Tot astfel. Soţiile creştine trebuie să-şi cinstească soţii prin cuvânt şi purtare (vezi comentariul de la Genesa 3,16; Efeseni 5,22.25). Nevestelor. Aici Petru confirmă învăţăturile lui Pavel cu privire la etica familiei creştine (vezi comentariul de la Efeseni 5,22; Tit 2,5). Fiţi supuse. Sau fiţi în continuare supuse.

Bărbaţilor voştri. Petru scoate în evidenţă legătura unică a căsătoriei. O soţie credincioasă trebuie să aibă întotdeauna un spirit creştinesc, trăind în pace chiar şi cu un soţ necredincios. Legământul cu Hristos nu o eliberează de legământul anterior faţă de soţul necredincios.

Unii. Adică soţii necredincioşi.

Nu ascultă Cuvântul. Adică nu primesc şi nu ascultă Evanghelia. Nu era ceva neobişnuit ca o soţie să primească adevărul în Domnul Isus Hristos şi soţul ei să-l respingă şi să fie împotrivitor. Cu toate acestea, soţia creştină nu trebuia să caute să se elibereze de legământul de căsătorie atâta vreme cât soţul ei era de acord să trăiască împreună cu ea (vezi comentariul de la 1 Corinteni 7,12–15). Ea trebuia să rămână cu bărbatul ei, fiind o soţie supusă, nădăjduind şi rugându-se ca viaţa ei evlavioasă să-l câştige la Domnul.

Să fie câştigaţi. Şi anume la credinţa în Domnul Hristos.

Fără cuvânt. [Fără cuvântul, KJV]. Literal, fără un cuvânt, fără vorbire. Din versiunea greacă este clar că aici prin cuvânt nu se face referire la solia Evangheliei, ca în cealaltă ocazie când este folosit substantivul Cuvântul în acest verset. Având în vedere faptul că purtarea trebuie să fie mijlocul prin care să-i câştige soţiile credincioase pe soţii lor necredincioşi, aici, în contrast, prin cuvânt se face referire la convingerea personală. Uneori o soţie credincioasă ar putea fi ispitită să iniţieze discuţii şi să încerce să-l convingă pe soţul ei prin dovezi logice. În general vorbind, aceasta nu este calea cea mai bună pentru a-l câştiga pe un soţ necredincios. O atitudine cicălitoare, polemică este străină de spiritul şi de metodele Domnului Hristos.

Purtarea. Gr. anastrophe, purtarea (vezi comentariul de la cap. 1,15). Stăpânirea de sine, blândeţea şi lepădarea de sine sunt argumente cărora nu li se poate răspunde, fiind de obicei mult mai eficiente decât vorbirea şi argumentarea nesfârşită.

Când vă vor vedea. Literal, când vor privi de aproape (vezi cap. 2,12).

Felul … de trai. Vezi comentariul de la v. 1.

Curat. [Cuminte, KJV]. Sau curat (vezi comentariul de la 1 Timotei 5,22). Stilul şi gustul unei soţii creştine trebuie să fie modeste. Ea trebuie să fie recunoscută pentru decenţa în toate lucrurile.

În temere. [Cu temere, KJV]. Adică temere sfântă de Dumnezeu (vezi 1 Petru 2,17.18; vezi comentariul de la Psalmi 19,9). Versetul acesta poate fi tradus astfel: După ce au observat de aproape purtarea voastră, curată în temere de Dumnezeu.

Podoaba. Gr. kosmos, podoabă, ornament, împodobire (vezi comentariul de la Isaia 3,16–24; 1 Timotei 2,9.10). Cuvântul cosmetice este derivat de la cuvântul grecesc kosmos. Nu îi stă bine unei femei creştine să facă paradă de îmbrăcămintea şi podoabele ei, pentru a trage atenţia către sine. Ea ar trebui să atragă cel mai mult prin purtarea creştină (vezi comentariul de la 1 Petru 3,2).

Împletitura părului. Aici Petru se referă la un fel de împodobire din antichitate, care nu reflecta un motiv curat (vezi comentariul de la v. 2). Împletirea complicată a părului, care lua şi timp mult, erau un indiciu de bogăţie în societatea greacă şi romană de pe vremea lui Petru. Este evident că motivul care stătea în spatele unei asemenea coafuri era dorinţa de a atrage atenţia, motivaţie care nu este în armonie cu principiile creştinismului. Vezi comentariul de la 1 Timotei 2,9.

Purtarea de podoabe de aur. Femeile la modă din Imperiul Roman purtau multe inele, brăţări la mâini şi la glezne. Dar purtarea de podoabe de aur nu se potrivea cu principiul modestiei şi al simplităţii creştine.

Îmbrăcarea hainelor. Probabil că este vorba de obiceiul de a schimba îmbrăcămintea şi podoabele de mai multe ori pe zi, pentru a face faţă cerinţelor societăţii. Dorinţa de a avea o garderobă bogată a fost o cursă înşelătoare pentru bărbaţii şi femeile din totdeauna. Banii care ar fi putut fi cheltuiţi pe lucruri mai folositoare, atât pentru binele veşnic al dătătorului cât şi pentru al primitorului, sunt adesea irosiţi pe îmbrăcăminte luxoasă.

Omul ascuns. Persoana lăuntrică, adevăratul eu (Romani 7,22; 2 Corinteni 4,16; Efeseni 3,16).

Inimii. Adică personalitatea şi caracterul. Folosirea timpului pentru împodobirea caracterul cu trăsături creştineşti aduce mult mai multe beneficii decât pierderea timpului cu înfrumuseţarea exterioară, a trupului.

Nepieritoare. Caracterul acesta, care rămâne în veac, este haina neprihănirii pe care o făgăduieşte Domnul Hristos tuturor celor care Îl primesc prin credinţă şi care vin la El pentru călăuzire (vezi comentariul de la Matei 22,11; Apocalipsa 3,18). Aceasta este podoaba pe care doreşte Dumnezeu să o poarte femeia creştină şi care o va recomanda atât pe ea cât şi religia ei înaintea soţului şi a prietenilor ei necredincioşi, într-un mod în care nimic altceva nu ar putea s-o facă.

Duh. Adică dispoziţia sufletească.

Blând. Gr. praüs (vezi comentariul de la Matei 5,5). Simplitatea femeii creştine va ieşi la iveală în contrast puternic cu atitudinea acelora care încearcă să atragă atenţia cu împletituri de păr bătătoare la ochi, podoabe strălucitoare şi îmbrăcăminte la modă.

Liniştit. Liniştea creştină nu depinde de modele schimbătoare, ci de Domnul Hristos, care este acelaşi ieri şi azi şi în veci (Evrei 13,8) şi a cărui tovărăşie este cu mult mai de preţ decât cea a unor oameni nestatornici.

De mare preţ. Valoarea materială a podoabelor de aur şi a veşmintelor luxoase este lipsită de însemnătate în comparaţie cu valoarea veşnică a bărbaţilor şi a femeilor cu adevărat convertiţi.

Astfel. [În felul acesta, KJV]. Adică împodobindu-şi caracterul.

Se împodobeau. Şi anume cu un duh blând şi liniştit (vezi comentariul de la v. 4).

Femei. Sau soţii.

Nădăjduiau. [Se încredeau, KJV]. Gr. elpizo, a nădăjdui. Aceste femei evlavioase îşi puneau speranţele de recunoaştere şi siguranţă în făgăduinţele lui Dumnezeu. Dorinţele lor erau în armonie cu planurile lui Dumnezeu pentru ele.

Erau supuse. Ele nu căutau, ca o soluţie la problemele maritale, să-şi desfacă legămintele de căsătorie. Fără îndoială că multe femei credincioase aveau de dat piept cu situaţii extrem de dificile în căminurile lor, totuşi întâmpinând cu statornicie şi smerenie acele circumstanţe, au meritat aprobarea lui Dumnezeu. Ele au îndurat încercările cu calm.

Sara. Soţia lui Avraam este prezentată aici ca mama tuturor soţiilor evlavioase şi ca o pildă pe care ele o pot urma fără ezitare.

Şi-l numea domnul ei. Sara îl respecta pe Avraam şi se supunea autorităţii pe care acesta

o avea în familie (vezi comentariul de la Genesa 18,12). Fiicele. Sau copiii. Compară cu învăţătura lui Pavel cu privire la Avraam, părintele nostru spiritual (vezi comentariul de la Romani 4,11; Galateni 3,7).

Dacă faceţi binele. [Câtă vreme faceţi binele, KJV]. Atât în căminul lor cât şi în alte locuri, soţiile creştine trebuie să urmeze pilda Sarei de bunătate şi smerenie. O astfel de purtare le califică pe femeile creştine ca fiicele Sarei, la fel cum bărbaţii credinţei manifestă calităţile părintelui lor spiritual, Avraam.

De ceva. Gr. ptoesis, frică, groază (compară cu Proverbe 3,25, LXX). Soţia creştină nu trebuie să fie tulburată de situaţiile înspăimântătoare care se ivesc uneori datorită atitudinii soţului necredincios, de problemele care sunt inerente creşterii copiilor sau de răutatea dată pe faţă de prietenii şi vecinii necredincioşi. Indiferent de natura acestor probleme, ea trebuie să păstreze un duh blând şi liniştit (1 Petru 3,4). Problemele vieţii nu o descurajează, ci o apropie de Domnul.

La rândul vostru. [La fel, KJV]. Apostolul vorbeşte acum despre datoriile soţilor. Aşteptările lui Dumnezeu de la soţul creştin nu sunt mai mici decât cele pe care le are de la soţia creştină.

Cu înţelepciune. [Potrivit cunoştinţei, KJV]. Adică atent şi prevăzător, îndeplinindu-şi cu înţelepciune şi lepădare de sine toate datoriile vieţii de căsătorie. Soţia creştină trebuie să îl respecte pe soţul ei, în calitate de cap al familiei, dar el nu trebuie să profite de privilegiile pe care le are. Manifestând înţelepciunea născută din iubirea divină, soţul creştin nu va profita niciodată de pe urma soţiei sale şi nici nu va avea de la ea pretenţii nerezonabile (vezi comentariul de la 1 Corinteni 7,2–5).

Dând cinste. Adică având respect.

Vas. Sau instrument, aici însemnând persoană.

Mai slab. În comparaţie cu bărbaţii.

Vor moşteni împreună. [Fiind împreună moştenitori, KJV]. În ochii lui Dumnezeu bărbaţii şi femeile sunt egali şi vor moşteni împreună Împărăţia veşnică.

Harul vieţii. Adică darul vieţii veşnice, oferit de un Dumnezeu bun şi milostiv (vezi comentariul de la Ioan 3,16).

Să nu fie împiedicate rugăciunile. Soţul care nu o tratează pe soţia sa cu respect creştinesc nu trebuie să se aştepte ca Dumnezeu să-i răspundă la rugăciuni (compară cu Matei 18,19). Dumnezeu nu poate să-Şi reverse binecuvântările asupra bărbaţilor care în relaţiile cu soţiile lor dau pe faţă egoism, tiranie şi pretenţii absurde. Într-un anumit sens, rugăciunile soţiei maltratate anulează rugăciunile făţarnice ale soţului ei.

Încolo. [În cele din urmă, KJV]. Petru s-a adresat creştinilor în general (cap. 2,1–17), şi apoi sclavilor creştini (v. 18–25), soţiilor creştine (cap. 3,1–6) şi soţilor creştini (v. 7). Acum îşi reia îndemnurile către toţi creştinii.

Toţi. Adică toţi cei care erau străini împrăştiaţi prin toată Asia Mică (vezi comentariul de la cap. 1,1), şi, într-un sens mai larg, toţi creştinii de pretutindeni, din toate timpurile.

Cu aceleaşi gânduri. [Cu un singur gând, KJV]. Gr. homophrones, cu acelaşi gând, uniţi în spirit, armonioşi. Armonia dintre gândurile şi faptele credincioşilor cere unitate cu privire la doctrinele fundamentale şi cu privire la obiectivele şi metodele bisericii. Dar unitatea nu cere uniformitate absolută în fiecare amănunt. Atâta vreme cât oamenii gândesc, trebuie neapărat să existe deosebiri de opinii cu privire la chestiunile mai mici. Dar, în ciuda acestei diversităţi, poate exista un acord comun cu privire la principii şi metode de organizare. De fapt unitatea este mai mult

o chestiune de inimă decât de minte. Dacă mândria este înlăturată din dorinţa de conlucrare, atunci creştinii ar trebui să fie în stare să lucreze împreună armonios, în ciuda deosebirilor de opinii. Atunci divergenţele vor scădea şi toţi vor fi uniţi cu legătura iubirii (vezi comentariul de la Ioan 17,21; Romani 12,10.16).

Simţind cu alţii. [Având milă, KJV]. Gr. sumpathes, a suferind cu [altul], de unde şi cuvântul simpatie. Vezi comentariul de la 1 Corinteni 12,26. Iubind ca fraţii. Vezi comentariul de la 1 Petru 1,22 şi de la Matei 5,43–48. Miloşi. Gr. eusplagchnoi, plin de compasiune, bun al inimă. Vezi comentariul de la Efeseni 4,32. Smeriţi. [Curtenitori, KJV]. Dovezile textuale favorizează folosirea cuvântului smeriţi. Vezi comentariul de la Matei 11,29; Romani 12,16; 2 Corinteni 12,21.

Nu întoarceţi. Literal, nu daţi înapoi. Rău pentru rău. Vezi comentariul de la Matei 5,39; Romani 12,17; 1 Tesaloniceni 5,15.

Ocară. Sau maltratare (vezi comentariul de la cap. 2,23).

Binecuvântaţi. Vezi comentariul de la Romani 12,14.

Căci la aceasta aţi fost chemaţi. Dumnezeu ne-a chemat să fim creştini nu doar pentru a beneficia noi înşine de binecuvântări, ci şi pentru a-i putea ajuta şi pe alţii. Adevăratul creştin va căută căi prin care să poată fi o binecuvântare pentru alţii. Vezi comentariul de la Matei 5,43.44.

Să moşteniţi binecuvântarea. Cea mai mare binecuvântare pe care o poate primi cineva este de a fi o binecuvântare pentru alţii. În împărăţia veşnică a lui Dumnezeu vor ajunge doar bărbaţi şi femei care au urmărit în viaţă să le împărtăşească şi altora din fericirea lor. Într-un univers desăvârşit singura preocupare a fiecărei fiinţe inteligente este fericirea altora.

Cine. [Cine va, KJV]. Literal, cine vrea să, adică doreşte să. Acesta este spiritul care animă inima lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Ioan 3,16) şi care îl va caracteriza şi pe poporul Său (vezi comentariul de la Matei 25,40). Aici (1 Petru 3,10–12) apostolul începe un citat din Psalmi 34,12–16 (vezi comentariul de acolo). Deşi este înconjurat de problemele vieţii (vezi 1 Petru 2,12–20), credinciosul sincer va trăi o viaţă deplină, valoroasă, aducându-le fericire altora.

Iubeşte viaţa. Fragmentul din originalul ebraic, de la Psalmi 34,12, de unde citează Petru, zice literal: găseşte plăcere în viaţă, şi anume în viaţa aceasta pământească. Vezi comentariul de la Matei 10,39.

Să vadă zile bune. Adică zile care să-i aducă adevărata satisfacţie.

Să-şi înfrâneze limba. Cât de multe prietenii, cât de multe vieţi promiţătoare au fost spulberate printr-un cuvânt necugetat! Calvin Coolidge spunea odată: Niciodată n-am fost rănit de ceva ce n-am spus. Cel care vede că este greu să-şi înfrâneze limba ar face bine dacă şi-ar însuşi rugăciunea din Psalmi 141,3. Vezi comentariul de la Proverbele 15,1.28; 17,27.28; 18,21; 29,11; Iacov 1,19.26; 3,2–18.

Cuvinte înşelătoare. Vezi comentariul de la cap. 2,1.22.

Să. Celor două îndemnuri negative din v. 10 le urmează patru îndemnuri pozitive. Să se depărteze de rău. Literal, să se abată de la rău, adică de la a le face rău altora. Creştinul va evita să le facă vreun rău celorlalţi. Să facă binele. Adică să le facă bine altora. Creştinul va profita de orice ocazie pentru a-i

vorbi de bine pe ceilalţi (v. 10) şi pentru a face tot binele pe care îl poate face altora (v. 11).

Pacea. Vezi comentariul de la Ieremia 6,14; Evrei 12,14.

S-o urmărească. Pentru a păstra pacea trebuie făcut ceva în această privinţă.

Căci. Sau deoarece. Aici Petru arată motivul pentru care creştinii ar trebui să se abată de la

rău şi să facă binele.

Ochii Domnului. Compară cu Psalmi 33,18; Evrei 4,13.

Neprihăniţi. Adică cei care ascultă de îndemnul din v. 11.

Urechile Lui. Dumnezeu nu doar că veghează asupra celor care aleg să Îi slujească, dar este îi şi ascultă când aceştia cer har ca să facă binele şi îndurare când au dat greş în îndeplinirea acestui deziderat.

Faţa Domnului este împotriva. Dumnezeu va pune stavile în calea celor care obişnuiesc să-i vorbească de rău pe alţii şi să le facă rău (vezi comentariul de la Matei 6,15).

Fac răul. Răul le caracterizează viaţa, însemnându-i ca oameni răi. Cei a căror preocupare este să le facă rău altora nu se pot aştepta ca Dumnezeu să-i ajute.

Vă va face rău. În general vorbind, cei care îşi fac o ocupaţie din a le face bine altora sunt răsplătiţi în acelaşi fel.

Plini de râvnă. [Adepţi, KJV]. Dovezile textuale favorizează exprimarea plini de râvnă. O viaţă caracterizată de râvna de a face binele altora îi va lipsi pe necredincioşi de orice motiv de a-i acuza pe nedrept şi de a se purta urât cu creştinii (compară cu Romani 8,33–35). Aceasta nu înseamnă însă că va dispărea orice împotrivire, deoarece chiar şi Domnul Isus a fost acuzat pe nedrept şi maltratat. Cu siguranţă că urmaşii Lui nu trebuie să se aştepte la un tratament mai bun decât acela de care a avut parte El (vezi comentariul de la Ioan 15,20).

Chiar dacă. [Dar dacă, KJV]. Sau dar chiar dacă. Pentru neprihănire. Vezi comentariul de la Matei 5,10.11; 1 Petru 2,20. Persecuţia trebuia să vină, iar credincioşii trebuiau să fie pregătiţi pentru ea. Ferice. Gr. makarios, tradus şi binecuvântat (vezi comentariul de la Matei 5,3.)

N-aveţi nici o teamă de ei. Adică de încercările lor de a vă face să vă temeţi. Propoziţia aceasta ar putea fi parafrazată astfel: Nu-i lăsaţi să vă înspăimânte. Nădejdea mântuirii creştine este un coif (1 Tesaloniceni 5,8) menit să apere încrederea în puterea lui Dumnezeu de a-l elibera pe poporul Său de uneltirile celor răi.

Nu vă tulburaţi. Gr. tarasso, a zăpăci, a dezordona, acest cuvânt fiind folosit şi de Domnul Hristos când i-a sfătuit pe ucenicii Săi: Să nu vi se tulbure inima (Ioan 14,1). Niciodată nu trebuie să uităm că Dumnezeu este pe tronul universului, ţinând în mâna Sa vieţile oamenilor consacraţi (compară cu Romani 8,31). Pot fi citate dovezi textuale importante pentru omiterea cuvintelor nu vă tulburaţi.

Sfinţiţi. Sau respectaţi, adoraţi. Prima parte a v. 15 este un citat din Isaia 8,13. În inimile voastre. Sfinţindu-L în inimă pe Domnul Isus Hristos ca Prieten şi Păzitor, creştinul va primi un optimism stabilizator care nu va da greş niciodată. Vezi comentariul de la Galateni 2,20.

Pe Hristos ca Domn. [Pe Domnul Dumnezeu, KJV]. Dovezile textuale favorizează exprimarea pe Domnul, adică pe Domnul Hristos. Traducerea aceasta Îl identifică pe Domnul – Iehova – din cartea lui Isaia (cap. 8,13) cu Domnul Isus Hristos. În ce priveşte natura divină a Domnului Hristos, vezi Vol. V, p. 917.

Să răspundeţi. Gr. apologia, apărare (vezi comentariul de la 1 Corinteni 9,3). Oamenii inteligenţi ar trebui să fie întotdeauna gata să-şi justifice credinţa şi purtarea.

Socoteală de nădejdea. [Motivul nădejdii, KJV]. Sau socoteală cu privire la nădejdea. Nădejdea creştină se concretizează în Domnul Isus Hristos (1 Timotei 1,1) şi aduce bucurie (Romani 5,2; 12,12) deoarece făgăduieşte viaţă veşnică (Tit 1,2; 3,7). Singura cale prin care credinciosul îşi poate dezvolta caracterul este creşterea continuă în înţelegerea voii lui Dumnezeu. Noi trebuie să creştem în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 3,18; vezi Efeseni 4,13; Filipeni 1,9; Coloseni 1,9.10; vezi comentariul de la Efeseni 1,17). Oamenii oneşti au dreptul să se aştepte de la creştini să fie în stare să-şi prezinte convingerile într-un mod inteligent şi convingător. De fapt credincioşii trebuie să fie pregătiţi să îşi apere credinţa în faţa celor mai agere minţi. Adevărul este raţional şi nu se teme niciodată de argumente.

În voi. Înainte de a vorbi altora despre adevăr, trebuie să-l înţelegem noi înşine. În plus, pe măsură ce înţeleg tot mai bine adevărul, aşa cum este el în Domnul Isus, creştinii vor reflecta tot mai mult în viaţa lor caracterul Domnului Hristos. Dacă vrem ca mărturia noastră să aibă efect, atunci trebuie să trăim principiile creştine. De cele mai multe ori o biserică este judecată nu pe baza teologiei sau a predicilor ţinute de slujbaşii ei, ci pe baza mărturiei date de credincioşi în vorbire şi în purtare.

Blândeţe. [Smerenie, KJV]. Sau amabilitate. Adevărul poate să fie respins dacă e comunicat cu aroganţă şi într-un spirit de controversă. Scopul adevărului este de a-i face pe oameni asemenea Domnului Hristos, dar dacă nu este prezentat într-un spirit creştinesc, adevărul îşi pierde atractivitatea.

Teamă. Adică teamă de Dumnezeu (vezi comentariul de la Psalmi 19,9).

Având. Sau ţinând, păstrând.

Cuget. [Conştiinţă, KJV]. Gr. suneidesis, literal, cunoaşterea de sine, sugerând cunoaşterea propriilor gânduri (vezi comentariul de la Romani 2,15). Respectul pentru alţii, ca să nu mai vorbim de respectul de sine, nu poate fi zidit pe o altă temelie decât un cuget curat.

Cei ce bârfesc. Vezi comentariul de la cap. 2,12. Purtarea. Gr. anastrophe, purtare [morală] (vezi cap. 2,12; vezi comentariul de la cap. 1,15). În Hristos. Adică în armonie cu principiile creştine. Să rămână de ruşine. Purtarea onorabilă a sfinţilor făcuţi de ocară dovedeşte că acuzatorii lor sunt nişte mincinoşi. Vă vorbesc de rău. Gr. epereazo, a trata abuziv (compară cu Matei 5,44; Luca 6,28; vezi comentariul de la 1 Petru 2,12).

Voia lui Dumnezeu. Satana – nu Dumnezeu – este cauza suferinţei (vezi comentariul de la Iov 42,5; Psalmi 38,3; 39,9; Iacov 1,2–5.13). Dar Dumnezeu ştie când este necesară suferinţa pentru dezvoltarea caracterului, şi de aceea îngăduie ca ea să vină (vezi comentariul de la Evrei 2,9; 1 Petru 2,19).

Pentru că faceţi binele. Compară cu cap. 2,12.20.

Hristos, de asemenea. În momentul acela destinatarii acestei epistole fie treceau prin persecuţie, fie aveau în faţă această perspectivă iminentă (vezi cap. 3,14–17; 4,12–16.19). Petru îi încuraja să nu considere această încercare de foc ca ceva ciudat sau nemaiauzit (cap. 4,12), ţinând cont de faptul că Hristos de asemenea a suferit odată (cap. 3,18). Era privilegiul lor de a avea parte de patimile lui Hristos, adică de a suferi la fel ca Domnul şi Învăţătorul lor (1 Petru 4,13; compară cu Ioan 15,20). El le dăduse o pildă despre felul cum trebuie să rabde suferinţa (1 Petru 2,20–23).

Mai mult, Domnul Hristos era biruitor prin suferinţă (vezi cap. 1,11; 4,13; 5,1). El S-a ridicat dintre morţi proslăvit (vezi mai jos, comentariul de la făcut viu şi de la v. 21; vezi şi comentariul de la cap. 1,11; 5,1). Domnul Isus S-a înălţat la cer, unde îngerii, stăpânirile şi puterile I s-au supus (cap. 3,22). El i-a înştiinţat pe urmaşii Săi că şi ei trebuiau să se aştepte la necazuri, dar a adăugat: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (Ioan 16,33). Biruinţa Lui prin suferinţă era asigurarea că şi ei vor birui în încercarea de foc care le stătea înainte.

Petru îi avertiza pe destinatarii epistolei sale să nu facă nimic prin care ar merita suferinţa (1 Petru 2,20; 3,16.17; 4,15), ci să fie siguri că sufereau doar pentru neprihănire (cap. 3,14) şi pentru că făceau binele (cap. 3,17; vezi comentariul de la cap. 4,14). La fel, Domnul Hristos a suferit pentru [ale noastre] păcate, El, Cel Neprihănit, pentru cei nelegiuiţi (cap. 3,18; vezi şi comentariul de la cap. 2,24); El nu făcuse nimic ca să merite pedeapsa pe care a suferit-o. De aceea, cei care L-au chinuit pe Domnul Hristos şi care îi chinuiesc pe ai Săi merită pedeapsa cuvenită pentru nelegiuirea lor. Destinatarii acestei epistole puteau fi siguri că, la timpul cuvenit, Dumnezeu are să îi judece pe asupritorii lor şi să le răsplătească după faptele lor (cap. 4,5.17.18). Ei aveau exemplul Domnului Hristos, care Se supunea dreptului Judecător (cap. 2,23). Ca şi Mântuitorul, aceşti creştini erau inocenţi şi puteau fi siguri că într-o zi se va face dreptate.

Având în vedere toate acestea, creştinilor cărora le scria Petru nu trebuia să le fie ruşine să sufere în calitate de creştini (cap. 4,16), ci ei trebuiau să fie fericiţi, ştiind că la arătarea slavei Lui se vor bucura şi veseli (v. 13). Era ferice de ei când erau batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, se odihnea peste ei (v. 14). Domnul Hristos a pătimit în trup pentru noi (v. 1), şi este privilegiul nostru să fim batjocoriţi pentru Numele lui Hristos (v. 14).

A suferit. Dovezile textuale sunt împărţite între exprimarea aceasta şi a murit. Verbul a suferit se potriveşte mai bine cu contextul şi cu ideea paralelă din cap. 2,21 (vezi comentariul de acolo).

Odată. Vezi comentariul de la Evrei 9,26.

Pentru păcate. Domnul Hristos a plătit pedeapsa pentru păcatele fiecărui om (vezi comentariul de la 1 Corinteni 15,3; 2 Corinteni 5,14; Evrei 4,15; 1 Ioan 2,2; vezi Vol. V, p. 918), deşi El nu avea nici un păcat (vezi comentariul de la 1 Petru 2,22).

Cel Neprihănit. Adică Domnul Hristos (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 3,14).

Pentru. Gr. huper, în favoarea, în folosul, în locul. Elementul cel mai însemnat al morţii Domnului Hristos este natura ei locţiitoare. El a murit, nu ca un om bun, dând un exemplu nobil, ci ca Mântuitor al păcătoşilor (vezi comentariul de la Isaia 53,4.5; Matei 20,28; 1 Petru 2,24; compară cu DA 25).

Ca să ne aducă la Dumnezeu. Adică să fim din nou în favoarea divină. Vezi comentariul de la Romani 5,1.2.

A fost omorât. Literal, într-adevăr, fiind dat la moarte. Restul acestui verset explică prima parte – Domnul Hristos a suferit odată pentru păcate a fost omorât în trup şi poate să ne aducă la Dumnezeu datorită faptului că a fost înviat în Duh [‚de Duhul’, KJV]. Domnul Hristos a suferit până la moarte; cu siguranţă că suferinţele noastre pentru neprihănire nu le pot întrece pe ale Lui. Şi dacă El a biruit moartea, noi nu trebuie să ne temem de încercarea de foc … care a venit … ca să ne încerce (1 Petru 4,12.13; vezi comentariul de la 2 Corinteni 13,4).

În trup. Literal, în carne, sau în ce priveşte carnea, adică în ce priveşte natura fizică pe care a luat-o Domnul Hristos la întrupare. El a înviat având natura umană proslăvită, pe care o vor avea toţi cei răscumpăraţi (vezi comentariul de la 1 Corinteni 15,38.48).

A fost înviat. Literal, făcut viu (compară cu 1 Corinteni 15,45).

În duh. [De Duhul, KJV]. Dovezile textuale atestă exprimarea în duh sau cu privire la duh. Exprimarea de Duhul (en to pneumati) nu are suport în manuscrisele vechi. Ultima parte a versetului poate fi tradusă literal: a fost omorât, într-adevăr, în trup [sarki], dar a fost înviat în duh [pneumati]. Construcţiile paralele în duh şi în carne par să fie un argument împotriva ideii că aici se face referire la Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, consecvenţa pare să ceară fie traducerea în carne … în duh, fie traducerea prin carne [însemnând ‚prin fiinţa umană’] … prin Duhul. Totuşi, expresia prin fiinţa umană nu mai este folosită în altă parte în Noul Testament şi nu prea are sens. Când se foloseşte în altă parte în Noul Testament expresia în carne … în duh sau echivalentul ei, cu privire la Domnul Hristos, atunci cuvântul carne se referă la existenţa pământească a Domnului Hristos, ca o fiinţă umană, iar cuvântul duh face referire la existenţa Lui ca fiinţă divină, după înviere. Compară cu remarcabila antiteză similară din Romani 1,3.4 (vezi comentariul de acolo).

Întrupat, Domnul Hristos era, după toate aparenţele, o fiinţă umană; după înviere, deşi a păstrat natura umană, a devenit din nou esenţial o fiinţă spirituală (vezi Vol. V, pp. 917–919; compară cu Ioan 4,24). Compară şi cu 1 Timotei 3,16, unde versiunea greacă spune literal: în carne şi în spirit. Notează expresiile paralele din 1 Petru 4,6, în trup şi în duh, aplicate la fiinţele umane (vezi comentariul de acolo). Pentru o clarificare a înţelesului şi a forţei declaraţiei lui Petru, vezi Romani 14,9; 2 Corinteni 13,4.

Faptul că Domnul Hristos a murit cu adevărat în trup, nu a însemnat sfârşitul existenţei Sale. El a fost înviat, deşi, începând cu momentul acela, natura Sa umană a fost mai pe deplin subordonată naturii Lui divine, sau spirituale [în duh] (vezi comentariul de la Luca 24,39; compară cu Vol. V, pp. 918, 919), decât atunci când a trăit pe pământ, ca om între oameni. Faptul minunat că Domnul Hristos cel crucificat trăieşte mai departe este prezentat aici ca o asigurare că cei care au parte de suferinţele Lui nu trebuie să se teamă că persecuţia va pune capăt pentru totdeauna existenţei lor (compară cu 2 Corinteni 13,4). Domnul Hristos a triumfat asupra morţii, şi cei care suferă împreună cu El trebuie să fie la fel de siguri că vor trece biruitori prin încercările de foc ale vieţii. Compară cu argumentaţia lui Pavel din 1 Corinteni 15,13–23, unde apostolul scoate în evidenţă faptul că învierea Domnului nostru este o garanţie că cei care au adormit în El vor trăi din nou.

În care. [Prin care, KJV]. Sau cu privire la care, în virtutea căruia. Nu s-a ajuns încă la o concluzie unanimă, dacă în care [prin care] se referă la Duhul (v. 18) sau la ideea generală din

v. 18.

Unii dintre cei care acceptă exprimarea în duh din v. 18 (vezi comentariul de acolo) susţin că prin cuvintele în care se face referire la duh şi consideră că în v. 19 se declară că între răstignire şi înviere Domnul Hristos a predicat aşa-ziselor spirite imateriale ale antediluvienilor. Totuşi, din adoptarea exprimării în duh nu reiese neapărat concluzia aceasta. În plus, ea este total nebiblică şi trebuie deci respinsă (vezi mai jos, la duhurilor).

Următoarele trei explicaţii date acestui pasaj dificil sunt toate în armonie cu învăţătura generală a Scripturii cu privire la starea omului în moarte:

1. 1. Cuvintele în care [prin care, KJV] se referă la substantivul propriu în Duhul [KJV] (adică Duhul Sfânt) şi deci în v. 19 se declară că Domnul Hristos a predicat antediluvienilor prin Duhul Sfânt, care a condus lucrarea lui Noe.

2. 2. Cuvintele în care [prin care, KJV] se referă la exprimarea preferată, în duh (ca în traducerea Cornilescu), care se referă la preexistenţa Domnului Hristos, care, la fel ca starea Sa de după înviere, când a primit o natură proslăvită, poate fi descrisă prin cuvintele în duh. Compară cu declaraţia Dumnezeu este Duh (vezi comentariul de la Ioan 4,24). Domnul Hristos le predica antediluvienilor când se făcea corabia, deci în timpul preexistenţei Sale. Vezi comentariul de la Evrei 9,14.

3. 3. Cuvintele în care [prin care, KJV] se referă la v. 18 ca un tot, iar v. 19 înseamnă că, în virtutea morţii şi învierii Sale încă viitoare, Domnul Hristos a mers şi a predicat antediluvienilor în duh, prin lucrarea lui Noe. În virtutea faptului că avea să fie omorât în trupşi înviat în duh (v. 18), prin Noe El a predicat mai dinainte mântuirea, iar persoanele care au primit-o au fost scăpate prin apă. La fel, doar prin învierea lui Isus Hristos poate botezul să ne mântuiască (v. 21).

Cea dintâi dintre aceste trei explicaţii e posibilă doar dacă este adoptată exprimarea de Duhul (vezi comentariul de la v. 18). A doua şi a treia se armonizează mai bine cu construcţia greacă (a versetelor 18, 19), cu contextul imediat şi cu pasajele paralele din Vechiul Testament.

[De asemenea, KJV]. [KJV: în care S-a dus de asemenea să propăvăduiască duhurilor din închisoare]. Aceste cuvinte fac referire la pronumele ne (v. 18). Planul ca la Golgota Domnul Isus să ne aducă la Dumnezeu a fost disponibil şi pentru antediluvieni. De fapt nu există altă soluţie pentru ca oamenii să poată scăpa din robia diavolului (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 4,12).

S-a dus să propovăduiască. Este accentuat faptul că a propăvăduit, nu că a mers. Cuvântul tradus propovăduit (kerusso) este cuvântul folosit pentru predicarea Domnului Hristos pe când era pe pământ. Cu privire la timpul când a avut loc predica la care se face referire aici, vezi comentariul de la v. 20.

Duhurilor. Gr. pneumata, pluralul lui pneuma, vânt, suflare, spirit (vezi comentariul de la Luca 8,55; vezi şi comentariul de la Numeri 5,14). Suflarea [respiraţia] este una din caracteristicile de bază ale fiinţelor vii şi, printr-o figură de vorbire (sinecdotă), în care o parte caracteristică a unui lucru reprezintă totul/întregul, pneuma înseamnă persoană. Compară cu 1 Corinteni 16,18, unde duhul meu înseamnă eu; vezi şi Galateni 6,18; 2 Timotei 4,22 etc., unde duhul vostru înseamnă voi (compară cu Filipeni 4,23). Vezi comentariul de la Evrei 12,9.23; compară cu Numeri 16,22; 27,16. Aşadar cuvântul duhurilor poate face referire la fiinţele umane

vii. De fapt se pare că prima parte a versetului 20 identifică aceste duhuri cu oamenii care trăiau pe pământ chiar înainte de Potop. Ele erau fiinţe umane tot atât de reale şi vii ca şi cele opt suflete din v. 20.

Unii susţin că din cap. 3,18–20 şi cap. 4,6 reiese că sufletul este nemuritor, că omul este conştient după moarte şi că în intervalul dintre crucificare şi înviere Domnul Hristos a coborât în Hades, tărâmul figurat al celor morţi (vezi comentariul de la Matei 11,23), pentru a le predica sufletelor imateriale care lâncezeau acolo. Dar logica acestui punct de vedere cere ca duhurile la care se face referire aici să fi fost într-un fel de purgatoriu pe vremea când Domnul Hristos le-a predicat şi deci scopul predicării Sale să fi fost de a le oferi o a doua ocazie la mântuire şi astfel posibilitatea de a ieşi din purgatoriu. Dar cei mai mulţi din protestanţii care cred că Petru susţine aici starea conştientă a omului după moarte, ar fi scandalizaţi să accepte doctrina papală a purgatoriului şi doctrina la fel de nebiblică a unei a doua ocazii. Cei care susţin că aici Petru sprijină credinţa lor în aşa-zisa nemurire naturală a sufletului, trebuie de asemenea să explice de ce Domnul Hristos ar fi părtinitor faţă de duhurile păcătoşilor morţi din timpul lui Noe şi nu le-ar da şi oamenilor din celelalte generaţii o ocazie asemănătoare.

Scripturile arată lămurit că doar în această viaţă poate omul să accepte mântuirea şi că la moarte timpul său de har se încheie (vezi comentariul de la Matei 16,27; Luca 16,26–31; Romani 2,6; Evrei 9,27; compară cu Ezechiel 18,24; Apocalipsa22,12). Ele de asemenea învaţă că morţii nu sunt conştienţi (vezi comentariul de la Psalmi 146,4; Eclesiastul 9,5.6; Matei 10,28; Ioan 11,11; 1 Tesaloniceni 4,13; vezi şi comentariul de la Genesa 2,7; Eclesiastul 12,7). Aşadar concepţia că aceste duhuri sunt fiinţe imateriale, conştiente, în stare de a auzi şi de a accepta Evanghelia, contrazice numeroasele învăţături clare ale Scripturii. Ar trebui observat faptul că Petru nu spune că Domnul Hristos a predicat duhurilor imateriale.

A argumenta că oamenii din timpul lui Noe nu au avut ocazii suficiente să fie salvaţi înseamnă a trece cu vederea faptul că Noe era un propovăduitor al neprihănirii pentru generaţia sa (2 Petru 2,5) şi că ei au lepădat în mod intenţionat solia pe care Dumnezeu le-o trimisese prin el (1 Petru 3,20, vezi comentariul de acolo). Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu n-ar mai fi fost în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia (v. 20), dacă celor pe care Dumnezeu îi chema cu atâta dragoste nu li s-ar fi dat ocazia de a crede şi de asculta.

Închisoare. Gr. phulake, strajă, pază, deci un loc unde oamenii erau supravegheaţi şi păziţi, o închisoare. Contextul este cel care hotărăşte dacă Petru vorbeşte aici la propriu sau la figurat. Dacă este înţeleasă al propriu, această închisoare ar fi, aşa cum susţin unii, un loc unde sufletele celor decedaţi, ca duhurile din v. 19, sunt păzite până când li se hotărăşte soarta. Dacă este înţeles la figurat, cuvântul închisoare se referă la starea spirituală a duhurilor răzvrătite. Pentru folosirea figurată a cuvântului închisoare, vezi Isaia 42,7; compară cu Isaia 61,1; Luca 4,18. Cât de legaţi erau antediluvienii în închisoarea păcatului este evident din Genesa 6,5–13 şi din faptul că numai opt persoane au scăpat din ea (1 Petru 3,20). Numai Domnul Hristos poate să-i elibereze pe oameni din obiceiurile şi dorinţele rele prin care îi încătuşează Satana.

Răzvrătite. [Neascultătoare, KJV]. Gr. apeitheo, a nu crede, a nu asculta, implicând necredinţă deliberată şi neascultare intenţionată. Păcătoşii de pe vremea lui Noe aveau destulă lumină pentru a lua o hotărâre inteligentă şi nu mai avea nevoie de o a doua ocazie. De fapt ei erau atât de răzvrătiţi încât Dumnezeu nu mai putea să-i tolereze (vezi Genesa 6,5–13). Cu toate acestea, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a aşteptat ca ei să se pocăiască. Dacă i-a aşteptat pe ei, cu siguranţă că ne va aştepta cu răbdare şi pe noi.

Odinioară. [Cândva, KJV]. Sau mai înainte. Când. Adică atunci când duhurile – antediluvienii – erau neascultătoare şi când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare pentru ele, pe când se făcea corabia. Era în aşteptare. [Aştepta, KJV]. Gr. apekdechomai, a aştepta cu răbdare. Dumnezeu

tânjeşte ca păcătoşii să se pocăiască. El doreşte ca nici unul să nu piară (2 Petru 3,9).

În zilele lui Noe. Vezi Genesa 6,5–13.

Când. [Pe când, KJV]. Vezi mai sus, la când.

Se făcea. [Se pregătea, KJV]. Sau era construită şi echipată.

Opt. Vezi Genesa 7,7.

Suflete. Gr. psuchai, persoane [vii] (vezi comentariul de la Matei 10,28).

Au fost scăpaţi. Literal, au fost trecuţi cu bine prin, o expresie folosită şi pentru a descrie vindecarea (vezi Matei 14,36) sau o călătorie sfârşită cu bine (Faptele Apostolilor 23,24). Aceşti opt au luat seama la solia trimisă de Domnul Hristos şi proclamată de Noe, care era pentru acea generaţie un propovăduitor al neprihănirii lui Dumnezeu (2 Petru 2,5).

Prin apă. Aceleaşi ape ale Potopului, care i-au îngropat pe păcătoşii răzvrătiţi din timpul lui Noe, i-au transportat pe cei din chivotul siguranţei şi astfel i-au păstrat în viaţă. Salvarea acestor opt persoane prin apă este apogeul acestei paranteze destul de lungi cu privire la antediluvieni şi în acelaşi timp motivul lui Petru pentru a face această digresiune. Învăţătura pe care o trage el din experienţa lor este exprimată în v. 21 – după cum cele opt persoane au fost scăpate prin apă, tot aşa botezul ne mântuieşte pe noi. Totuşi, atât cei opt antediluvieni cât şi creştinii sunt mântuiţi în virtutea învierii Domnului Hristos (vezi comentariul de la v. 19 şi 21), căci altminteri nu ar fi nădejde pentru nici una din aceste două grupe (vezi 1 Corinteni 15,13–23).

Icoana acesta închipuitoare. [O imagine asemănătoare, KJV]. Gr. antitupos, antitip, copie, reprezentare. După cum persoanele din familia lui Noe au fost scăpate prin apă, tot aşa şi noi suntem mântuiţi prin botez. Petru se grăbeşte să explice că de fapt mântuirea vine prin învierea lui Isus Hristos – atât pentru antediluvieni (vezi comentariul de la v. 19) cât şi pentru noi

(v. 18, 21). Botezul. Gr. baptismos, de la baptizo, a scufunda, a afunda (vezi comentariul de la Matei 3,6; Romani 6,3–6).

Nu este o curăţire. Apostolul tăgăduieşte aici opinia că simpla spălare a corpului ar avea puterea de a curăţa sufletul cuiva sau de a face ispăşire pentru păcate. La fel cum spălările ceremoniale iudaice erau numai simboluri ale curăţirii mai profunde a omului lăuntric, tot aşa botezul creştin este doar un simbol al experienţei lăuntrice.

Întinăciunile trupeşti. Adică impurităţile corpului. Cuget curat. [Conştiinţă bună, KJV]. Sau conştiinţă curată (vezi comentariul de la cap. 3,16). Botezul este valabil numai când reflectă o minte şi o inimă transformate (vezi comentariul de

la Romani 12,2).

Prin. Sau cu ajutorul. Apa este numai o icoană sau o reprezentare. Fără învierea Domnului Hristos botezul ar fi doar o formă goală, predicarea ar fi zadarnică, iar credinţa nu ar avea nici o valoare (vezi comentariul de la 1 Corinteni 15,4.14).

La dreapta. Vezi comentariul de la Romani 8,34; Evrei 1,3.

S-a înălţat la cer. Vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 1,9; Evrei 4,14, 6,20; 9,24.

Şi-a supus. Compară cu 1 Corinteni 15,27; Coloseni 2,10; Evrei 2,8. COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

3 LS 113

3, 4 AA 523; CG 139; CT 141, 303; Ev 271, 502; FE 142; GC 462; ML 123; MYP 345, 354, 360; SC 58; SL 16; 1T 162; 2T 182; 3T 154, 376; 4T 190, 645; 5T

162, 499

3–5CG 416; 1T 189, 278; 4T 644

4 Ed 249; MH 289; ML 50; MM 60, 163; 1T 694; 2T 51, 127, 175, 288, 301, 316, 436, 593; 3T 24, 367, 536, 566; 4T 348, 622, 642, 643; 9T 22

6T PP 147

8 CM 72; GW 121; ML 103, 193, 235; RC 53; TM 150, 251; 1T 481; 3T 417; 4T 367; 5T 97, 590; 6T 331; 9T 193

8, 9 PP 520; 4T 20

8–125T 175

8–156T 121

9 DA 265; MH 489

9, 10 5T 176

10, 11 ML 180

10–12LS 270; 1T 502, 566, 702; 2T 55

12 CH 412; 5T 212

12, 13 GC 529

14 1T 502

15 CM 22; Ev 69, 247, 356, 432, 560; EW 87, 88, 125, 262; MYP 85, 282; 1T 125, 135, 488, 648; 2T 93, 343, 389, 556, 634; 3T 225, 374; 4T 258; 5T 19, 333,

401, 452, 519; 6T 39, 75, 81, 159, 164, 180, 325, 396, 400; 8T 296

15–171T 507

16 2T 598

18 COL 244; EW 49; FE 219; MB 114