Tabernaculul
Text de memorat
„Atunci, __ a acoperit __ __şi __ Domnului a umplut cortul. [...] __ Domnului era deasupra cortului __, iar __ era un __ înaintea întregii case a lui Israel, în timpul __ călătoriilor lor” (Exodul 40:34,38).
Principala sarcină a poporului lui Dumnezeu din Vechiul Testament (ca și a noastră de azi) era să trăiască într-o relație strânsă cu Domnul, să I se închine, să Îl slujească și, în același timp, să le prezinte altora o imagine corectă a lui Dumnezeu (Deuteronomul 4:5-8).
În Eden, Adam și Eva s-au ascuns de Dumnezeu pentru că păcatul lor i-a făcut să se teamă de El. Păcătoșenia îi face pe oameni să se teamă în mod natural de Dumnezeu, iar această teamă ne denaturează viziunea asupra caracterului Său. Vestea bună este că Dumnezeu face primul pas pentru a repara relația ruptă. El îl cheamă pe păcătos înapoi la Sine: „Unde ești?” (Geneza 3:9).
Astfel, misiunea noastră principală este de a le prezenta celor din jurul nostru caracterul real al lui Dumnezeu și faptele Sale iubitoare și drepte. Atunci când sunt atrași de Dumnezeu și sunt convinși de dragostea Sa lipsită de egoism pentru ei, oamenii își vor preda Lui viața și vor asculta de ceea ce le spune El să facă, știind că este spre binele lor. Sanctuarul demonstra faptul că Dumnezeu este aproape de oameni și le dezvăluia cele mai mari adevăruri, și anume cum îi salvează El pe cei care vin la El prin credință.
Comentariu EGW
Satana a denaturat caracterul lui Dumnezeu. L-a îmbrăcat cu atributele sale. El L-a reprezentat ca pe o ființă de o severitate inflexibilă. Aruncându-și umbra între oameni și Divinitate, el împiedicase lumea să vadă adevăratul caracter al lui Dumnezeu. Hristos a venit în lumea noastră pentru a îndepărta acea umbră. El a venit să-L reprezinte pe Tatăl. El a spus: „Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl.” S-a rugat ca ucenicii Săi să fie una cu El, așa cum El este una cu Tatăl. Oamenii au declarat că această unitate cu Hristos este o imposibilitate, dar Hristos a făcut-o posibilă, aducându-ne în armonie cu Sine, prin meritele vieții și jertfei Sale. De ce să ne îndoim de dragostea și de puterea lui Dumnezeu? De ce să nu stăm de partea credinței? Căutați voi să vedeți farmecul lui Isus și dragostea cu care vă atrage la Sine? Atunci străduiți-vă să călcați pe urmele Lui! El a venit să-L descopere lumii pe Tatăl și ne-a încredințat lucrarea de a reprezenta dragostea Sa, puritatea, bunătatea și înțelegerea Sa plină de delicatețe față de copiii oamenilor. – “The Love of God,” Signs of the Times, April 15, 1889, par. 6
Gospodarul a ales o bucată de pământ într-un loc pustiu și uscat, a îngrădit terenul, l-a curățat, l-a săpat și a plantat pe el cel mai bun soi de viță-de-vie, așteptându-se la o recoltă bogată. El s-a așteptat ca această parcelă, fiind superioară față de pustia necultivată, să-i facă cinste, arătând rezultatele grijii sale și ale muncii depuse în cultivarea ei. Tot astfel, Dumnezeu a ales în lume un popor care urma să fie educat și instruit de Domnul Hristos. Profetul spune: „Via Domnului oștirilor este casa lui Israel, și bărbații lui Iuda sunt vița pe care o iubea. El se aștepta la judecată și, când colo, iată sânge vărsat! Se aștepta la dreptate și, când colo, iată strigăte de apăsare!” (Isaia 5:7). Dumnezeu i-a dăruit acestui popor mari privilegii, l-a binecuvântat cu îmbelșugare din bogăția bunătății Sale. El a așteptat ca poporul Său să-L onoreze aducând roade. Iudeii trebuiau să dezvăluie principiile Împărăției Sale. Ei trebuiau să reprezinte caracterul lui Dumnezeu în mijlocul unei lumi căzute și nelegiuite.
Ca vie a Domnului, ei trebuiau să aducă niște roade cu totul diferite de roadele națiunilor păgâne. Acele popoare se dedicaseră lucrării nelegiuirii. Violența și crima, lăcomia, opresiunea și practicile cele mai imorale erau îngăduite fără nicio reținere. Roadele acestui pom decăzut erau nedreptatea, degradarea și nenorocirea. Dar roadele aduse de via plantată de Dumnezeu trebuiau să fie într-un contrast distinct.
Națiunea iudaică avea privilegiul de a reprezenta caracterul lui Dumnezeu, așa cum îi fusese descoperit lui Moise. Ca răspuns la rugăciunea lui Moise, „Arată-mi slava Ta”, Domnul i-a făgăduit: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea Mea” (Exodul 33:18,19). „Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: «Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegile, răzvrătirea și păcatul»” (Exodul 34:6,7). Acestea erau roadele pe care le dorea Dumnezeu de la poporul Său. Prin curăția caracterului lor, prin sfințenia vieții lor și prin mila, bunătatea și îndurarea lor, copiii Săi trebuiau să dovedească faptul că „Legea lui Dumnezeu este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmii 19:7). – Parabolele Domnului Hristos, p. 285
Gospodarul a ales o bucată de pământ într-un loc pustiu și uscat, a îngrădit terenul, l-a curățat, l-a săpat și a plantat pe el cel mai bun soi de viță-de-vie, așteptându-se la o recoltă bogată. El s-a așteptat ca această parcelă, fiind superioară față de pustia necultivată, să-i facă cinste, arătând rezultatele grijii sale și ale muncii depuse în cultivarea ei. Tot astfel, Dumnezeu a ales în lume un popor care urma să fie educat și instruit de Domnul Hristos. Profetul spune: „Via Domnului oștirilor este casa lui Israel, și bărbații lui Iuda sunt vița pe care o iubea. El se aștepta la judecată și, când colo, iată sânge vărsat! Se aștepta la dreptate și, când colo, iată strigăte de apăsare!” (Isaia 5:7). Dumnezeu i-a dăruit acestui popor mari privilegii, l-a binecuvântat cu îmbelșugare din bogăția bunătății Sale. El a așteptat ca poporul Său să-L onoreze aducând roade. Iudeii trebuiau să dezvăluie principiile Împărăției Sale. Ei trebuiau să reprezinte caracterul lui Dumnezeu în mijlocul unei lumi căzute și nelegiuite.
Ca vie a Domnului, ei trebuiau să aducă niște roade cu totul diferite de roadele națiunilor păgâne. Acele popoare se dedicaseră lucrării nelegiuirii. Violența și crima, lăcomia, opresiunea și practicile cele mai imorale erau îngăduite fără nicio reținere. Roadele acestui pom decăzut erau nedreptatea, degradarea și nenorocirea. Dar roadele aduse de via plantată de Dumnezeu trebuiau să fie într-un contrast distinct.
Națiunea iudaică avea privilegiul de a reprezenta caracterul lui Dumnezeu, așa cum îi fusese descoperit lui Moise. Ca răspuns la rugăciunea lui Moise, „Arată-mi slava Ta”, Domnul i-a făgăduit: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea Mea” (Exodul 33:18,19). „Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: «Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegile, răzvrătirea și păcatul»” (Exodul 34:6,7). Acestea erau roadele pe care le dorea Dumnezeu de la poporul Său. Prin curăția caracterului lor, prin sfințenia vieții lor și prin mila, bunătatea și îndurarea lor, copiii Săi trebuiau să dovedească faptul că „Legea lui Dumnezeu este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmii 19:7). – Parabolele Domnului Hristos, p. 285
Oricât de mult ar susține, în mod fals, cei care se opun Sabatului în ziua a șaptea că acesta a fost doar pentru evrei (ziua a șaptea a fost pusă deoparte și sfințită în Eden [Geneza 2:1-3]) sau că evreii au auzit prima dată despre el la Sinai (evreii țineau Sabatul dinainte de Sinai [Exodul 16:22-29]), nu există nicio îndoială că Sabatul a făcut parte din viața poporului evreu de la bun început.
1. Ce adevăr i-a fost repetat poporului, în Exodul 35:1-3, în contextul construirii sanctuarului?
Sabatul și mesajul său au fost, sunt și vor fi întotdeauna legate de Dumnezeu – cine este El și care sunt faptele Sale mărețe. Sabatul ne reamintește de actele Sale creatoare și salvatoare și ne concentrează atenția asupra lui Dumnezeu, care dorește să locuiască cu poporul Său. În acest fel, Sabatul și sanctuarul indică aceeași direcție: prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Sabatul bisericii din Vechiul Testament transmite un mesaj multiplu. Esența poate fi rezumată în cinci idei esențiale:
(1) Dumnezeu este Creatorul, iar Biblia se deschide cu această proclamație copleșitoare și fundamentală (Geneza 1:1). Sabatul este memorialul viu al creației lui Dumnezeu (Geneza 2:2,3; Exodul 20:8-11). Din acest adevăr – Dumnezeu în calitate de Creator al nostru – decurg toate celelalte adevăruri biblice.
(2) Mesia va veni, iar această speranță se concentrează în jurul promisiunii lui Dumnezeu privind Sămânța, care avea să învingă șarpele (Satana) și să aducă biruința asupra răului.
(3) Dumnezeu Își va instaura împărăția, iar Sabatul este pregustarea ei.
(4) Mântuirea vine de la Domnul, iar copiii lui Dumnezeu dau mărturie că Dumnezeu este Mântuitorul și Răscumpărătorul lor și că mântuirea vine ca rezultat al harului Său și numai al harului Său.
(5) Dumnezeu este judecătorul suprem al tuturor oamenilor. Cei care Îl sfidează și Îl neagă în mod constant nu vor avea niciun viitor, dar El le oferă viața veșnică fără plată celor care Îl urmează.
Evreii au o vorbă: Poporul Israel nu a păzit atât de mult Sabatul pe cât Sabatul l-a păzit pe Israel. Deși noi, ca adventiști, probabil că nu ne-am exprima așa, ce rol important are Sabatul în viața familiei noastre bisericești?
Comentariu EGW
„Importanţa Sabatului, ca monument comemorativ al creaţiunii, constă în faptul că el aminteşte mereu adevăratul motiv pentru care închinarea I se cuvine lui Dumnezeu” – pentru că El este Creatorul, iar noi suntem fiinţele create de El. „De aceea, Sabatul constituie fundamentul închinării la Dumnezeu, deoarece ne învaţă acest mare adevăr în modul cel mai impresionant şi nicio altă instituţie nu face lucrul acesta. Adevărata bază a închinării la Dumnezeu, nu numai în ziua a şaptea, ci a închinării în general, o constituie deosebirea dintre Creator şi fiinţele create. Acest mare fapt nu-şi poate pierde niciodată valoarea şi nu trebuie uitat niciodată” (J.N. Andrews, History of the Sabbath, cap. 27). Dumnezeu a instituit Sabatul în Eden cu scopul de a păstra acest adevăr în atenţia oamenilor pentru totdeauna. Atâta timp cât calitatea Sa de Creator al nostru continuă să fie motivul pentru care ne închinăm Lui, Sabatul va continua să fie un semn şi un monument comemorativ al acestui adevăr. Dacă Sabatul ar fi fost păzit la nivel global, gândurile şi sentimentele omului ar fi fost îndreptate către Creator ca obiect al adorării şi închinării şi n-ar fi existat niciodată vreun idolatru, ateu sau necredincios. Păzirea Sabatului este un semn al loialităţii faţă de adevăratul Dumnezeu, care „a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor”. Rezultă că mesajul prin care li se porunceşte oamenilor să I se închine lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui le cere, de fapt, să păzească porunca a patra. – Tragedia veacurilor, p. 437, 438
Când Domnul l-a eliberat pe poporul Său, Israel, din Egipt şi i-a încredinţat Legea Sa, l-a învăţat că, prin păzirea Sabatului, se va deosebi de popoarele idolatre. Aceasta făcea deosebirea între cei care recunoşteau suveranitatea lui Dumnezeu şi cei care refuzau să-L accepte ca fiind Creatorul şi Împăratul lor. „Acesta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic”, a spus Domnul. „Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat” (Exodul 31:17,16).
Aşa cum a fost semnul care îl deosebea pe Israel când a ieşit din Egipt ca să intre în Canaanul pământesc, Sabatul este şi astăzi semnul care îl deosebeşte pe poporul lui Dumnezeu care iese din lume ca să intre în odihna cerească. Sabatul este un semn al relaţiei care există între Dumnezeu şi cei ce sunt poporul Său, un semn că ei onorează Legea Sa. Sabatul face deosebirea între cei care Îi sunt supuşi credincioşi lui Dumnezeu şi cei care calcă Legea Sa.
Din stâlpul de nor, Hristos a declarat cu privire la Sabat: „Să nu care cumva să nu ţineţi Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc” (Exodul 31:13). Sabatul dat lumii ca un semn că Dumnezeu este Creatorul este și semnul că El este şi Cel care sfinţeşte. Puterea care a creat toate lucrurile este şi puterea care re-creează sufletul după asemănarea Sa. Pentru cei care păzesc Sabatul ca zi sfântă, el este semnul sfinţirii. Adevărata sfinţire este armonie cu Dumnezeu, înseamnă a fi una cu El în caracter. Ea este primită prin ascultare de acele principii care sunt oglindirea caracterului Său, iar Sabatul este semnul adevăratei ascultări. Cel care ascultă din inimă de porunca a patra va asculta de întreaga Lege. El este sfinţit prin ascultare. – Mărturii, vol. 6, p. 349, 350
Când Domnul l-a eliberat pe poporul Său, Israel, din Egipt şi i-a încredinţat Legea Sa, l-a învăţat că, prin păzirea Sabatului, se va deosebi de popoarele idolatre. Aceasta făcea deosebirea între cei care recunoşteau suveranitatea lui Dumnezeu şi cei care refuzau să-L accepte ca fiind Creatorul şi Împăratul lor. „Acesta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic”, a spus Domnul. „Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat” (Exodul 31:17,16).
Aşa cum a fost semnul care îl deosebea pe Israel când a ieşit din Egipt ca să intre în Canaanul pământesc, Sabatul este şi astăzi semnul care îl deosebeşte pe poporul lui Dumnezeu care iese din lume ca să intre în odihna cerească. Sabatul este un semn al relaţiei care există între Dumnezeu şi cei ce sunt poporul Său, un semn că ei onorează Legea Sa. Sabatul face deosebirea între cei care Îi sunt supuşi credincioşi lui Dumnezeu şi cei care calcă Legea Sa.
Din stâlpul de nor, Hristos a declarat cu privire la Sabat: „Să nu care cumva să nu ţineţi Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc” (Exodul 31:13). Sabatul dat lumii ca un semn că Dumnezeu este Creatorul este și semnul că El este şi Cel care sfinţeşte. Puterea care a creat toate lucrurile este şi puterea care re-creează sufletul după asemănarea Sa. Pentru cei care păzesc Sabatul ca zi sfântă, el este semnul sfinţirii. Adevărata sfinţire este armonie cu Dumnezeu, înseamnă a fi una cu El în caracter. Ea este primită prin ascultare de acele principii care sunt oglindirea caracterului Său, iar Sabatul este semnul adevăratei ascultări. Cel care ascultă din inimă de porunca a patra va asculta de întreaga Lege. El este sfinţit prin ascultare. – Mărturii, vol. 6, p. 349, 350
2. Ce lecții importante pentru zilele noastre găsim în Exodul 35:4 – 36:7?
Pentru construirea cortului a fost nevoie de o mulțime de materiale prețioase, iar acest lucru s-a realizat prin donații generoase din partea celor din poporul lui Dumnezeu, care au dăruit din adâncul inimii, de bunăvoie și cu bucurie. Aceștia au oferit aur, argint, bronz, in subțire, pietre prețioase, țesături unice, lemn de salcâm, ulei de măsline, mirodenii și multe alte articole necesare. Oamenii și-au donat, de asemenea, munca, deoarece multe obiecte speciale trebuiau realizate prin munca lor artistică și sârguincioasă pentru cort sau mobilierul acestuia. De asemenea, croitorii trebuiau să realizeze veșminte pentru preoții care urmau să slujească în cort și pentru marele-preot, ale cărui veșminte foarte elaborate includeau un pieptar și o mitră.
Dumnezeu îi binecuvântase din belșug pe israeliți prin darurile pe care li le dăduseră egiptenii la plecarea lor din Egipt. Acum aveau ocazia să aducă daruri de recunoștință pentru cum îi condusese Dumnezeu cu îndurare și putere, iar inimile lor au fost îndemnate să realizeze această lucrare spre gloria Sa. Poporul dăruia cu atâta bucurie și generozitate încât i s-a spus lui Moise: „Poporul aduce mult mai mult decât trebuie” (Exodul 36:5). Astfel, Moise a fost nevoit să oprească donarea.
Prin călăuzirea Duhului Sfânt, Dumnezeu a făcut în stare poporul să construiască tabernaculul cu acuratețe. Bețaleel, Oholiab și alții au fost „umplu[ți] cu Duhul lui Dumnezeu” (Exodul 35:31), ceea ce înseamnă că au fost înzestrați cu abilități, înțelepciune și iscusință artistică pentru a executa perfect toată lucrarea. Era un proiect enorm și trebuia să fie creat exact după modelul pe care Dumnezeu i-l arătase lui Moise.
Este relevant faptul că darul Duhului Sfânt era legat de diferitele abilități și aptitudini ale oamenilor, care trebuiau să fie folosite la construirea cortului. Umplerea cu Duhul Sfânt nu este un proces magic și nu înseamnă că în oameni există forțe spirituale speciale. Pentru a înainta cauza lui Dumnezeu și pentru a-Și îndeplini misiunea, Dumnezeu le dă putere credincioșilor Săi să Îi îndeplinească obiectivele și să facă lucrul acesta bine.
Ce daruri spirituale ai primit atunci când ai fost umplut cu Duhul Sfânt? Nu uita că darurile spirituale pot să se dezvolte numai atunci când cultivi roadele Duhului în viața ta (Galateni 5:22,23)!
Cei care sunt fii ai lui Dumnezeu Îl vor reprezenta pe Hristos în caracter. Lucrările lor vor fi înmiresmate de duioșia infinită, compasiunea, iubirea și puritatea Fiului lui Dumnezeu. Și, cu cât mintea și trupul sunt mai predate Duhului Sfânt, cu atât mai plăcut va fi parfumul jertfei noastre.
Dacă spiritul de lepădare de sine și de sacrificiu de sine ar umple inimile tuturor celor care pretind că sunt copii ai lui Dumnezeu, fiecare L-ar reprezenta pe Isus în lume. Din cauza egoismului pretinșilor Săi urmași, Evanghelia lui Hristos este atât de mult lipsită de puterea ei. Dacă inimile noastre ar fi eliberate de orice egoism, apa vieții, care se revarsă din Hristos spre lume – darul neprihănirii și al nemuririi, adus la lumină prin Evanghelie – ar fi împărtășită celor care sunt gata să piară. Prin devotamentul nostru altruist, alte suflete ar fi câștigate pentru Hristos.
Dumnezeu a rânduit ca bărbații, femeile și copiii să fie educați prin Cuvântul Său pentru a deveni colaboratori cu Hristos în marea lucrare de a răspândi darurile Sale în lume. Dar cei care fac această lucrare trebuie să fie ca Hristos. Ei trebuie să poarte chipul Său și să trăiască o viață curată și altruistă ca El. Sunt prea mulți aceia prin care întruparea și lucrarea Fiului lui Dumnezeu nu sunt înțelese decât vag. El era Maiestatea cerului, Regele slavei, totuși, „măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi”. El nu a făcut nimic pentru a-I fi Lui bine, ci Și-a dat cu bucurie viața pentru a răscumpăra lumea. A mers din loc în loc făcând bine, și asta trebuie să facem și noi dacă vrem să fim împreună-lucrători cu El. Egoismul, propria plăcere și slujirea de sine nu-și pot găsi loc în viața unui creștin adevărat.
Viața lui Hristos este un exemplu de ceea ce poate face un creștin cu puterile date lui de Dumnezeu. Nu te descuraja pentru că darul tău nu este atât de mare ca al altuia. Dă cu bucurie ce ai și Dumnezeu îți va binecuvânta eforturile. Pe măsură ce te apropii de coasta sângerândă a lui Hristos, vei fi impulsionat de Duhul Său, iar inima ta va răspunde chemării Lui. Vei lucra așa cum a lucrat El, manifestând spiritul Său iubitor și altruist. Credința ta va fi puternică, lucrând prin iubire și purificându-ți sufletul. Întărit de puterea de sus, vei fi capabil să îndeplinești cerințele Domnului, dedicându-te hotărât îndeplinirii unor lucrări dificile și făcând fapte de sacrificiu de sine din iubire pentru El. – “The Right Use of God’s Gifts,” Advent Review and Sabbath Herald, November 24, 1896, par. 15–18
Dacă spiritul de lepădare de sine și de sacrificiu de sine ar umple inimile tuturor celor care pretind că sunt copii ai lui Dumnezeu, fiecare L-ar reprezenta pe Isus în lume. Din cauza egoismului pretinșilor Săi urmași, Evanghelia lui Hristos este atât de mult lipsită de puterea ei. Dacă inimile noastre ar fi eliberate de orice egoism, apa vieții, care se revarsă din Hristos spre lume – darul neprihănirii și al nemuririi, adus la lumină prin Evanghelie – ar fi împărtășită celor care sunt gata să piară. Prin devotamentul nostru altruist, alte suflete ar fi câștigate pentru Hristos.
Dumnezeu a rânduit ca bărbații, femeile și copiii să fie educați prin Cuvântul Său pentru a deveni colaboratori cu Hristos în marea lucrare de a răspândi darurile Sale în lume. Dar cei care fac această lucrare trebuie să fie ca Hristos. Ei trebuie să poarte chipul Său și să trăiască o viață curată și altruistă ca El. Sunt prea mulți aceia prin care întruparea și lucrarea Fiului lui Dumnezeu nu sunt înțelese decât vag. El era Maiestatea cerului, Regele slavei, totuși, „măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi”. El nu a făcut nimic pentru a-I fi Lui bine, ci Și-a dat cu bucurie viața pentru a răscumpăra lumea. A mers din loc în loc făcând bine, și asta trebuie să facem și noi dacă vrem să fim împreună-lucrători cu El. Egoismul, propria plăcere și slujirea de sine nu-și pot găsi loc în viața unui creștin adevărat.
Viața lui Hristos este un exemplu de ceea ce poate face un creștin cu puterile date lui de Dumnezeu. Nu te descuraja pentru că darul tău nu este atât de mare ca al altuia. Dă cu bucurie ce ai și Dumnezeu îți va binecuvânta eforturile. Pe măsură ce te apropii de coasta sângerândă a lui Hristos, vei fi impulsionat de Duhul Său, iar inima ta va răspunde chemării Lui. Vei lucra așa cum a lucrat El, manifestând spiritul Său iubitor și altruist. Credința ta va fi puternică, lucrând prin iubire și purificându-ți sufletul. Întărit de puterea de sus, vei fi capabil să îndeplinești cerințele Domnului, dedicându-te hotărât îndeplinirii unor lucrări dificile și făcând fapte de sacrificiu de sine din iubire pentru El. – “The Right Use of God’s Gifts,” Advent Review and Sabbath Herald, November 24, 1896, par. 15–18
3. De ce crezi că au fost date instrucțiuni atât de explicite în Exodul 36:8 – 39:31? Ce ne învață acest lucru despre cum Îi pasă lui Dumnezeu de fiecare detaliu?
Moise a construit cu grijă cortul, iar instrucțiunile pe care le-a primit pe muntele Sinai au fost atent respectate. Textul biblic enumeră: (1) cortul cu diferitele sale țesături, perdele și părți (Exodul 36:8-38); (2) chivotul (Exodul 37:1-9); (3) masa pentru punerea înainte a pâinilor (Exodul 37:10-16); (4) sfeșnicul (Exodul 37:17-24); (5) altarul tămâierii (Exodul 37:25-29); (6) altarul pentru arderile-de-tot (Exodul 38:1-7); (7) ligheanul pentru spălare (Exodul 38:8); (8) curtea (Exodul 38:9-20) și (9) materialul folosit pentru cort (Exodul 38:21-31). Exodul 39 continuă cu descrierea efodului, a pieptarului și a altor veșminte preoțești.
Serviciile din tabernacul erau ilustrații ale Evangheliei, demonstrând întregul plan de răscumpărare al lui Dumnezeu. Diferitele ceremonii descriau: (1) modul în care Dumnezeu urăște și gestionează păcatul, (2) modul în care îi salvează pe oamenii pocăiți, (3) care este soarta celor răi și (4) modul în care El va asigura un viitor glorios în care răul nu va mai exista. În timpul anului, în sanctuar se desfășurau două slujbe diferite, dar strâns legate între ele: cea zilnică și cea anuală. Această slujire în două etape ilustra modul în care Dumnezeu tratează păcatul și îi mântuiește pe păcătoși. Prin serviciile zilnice din sanctuar, Dumnezeu îi asigura pe cei care se pocăiau că le iartă păcatele și le oferă mântuirea prin har. Pentru a primi acest dar al mântuirii, trebuia adusă o jertfă, iar aceste jertfe arătau spre moartea lui Mesia, al cărui sânge „ne curățește de orice păcat” (1 Ioan 1:7). Mărturisirea păcatului și acceptarea hainei neprihănirii lui Hristos erau în centrul acestui dar (Psalmii 32:1,2). În acest fel, păcătosul pocăit era asigurat de iertare și se putea bucura de mântuire.
Serviciul anual, îndeplinit în Ziua Ispășirii, demonstra modul în care Dumnezeu șterge păcatul, rezolvă problema păcatului și asigură un viitor fără păcat (Leviticul 16; Ioan 1:29). În prezent, slujirea lui Hristos în două etape în sanctuarul ceresc este o altă expresie a lucrării lui Dumnezeu pentru noi (Evrei 7:25) și va aduce soluția finală la problema răului (Daniel 7:13,14,22,27; Daniel 8:14; Apocalipsa 21:4). Sanctuarul era un loc de închinare la Dumnezeu, de laudă și de mulțumire la adresa Lui. Închinarea are ca scop menținerea relației cu Dumnezeu, care îi invită pe credincioși la acea părtășie.
Pentru construirea sanctuarului erau necesare pregătiri mari și costisitoare: se cerea o mare cantitate din cel mai prețios și mai scump metal; cu toate acestea, Dumnezeu a acceptat numai daruri de bunăvoie. „Să-l primiți pentru Mine [darul] de la orice om care-l va da cu tragere de inimă”, a fost porunca divină repetată de Moise adunării poporului. Consacrarea deplină lui Dumnezeu și un spirit de sacrificiu au fost primele cerințe în lucrarea de pregătire a unui locaș pentru Cel Preaînalt.
Tot poporul a răspuns cu o inimă și un suflet. „Toți cei cu tragere de inimă și bunăvoință au venit și au adus un prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru toată slujba lui și pentru veșmintele sfinte. Au venit îndată bărbații și femeile, toți cei cu tragere de inimă, și au adus belciuge de nas, inele, cercei, brățări, salbe și tot felul de lucruri de aur; fiecare a adus prinosul de aur pe care-l închinase Domnului. – Patriarhi și profeți, p. 343, 344
Cortul întâlnirii a fost astfel construit încât să se poată desface în bucăți și să fie transportat de israeliți în toate peregrinările lor. Era deci mic, neavând mai mult de șaptesprezece metri lungime și aproape șase metri în lățime și înălțime. Totuși era o construcție măreață. Lemnul folosit pentru construcție și pentru mobilier era de salcâm, care era cel mai puțin supus stricăciunii dintre toate celelalte care se puteau găsi la Sinai. Pereții erau făcuți din scânduri drepte, fixate pe niște picioare de argint cu ajutorul unor stâlpi și al unor drugi; toate erau acoperite cu aur, dând construcției înfățișarea de aur masiv. Acoperișul era format din patru straturi de covoare: primul, partea dinăuntru, era de „in subțire, răsucit și din albastru, purpuriu și cărămiziu”, cu „heruvimi lucrați cu măiestrie” (Exodul 26:1); celelalte trei straturi, unul din păr de capră, altul din piei de berbec vopsite în roșu, iar altul din piei de vițel de mare, erau aranjate astfel încât să ofere o protecție perfectă.
Clădirea era împărțită în două încăperi, printr-o perdea bogată și frumos lucrată, prinsă de stâlpi îmbrăcați în aur, iar o perdea asemănătoare închidea intrarea în prima încăpere. …
În prima despărțitură, sau Locul Sfânt, se aflau masa punerii înainte a pâinilor, sfeșnicul, sau suportul candelelor, și altarul tămâierii. Masa punerii înainte a pâinilor se afla la nord. … Pe ea, preoții trebuiau să așeze în fiecare Sabat douăsprezece pâini, aranjate în două șiruri și stropite cu tămâie. … La sud se afla sfeșnicul cu șapte brațe, cu cele șapte candele ale lui. Brațele lui erau împodobite cu flori frumos lucrate, care înfățișau crini, totul fiind făcut dintr-o singură bucată de aur masiv. … Chiar înaintea perdelei care despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor și în imediata apropiere a prezenței lui Dumnezeu se afla altarul de aur al tămâierii. … Focul de pe acest altar a fost aprins de Dumnezeu Însuși și era îngrijit și păstrat cu sfințenie. …
Dincolo de perdeaua dinăuntru se afla Sfânta Sfintelor, unde era concentrat serviciul simbolic al ispășirii și al mijlocirii și care constituia punctul de legătură dintre cer și pământ. În această încăpere se afla chivotul, o ladă din lemn de salcâm, poleită pe dinăuntru și pe dinafară cu aur și având un chenar, ca o coroană, în partea de sus. A fost făcut ca să păstreze în el tablele de piatră pe care Dumnezeu personal scrisese Cele Zece Porunci. De aceea, era numit chivotul testamentului lui Dumnezeu, sau chivotul legământului, deoarece Cele Zece Porunci stăteau la baza legământului făcut între Dumnezeu și Israel. –Patriarhi și profeți, p. 347, 348
Tot poporul a răspuns cu o inimă și un suflet. „Toți cei cu tragere de inimă și bunăvoință au venit și au adus un prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru toată slujba lui și pentru veșmintele sfinte. Au venit îndată bărbații și femeile, toți cei cu tragere de inimă, și au adus belciuge de nas, inele, cercei, brățări, salbe și tot felul de lucruri de aur; fiecare a adus prinosul de aur pe care-l închinase Domnului. – Patriarhi și profeți, p. 343, 344
Cortul întâlnirii a fost astfel construit încât să se poată desface în bucăți și să fie transportat de israeliți în toate peregrinările lor. Era deci mic, neavând mai mult de șaptesprezece metri lungime și aproape șase metri în lățime și înălțime. Totuși era o construcție măreață. Lemnul folosit pentru construcție și pentru mobilier era de salcâm, care era cel mai puțin supus stricăciunii dintre toate celelalte care se puteau găsi la Sinai. Pereții erau făcuți din scânduri drepte, fixate pe niște picioare de argint cu ajutorul unor stâlpi și al unor drugi; toate erau acoperite cu aur, dând construcției înfățișarea de aur masiv. Acoperișul era format din patru straturi de covoare: primul, partea dinăuntru, era de „in subțire, răsucit și din albastru, purpuriu și cărămiziu”, cu „heruvimi lucrați cu măiestrie” (Exodul 26:1); celelalte trei straturi, unul din păr de capră, altul din piei de berbec vopsite în roșu, iar altul din piei de vițel de mare, erau aranjate astfel încât să ofere o protecție perfectă.
Clădirea era împărțită în două încăperi, printr-o perdea bogată și frumos lucrată, prinsă de stâlpi îmbrăcați în aur, iar o perdea asemănătoare închidea intrarea în prima încăpere. …
În prima despărțitură, sau Locul Sfânt, se aflau masa punerii înainte a pâinilor, sfeșnicul, sau suportul candelelor, și altarul tămâierii. Masa punerii înainte a pâinilor se afla la nord. … Pe ea, preoții trebuiau să așeze în fiecare Sabat douăsprezece pâini, aranjate în două șiruri și stropite cu tămâie. … La sud se afla sfeșnicul cu șapte brațe, cu cele șapte candele ale lui. Brațele lui erau împodobite cu flori frumos lucrate, care înfățișau crini, totul fiind făcut dintr-o singură bucată de aur masiv. … Chiar înaintea perdelei care despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor și în imediata apropiere a prezenței lui Dumnezeu se afla altarul de aur al tămâierii. … Focul de pe acest altar a fost aprins de Dumnezeu Însuși și era îngrijit și păstrat cu sfințenie. …
Dincolo de perdeaua dinăuntru se afla Sfânta Sfintelor, unde era concentrat serviciul simbolic al ispășirii și al mijlocirii și care constituia punctul de legătură dintre cer și pământ. În această încăpere se afla chivotul, o ladă din lemn de salcâm, poleită pe dinăuntru și pe dinafară cu aur și având un chenar, ca o coroană, în partea de sus. A fost făcut ca să păstreze în el tablele de piatră pe care Dumnezeu personal scrisese Cele Zece Porunci. De aceea, era numit chivotul testamentului lui Dumnezeu, sau chivotul legământului, deoarece Cele Zece Porunci stăteau la baza legământului făcut între Dumnezeu și Israel. –Patriarhi și profeți, p. 347, 348
4. Studiază Exodul 40:1-38. Cum și-au dat seama israeliții de prezența lui Dumnezeu?
Ultimul capitol din Exodul (40) descrie consacrarea cortului/tabernaculului și darul Decalogului. Consacrarea cortului a fost evenimentul culminant al poporului Israel la Sinai. Slava lui Dumnezeu este sfințenia Sa, caracterul Său și prezența Sa iubitoare, care este bunătatea însăși (Exodul 3:5; 33:18,19, NTR). Prezența Domnului a umplut cortul și era vizibilă ca un nor, slava Șechina. Cartea Exodul se încheie cu accentul pus pe prezența călăuzitoare a lui Dumnezeu, în norul Domnului ziua și în norul de foc noaptea. Într-un mod foarte real și puternic, poporul evreu avea să experimenteze nu doar realitatea lui Dumnezeu, ci și prezența Lui apropiată și continuă în timp ce îl conducea.
Moise a ridicat cortul în prima zi a primei luni din anul al doilea (Exodul 40:2,17). De asemenea, el a consacrat totul – inclusiv pe Aaron și pe fiii săi pentru preoție (Exodul 40:9,13-15) – cu untdelemnul pentru ungere. A trecut prin Locul Preasfânt, prin Locul Sfânt și prin curte, consacrând totul Domnului. Prin acest proces, el a inaugurat slujbele pentru întregul sanctuar (vezi și Numeri 7:1). Doar în timpul inaugurării cortului a putut Moise să intre în Locul Preasfânt; ulterior, doar marele-preot putea să slujească acolo în fiecare an în Ziua Ispășirii (Leviticul 16:2,17).
În trei ocazii afirmă textul biblic că o anume lucrare a fost terminată: (1) la sfârșitul săptămânii creației, Dumnezeu subliniază finalizarea lucrărilor Sale creatoare (Geneza 2:1-3); (2) la finalizarea cortului, textul biblic declară: „Astfel a isprăvit Moise lucrarea” (Exodul 40:33) și (3) acest lucru este exprimat și atunci când Solomon a terminat lucrările la templu (1 Împărați 7:51). Această legătură între creație și sanctuarul lui Israel indică dimensiunea cosmică, ziua în care Domnul va locui cu cei răscumpărați pe Noul Pământ în Noul Ierusalim, care este „cortul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 21:2,3; compară cu 22:1-4).
Când Dumnezeu a umplut cortul cu prezența Sa (Exodul 40:34) s-a atins punctul culminant al evenimentelor începute cu nașterea lui Moise și continuate cu înfrângerea zeilor egipteni în timpul celor zece plăgi, cu ieșirea din Egipt, cu înfrângerea armatei egiptene și, în final, cu revelația lui Dumnezeu pe muntele Sinai.
Care sunt modalitățile prin care, chiar și acum, poți simți prezența lui Dumnezeu? De ce este important să o simți?
Comentariu EGW
Niciun limbaj omenesc nu poate descrie slava scenei dinăuntrul sanctuarului – pereții îmbrăcați în aur, reflectând lumina de la sfeșnicul de aur, scânteierile vii ale perdelelor cu broderii bogate, cu îngerii lor strălucitori, masa și altarul tămâierii, în măreția aurului strălucitor și, dincolo de cea de-a doua perdea, chivotul cel sfânt, cu heruvimii lui plini de mister, iar deasupra lui, Șechina cea sfântă, manifestarea vizibilă a prezenței lui Iehova. Dar toate acestea erau numai o slabă reflectare a măririi Templului lui Dumnezeu din cer, marele centru al lucrării pentru mântuirea omului.
A fost nevoie de aproape jumătate de an pentru construirea tabernaculului, a Sfântului Locaș. Când a fost terminat, Moise a cercetat toată lucrarea constructorilor, comparând-o cu modelul care îi fusese arătat pe munte și cu dispozițiile pe care le primise din partea lui Dumnezeu. „Moise a cercetat toate lucrările și, iată, le făcuseră cum poruncise Domnul, așa le făcuseră. Și Moise i-a binecuvântat” (Exodul 39:43). Cu un viu interes, mulțimile lui Israel s-au adunat împrejur ca să privească la construcția cea sfântă. În timp ce contemplau scena cu o satisfacție plină de respect, stâlpul de nor plutea deasupra sanctuarului și, coborând, l-a învăluit. „Și slava Domnului a umplut cortul” (Exodul 40: 34). Avea loc o descoperire a măririi divine și, pentru un timp, nici chiar Moise nu a putut intra. Cu o profundă emoție, oamenii au privit semnul care arăta că lucrarea mâinilor lor era primită. N-a avut loc o demonstrare zgomotoasă a bucuriei. O teamă sfântă îi stăpânea pe toți. Dar bucuria inimilor lor se revărsa în lacrimi de bucurie și, în taină, ei șopteau cuvinte fierbinți de mulțumire pentru că Dumnezeu a binevoit să locuiască împreună cu ei. – Patriarhi și profeți, p. 349
După ce construirea cortului a fost terminată, „norul a acoperit cortul întâlnirii şi slava Domnului a umplut cortul. Moise nu putea să intre în cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui şi slava Domnului umplea cortul. Cât au ţinut călătoriile lor, copiii lui Israel porneau numai când se ridica norul de deasupra cortului. Şi, când nu se ridica norul, nu porneau, până ce nu se ridica. Norul Domnului era deasupra cortului ziua, iar noaptea, era un foc înaintea întregii case a lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor.” Tabernaculul era construit astfel încât să poată fi desfăcut în bucăți și purtat cu ei în toate călătoriile lor. – Spiritual Gifts, vol. 4a, p. 10
Lumina a fost întotdeauna un simbol al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. La început, Cuvântul creator a făcut ca lumina să lumineze în întuneric. Lumina a fost ascunsă în stâlpul de nor ziua, iar noaptea, în stâlpul de foc, călăuzind marile oştiri ale lui Israel. Lumina a strălucit cu o măreţie înfricoşătoare în jurul Domnului, pe muntele Sinai. Lumina se odihnea deasupra capacului chivotului din sanctuar. Lumina a umplut Templul lui Solomon, la inaugurare. Lumina a strălucit pe dealurile Betleemului, când îngerii au adus solia mântuirii la păstorii care vegheau. – Hristos, Lumina lumii, p. 464
A fost nevoie de aproape jumătate de an pentru construirea tabernaculului, a Sfântului Locaș. Când a fost terminat, Moise a cercetat toată lucrarea constructorilor, comparând-o cu modelul care îi fusese arătat pe munte și cu dispozițiile pe care le primise din partea lui Dumnezeu. „Moise a cercetat toate lucrările și, iată, le făcuseră cum poruncise Domnul, așa le făcuseră. Și Moise i-a binecuvântat” (Exodul 39:43). Cu un viu interes, mulțimile lui Israel s-au adunat împrejur ca să privească la construcția cea sfântă. În timp ce contemplau scena cu o satisfacție plină de respect, stâlpul de nor plutea deasupra sanctuarului și, coborând, l-a învăluit. „Și slava Domnului a umplut cortul” (Exodul 40: 34). Avea loc o descoperire a măririi divine și, pentru un timp, nici chiar Moise nu a putut intra. Cu o profundă emoție, oamenii au privit semnul care arăta că lucrarea mâinilor lor era primită. N-a avut loc o demonstrare zgomotoasă a bucuriei. O teamă sfântă îi stăpânea pe toți. Dar bucuria inimilor lor se revărsa în lacrimi de bucurie și, în taină, ei șopteau cuvinte fierbinți de mulțumire pentru că Dumnezeu a binevoit să locuiască împreună cu ei. – Patriarhi și profeți, p. 349
După ce construirea cortului a fost terminată, „norul a acoperit cortul întâlnirii şi slava Domnului a umplut cortul. Moise nu putea să intre în cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui şi slava Domnului umplea cortul. Cât au ţinut călătoriile lor, copiii lui Israel porneau numai când se ridica norul de deasupra cortului. Şi, când nu se ridica norul, nu porneau, până ce nu se ridica. Norul Domnului era deasupra cortului ziua, iar noaptea, era un foc înaintea întregii case a lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor.” Tabernaculul era construit astfel încât să poată fi desfăcut în bucăți și purtat cu ei în toate călătoriile lor. – Spiritual Gifts, vol. 4a, p. 10
Lumina a fost întotdeauna un simbol al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. La început, Cuvântul creator a făcut ca lumina să lumineze în întuneric. Lumina a fost ascunsă în stâlpul de nor ziua, iar noaptea, în stâlpul de foc, călăuzind marile oştiri ale lui Israel. Lumina a strălucit cu o măreţie înfricoşătoare în jurul Domnului, pe muntele Sinai. Lumina se odihnea deasupra capacului chivotului din sanctuar. Lumina a umplut Templul lui Solomon, la inaugurare. Lumina a strălucit pe dealurile Betleemului, când îngerii au adus solia mântuirii la păstorii care vegheau. – Hristos, Lumina lumii, p. 464
5. Cum este comparată întruparea lui Hristos cu cortul, în Ioan 1:14?
Întruparea Domnului Isus este deopotrivă un mister și o știință exclusivă pe care cei răscumpărați o vor studia de-a lungul eternității. Apostolul Ioan afirmă că Hristos, luând asupra Sa trupul nostru, a arătat că locuiește cu noi într-un mod tangibil. Isus aici, în carne și oase, seamănă cu Dumnezeul Vechiului Testament, care a locuit cu israeliții în cortul de la Sinai și în pustiu, în timp ce călătoreau spre Țara Promisă.
În timpul întrupării Sale, Domnul Isus a trăit în mijlocul oamenilor. Ce concesie inimaginabilă! Dumnezeul etern coboară la noi, ca unul dintre noi, pentru a ne asigura că El este cu adevărat „Emanuel, Dumnezeu cu noi”.
În Matei 18:20, Isus a spus că, acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Său, va fi și El în mijlocul lor. Hristos este cu poporul Său prin prezența Duhului Sfânt. El îi invită pe urmașii Săi să fie în relație strânsă cu El: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20).
6. Ce ni se prezintă în Apocalipsa 21:1-3?
Noul Ierusalim se va coborî din cer pe pământ, iar Ioan declară: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:3). Nu există niciun templu în Noul Ierusalim (Apocalipsa 21:22), deoarece întreaga cetate este templul, sanctuarul lui Dumnezeu. Lungimea, lățimea și înălțimea orașului sunt egale (Apocalipsa 21:16), așa cum era și Locul Preasfânt din sanctuar, care avea formă de cub, adică avea toate laturile egale. Pentru eternitate, într-o lume fără păcat, moarte sau suferință, vom locui în prezența imediată a Dumnezeului nostru.
Privind la ceea ce ni s-a promis prin Domnul Isus, cum putem învăța să rezistăm până la sfârșit?
Comentariu EGW
Acum aproape două mii de ani, o voce cu o semnificaţie tainică s-a auzit în cer, de la tronul lui Dumnezeu: „Iată-Mă că vin.” „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup… Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:5-7). În aceste cuvinte, se anunţa împlinirea planului care fusese ascuns din veacuri veşnice. Hristos era gata să vină în lumea noastră şi să Se întrupeze. El zicea: „Tu Mi-ai pregătit un trup.” Dacă S-ar fi arătat în slava Sa, pe care o avea împreună cu Tatăl înainte de a fi lumea, noi n-am fi putut suporta lumina prezenţei Sale. Ca noi să o putem privi fără a fi nimiciţi, manifestarea slavei Sale a fost acoperită. Divinitatea Sa a fost învăluită în corp omenesc – slava invizibilă în chip omenesc, vizibil.
Această ţintă măreaţă fusese prefigurată prin tipuri şi simboluri. Rugul arzând, în care Hristos i S-a arătat lui Moise, Îl descoperea pe Dumnezeu. Simbolul ales pentru a reprezenta Divinitatea era un tufiş neînsemnat care, aparent, n-avea nicio atracţie. Acesta însă Îl cuprindea pe Cel Infinit. Dumnezeul atotîndurător Şi-a ascuns slava într-o înfăţişare foarte umilă, pentru ca Moise să o poată privi şi să trăiască. Tot aşa, în stâlpul de nor ziua şi în stâlpul de foc noaptea, Dumnezeu îi vorbea lui Israel, le descoperea oamenilor voinţa Sa şi le acorda harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită şi maiestatea Sa învăluită, pentru ca vederea slabă a oamenilor mărginiţi să le poată privi. În acelaşi mod, Hristos urma să vină în „trupul stării noastre smerite” (Filipeni 3:21), „făcându-Se asemenea oamenilor”. În ochii lumii, El nu avea nicio frumuseţe ca ei să-L dorească, şi totuşi El era Dumnezeu întrupat, Lumina cerului şi a pământului. Slava Sa a fost acoperită cu un văl, măreţia şi maiestatea Sa au fost ascunse, ca El să Se poată apropia de oamenii întristaţi şi ispitiţi.
Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: „Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8) şi El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost cu ei. Tot aşa, Hristos Şi-a aşezat sălaşul în mijlocul taberei noastre omeneşti. El Şi-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca să poată locui între noi şi să ne familiarizeze cu caracterul şi viaţa Sa divină. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
De când Isus a venit să locuiască împreună cu noi, ştim că Dumnezeu cunoaşte încercările noastre şi are compasiune pentru noi în suferinţele noastre. Fiecare fiu şi fiică a lui Adam poate înţelege că divinul nostru Creator este prietenul păcătoşilor, deoarece în fiecare învăţătură despre har, în fiecare făgăduinţă a bucuriei, în fiecare acţiune a iubirii, în fiecare atracţie divină prezentate în viaţa Mântuitorului pe pământ, noi Îl vedem pe „Dumnezeu cu noi”. – Hristos, Lumina lumii, p. 23, 24.
Această ţintă măreaţă fusese prefigurată prin tipuri şi simboluri. Rugul arzând, în care Hristos i S-a arătat lui Moise, Îl descoperea pe Dumnezeu. Simbolul ales pentru a reprezenta Divinitatea era un tufiş neînsemnat care, aparent, n-avea nicio atracţie. Acesta însă Îl cuprindea pe Cel Infinit. Dumnezeul atotîndurător Şi-a ascuns slava într-o înfăţişare foarte umilă, pentru ca Moise să o poată privi şi să trăiască. Tot aşa, în stâlpul de nor ziua şi în stâlpul de foc noaptea, Dumnezeu îi vorbea lui Israel, le descoperea oamenilor voinţa Sa şi le acorda harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită şi maiestatea Sa învăluită, pentru ca vederea slabă a oamenilor mărginiţi să le poată privi. În acelaşi mod, Hristos urma să vină în „trupul stării noastre smerite” (Filipeni 3:21), „făcându-Se asemenea oamenilor”. În ochii lumii, El nu avea nicio frumuseţe ca ei să-L dorească, şi totuşi El era Dumnezeu întrupat, Lumina cerului şi a pământului. Slava Sa a fost acoperită cu un văl, măreţia şi maiestatea Sa au fost ascunse, ca El să Se poată apropia de oamenii întristaţi şi ispitiţi.
Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: „Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8) şi El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost cu ei. Tot aşa, Hristos Şi-a aşezat sălaşul în mijlocul taberei noastre omeneşti. El Şi-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca să poată locui între noi şi să ne familiarizeze cu caracterul şi viaţa Sa divină. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
De când Isus a venit să locuiască împreună cu noi, ştim că Dumnezeu cunoaşte încercările noastre şi are compasiune pentru noi în suferinţele noastre. Fiecare fiu şi fiică a lui Adam poate înţelege că divinul nostru Creator este prietenul păcătoşilor, deoarece în fiecare învăţătură despre har, în fiecare făgăduinţă a bucuriei, în fiecare acţiune a iubirii, în fiecare atracţie divină prezentate în viaţa Mântuitorului pe pământ, noi Îl vedem pe „Dumnezeu cu noi”. – Hristos, Lumina lumii, p. 23, 24.
Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 30
„Construirea sanctuarului a fost precedată de un act divin de răscumpărare, și anume eliberarea lui Israel de sub puterea sclavagistă a Egiptului. Această eliberare, la rândul ei, a fost urmată de dorința lui Dumnezeu de a intra într-o relație permanentă de legământ cu cei din poporul Său. El avea să fie Dumnezeul lor, iar ei aveau să devină poporul Său (Exodul 6:7). Modul în care aveau să relaționeze cu El și unii cu alții era definit de legea legământului. Cortul era într-adevăr un loc de întâlnire, un loc în care Dumnezeu și oamenii se întâlneau. Abia după răscumpărare și stabilirea unei uniuni permanente cu Dumnezeu prin legământ, poporul a avut acces la Dumnezeu în locuința Sa” (Andrews Bible Commentary: Old Testament, „Exodus”, 2020, p. 226).
Ellen G. White descrie scopul serviciilor din sanctuar: „În felul acesta, prin slujbele de la tabernacul și de la templul care i-a luat locul mai târziu, poporul era învățat zilnic marile adevăruri referitoare la moartea și la slujirea Domnului Hristos, iar o dată pe an, mintea tuturor era îndreptată spre evenimentele de încheiere a marii lupte dintre Hristos și Satana – purificarea finală a universului de păcat și de păcătoși” (Patriarhi și profeți, p. 358).
Zilnic:
Numeri 34
Numeri 35
Numeri 36
Deuteronomul 1
Deuteronomul 2
Deuteronomul 3
Deuteronomul 4
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 39
1. Care seminție locuia în cetăți?
2. Cu ce apelativ i s-au adresat lui Moise căpeteniile din familiile lui Iosif?
3. Din ce cauză S-a mâniat Domnul pe Moise?
4. Cum era muntele pe care a vestit Domnul legământul Său?
5. Care erau motivele pentru care apostolul nu s-a eliberat prin mituirea lui Felix?
Privire generală
Înainte ca israeliții să înceapă să lucreze la tabernacul, le-au fost date învățături și atenționări specifice cu privire la păzirea Sabatului (Exodul 35:1-3). Chiar și în timp ce lucrau la sanctuar, oamenii trebuiau să respecte și să sărbătorească „Sabatul, ziua de odihnă închinată Domnului” (Exodul 35:2).
Dumnezeu i-a dat lui Moise o schiță a cortului, numit și tabernacul, cu instrucțiuni despre cum să îl construiască (Exodul 25 – 31). Acum sosise momentul să îl construiască efectiv. Mai întâi au fost adunate toate materialele pentru cort (Exodul 35:4-29; 36:4-7), apoi meșterii (inclusiv femei, vezi Exodul 35:25,26) au fost înzestrați cu Duhul lui Dumnezeu pentru a lucra la sanctuar cu iscusință și artă (Exodul 35:30 – 36:4), iar construcția a început. Dacă includem munca meticuloasă la diferite veșminte, atunci, în total, trebuiau pregătite 10 elemente majore:
•. cortul (Exodul 36:8-38);
•. chivotul (Exodul 37:1-9);
•. masa (Exodul 37:10-16);
•. sfeșnicul (Exodul 37:17-24);
•. altarul tămâierii (Exodul 37:25-28);
•. uleiul pentru ungere și tămâia (Exodul 37:29);
•. altarul pentru arderile-de-tot (Exodul 38:1-7);
•. ligheanul pentru spălare (Exodul 38:8);
•. curtea (Exodul 38:9-20);
•. veșmintele preoțești, efodul, pieptarul și alte haine preoțești (Exodul 39:1-31).
În Exodul 38:21-31 se enumeră materialele folosite (peste 1 tonă de aur, aproximativ 3,75 tone de argint și aproximativ 2,5 tone de bronz). Moise a inspectat toată lucrarea și a constatat că a fost făcută „cum poruncise Domnul” (această propoziție este repetată, cu mici variații, de trei ori pentru a sublinia precizia și ascultarea; Exodul 39:32,42,43). Moise a fost foarte mulțumit de lucrarea realizată și a binecuvântat toți lucrătorii (Exodul 39:43b).
Cortul trebuia să fie ridicat în prima zi a primei luni, conform instrucțiunilor lui Dumnezeu (Exodul 40:1,2), ceea ce înseamnă că a fost ridicat la aproape un an după ce israeliții au plecat din Egipt (Exodul 12:2,6; Exodul 40:17). Când cortul cel mare a fost gata, au fost asamblate și așezate elementele specifice în interior și în exterior, începând cu Locul Preasfânt și terminând cu curtea. Fiecare spațiu era despărțit de o perdea (sunt menționate trei perdele: în Exodul 40:3,5,8 și, din nou, în Exodul 40:21,28,33).
Comentariu
Prezența lui Dumnezeu
Prezența lui Dumnezeu înseamnă totul pentru credincioși. Numele Său „Eu sunt Cel ce sunt” sau „Eu voi fi Cel ce voi fi” înseamnă că El este Dumnezeul veșnic, omniprezent. Atunci când Dumnezeu Însuși explică semnificația numelui Său, este evidențiată prezența Sa (Exodul 3:13-15).
Principala temă a acestei secțiuni din Exodul privitoare la cort este prezența lui Dumnezeu. Domnul le-a cerut oamenilor să îl construiască, pentru că El dorea să fie cu ei într-un mod tangibil, să locuiască printre ei, chiar în mijlocul lor. Dumnezeu dorea să fie aproape de ei pentru ca ei să poată vedea Șechina, slava Sa. Israeliții erau călăuziți de prezența Lui sub forma vizibilă a norului în timpul zilei. Același nor se transforma noaptea într-un stâlp de foc. Când norul se ridica de deasupra cortului, israeliții se deplasau (Exodul 40:36-38). Dacă Dumnezeu i-ar fi abandonat pe israeliți, ei ar fi fost condamnați la eșec, distrugere și moarte.
Punctul culminant al construirii cortului a fost faptul că „slava Domnului a umplut cortul” (lucru afirmat de două ori, pentru accentuare; Exodul 40:34,35), ocupând astfel spațiul cu norul, un semn vizibil al prezenței lui Dumnezeu. Cortul, umplut de slava lui Dumnezeu, este un punct culminant și o concluzie foarte potrivită pentru cartea Exodul (Exodul 40:34,35). Acest lucru ar trebui să-i ajute pe oameni să cultive prezența lui Dumnezeu în propria lor viață.
Dumnezeu Își demonstrase deja prezența în mijlocul Egiptului (Exodul 8:20-23). El scosese pe poporul Israel din Egipt (Exodul 12:51) și îl salvase la Marea Roșie (Exodul 14:30,31). Domnul le-a oferit israeliților mană (Exodul 16:14,15) și, prin Sabat, i-a învățat că El este Creatorul lor, care era cu ei. Sabatul nu este altceva decât „Dumnezeu cu noi” (Geneza 2:2,3), iar El le promite celor din poporul Său că va fi cu ei oriunde este amintit Numele Său (Exodul 20:24, NTR). Prezența salvatoare a lui Dumnezeu este o prezență călăuzitoare deoarece, prin diverse intervenții, Dumnezeu a ajutat poporul Israel să progreseze prin prezența Sa relațională și transformatoare.
Umpluți cu Duhul lui Dumnezeu
Nu doar că Dumnezeu a furnizat schița tabernaculului și le-a cerut israeliților să construiască un sanctuar, dar El i-a „umplut” pe oameni cu Duhul lui Dumnezeu (Exodul 31:3; 35:31), care i-a făcut capabili să îl construiască (Exodul 31:1-11; 35:30 – 36:1). Ce înseamnă să fii umplut de Duhul Sfânt? Textul biblic oferă un răspuns clar: oamenii au fost umpluți de înțelepciune și cunoaștere și au fost înzestrați cu aptitudini, abilități și capacități artistice pentru a face tot felul de meșteșuguri și proiecte din metale prețioase, piatră, lemn și țesături pentru realizarea sanctuarului. Prin urmare, nu se întâmpla nimic magic sau misterios. Nu intrau spirite sau puteri într-o persoană; doar Duhul Sfânt dădea daruri spirituale, abilități sau capacități artistice, permițând avansarea lucrării lui Dumnezeu de proclamare a adevărului și misiunii Sale. În timpul lui Moise, Bețaleel, Oholiab și alți meșteșugari au fost astfel înzestrați. Atunci când Duhul Domnului îi umple pe oameni, El îi face în stare să facă lucruri noi pentru cauza Sa.
Același lucru este valabil și atunci când „Duhul lui Dumnezeu a venit peste” o persoană. O astfel de formulă este menționată pentru prima dată în Biblie în cazul lui Balaam (Numeri 24:2), ceea ce înseamnă că Duhul Sfânt i-a dat o revelație specială, iar el a fost capabil să profețească. În cartea Judecătorii, propoziția „Duhul Domnului a venit peste” este folosită de șapte ori în dreptul unor judecători [Otniel (Judecătorii 3:10), Ghedeon (Judecătorii 6:34), Iefta (Judecătorii 11:29) și Samson (Judecătorii 13:24,25; Judecătorii 14:5,6,19; Judecătorii 15:14)], care au primit putere să aibă grijă de lucrarea Domnului, să o protejeze și să o aducă la îndeplinire. Un sens similar se găsește în expresia cu privire la botezul cu Duhul Sfânt (Matei 3:11; Marcu 1:8; Luca 3:16) sau primirea Duhului Sfânt (Faptele apostolilor 2:38).
Sanctuarul pământesc și cel ceresc
Domnul i-a poruncit lui Moise să construiască un sanctuar după modelul (ebr. tabnit; Exodul 25:9) sau planul (ebr. Mișpat, lit. „judecată”; Exodul 26:30) arătat pe muntele Sinai. Acest model era o reprezentare în miniatură a sanctuarului ceresc, adaptat la situația și condiția noastră umană, dar modelat după originalul ceresc (Evrei 8:1,2).
Sanctuarul pământesc nu este construit după sanctuarul ceresc la o scară 1:1. Apostolul Pavel ne ajută să înțelegem marea diferență dintre sanctuarul ceresc și cel pământesc. El susține că preoții „slujesc într-un loc care este o copie și o umbră a lucrurilor cerești” (Evrei 8:5, NTR) și explică faptul că acesta era doar o umbră a realității cerești. Această ilustrație este foarte potrivită.
Să facem o comparație între o persoană și umbra sa! Umbra persoanei este la fel de reală ca și ea; cu toate acestea, umbra este o reflectare foarte slabă a unui bărbat sau a unei femei. Nu se pot ști prea multe despre o persoană pe baza umbrei sale. Aspectul umbrei depinde de poziția soarelui. În cel mai bun caz, umbra îi poate permite unui observator să ghicească dacă persoana este bărbat sau femeie, înaltă sau scundă, grasă sau slabă și să speculeze cu privire la alte caracteristici exterioare. Umbra nu îi va dezvălui observatorului vârsta persoanei sau expresiile de pe fața acesteia. Umbra nu va spune nimic despre gândirea, emoțiile, scopurile, cunoștințele, munca, poziția, obiectivele, visurile, planurile sau dezamăgirile celui în cauză. Este suficient pentru a demonstra prin acest exemplu că trebuie să fim atenți să nu facem ca sanctuarul ceresc să se încadreze în gândirea, cunoștințele și experiența noastră limitată.
Templul ceresc original este incomparabil în ceea ce privește dimensiunile, spațiul și materialele. Templul sanctuarului ceresc este un loc în care locuiește Dumnezeu; este un palat cu tronul Său (Ieremia 17:12). Este un loc în care universul se adună și se închină (Isaia 14:13). Este centrul de comandă ceresc din care sunt emise judecățile Sale (Psalmii 11:4,5; Psalmii 18:6; Psalmii 57:3; Psalmii 76:8; Psalmii 102:19; Psalmii 123:1). Așa cum Dumnezeu este real, îngerii sunt reali, cerul este real, la fel și sanctuarul ceresc este real.
Ritualurile din sanctuarul pământesc prezintă un aspect foarte important al mântuirii, demonstrând modul în care Dumnezeu mântuiește și rezolvă problema păcatului și a păcătoșilor. Sanctuarul pământesc reflectă funcțiile principale legate de planul de mântuire. Existau slujbe zilnice, care ofereau credinciosului iertarea și siguranța salvării. Slujbele anuale ilustrau soluția finală și obiectivă la problema păcatului: răul nu va mai exista și va fi eradicat. Ca urmare, caracterul lui Dumnezeu, bazat pe iubire, adevăr și dreptate, este înălțat, reabilitat și proclamat de întregul univers, deoarece El Și-a revelat și Și-a demonstrat în mod deschis iubirea. Toate făpturile Îi vor recunoaște gloria, suveranitatea și puterea. El este demn de lauda fiecărei ființe pentru bunătatea și dreptatea Sa și fiecare persoană se va închina în fața Lui în admirație totală (Filipeni 2:9,10; Apocalipsa 15:4). Toți, fără nicio excepție, vor proclama că Dumnezeu este iubire.
Aplicație
1. Evidențiază Dumnezeu vreo cerință prealabilă sau vreo condiție care trebuie îndeplinită înainte de a primi darul Duhului Sfânt? Fii foarte atent la declarația lui Petru din predica sa din ziua Cincizecimii: „Pocăiţi-vă [...] şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh” (Faptele apostolilor 2:38)! Ce înseamnă această promisiune pentru tine?
2. Mulți se roagă pentru Duhul Sfânt ca să Îl posede sau să Îl aibă ei înșiși. În realitate, Duhul Sfânt trebuie să ne posede El pe noi pentru a ne putea folosi. El ne echipează pentru slujire. Amintește-ți că fiecare credincios are cel puțin un dar spiritual pentru a le sluji altora. Care este darul pe care l-ai primit de la Dumnezeu? De ce daruri spirituale ai nevoie pentru a putea fi mai util lui Dumnezeu, bisericii Sale și societății în general?
3. Cum putem cultiva prezența lui Dumnezeu în viața noastră? Ce activități pot împiedica sau ne pot răpi bucuria prezenței Sale?
4. De ce este atât de importantă eradicarea păcatului și a răului de pe pământul nostru pentru a se restabili armonia inițială? Ar fi posibil să controlăm răul dacă Dumnezeu nu l-ar elimina, ci i-ar permite să existe pentru totdeauna? Explică. Dacă răul este autodistructiv, cât timp ar exista fără ca Dumnezeu să intervină pentru a-l distruge?
Studiul 13, 20-26 szeptember
