovit toate familiile, de la faraon la sclavi și până la întâii născuți ai animalelor. Mândria Egiptului era în praf.
1. Ce cerință ciudată formulează faraonul în Exodul 12:31-36 și de ce, chiar în timp ce le dă permisiunea să plece?
Cât de interesant este că faraonul, în timp ce le spune evreilor să meargă și să se închine, adaugă această cerere: „Și binecuvântați-mă”!
Și binecuvântați-mă?
De ce ar cere lucrul acesta el, faraonul Egiptului, un „zeu” pe pământ în mijlocul poporului său? Se pare că în sfârșit înțelege puterea Dumnezeului evreilor și ar dori să beneficieze de ea. Însă cum îl poate binecuvânta Dumnezeu în timp ce el este cufundat în răzvrătire, încăpățânare, păcat și mândrie? Într-adevăr, în cele din urmă și-a dat consimțământul, dar nu din supunere față de voința lui Iehova, ci din cauză că a fost înfrânt. Nu era pocăit – așa cum vor arăta acțiunile sale ulterioare. Voia doar să oprească devastarea care îi distrugea regatul.
Faraonul era umilit. Și, având în vedere circumstanțele tragice ale celei mai grave plăgi, îi permite poporului Israel să părăsească Egiptul. Ceea ce refuzase să acorde în toate ocaziile anterioare, indiferent de suferința cauzată de acțiunile lui națiunii egiptene, permite acum.
Și poporul egiptean, pe bună dreptate, este nerăbdător să-i vadă pe evrei plecați: „Vă rugăm să vă duceți, altfel toți vom pieri!” Între timp, Dumnezeu a făcut în așa fel încât israeliții să nu plece din Egipt cu mâna goală, ci cu lucrurile de care aveau nevoie pentru ceea ce, în cele din urmă, s-a dovedit o ședere mult mai lungă decât se anticipase. Egiptenii le-au dat evreilor aceste articole prețioase doar pentru a-i scoate mai repede din țară, dar acele obiecte erau salarii îndelung refuzate israeliților pentru secole de muncă în sclavie. Cu siguranță, pentru egipteni, prețul scoaterii evreilor din țara lor a fost destul de mic.
De câte ori ne-am „pocăit” de acțiuni doar din cauza consecințelor, și nu pentru că acele acțiuni erau în sine greșite? De ce nu este aceasta adevărata pocăință? Cum putem învăța să ne pară rău pentru păcatele care, într-un fel, „scapă” neobservate, cel puțin pe termen scurt?
Comentariu EGW
Într-unul dintre cele mai frumoase și mai încurajatoare pasaje din cartea profetului Isaia, se face referire la stâlpul de nor și de foc, pentru a reprezenta grija lui Dumnezeu față de poporul Său în marea luptă finală cu puterile răului. „Domnul va așeza peste toată întinderea muntelui Sionului și peste locurile lui de adunare un nor de fum ziua și un foc de flăcări strălucitoare noaptea. Da, peste toată slava va fi un adăpost, o colibă, ca umbrar împotriva căldurii zilei și ca loc de adăpost și de ocrotire împotriva furtunii și ploii” (Isaia 4:5,6).
Ei călătoreau prin întinderea tristă și pustie. În inima lor, ei începuseră deja să se întrebe încotro îi va duce drumul pe care au apucat; începeau să obosească de calea cea grea și, în unele inimi, a început să încolțească teama că vor fi urmăriți de egipteni. Dar norul mergea înainte și ei îl urmau. Și iată că Domnul l-a îndrumat pe Moise să o ia într-o parte, într-un defileu muntos, și să tabere lângă mare. I-a fost descoperit faptul că Faraon avea să-i urmărească, dar că Dumnezeu avea să fie onorat prin izbăvirea lor.
În Egipt se răspândise vestea că poporul Israel, în loc să se oprească în deșert pentru a se închina, înainta grăbit către Marea Roșie. Sfetnicii i-au făcut cunoscut lui Faraon că robii lor fugiseră pentru a nu se mai întoarce. Poporul egiptean își deplângea nebunia de a fi considerat că moartea primilor născuți se datorase puterii lui Dumnezeu. Oamenii lor cei mari, revenindu-și din teamă, au pus plăgile pe seama unor cauze naturale. „Ce am făcut, de am lăsat pe Israel să plece și să nu ne mai slujească?” a fost strigătul lor amar (Exodul 14:5 u.p.). – Patriarhi și profeți, p. 283
Când lumina de la Dumnezeu, puternică și convingătoare, L-a făcut cunoscut pe marele EU SUNT, Faraon a fost silit să cedeze. Dar, de îndată ce presiunea a fost îndepărtată, necredința lui a revenit și a contracarat marea lumină pe care i-o dăduse Dumnezeu. Când a refuzat evidența primei minuni, el a semănat sămânța necredinței, care, lăsată să crească, a produs o recoltă după felul ei. După aceea, împăratul nu avea să mai fie convins de niciuna dintre lucrările puterii lui Dumnezeu. Monarhul și-a împietrit inima și a coborât treaptă cu treaptă în necredință, până când, în vastul ținut al Egiptului, întâii născuți, mândria fiecărei familii, au fost secerați. După aceasta, Faraon s-a grăbit cu armata lui după Israel. El a căutat să aducă înapoi un popor eliberat de mâna Celui Atotputernic. Dar el lupta împotriva unei Puteri mai mari decât orice putere omenească și, împreună cu oștirea sa, a pierit în apele Mării Roșii. – Hristos, Biruitorul, p. 104 (6 apr.)
Ei călătoreau prin întinderea tristă și pustie. În inima lor, ei începuseră deja să se întrebe încotro îi va duce drumul pe care au apucat; începeau să obosească de calea cea grea și, în unele inimi, a început să încolțească teama că vor fi urmăriți de egipteni. Dar norul mergea înainte și ei îl urmau. Și iată că Domnul l-a îndrumat pe Moise să o ia într-o parte, într-un defileu muntos, și să tabere lângă mare. I-a fost descoperit faptul că Faraon avea să-i urmărească, dar că Dumnezeu avea să fie onorat prin izbăvirea lor.
În Egipt se răspândise vestea că poporul Israel, în loc să se oprească în deșert pentru a se închina, înainta grăbit către Marea Roșie. Sfetnicii i-au făcut cunoscut lui Faraon că robii lor fugiseră pentru a nu se mai întoarce. Poporul egiptean își deplângea nebunia de a fi considerat că moartea primilor născuți se datorase puterii lui Dumnezeu. Oamenii lor cei mari, revenindu-și din teamă, au pus plăgile pe seama unor cauze naturale. „Ce am făcut, de am lăsat pe Israel să plece și să nu ne mai slujească?” a fost strigătul lor amar (Exodul 14:5 u.p.). – Patriarhi și profeți, p. 283
Când lumina de la Dumnezeu, puternică și convingătoare, L-a făcut cunoscut pe marele EU SUNT, Faraon a fost silit să cedeze. Dar, de îndată ce presiunea a fost îndepărtată, necredința lui a revenit și a contracarat marea lumină pe care i-o dăduse Dumnezeu. Când a refuzat evidența primei minuni, el a semănat sămânța necredinței, care, lăsată să crească, a produs o recoltă după felul ei. După aceea, împăratul nu avea să mai fie convins de niciuna dintre lucrările puterii lui Dumnezeu. Monarhul și-a împietrit inima și a coborât treaptă cu treaptă în necredință, până când, în vastul ținut al Egiptului, întâii născuți, mândria fiecărei familii, au fost secerați. După aceasta, Faraon s-a grăbit cu armata lui după Israel. El a căutat să aducă înapoi un popor eliberat de mâna Celui Atotputernic. Dar el lupta împotriva unei Puteri mai mari decât orice putere omenească și, împreună cu oștirea sa, a pierit în apele Mării Roșii. – Hristos, Biruitorul, p. 104 (6 apr.)
Timpul promis al răscumpărării, al eliberării, era pe cale să sosească. Oamenii trebuiau pregătiți. Nu trebuiau doar să creadă, ci și să acționeze pe baza convingerilor. Dumnezeu le spusese ce trebuie să facă; acum, prin credință, trebuiau să facă. Deși într-un context total diferit de cel despre care scria Iacov, principiul se potrivește foarte bine: „Vrei dar să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică?” (vezi Iacov 2:17-20).
2. Studiază Exodul 13:1-16. Întâii născuți ai israeliților au fost cruțați prin harul lui Dumnezeu în timpul ultimei plăgi. De ce a fost dată această poruncă veșnică și ce ar trebui să însemne ea pentru noi astăzi?
Dumnezeu a păzit, în mila Lui, familiile israelite care se aflau sub sânge, pentru că, prin credință, acestea își însemnaseră tocul ușii. Dar noi indicații au venit de la Domnul prin Moise: „Pune-Mi deoparte ca sfânt pe orice întâi născut” (Exodul 13:2). Această lege era valabilă atât pentru oameni, cât și pentru animale.
Un principiu care stă la baza acestei porunci este că totul Îi aparține lui Dumnezeu, deoarece El este Creatorul nostru și Stăpânul tuturor lucrurilor: „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el” (Psalmii 24:1). „«Al Meu este argintul și al Meu este aurul», zice Domnul oștirilor” (Hagai 2:8). Primii născuți băieți ai israeliților erau primele roade ale binecuvântărilor lui Dumnezeu pe care El le revărsase asupra lor; ei erau în același timp un semn al consacrării lor totale față de El și al înțelegerii lor că tot ceea ce aveau venea numai de la El.
De asemenea, vedem aici ideea de răscumpărare, de mântuire. Băieții întâi născuți au fost cruțați de la moarte pentru că au fost acoperiți de sânge. Ei au fost răscumpărați de la moarte, așa cum sunt toți cei care sunt sub sângele Domnului Isus. Pavel scrie despre Isus că în El „avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor” (Coloseni 1:14).
În plus, au fost date reguli cu privire la modul în care trebuia să se realizeze această consacrare, o sărbătoare a izbăvirii lor din sclavia egipteană. Trebuiau să fie sacrificate animale, dar fiii aveau să fie răscumpărați (Exodul 13:12,13,15).
Exodul 13:16 vorbește despre ceea ce trebuiau să își pună pe mâini și între ochi. Cum simbolizează acest lucru adevărul spiritual important că, indiferent câtă credință avem, trebuie să și acționăm pe baza acestei credințe?
Comentariu EGW
În timpul eliberării lui Israel din Egipt, consacrarea întâiului născut a fost din nou poruncită. Atunci când fiii lui Israel erau robi la egipteni, Domnul i-a poruncit lui Moise să meargă la Faraon, împăratul Egiptului, şi să-i spună: „Aşa vorbeşte Domnul: «Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut. Îţi spun: Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l laşi să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut»” (Exodul 4:22,23).
Moise a transmis solia încredinţată, dar răspunsul îngâmfatului împărat suna astfel: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece” (Exodul 5:2). Domnul a lucrat pentru poporul Său prin semne şi minuni, trimiţând judecăţi grele asupra lui Faraon. În cele din urmă, îngerului pierzător i s-a poruncit să-i ucidă pe întâii născuţi ai egiptenilor şi ai vitelor lor. Ca să fie cruţaţi, israeliţilor li s-au dat instrucţiuni să ungă uşorii uşilor cu sângele unui miel înjunghiat. Fiecare casă trebuia să poarte semnul acesta, pentru ca, atunci când venea să îşi îndeplinească misiunea de nimicire, îngerul să poată trece pe lângă casele israeliţilor.
După trimiterea acestei judecăţi asupra Egiptului, Domnul i-a spus lui Moise: „Pune-Mi deoparte, ca sfânt, pe orice întâi născut… atât dintre oameni, cât şi dintre dobitoace: este al Meu” (Exodul 13:2). „Căci orice întâi născut este al Meu; în ziua când am lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toţi întâii născuţi din Israel, atât din oameni, cât şi din dobitoace: ei vor fi ai Mei. Eu sunt Domnul” (Numeri 3:13). După ce a fost stabilit serviciul în sanctuar, Domnul a ales seminţia lui Levi, în locul întâilor născuţi din tot Israelul, ca să slujească în sanctuar. Dar întâii născuţi urmau totuşi să fie priviţi ca fiind ai Domnului şi trebuiau să fie răscumpăraţi.
În felul acesta, legea pentru înfăţişarea întâilor născuţi a căpătat o însemnătate deosebită. Deşi era o amintire a minunatei eliberări a copiilor lui Israel de către Domnul, ea preînchipuia o eliberare mai mare, pe care avea să o împlinească singurul Fiu al lui Dumnezeu. După cum sângele stropit pe uşori i-a salvat pe întâii născuţi ai lui Israel, tot astfel sângele lui Hristos are putere să salveze lumea. – Hristos, Lumina lumii, p. 51
Consacrarea întâiului născut își avea originea în timpurile cele mai îndepărtate. Dumnezeu făgăduise să-L dea pe Întâiul născut al cerului pentru a-i salva pe păcătoși. Acest dar trebuia să fie recunoscut în fiecare familie prin consacrarea întâiului născut. El trebuia să fie devotat slujbei de preot, ca reprezentant al lui Hristos printre oameni.
În timpul eliberării lui Israel din Egipt, consacrarea întâiului născut a fost din nou poruncită. Atunci când fiii lui Israel erau robi la egipteni, Domnul i-a poruncit lui Moise să meargă la Faraon, împăratul Egiptului, și să-i spună: „Așa vorbește Domnul: «Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut. Îți spun: Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l lași să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut»” (Exodul 4:22,23). – Isus, Nume mai presus de orice nume, p. 298 (21 oct.)
Moise a transmis solia încredinţată, dar răspunsul îngâmfatului împărat suna astfel: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece” (Exodul 5:2). Domnul a lucrat pentru poporul Său prin semne şi minuni, trimiţând judecăţi grele asupra lui Faraon. În cele din urmă, îngerului pierzător i s-a poruncit să-i ucidă pe întâii născuţi ai egiptenilor şi ai vitelor lor. Ca să fie cruţaţi, israeliţilor li s-au dat instrucţiuni să ungă uşorii uşilor cu sângele unui miel înjunghiat. Fiecare casă trebuia să poarte semnul acesta, pentru ca, atunci când venea să îşi îndeplinească misiunea de nimicire, îngerul să poată trece pe lângă casele israeliţilor.
După trimiterea acestei judecăţi asupra Egiptului, Domnul i-a spus lui Moise: „Pune-Mi deoparte, ca sfânt, pe orice întâi născut… atât dintre oameni, cât şi dintre dobitoace: este al Meu” (Exodul 13:2). „Căci orice întâi născut este al Meu; în ziua când am lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toţi întâii născuţi din Israel, atât din oameni, cât şi din dobitoace: ei vor fi ai Mei. Eu sunt Domnul” (Numeri 3:13). După ce a fost stabilit serviciul în sanctuar, Domnul a ales seminţia lui Levi, în locul întâilor născuţi din tot Israelul, ca să slujească în sanctuar. Dar întâii născuţi urmau totuşi să fie priviţi ca fiind ai Domnului şi trebuiau să fie răscumpăraţi.
În felul acesta, legea pentru înfăţişarea întâilor născuţi a căpătat o însemnătate deosebită. Deşi era o amintire a minunatei eliberări a copiilor lui Israel de către Domnul, ea preînchipuia o eliberare mai mare, pe care avea să o împlinească singurul Fiu al lui Dumnezeu. După cum sângele stropit pe uşori i-a salvat pe întâii născuţi ai lui Israel, tot astfel sângele lui Hristos are putere să salveze lumea. – Hristos, Lumina lumii, p. 51
Consacrarea întâiului născut își avea originea în timpurile cele mai îndepărtate. Dumnezeu făgăduise să-L dea pe Întâiul născut al cerului pentru a-i salva pe păcătoși. Acest dar trebuia să fie recunoscut în fiecare familie prin consacrarea întâiului născut. El trebuia să fie devotat slujbei de preot, ca reprezentant al lui Hristos printre oameni.
În timpul eliberării lui Israel din Egipt, consacrarea întâiului născut a fost din nou poruncită. Atunci când fiii lui Israel erau robi la egipteni, Domnul i-a poruncit lui Moise să meargă la Faraon, împăratul Egiptului, și să-i spună: „Așa vorbește Domnul: «Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut. Îți spun: Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l lași să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut»” (Exodul 4:22,23). – Isus, Nume mai presus de orice nume, p. 298 (21 oct.)
3. Studiază Exodul 13:17 – 14:12. Cum i-a călăuzit Dumnezeu pe israeliți când au plecat din Egipt și ce s-a întâmplat mai departe?
Urmând instrucțiunile date de Dumnezeu lui Moise, israeliții au ieșit din Egipt ca o armată bine organizată. Termenii ebraici țaba’ și makhaneh atestă această descriere, și anume, „armată”, „divizie”, „tabără” și „oștire” (Exodul 6:26; Exodul 7:4; Exodul 12:17,41,51; Exodul 14:19,20; compară cu Exodul 13:18). Ei erau împărțiți în unități și mărșăluiau ca o armată. Mai târziu, Balaam a văzut de pe dealurile Moabului că Israel era „tăbărât în corturi, după semințiile lui” (Numeri 24:2).
La ieșirea din Egipt, „Moise a luat cu el oasele lui Iosif” (Exodul 13:19). Acesta este un detaliu extrem de important în text și transmite împlinirea credinței lui Iosif în promisiunile lui Dumnezeu. Iosif nu a pierdut niciodată din vedere Țara Promisă, chiar dacă a trăit în splendoarea și privilegiile Egiptului. El a cerut ca oasele să-i fie duse în Canaan (Geneza 50:24,25). El credea că Domnul avea să fie cu siguranță preocupat de poporul Israel în Egipt și avea să îl ducă în țară, așa cum făgăduise (Evrei 11:22). La sosirea lui Israel în Canaan, oasele lui Iosif au fost „îngropate la Sihem” (Iosua 24:32).
Stâlpul de nor și stâlpul de foc erau semnele vizibile ale prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Domnul locuia acolo și de asemenea vorbea din nor (Exodul 14:24; Numeri 12:5,6). La scurt timp, faraonul și-a dovedit adevăratele motive ale inimii lui. Nu era convertit și nu s-a pocăit niciodată cu adevărat. Faptul că I-a cerut lui Dumnezeu să-l binecuvânteze a fost o farsă, poate o înșelăciune a propriei inimi. Și-a adunat armata și a pornit după sclavii plecați. Cât de orbit de păcat era acest om! Când a văzut că vine armata faraonului, poporul a rostit cuvinte și a exprimat sentimente pe care avea să le repete de mai multe ori: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt?” (Exodul 14:11). Adică, după ce văzuseră deja manifestări atât de dramatice ale puterii lui Dumnezeu, care au inclus cruțarea fiilor lor întâi născuți, israeliții tot dădeau dovadă de o uimitoare lipsă de credință.
Gândește-te la ultima situație îngrozitoare în care te-ai aflat! Care a fost prima ta reacție: credință în Dumnezeu sau lipsă de credință? Ce lecții ar fi trebuit să înveți din acea situație, care te-ar putea ajuta în următoarea situație similară?
Comentariu EGW
Psalmistul, descriind trecerea mării de către Israel, cânta: „Ți-ai croit un drum prin mare, o cărare prin apele cele mari, și nu Ți s-au cunoscut urmele. Ai povățuit pe poporul Tău ca pe o turmă, prin mâna lui Moise și Aaron” (Psalmii 77:19,20). Când Moise și-a întins toiagul, apele s-au despărțit și Israel a mers prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid de o parte și de alta. Lumina din stâlpul de foc al lui Dumnezeu strălucea pe vârfurile înspumate ale valurilor și lumina calea care era tăiată ca o brazdă adâncă prin apele mării și se pierdea în obscuritatea celuilalt țărm.
„Egiptenii i-au urmărit și toții caii lui Faraon, carele și călăreții lui au intrat după ei în mijlocul mării. În straja dimineții, Domnul, din stâlpul de foc și de nor, S-a uitat spre tabăra egiptenilor și a aruncat învălmășeală în tabăra egiptenilor” (Exodul 14:23,24). Norul misterios se transforma într-un stâlp de foc înaintea ochilor lor uimiți. Tunetele au început să bubuie și fulgerele să lumineze. „Norii au turnat apă cu găleata, tunetul a răsunat din nori și săgețile Tale au zburat în toate părțile. Tunetul Tău a izbucnit în vârtej de vânt, fulgerele au luminat lumea; pământul s-a mișcat și s-a cutremurat” (Psalmii 77:17,18).
Egiptenii au fost cuprinși de confuzie și de spaimă. Înconjurați de furia elementelor naturii, în care au auzit vocea unui Dumnezeu mâniat, ei au încercat să se retragă și să fugă înspre țărmul pe care-l părăsiseră. Dar Moise își întinse toiagul și apele care erau îngrămădite, șuierând și mugind, grăbite să-și apuce prada, se aruncară împreună înghițind armata egipteană în adâncurile lor întunecoase. – Patriarhi și profeți, p. 287
Dumnezeu l-a scos poporul Său ales din Egipt cu semne și minuni puternice. Pentru a-l elibera pe poporul Său, El a lăsat țara pustie prin plăgi și a adus moartea asupra întâilor născuți ai egiptenilor. El le-a deschis copiilor Săi un drum prin Marea Roșie și, în stâlpul de nor și foc, a stat ca un zid de protecție între poporul său și Faraon, care venise cu oștile, carele și călăreții lui în urmărirea lui Israel. La cuvântul poruncii Sale, Marea Roșie s-a prăvălit peste oștile egiptenilor, în timp ce Israel a cântat cântări de triumf și de laudă. – “The Time of Thy Visitation,” Signs of the Times, February 27, 1896, par. 2
„Egiptenii i-au urmărit și toții caii lui Faraon, carele și călăreții lui au intrat după ei în mijlocul mării. În straja dimineții, Domnul, din stâlpul de foc și de nor, S-a uitat spre tabăra egiptenilor și a aruncat învălmășeală în tabăra egiptenilor” (Exodul 14:23,24). Norul misterios se transforma într-un stâlp de foc înaintea ochilor lor uimiți. Tunetele au început să bubuie și fulgerele să lumineze. „Norii au turnat apă cu găleata, tunetul a răsunat din nori și săgețile Tale au zburat în toate părțile. Tunetul Tău a izbucnit în vârtej de vânt, fulgerele au luminat lumea; pământul s-a mișcat și s-a cutremurat” (Psalmii 77:17,18).
Egiptenii au fost cuprinși de confuzie și de spaimă. Înconjurați de furia elementelor naturii, în care au auzit vocea unui Dumnezeu mâniat, ei au încercat să se retragă și să fugă înspre țărmul pe care-l părăsiseră. Dar Moise își întinse toiagul și apele care erau îngrămădite, șuierând și mugind, grăbite să-și apuce prada, se aruncară împreună înghițind armata egipteană în adâncurile lor întunecoase. – Patriarhi și profeți, p. 287
Dumnezeu l-a scos poporul Său ales din Egipt cu semne și minuni puternice. Pentru a-l elibera pe poporul Său, El a lăsat țara pustie prin plăgi și a adus moartea asupra întâilor născuți ai egiptenilor. El le-a deschis copiilor Săi un drum prin Marea Roșie și, în stâlpul de nor și foc, a stat ca un zid de protecție între poporul său și Faraon, care venise cu oștile, carele și călăreții lui în urmărirea lui Israel. La cuvântul poruncii Sale, Marea Roșie s-a prăvălit peste oștile egiptenilor, în timp ce Israel a cântat cântări de triumf și de laudă. – “The Time of Thy Visitation,” Signs of the Times, February 27, 1896, par. 2
4. Ce a făcut Dumnezeu pentru copiii lui Israel în ciuda lipsei lor de credință, conform cu Exodul 14:13-31?
Iată patru idei esențiale, exprimate de Moise, despre cum să acționăm în situații dificile:
1. „Nu vă temeți” (Exodul 14:13)! Deci încredere în Domnul, pentru că numai așa frica poate fi depășită! Isaia reia acest adevăr și afirmă că întotdeauna credincioșii sunt în mâna lui Dumnezeu, iar El va acționa în beneficiul lor, atunci când Îl acceptă ca Domn al lor: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; [...] Căci eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă și-ți zic: «Nu te teme de nimic, Eu îți vin în ajutor!»” (Isaia 41:10-13).
2. „Stați pe loc [liniștiți]” (Exodul 14:13 [BTF])! A sta liniștit nu înseamnă doar a nu mai fi nemulțumit și a aștepta lucruri mărețe, ci a te încrede în Domnul și a aștepta cu răbdare intervenția Lui măreață.
3. „Veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta” (Exodul 14:13). Ca să ne crească credința, este important să recunoaștem conducerea și ajutorul lui Dumnezeu și să fim recunoscători pentru ajutorul promis. A „vedea” înseamnă a deschide ochii (deoarece necredința este oarbă). Numai Dumnezeu poate oferi biruință, siguranță și mântuire. Dumnezeu este întotdeauna de partea noastră, ne poartă de grijă și ne oferă ceea ce avem nevoie la momentul potrivit.
4. „Domnul Se va lupta pentru voi” (Exodul 14:14). Calvarul este dovada supremă a acestei realități, deoarece pe cruce Hristos l-a învins pe Satana ca să ne dea viața veșnică (Ioan 5:24; Evrei 2:14; Apocalipsa 12:10,11). Mai târziu, chiar și egiptenii au recunoscut că Domnul lupta pentru israeliți (Exodul 14:25).
Porunca dată de Dumnezeu lui Moise a fost clară: „să pornească înainte” (Exodul 14:15). Dumnezeu Și-a dezvăluit planul de acțiune pas cu pas: (1) Îngerul lui Dumnezeu și stâlpul de nor s-au mutat din fața taberei israeliților în spate, protejându-i de armata egipteană; (2) prin credință, Moise a trebuit să întindă mâna peste mare; (3) Domnul a despărțit apa în două și a uscat pământul cu un vânt puternic; (4) israeliții au trecut cu bine prin mare, pe uscat, pe cealaltă parte. Egiptenii i-au urmărit orbește, pentru că nu au văzut că Dumnezeu făcea lucruri extraordinare pentru poporul Său; adică nu au văzut până când nu a fost prea târziu, așa cum reiese din mărturisirea lor din Exodul 14:25.
Comentariu EGW
„Și Domnul a pus marea în mișcare printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat marea, și apele s-au despărțit în două. Copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat” (Exodul 14:21,22).
„Mergeți înainte!” a fost porunca lui Moise și a fost repetată de căpeteniile cetelor. Ascultătoare, oștirea lui Israel a pășit pe calea atât de ciudat și de minunat pregătită pentru ei. Lumina din stâlpul de foc al lui Dumnezeu strălucea pe crestele valurilor înspumate și lumina drumul tăiat ca o brazdă solidă prin apele mării.
Pe măsură ce norul se deplasa încet, străjile egiptene au descoperit că israeliții și-au mutat pozițiile și, la o comandă, puternica armată a fost gata de marș. Ei îi auzeau pe evrei deplasându-se, dar nu putea să vadă nimic, fiindcă norul care îi lumina pe israeliți era pentru egipteni un zid de întuneric. Orientându-se după zgomot, ei au pornit pe drumul miraculos pe care îl pregătise Dumnezeu pentru poporul Său. Toată noaptea i-au urmărit pe copiii lui Israel, dar se mișcau încet, din cauza carelor lor grele. Totuși, au continuat să meargă, așteptându-se să străpungă în curând norul și să-i prindă pe fugari.
În cele din urmă, umbrele nopții au trecut, dimineața a răsărit și armata care urmărea a fost aproape să pună mâna pe evreii care fugeau. … Dar, în fața ochilor lor uimiți, norul misterios s-a schimbat într-un stâlp de foc care ajungea de la pământ la cer. Tunetele răsunau și fulgerele străluceau. „Norii au turnat apă cu găleata, tunetul a răsunat în nori și săgețile Tale au zburat în toate părțile. Tunetul Tău a izbucnit în vârtej de vânt, fulgerele au luminat lumea: pământul s-a mișcat și s-a cutremurat.”
Egiptenii au fost cuprinși de confuzie și panică. În toiul furiei elementelor naturii, prin care răzbătea glasul unui Dumnezeu mâniat, ei au căutat să se retragă în fugă spre malul de care se îndepărtaseră. Dar Moise și-a întins toiagul, iar apele ridicate ca un zid, șuierând și urlând, dornice de pradă, s-au unit în grabă și au înghițit armata egipteană în adâncurile lor negre. …
O singură noapte schimbase cel mai teribil pericol în izbăvire. … Numai Iehova le adusese izbăvirea, iar inimile lor s-au întors spre El în recunoştinţă şi credinţă. sentimentele lor și-au găsit exprimarea în cântări de slavă. – Hristos, Biruitorul, p. 103 (8 apr.)
„Mergeți înainte!” a fost porunca lui Moise și a fost repetată de căpeteniile cetelor. Ascultătoare, oștirea lui Israel a pășit pe calea atât de ciudat și de minunat pregătită pentru ei. Lumina din stâlpul de foc al lui Dumnezeu strălucea pe crestele valurilor înspumate și lumina drumul tăiat ca o brazdă solidă prin apele mării.
Pe măsură ce norul se deplasa încet, străjile egiptene au descoperit că israeliții și-au mutat pozițiile și, la o comandă, puternica armată a fost gata de marș. Ei îi auzeau pe evrei deplasându-se, dar nu putea să vadă nimic, fiindcă norul care îi lumina pe israeliți era pentru egipteni un zid de întuneric. Orientându-se după zgomot, ei au pornit pe drumul miraculos pe care îl pregătise Dumnezeu pentru poporul Său. Toată noaptea i-au urmărit pe copiii lui Israel, dar se mișcau încet, din cauza carelor lor grele. Totuși, au continuat să meargă, așteptându-se să străpungă în curând norul și să-i prindă pe fugari.
În cele din urmă, umbrele nopții au trecut, dimineața a răsărit și armata care urmărea a fost aproape să pună mâna pe evreii care fugeau. … Dar, în fața ochilor lor uimiți, norul misterios s-a schimbat într-un stâlp de foc care ajungea de la pământ la cer. Tunetele răsunau și fulgerele străluceau. „Norii au turnat apă cu găleata, tunetul a răsunat în nori și săgețile Tale au zburat în toate părțile. Tunetul Tău a izbucnit în vârtej de vânt, fulgerele au luminat lumea: pământul s-a mișcat și s-a cutremurat.”
Egiptenii au fost cuprinși de confuzie și panică. În toiul furiei elementelor naturii, prin care răzbătea glasul unui Dumnezeu mâniat, ei au căutat să se retragă în fugă spre malul de care se îndepărtaseră. Dar Moise și-a întins toiagul, iar apele ridicate ca un zid, șuierând și urlând, dornice de pradă, s-au unit în grabă și au înghițit armata egipteană în adâncurile lor negre. …
O singură noapte schimbase cel mai teribil pericol în izbăvire. … Numai Iehova le adusese izbăvirea, iar inimile lor s-au întors spre El în recunoştinţă şi credinţă. sentimentele lor și-au găsit exprimarea în cântări de slavă. – Hristos, Biruitorul, p. 103 (8 apr.)
Întreaga armată egipteană a fost doborâtă; nimeni nu a supraviețuit, nici măcar faraonul (vezi Psalmii 136:15). A fost o înfrângere uimitoare pentru egipteni și o victorie deplină pentru poporul lui Dumnezeu. Nu este de mirare că de-a lungul istoriei, chiar și astăzi, evreii au povestit și povestesc această întâmplare.
5. Care este conținutul cântării lui Moise din Exodul 15:1-21?
Acest imn Îl laudă pe Domnul pentru că este un războinic puternic, care i-a învins pe cei care s-au împotrivit poporului Său. Moise dezvoltă personal această temă, subliniind că Domnul Dumnezeul său este, în același timp, tăria, cântecul și salvarea sa. Nimeni nu este ca El, „minunat în sfințenie, / Bogat în fapte de laudă / Și făcător de minuni” (Exodul 15:11).
Cântarea lui Moise este despre Dumnezeu, despre cine este și ce face El. Domnul este lăudat și admirat pentru lucrarea Sa extraordinară pentru poporul Său. Recunoștința și închinarea sunt rezultate naturale ale bunătății lui Dumnezeu față de noi. Aprecierea pentru dragostea Sa este condiția prealabilă pentru o viață spirituală bogată. Dragostea statornică a lui Dumnezeu este evidențiată și lăudată în mod special pentru că El va conduce poporul pe care l-a răscumpărat spre locul sfânt de ședere. Moise prezice că Dumnezeu va așeza sanctuarul pe muntele moștenirii Sale (Exodul 15:17), făcând aluzie la Sion și la templul din Ierusalim.
În Apocalipsa 15:2-4, cei răscumpărați cântă cântarea lui Moise și cântarea Mielului. Îți poți imagina cum vor suna în cer laudele aduse lui Dumnezeu pentru faptele Sale mari și minunate, pentru judecățile Sale drepte și adevărate și pentru faptele Sale drepte și sfințenia Sa?
De remarcat ultimul vers al cântării: „Toate neamurile vor veni și se vor închina înaintea Ta, pentru că judecățile Tale au fost arătate” (Apocalipsa 15:4). Adică, atunci când se vor manifesta toate judecățile lui Dumnezeu – în special judecățile Sale asupra răului și asupririi, care, timp de milenii, au rămas nepedepsite –, cei răscumpărați dintre neamuri Îl vor lăuda pentru acele judecăți.
Immanuel Kant a spus că, dacă Dumnezeu este drept, atunci trebuie să existe un fel de viață după moarte. De ce este această afirmație atât de adevărată și cum putem învăța să avem încredere că într-o zi dreptatea, care lipsește atât de mult aici, va veni? Cum poți găsi alinare în această speranță?
Comentariu EGW
Când s-au ivit zorile, lumina dimineții i-a descoperit mulțimii lui Israel tot ce mai rămăsese din puternicii săi vrăjmași – grămezi de cadavre, îmbrăcate în zale, aruncate pe țărm. Din pericolul cel mai îngrozitor, o singură noapte a adus o izbăvire deplină. Mulțimea cea mare și neajutorată – robi nedeprinși cu luptele, femei, copii și vite, având marea înaintea lor și oștirea cea puternică a Egiptului amenințându-i în spate – a văzut cum i se deschide calea prin apă, iar pe vrăjmași, zdrobiți chiar în clipa în care așteptau biruința. Numai Dumnezeu le-a adus eliberarea și către El s-au îndreptat și inimile lor recunoscătoare și pline de credință. Simțămintele lor și-au găsit exprimarea în cântece de laudă. Duhul lui Dumnezeu era asupra lui Moise și el a condus poporul într-un cântec sfânt, triumfător, de mulțumire, cel dintâi și unul dintre cele mai sublime din câte sunt cunoscute omului: „Voi cânta Domnului, căci Și-a arătat slava: A năpustit în mare pe cal și pe călăreț.” – Patriarhi și profeți, p. 287, 288
Acea cântare nu-i aparține numai poporului evreu. Ea arată spre distrugerea tuturor dușmanilor neprihănirii și spre victoria finală a Israelului lui Dumnezeu. Profetul din Patmos vede mulțimea celor mântuiți îmbrăcați în haine albe, pe „biruitori”, stând pe „o mare de sticlă amestecată cu foc”, având „alăutele lui Dumnezeu în mână. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului” (Apocalipsa 15:2,3). …
Eliberându-ne sufletele din robia păcatului, Dumnezeu a lucrat pentru noi o eliberare mai mare decât cea a evreilor de la Marea Roșie. La fel ca oștile ebraice, ar trebui să-L lăudăm pe Domnul cu inima, sufletul și glasul pentru „faptele Sale minunate, făcute pentru copiii oamenilor”. Cei care se ocupă de marile îndurări ale lui Dumnezeu fără să uite de darurile Sale mai mici, se vor încinge cu cingătoarea bucuriei și în inimile lor vor cânta Domnului. Binecuvântările zilnice pe care le primim din mâna lui Dumnezeu și, mai presus de toate celelalte, moartea lui Isus pentru a aduce fericirea și cerul la îndemâna noastră, ar trebui să fie o temă de continuă recunoștință. – Conflict and Courage, p. 93
Egiptenii au îndrăznit să se aventureze pe calea pe care Dumnezeu o pregătise pentru poporul Său, iar îngerii lui Dumnezeu au trecut prin oștile lor și le-au scos roțile carelor de război. Erau neliniștiți. Înaintau foarte încet și au început să fie tulburați. Ei și-au amintit de pedepsele pe care Dumnezeul evreilor le adusese asupra lor în Egipt, pentru a-i constrânge să lase pe Israel să plece și s-au gândit că Dumnezeu îi va da pe toți în mâinile israeliților. Ei au hotărât că Dumnezeu lupta pentru israeliți, s-au speriat îngrozitor și erau gata să se întoarcă, să fugă de ei, când „Domnul a zis lui Moise: «Întinde-ți mâna spre mare şi apele au să se întoarcă peste egipteni, peste carele lor şi peste călăreţii lor.» Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi, înspre dimineaţă, marea şi-a luat iarăşi repeziciunea cursului şi, la apropierea ei, egiptenii au luat-o la fugă, dar Domnul a năpustit pe egipteni în mijlocul mării. Apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui Faraon, care intraseră în mare după copiii lui Israel; nici unul măcar n-a scăpat. Dar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor. În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării. Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase Domnul împotriva egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul şi a crezut în Domnul şi în robul Său Moise.”
Când au văzut lucrarea minunată a lui Dumnezeu în distrugerea egiptenilor, evreii s-au unit într-un cântare inspirată, de o înaltă elocvență și laudă plină de recunoștință. Maria, sora lui Moise, ea însăși profetesă, a condus corul femeilor. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 235, 236
Acea cântare nu-i aparține numai poporului evreu. Ea arată spre distrugerea tuturor dușmanilor neprihănirii și spre victoria finală a Israelului lui Dumnezeu. Profetul din Patmos vede mulțimea celor mântuiți îmbrăcați în haine albe, pe „biruitori”, stând pe „o mare de sticlă amestecată cu foc”, având „alăutele lui Dumnezeu în mână. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului” (Apocalipsa 15:2,3). …
Eliberându-ne sufletele din robia păcatului, Dumnezeu a lucrat pentru noi o eliberare mai mare decât cea a evreilor de la Marea Roșie. La fel ca oștile ebraice, ar trebui să-L lăudăm pe Domnul cu inima, sufletul și glasul pentru „faptele Sale minunate, făcute pentru copiii oamenilor”. Cei care se ocupă de marile îndurări ale lui Dumnezeu fără să uite de darurile Sale mai mici, se vor încinge cu cingătoarea bucuriei și în inimile lor vor cânta Domnului. Binecuvântările zilnice pe care le primim din mâna lui Dumnezeu și, mai presus de toate celelalte, moartea lui Isus pentru a aduce fericirea și cerul la îndemâna noastră, ar trebui să fie o temă de continuă recunoștință. – Conflict and Courage, p. 93
Egiptenii au îndrăznit să se aventureze pe calea pe care Dumnezeu o pregătise pentru poporul Său, iar îngerii lui Dumnezeu au trecut prin oștile lor și le-au scos roțile carelor de război. Erau neliniștiți. Înaintau foarte încet și au început să fie tulburați. Ei și-au amintit de pedepsele pe care Dumnezeul evreilor le adusese asupra lor în Egipt, pentru a-i constrânge să lase pe Israel să plece și s-au gândit că Dumnezeu îi va da pe toți în mâinile israeliților. Ei au hotărât că Dumnezeu lupta pentru israeliți, s-au speriat îngrozitor și erau gata să se întoarcă, să fugă de ei, când „Domnul a zis lui Moise: «Întinde-ți mâna spre mare şi apele au să se întoarcă peste egipteni, peste carele lor şi peste călăreţii lor.» Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi, înspre dimineaţă, marea şi-a luat iarăşi repeziciunea cursului şi, la apropierea ei, egiptenii au luat-o la fugă, dar Domnul a năpustit pe egipteni în mijlocul mării. Apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui Faraon, care intraseră în mare după copiii lui Israel; nici unul măcar n-a scăpat. Dar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor. În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării. Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase Domnul împotriva egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul şi a crezut în Domnul şi în robul Său Moise.”
Când au văzut lucrarea minunată a lui Dumnezeu în distrugerea egiptenilor, evreii s-au unit într-un cântare inspirată, de o înaltă elocvență și laudă plină de recunoștință. Maria, sora lui Moise, ea însăși profetesă, a condus corul femeilor. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 235, 236
Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 25
Dumnezeu a fost de partea israeliților, în ciuda slabei lor credințe. El a dorit să îi învețe cum să gândească și să se comporte ca poporul Său ales. Dumnezeu i-a condus cu răbdare și i-a îndrumat către un loc în care ar fi întâmpinat mai puține provocări. Ellen G. White explică: „Israeliții [...] Îl cunoșteau prea puțin pe Dumnezeu și aveau puțină credință în El și s-ar fi speriat și descurajat. Erau neînarmați și nedeprinși cu lupta, iar starea lor de spirit era deprimată din cauza îndelungatei lor robii; ar fi fost stânjeniți de femei și copii, de turme și cirezi. Conducându-i pe drumul spre Marea Roșie, Domnul S-a descoperit ca un Dumnezeu al milei și al înțelepciunii” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 282).
Vorbind despre Cântarea lui Moise, Comentariul biblic Andrews spune: „Certitudinea acestui act istoric divin de răscumpărare ne asigură că nu avem de ce să ne temem de viitor. Ultima strofă se concentrează asupra viitorilor dușmani cu care aveau să se confrunte la cucerirea Canaanului. Datorită «brațului» puternic al lui Dumnezeu aveau să fie «muți ca o piatră» (v. 16). Când ne confruntăm cu anumite imposibilități, când ne simțim încolțiți și nu știm încotro s-o apucăm, putem găsi siguranță în Cântarea lui Moise, pentru că ea celebrează un mare eveniment din istoria poporului lui Dumnezeu” („Exodus”, Andrews University Press, 2020, p. 214).
Zilnic:
Leviticul 12
Leviticul 13
Leviticul 14
Leviticul 15
Leviticul 16
Leviticul 17
Leviticul 18
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 32
1. Cum era declarat omul căruia i-a căzut părul de pe cap?
2. Ce înseamnă „log”?
3. Ce trebuia să ducă Aaron dincolo de perdeaua dinăuntru și de ce?
4. Unde scrie în Leviticul 18 despre homosexualitate și care era pedeapsa anunțată de Domnul?
5. Cum cheltuiesc banii din plin mulți membri ai bisericii?
Comentariu EGW
Studiu suplimentar
Mărturii, vol. 4, din cap. 1, subcapitolul „Mergeți înainte”, p. 20–27; Hristos, Biruitorul, „În final, vrăjmașii lui Dumnezeu vor pieri” (9 apr.).
Privire generală
În cursul istoriei poporului lui Dumnezeu, exodul din Egipt este cea mai extraordinară relatare din Vechiul Testament, în care Dumnezeu intervine în cel mai spectaculos mod. După ce au mâncat mielul pascal, israeliții au fost pregătiți să plece din Egipt. Faraonul și-a dat în cele din urmă acordul. Foarte îndurerat, el le poruncește lui Moise și lui Aaron să meargă și să se închine Dumnezeului lor. Toată lumea are voie – bărbați, femei, copii, precum și turmele și cirezile lor. Anterior, Moise refuzase pe bună dreptate să plece, dacă israeliților nu li se permitea să plece împreună cu toată familia și cu animalele lor. În plus, Dumnezeu S-a îngrijit de viitorul poporului Său: acesta nu a plecat din Egipt cu mâna goală.
În timp ce îi implorau pe israeliți să plece din țară, egiptenii le dădeau toate lucrurile pe care aceștia le cereau: argint, aur și îmbrăcăminte, exact așa cum le spusese Moise să facă. Aceste obiecte erau o compensație pentru salariile care le fuseseră refuzate pe nedrept. Mai târziu, israeliții urmau să aleagă cum să folosească aceste daruri, fie oferind țesăturile, podoabele prețioase, aurul, argintul și alte metale pentru construirea cortului (Exodul 25:1-7), fie dându-i bijuteriile de aur lui Aaron pentru a face un idol, vițelul de aur (Exodul 32:1,2).
Tema „ieșirii” efective este evidențiată la începutul istorisirii (Exodul 12:37-41), pe parcursul acesteia (Exodul 13:21,22) și în încheierea ei, unde se subliniază că „Domnul a izbăvit pe Israel” (Exodul 14:30,31).
Comentariu
Contextul istoric
Pentru a înțelege contextul istoric din Exodul 12, trebuie să ținem cont de următoarele două aspecte:
A. După 430 de ani de ședere în Egipt, poporul Israel este acum liber să călătorească spre Țara Promisă. Datorită dublei apariții a cuvântului ebraic wayehi, „s-a întâmplat”, „a fost”, în Exodul 12:41, textul subliniază această perioadă prin formularea: „tocmai [exact, da] în ziua aceea [...] au ieșit”. La început, a fost doar Iosif în Egipt; apoi a sosit întreaga familie a lui Iacov. La început erau 70 (Exodul 1:5), dar acum sunt „aproape șase sute de mii de bărbați care mergeau pe jos, în afară de copii” (Exodul 12:37, EDCR; compară cu Exodul 38:26), ceea ce înseamnă că aproximativ două milioane de oameni mărșăluiau afară din Egipt.
Moise fusese cu siguranță instruit în strategie militară în timpul cât a stat la palatul faraonului, așa că știa cum să organizeze un număr atât de mare de oameni. Textul biblic menționează că mărșăluiau afară din „țara Egiptului [...] după oștile lor” (Exodul 12:51; compară cu 6:26; 7:4; 12:17,41), ceea ce înseamnă unități „militare” sau batalioane. Exodul a fost bine organizat; cu toate acestea, trebuie să ne amintim că această caravană putea călători doar cu viteza membrilor săi „cei mai slabi”, de obicei copii, bătrâni, turme și cirezi.
B. Exodul a avut loc cel mai probabil în martie 1450 î.H., potrivit celor mai bune calcule ale cercetătorilor conservatori, ceea ce înseamnă că cei 430 de ani au început în anul 1880 î.H. Cum trebuie să înțelegem această perioadă? Există două puncte de vedere printre cercetătorii conservatori: (1) 430 de ani calculați din timpul lui Iosif până la exod și (2) 430 de ani începând de la Avraam până la exod. (Pentru o tratare a acestor două poziții principale cu privire la șederea lungă sau scurtă în Egipt [fie doar „în țara Egiptului”, conform textului ebraic masoretic, fie atât „în țara Egiptului”, cât și „în țara Canaanului”, conform Pentateuhului samaritean și traducerii grecești Septuaginta] și pentru dovezi în favoarea unei șederi scurte în Egipt, vezi Comentariul biblic adventist, vol. 1, p. 183-187, 313-315, 557).
„Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi stați liniștiți!”
Israeliții erau încolțiți din punct de vedere geografic: în față aveau Marea Roșie; într-o parte, munții, iar în spatele lor era armata bine pregătită și puternică a faraonului (pentru detalii, vezi Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. „Exodul”). Din această situație, omenește vorbind, era imposibil să scape. Poporul era îngrozit. Nu este de mirare că Dumnezeu, prin Moise, i-a încurajat spunându-le: „Nu vă temeți de nimic, stați pe loc [în încrederea voastră în Domnul] și veți vedea izbăvirea” (Exodul 14:13). Noi nu știm în mod natural să stăm pe loc și să așteptăm intervenția lui Dumnezeu. Vrem să luptăm când, în schimb, ar trebui să-L așteptăm pe Dumnezeu, să tăcem și să înaintăm prin harul și puterea Sa.
În aer se simțea o mare tensiune. Cum avea să reacționeze poporul? Evoluția evenimentelor este remarcabilă: Dumnezeu dă ordinul de înaintare. Stâlpul de nor, reprezentând prezența invizibilă a lui Dumnezeu, trece din față în spatele coloanei, „între tabăra egiptenilor și tabăra lui Israel” (Exodul 14:20). Moise își ridică toiagul. Un vânt dinspre est desparte apa și scoate la iveală uscatul. Poporul Israel mărșăluiește prin coridorul de apă din mare. Egiptenii încearcă să îi urmărească. Dar Domnul derutează armata faraonului și întreaga armată se îneacă, în timp ce israeliții sunt în siguranță de cealaltă parte a Mării Roșii. Astfel au parte de victoria spectaculoasă prin care Dumnezeu i-a salvat.
Egiptul îi reprezintă pe cei care se opun lui Dumnezeu și Îl resping. Egiptenii au fost distruși din două motive: (1) s-au împotrivit cu încăpățânare viului Dumnezeu și (2) au dorit să îi captureze și să îi înrobească pe israeliți. Lăcomia și violența i-au dus la distrugere. Există o diferență uriașă între a-L sluji pe Domnul, care oferă har, libertate și salvare, și a-l sluji pe faraon, care duce la ascultare oarbă, porunci înspăimântătoare, sclavie și, în cele din urmă, la moarte.
Domnul salvează
În centrul cărții Exodul se află propoziția magistrală: „Domnul a izbăvit pe Israel” (Exodul 14:30), care este magnetul, nucleul și resortul teologic al întregii cărți, deoarece totul decurge de aici și curge către aici. Este singura ocazie din Exodul când este folosită această sintagmă. Salvarea a venit de la Domnul. Verbul ebraic cu multiple semnificații teologice yașa‘ înseamnă „a izbăvi”, „a salva”, „a răscumpăra” și apare în numele „Isus” (precum și în numele „Iosua” și „Isaia”, printre altele), care înseamnă „Domnul mântuiește/salvează” (vezi Matei 1:21). Dumnezeu i-a salvat pe toți israeliții, niciunul nu a lipsit, spre deosebire de armata faraonului, din care „niciunul măcar n-a scăpat” (Exodul 14:28); toți au murit în Marea Roșie. Victoria Domnului a fost totală, completă.
Israeliții au reacționat la puternica lor eliberare prin temere față de Domnul și încredere în El (Exodul 14:31). Textul menționează că acest răspuns pozitiv s-a produs când au văzut manifestarea marii puteri a Domnului împotriva egiptenilor. Scopul faraonului și al armatei sale a fost probabil să ucidă mulți israeliți ca o demonstrație a puterii egiptene și să îi înrobească din nou amarnic pe restul dintre ei. Nu acesta a fost finalul însă, datorită intervenției iubitoare și drepte a lui Dumnezeu. Reacția poporului Israel a fost să izbucnească în laude, care au fost exprimate sub forma unei cântări.
Cântarea lui Moise și a Mariei
La finalul apoteotic al minunii exodului, Moise îi îndrumă pe israeliți să-L laude pe Domnul, printr-o poezie splendidă, cu figuri de stil deosebit de expresive (contextul acestei manifestări artistice este explicat în Exodul 15:19). Cântarea lui Moise și cea a Mariei sunt imnuri de biruință și recunoștință. Domnul este prezentat ca un Războinic puternic. Formularea culminantă este „Domnul va împărăți în veac și în veci de veci” (Exodul 15:18) și, pentru că El este Împăratul înălțat și veșnic, Moise declară că El este forța, cântarea, salvarea și Dumnezeul său; așa că Îl va lăuda și înălța (Exodul 15:1,2). Nimeni nu este ca El: El este „minunat în sfințenie, / Bogat în fapte de laudă / Și făcător de minuni” (Exodul 15:11). Moise se adresează Domnului și Îl slăvește: „Prin mărimea măreției Tale, / Tu trântești la pământ pe vrăjmașii Tăi” (Exodul 15:7) și continuă: „Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit / Și ai izbăvit pe poporul acesta, / Iar prin puterea Ta îl îndrepţi / Spre locaşul sfinţeniei Tale” (Exodul 15:13). Acest loc la care se face referire în Exodul 15:17 este numit „sanctuar” (EDCR) și se află „pe muntele moștenirii Tale”. Poemul este un cântec profetic, ce are în vedere templul din Ierusalim.
Cântarea are șapte strofe tematice: (1) versetele 1-3, înălțarea Domnului; (2) versetele 4-5, victoria Domnului împotriva faraonului; (3) versetele 6-7, măreția maiestuoasă a Domnului; (4) versetele 8-10, puterea creatoare și judecata Domnului; (5) versetul 11, unicitatea Domnului; (6) versetele 12-16a, dragostea Domnului și izbăvirea de dușmani, și (7) versetele 16b-18, Domnul este Împăratul și dă odihnă poporului Său în Țara Promisă. În Exodul 15:6,11,16, două sintagme sunt mereu repetate pentru accentuare. Poemul evocă relatarea creației din Geneza 1 și 2 și marchează astfel un nou început pentru poporul lui Dumnezeu, crearea națiunii eliberate Israel.
Maria era considerată profetesă. Scurta ei cântare (Exodul 15:21) repetă multe dintre motivele cântării lui Moise (Exodul 15:1). Dar există un detaliu important care diferă. Maria le îndeamnă în mod special pe toate femeile să cânte (imperativ gramatical) Domnului, acompaniate de tamburine. Inima ei este plină de recunoștință și îi conduce pe alții să exprime aceeași emoție. Cel mai probabil, aceste femei au cântat, de asemenea, întreaga cântare, care a fost prescurtată în relatarea scrisă, primele versuri slujind drept titlu.
Pe marea de sticlă, cei răscumpărați vor cânta cântarea lui Moise și a Mielului (Apocalipsa 15:2-4). Aceste imnuri sunt cântece de eliberare și de victorie și reflectă dragostea, dreptatea și puterea lui Dumnezeu.
Secole mai târziu, în Noul Testament, apostolul Pavel va folosi imaginea trecerii prin apele Mării Roșii ca metaforă pentru botezul lui Israel în Hristos (vezi 1 Corinteni 10:2).
Aplicație
1. Adesea este dificil să te încrezi în Domnul și în promisiunile Sale, mai ales în vremuri periculoase, când ajutorul Său nu este vizibil și nu vine imediat. Ce înseamnă să „stai liniștit” pentru a vedea izbăvirea lui Dumnezeu?
2. Domnul i-a spus lui Moise nu numai să se roage, ci și să meargă înainte. Luptă Dumnezeu pentru noi în toate situațiile vieții? Sau Se așteaptă ca noi să acționăm ca răspuns la îndrumările Sale? Cum știi când să aștepți și când să acționezi?
3. De ce este nevoie foarte des ca Dumnezeu să ne reamintească și să ne încurajeze cu porunca: „Nu vă temeți”? De ce suntem atât de ușor descurajați?
4. Cum a fost Domnul slăvit prin înfrângerea faraonului și a armatei sale? Ce este slava lui Dumnezeu? De unde au știut egiptenii că Domnul Dumnezeu era în mijlocul tuturor calamităților care s-au abătut asupra țării lor?
Studiul 6, 2-8 augusztus
