Oricine. Vezi comentariul de la cap. 3,4.6.

Crede. Versetele 1–12 vorbesc despre credinţa care aduce biruinţă şi viaţă veşnică. În această epistolă verbul a crede a fost folosit până aici numai de trei ori (cap. 3,23; 4,1.16), dar acum ocupă o poziţie cheie în mintea scriitorului şi apare de şapte ori în capitolul acesta (aici şi în v. 5.10.13). Prin contrast, substantivul dragoste, care împreună cu verbul a iubi, este folosit în această epistolă de peste 40 de ori, apare pentru ultima oară în v. 3.

Hristosul. Adică Unsul, sau Mesia (vezi comentariul de la Matei 1,1). A crede că omul Isus din Nazaret este şi Mesia înseamnă a accepta planul de mântuire (vezi 1 Ioan 3,23; 4,2.15). Tăgăduirea divinităţii lui Isus este unul dintre semnele ereziei (vezi comentariul de la cap. 2,22).

Este născut din Dumnezeu. Mai degrabă a fost născut din Dumnezeu. Vezi comentariul de la cap. 2,29, 3,9.

Oricine. [Fiecare, KJV]. Sau oricine, ca la începutul versetului. Ioan declară că cei care sunt născuţi din Dumnezeu Îl vor iubi pe Dumnezeu şi mai spune că ei îi vor iubi şi pe ceilalţi membrii ai familiei în mijlocul căreia s-au născut.

Şi pe cel născut. Sau pe cel care a fost născut, adică fratele de credinţă care s-a născut din acelaşi Părinte ceresc şi care este deci membru al aceleiaşi familii de credincioşi.

Cunoaştem. Vezi comentariul de la cap. 2,3.29. Ni s-a spus cum putem şti că-L iubim pe Dumnezeu (cap. 4,20.21), iar acum Ioan ne arată cum să descoperim dacă îi iubim sau nu pe copiii lui Dumnezeu, care sunt fraţii noştri.

Copiii. Gr. tekna (vezi comentariul de la Ioan 1,12; Romani 8,14.16).

Prin aceea. Se face referire la ce urmează.

Că iubim pe Dumnezeu. Ioana învaţă lămurit că iubirea faţă de Dumnezeu este fundamentală în experienţa creştină. Cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu poate fi sigur şi de iubirea faţă de fraţii săi. Este deci de cea mai mare importanţă pentru credincios să cultive adevărata iubire pentru Creatorul lui. Aceasta se va dovedi un izvor nesecat, din care vor curge mereu celelalte însuşiri de dorit. Ea va stăpâni şi toate celelalte simţăminte, păstrându-le curate şi echilibrate, contribuind la dezvoltarea caracterului creştin.

Păzim poruncile Lui. Pot fi citate dovezi textuale pentru formularea împlinim poruncile Sale. Această exprimare face o mică diferenţă în sensul final pe care îl urmăreşte scriitorul. Vezi comentariul de la v. 3.

Căci. Aceste cuvinte introduc motivul afirmaţiei anterioare (v. 2). Se poate ca Ioan să fi crezut că nu clarificase strânsa relaţie care este între iubirea de Dumnezeu şi ascultarea de El, de aceea întăreşte din nou legătura dintre acestea două, arătând că una o implică şi o face necesară pe cealaltă. Pentru un studiu mai aprofundat al legăturii dintre iubire şi păzirea poruncilor, vezi comentariul de la Matei 22,37–39; Romani 13,8.9. El clarifică foarte bine lucrul acesta în Evanghelia sa, unde vorbeşte despre învăţătura lui Hristos cu privire la subiectul acesta (vezi comentariul de la Ioan 14,15.21.23; 15,10).

Dragostea de Dumnezeu. Se ridică uneori întrebarea dacă dragostea lui Dumnezeu înseamnă dragostea noastră faţă de El sau iubirea Lui pentru noi (vezi comentariul de la cap. 2,5.15; 3,16.17; 4,9), dar de data aceasta nu există nici o îndoială că apostolul vorbeşte despre dragostea noastră faţă de Dumnezeu (cap. 5,2).

Poruncile Lui. Vezi comentariul de la cap. 2,3; 3,4. Poruncile lui Dumnezeu pot fi exprimate în mai multe feluri: a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima şi pe aproapele ca pe noi înşine (Luca 10,27), a crede în numele Fiului Său, Isus Hristos şi a ne iubi unii pe alţii (1 Ioan 3,23) sau a ţine cele zece porunci. La urma urmei cele zece porunci sunt doar dezvoltarea celor două precepte, iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele (Matei 19,17–19; 22,36–40; Romani 13,8–10).

Grele. Gr. bareis, greu, împovărător, greu de împlinit. Compară cu folosirea acestui cuvânt în Matei 23,4.23; Faptele Apostolilor 20,29; 25,7. Pentru creştin poruncile lui Dumnezeu nu sunt împovărătoare, deoarece ascultarea este urmarea iubirii. Cei care-L iubesc pe Dumnezeu găsesc o bucurie în împlinirea cererilor Sale şi în ascultarea de sfatul Său, iar Dumnezeu Însuşi le oferă putere pentru a ţine Legea Sa (1 Corinteni 10,13; Filipeni 2,13).

Pentru că. Literal, deoarece. Ioan este pe punctul de a oferi încă un motiv pentru care poruncile lui Dumnezeu nu sunt o povară obositoare şi istovitoare. Pentru sufletul omenesc lipsit de ajutor, ele sunt imposibil de împlinit (Romani 8,7), dar pentru creştinul născut din nou (Ioan 3,3), toate lucrurile sunt cu putinţă (Marcu 11,22–24; Filipeni 4,13). El este părtaş firii dumnezeieşti (2 Petru 1,4) şi se adapă din aceleaşi izvoare care L-au susţinut pe Hristos în viaţa Sa pe acest pământ (TM 386; DA 123).

Oricine. [Orice, KJV]. Se poate că Ioan a folosit cuvântul orice în loc de oricine pentru a sublinia natura cuprinzătoare a adevărului pe care îl rosteşte (compară cu Ioan 3,6). Fiecare principiu drept vine de la Dumnezeu şi e capabil să biruiască principiile lumeşti, care vin de la Satana.

Născut din Dumnezeu. Vezi comentariul de la cap. 3, 9.

Biruieşte. Gr. nikao (vezi comentariul de la cap. 2,13). Forma verbului din versiunea greacă arată că biruinţa creştină poate fi continuă. Ori de câte ori creştinul născut din nou rezistă ispititorului prin puterea Cerului, duşmanul este înfrânt (Iacov 4,7).

Lumea. Gr. kosmos (vezi comentariul de la cap. 2,15).

Câştigă. [Biruieşte, KJV]. Gr. nikao (vezi comentariul de la cap. 2,13). În versiunea greacă este un interesant joc de cuvinte între nike şi nikao, care poate fi tradus astfel: biruinţa a fost cea care a biruit lumea. Forma verbului ar părea că se referă la timpul când credincioşii au rupt-o cu lumea, deoarece apostolul vorbeşte despre credinţa lor. Ar mai putea fi o referire la acea mare şi unică biruinţă care îl face în stare pe creştin să biruiască lumea – biruinţa personală a lui Hristos asupra diavolului –, dar nu acesta este gândul care-l preocupă pe Ioan în versetul acesta.

Biruinţa. Gr. nike, mijloace pentru a câştiga biruinţa, biruinţa, de la nikao, a birui (vezi mai sus, la biruieşte). În Noul Testament nike apare numai aici, dar era obişnuit în greaca clasică şi acesta era numele zeiţei victoriei la greci.

Credinţa. Gr. pistis (vezi comentariul de la Evrei 11,1). Aici este singurul loc unde este folosit cuvântul acesta în Evanghelia şi în epistolele lui Ioan. Cum poate credinţa noastră să ne facă în stare să biruim lumea? Ioan oferă răspunsul în v. 5, unde dă de înţeles că este vorba de credinţa prin care omul Îl acceptă pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu. Printr-o astfel de credinţă, creştinul va birui, la fel ca Mântuitorului său. Ea nu se limitează la recunoaşterea mentală, ci duce la fapte bune. Ca şi paraliticul căruia i s-a poruncit să se ridice, noi încercăm să facem ceea ce pare imposibil (Ioan 5,5–9). Când voinţa noastră alege să se ridice din sclavia păcatului, puterea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu intră în fiecare fibră a fiinţei noastre şi ne face în stare să săvârşim ceea ce ne dorim, prin credinţă. Dacă am fi inactivi şi am aştepta ca Domnul să ne ridice din păcat, nu s-ar întâmpla nimic. Credinţa noastră trebuie să ia în stăpânire făgăduinţele Sale şi trebuie să dorească, să aleagă şi să acţioneze înainte de a simţi că avem putere.

Cel ce a biruit. Sau cel care stăruie să biruiască. Versiunea greacă sugerează victorie continuă, repetată, asupra răului. Cu cât ne încredem mai mult în făgăduinţele lui Dumnezeu, cu atât credinţa noastră devine mai tare şi cu atât avem mai multă credinţă că vom birui şi în viitor.

Cel ce crede în Isus. Ioan aminteşte din nou adevărul central al credinţei creştine, ca o probă a unei vieţi creştine veritabile şi biruitoare (vezi comentariul de la cap. 2,22.23; 3,23; 4,1–3).

El. Sau acest unul, adică Isus, la care s-a referit Ioan în v. 5.

Isus Hristos. În ce priveşte înţelesul numelui, vezi comentariul de la Matei 1,1; Filipeni 2,5.

Cel ce a venit. Aceste cuvinte sunt o referire la întrupare. În Evanghelii verbul a veni e folosit mai ales în legătură cu întruparea lui Hristos (Matei 5,17; 9,13; 10,34; 11,3; Luca 7,19; Ioan 1,11; 3,2.31; 7,27.28; etc.).

Cu apă şi cu sânge. Prima aplicaţie a acestor cuvinte este uşor de înţeles dacă ne gândim că Ioan vorbeşte despre întrupare. Isus a venit cu apă [prin apă, KJV], adică prin botez, şi cu sânge, adică prin răstignire. Aceste două evenimente au fost pietrele de hotar ale lucrării Sale răscumpărătoare şi L-au identificat ca Fiul lui Dumnezeu, care mântuieşte. Cei care cred în divinitatea Lui nu pot să ignore nici unul din evenimentele acestea.

Unii consideră că prin aceste cuvinte Ioan se referă la sacramentele creştine, şi anume la botez şi Sfânta Cină. Dar folosirea timpului trecut, a venit, şi faptul evident că apostolul se referă la întrupare, înlătură o asemenea interpretare. În plus, cuvântul sânge nu este folosit nicăieri pentru a face referire la Sfânta Cină.

E posibil ca prin cuvintele cu apă şi cu sânge, Ioan să se fi gândit la incidentul de pe cruce, despre care se vorbeşte numai în Evanghelia sa (Ioan 29,34), când din coasta împunsă Mântuitorului au ieşit sânge şi apă. Într-adevăr, ar fi fost ciudat dacă un martor ocular al acelui eveniment cutremurător nu ar fi vorbit despre această scenă, dar tot nu se poate spune că atunci Isus a venit cu apă şi sânge. Înţelesul primar al acestor cuvinte ale lui Ioan trebuie să fie că venirea mesianică a Domnului său a fost atestată public, la început prin botezul Lui, iar la sfârşit prin vărsarea sângelui Său, pe cruce.

Nu numai cu apă. Unii din cei care tulburau biserica acceptau botezul lui Isus, crezând că el marca timpul când divinitatea a intrat în corpul omenesc, dar tăgăduiau moartea Fiului lui Dumnezeu, susţinând că divinitatea şi natura umană au fost separate înainte de moartea Sa pe cruce (vezi Introducerea, tema). De aceea, Ioan accentuează însemnătatea apei, dar şi a sângelui, pentru o înţelegere corectă a divinităţii lui Isus Hristos (compară cu Vol. V, p. 917).

Şi Duhul este Cel ce. De-a lungul istoriei lumii, una din sarcinile principale ale Duhului Sfânt a fost de a mărturisi cu privire la planul de mântuire şi cu privire la Mântuitorul. O dată cu intrarea în păcat, când oamenii au fost excluşi de la comunicarea directă cu Dumnezeu, Duhul Sfânt a început să-i conducă pe mesagerii umani inspiraţi şi S-a asigurat că soliile divine erau transmise astfel încât să-şi împlinească scopul (2 Petru 1,21). Scopul principal al tuturor profeţiilor este de a-i conduce pe oameni la Hristos, Răscumpărătorul. Inspirând şi călăuzind profeţia, Duhul Sfânt mărturiseşte cel mai eficient cu privire la Mântuitorul şi merită titlul de Duhul lui Hristos (vezi comentariul de la Ioan 14,17.26; 1 Petru 1,11).

Duhul este adevărul. [Duhul este adevăr, KJV]. Literal, Duhul este adevărul. Mărturia Duhului poate fi primită cu încredere deplină, deoarece este adevărată, iar totalitatea revelaţiei Sale este adevăr. De aceea, când Duhul mărturiseşte că Isus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu, mărturia Lui este definitivă – nu poate fi alta mai mare.

Căci trei sunt. Practica evreiască bazată pe Deuteronom 17,6; 19,15; etc. cerea mărturia a doi sau trei martori înainte de a se lua o hotărâre în disputele juridice. Ioan citează aici trei martori în sprijinul divinităţii Domnului Isus (1 Ioan 5,5.6.8), asigurându-i astfel pe cititori că afirmaţia sa este vrednică de încredere.

Mărturisesc. Gr. martureo, a mărturisi, a depune mărturie. Martureo este tradus a mărturisi, în v. 6 şi a face o mărturisire, în v. 9. Din versiunea greacă reiese că mărturisirea este continuă.

În cer. Dovezile textuale atestă omiterea pasajului: în cer, Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceştia trei sunt una. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ. Deci rămâne următoarea formulare a v. 7, 8: căci trei sunt care mărturisesc: Duhul, apa şi sângele; şi aceşti trei sunt una în mărturisirea lor. Pasajul, aşa cum apare în KJV (şi în traducerea Cornilescu), nu se găseşte în nici un manuscris grec de dinaintea sec. al XV-lea sau al XVI-lea. Cuvintele în discuţie şi-au făcut intrarea în KJV (şi în traducerea Cornilescu) prin textul lui Erasmus (vezi Vol. V, p. 141). Se spune că Erasmus s-a oferit să cuprindă în Testamentul său grec cuvintele disputate, dacă avea să i se arate măcar un singur manuscris grec care le conţine. O bibliotecă din Dublin a prezentat un astfel de manuscris (cunoscut ca 34), iar Erasmus a inclus pasajul în textul său. Se crede acum că în ediţiile ulterioare ale Vulgatei pasajul acesta a intrat prin greşeala unui scrib, care a inclus un comentariu exegetic marginal în textul Bibliei pe care îl copia. Cuvintele în discuţie au fost larg folosite în sprijinul doctrinei Sfintei Treimi, dar, având în vedere dovezile copleşitoare care contestă autenticitatea lor, sunt fără valoare şi nu ar trebui folosite. În ciuda faptului că apar în Vulgata, A Catholic Commentary on Holy Scripture declară direct următorul lucru: În general acum se susţine că pasajul acesta, numit Comma Johanneum, este o glosă care s-a strecurat în textul Versiunii Latine Vechi şi în Vulgata, la o dată timpurie, dar şi-a găsit intrarea în textul grecesc numai în secolele al XV-lea şi al XVI-lea (Thomas Nelson and Sons, 1951, p. 1186).

Duhul. Apostolul îşi recapitulează acum mărturia, dar Îl pune pe Duhul în capul listei. Când a fost botezat Isus, Duhul Sfânt, luând forma unui porumbel, a mărturisit pentru Ioan că Acela pe care Îl botezase era Mesia cel rânduit de Dumnezeu, şi Tatăl Însuşi L-a lăudat pe Fiul Său (Matei 3,16.17). Când Hristos Şi-a vărsat sângele pe cruce, purtarea Sa nobilă şi liniştită, împreună cu întunericul şi cutremurul, i-a impresionat pe cei care priveau, conştientizându-i de dumnezeirea Lui (Matei 27,45–54). În felul acesta, Duhul Sfânt s-a folosit de evenimentele reprezentate prin apă şi sânge (vezi 1 Ioan 5,6) pentru a face clar faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

Aceşti trei una sunt. [Aceşti trei sunt de acord, KJV]. Literal, cei trei sunt pentru un singur lucru, adică cei trei martori au în vedere acelaşi obiectiv: a mărturisi despre divinitatea lui Hristos, pentru ca oamenii să poată crede în El şi să fie mântuiţi. Acesta a fost şi scopul cu care a scris Ioan Evanghelia sa (Ioan 20,31).

Dacă primim. Ioan subliniază faptul că oamenii primesc mărturia altora atunci când ea împlineşte condiţiile cerute legal. Atunci de ce nu ar accepta ei o mărturie mai vrednică de încredere, cea care vine de la Dumnezeu? Totuşi, erau unii care i-ar fi crezut mai degrabă pe oameni decât pe Dumnezeu. Ei ascultau invenţiile gnosticilor (vezi Introducerea, tema). Mulţi dintre cei care au refuzat să-L urmeze pe Isus i-au acceptat în curând pe diferiţi Mesia falşi care le ofereau biruinţă asupra puterii romane, atât de detestate!

Mărturia lui Dumnezeu este mai mare. Mărturia lui Dumnezeu este superioară, nu numai pentru că vine de la Cineva care nu minte niciodată, ci şi pentru că vine de la Tatăl, Singurul care este pe deplin calificat să mărturisească faptul că Isus este Fiul Său. Nimeni nu poate pretindă că ar crede în Dumnezeu fără a crede în Fiul Său.

Mărturia pe care a făcut-o. Faptul că Dumnezeu a mărturisit cu privire la Isus, ca Fiu al Său ar trebui să fie o mărturie suficientă pentru a-i convinge pe oameni, care adesea acceptă o mărturie mai puţin vrednică de încredere de la semenii lor. Ioan se referă la faptul că Dumnezeu L-a recunoscut pe Fiului Său în timpul vieţii Lui pe acest pământ şi la faptul că, prin legătura strânsă care va exista veşnic dintre Cei Doi, mărturia Lui continuă.

o Dumnezeu despre Fiul Său.

Cine crede. Adică cel care va crede mereu că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Cel a cărui convingere este instabilă, trecătoare, nu poate să pretinde sau să infirme această făgăduinţă.

În. [Pe, KJV]. Gr. eis, în. Ioan, mai des decât toţi ceilalţi scriitori ai Noului Testament la un loc, foloseşte această prepoziţie specială alături de cuvântul crede. O astfel de credinţă este o relaţie personală cu Hristos, bazată pe adevărul mărturiei lui Dumnezeu şi o încredere consecventă în lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului (vezi comentariul de la Ioan 1,12).

În el. Cel care are o credinţă vie în Isus va avea o mărturie lăuntrică a temeiniciei acesteia. El va şti din experienţă personală că Isus este ceea ce pretind Scripturile că este. O astfel de credinţă nu este uşor de dărâmat: ea poate să reziste celor mai grele atacuri ale vrăjmaşului.

În acelaşi timp există primejdia de a ne încrede numai în simţăminte atunci când e vorba de legătura noastră cu Dumnezeu. Deşi vor fi adesea împrejurări când ne vom simţi siguri de părtăşia cu Domnul, vor fi şi momente de îndoială. Tocmai pentru vremuri ca acestea a făgăduit Dumnezeu a făgăduit să fie foarte aproape de copiii Săi (Isaia 43,2). Ar trebui să ne ţinem strâns de Dumnezeu chiar dacă sentimentele ne dictează altfel. Viaţa de creştin ar trebui să se bazeze pe principiu, nu pe sentiment (1T 167). Pe măsură ce credinţa creşte, mărturia din inimile noastre devine mai puternică (1 Ioan 3,24).

Nu crede pe Dumnezeu. Era de aşteptat ca Ioan să spună nu crede în Fiul lui Dumnezeu negând astfel afirmaţia precedentă, dar apostolul merge mai în profunzime, ştiind că refuzul de a primi mărturia Tatălui cu privire la Fiul Său înseamnă a nu crede în Dumnezeu (vezi cap. 2,22.23). În felul să pătrunzător de a gândi, Ioan analizează adevărata natură a necredinţei: ea Îl leapădă chiar şi pe Tatăl.

Îl face mincinos. [L-a făcut mincinos, KJV]. Nu că omul ar putea să-L facă pe Dumnezeu să mintă, ci Îl scoate mincinos, afirmând că ceea ce a mărturisit Dumnezeu nu e adevărat.

Fiindcă nu crede. Literal, fiindcă n-a crezut. O reafirmare clară a formei specifice de necredinţă de care sunt vinovaţi cei care resping divinitatea lui Hristos. Astfel, Ioan demască adevărata natură a oricărei necredinţe.

Mărturia. [Relatarea, KJV]. Gr. marturia, mărturie. Compară cu verbul martureo, a mărturisi (vezi mai jos, la a făcut-o).

A făcut-o. [A dat-o, KJV]. Gr. martureo, a mărturisi, a da mărturie. În v. 6–11 martureo şi marturia apar de 10 ori în textul original (vezi v. 7). Forma verbului din versiunea greacă arată că este vorba de mărturia pe care a făcut-o Dumnezeu în trecut, şi care are încă efect.

Şi mărturia este aceasta. Mărturia constă în darul divin al vieţii veşnice, oferit prin Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos. Darul acesta este cea mai eficientă mărturie cu privire la Dumnezeu.

Ne-a dat-o. Verbul acesta face referire fie la întruparea Domnului Isus, cu evenimentele legate de ea, fie la convertirea credinciosului, când el primeşte darul vieţii veşnice (vezi comentariul de la Ioan 3,16).

Viaţa veşnică. Vezi comentariul de la Ioan 3,16; compară-l cu cel de la 1 Ioan 1,2.

Această viaţă. Aceasta este un alt aspect al mărturiei date de Dumnezeu. El ne-a dat viaţa veşnică prin Fiul Său, care este viaţa (Ioan 14,6). Vezi comentariul de la Ioan 1,4.

Are pe Fiul. A-L avea pe Fiul înseamnă a crede în El în aşa fel încât El să devină pentru noi tot ce semnifică numele Său: Mântuitor, Domn, Cel Uns să fie împăratul nostru (vezi comentariul de la Ioan 1,12; 5,24). Înseamnă ca Hristos să locuiască în inima noastră ca Oaspetele cel mai onorat (vezi comentariul de la Galateni 2,20; Efeseni 3,17; Apocalipsa 3,20).

Are viaţa. Adică viaţa veşnică, la care se face referire în v. 11. Viaţa aceasta începe o dată cu naştere din nou şi continuă în lumea viitoare (vezi comentariul de la Ioan 8,51; 10,10). Cei care cultivă relaţia cu Isus devin părtaşi ai caracterului Său. Aşadar, a-L avea pe Fiul este garanţia vieţii veşnice.

N-are. Deoarece Tatăl a ales să ne ofere viaţa veşnică numai prin Fiul Său (Ioan 1,4; 3,16; 17,2), cei care Îl resping pe Fiul refuză unica sursă a vieţii adevărate. Observaţi că în propoziţia negativă Ioan îmbogăţeşte titlul lui Hristos şi-L descrie nu doar ca Fiu, ci ca Fiul lui Dumnezeu, scoţând astfel în evidentă sursa principală a vieţii pe care o oferă Fiul: ea vine de la Dumnezeu (vezi comentariul de la Ioan 5,26).

V-am scris. Apostolul priveşte la ce a scris până acum în această epistolă şi le reaminteşte credincioşilor scopul cu care a făcut lucrul acesta. Reafirmându-şi scopul, el îl imprimă din nou în mintea cititorilor săi.

Aceste lucruri. Este vorba fie de conţinutul de până aici al epistolei, fie de conţinutul cap. 5,1–12. Restul versetului este foarte asemănător cu scopul prezentat la Ioan 20,31.

Ca să ştiţi. Aceste cuvinte fac referire la scopul celor prezentate în v. 1–12, dar ar putea fi aplicate şi la întreaga epistolă. Din versiunea greacă reiese că aici este vorba de cunoştinţa intuitivă şi absolută, care implică o convingere totală. Ar însemna că destinatarii acestei epistole erau în primejdia de a-şi pierde treptat credinţa, iar Ioan se străduia să le-o întărească pe deplin. Asta întregeşte scopul iniţial al epistolei, schiţat în cap. 1,3.4.

Care credeţi. Dovezile textuale favorizează plasarea propoziţiei care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, după ca să ştiţi că .. aveţi viaţa veşnică. Totuşi, propoziţia este legată de pronumele voi.

[Şi să puteţi crede în Numele Fiului lui Dumnezeu, KJV]. Dovezile textuale favorizează omiterea acestor cuvinte. Un gând asemănător apare mai devreme în acest verset.

Îndrăzneala. [Încrederea, KJV]. Gr. parresia (vezi comentariul de la cap. 2,28), aici probabil folosit convingător în sensul lui de bază, şi anume libertate de vorbire (vezi comentariul de la cap. 3,21). Crezând în siguranţa vieţii veşnice şi a credinţei în Fiul lui Dumnezeu, Ioan este convins de încrederea pe care credinciosul o poate avea atunci când se apropie de Fiul şi astfel aduce în discuţie subiectul rugăciunii.

La El. [În El, KJV]. Mai degrabă faţă de El (vezi comentariul de la cap. 3,21).

Dacă cerem ceva. În acest caz trebuie să avem îndrăzneala despre care a vorbit puţin mai înainte Ioan. Deşi Domnul cunoaşte toate nevoile noastre înainte ca noi să le exprimăm, El doreşte ca noi să-I vorbim despre aceste nevoi. Până aici asigurarea este foarte cuprinzătoare, fiind calificată numai de expresia următoare.

După voia Lui. [Potrivit voii Sale, KJV]. Adică voia Fiului. Este menţionat aici, drept condiţie, faptul că cererile noastre trebuie să fie în armonie cu voia Sa. În altă parte, sunt prezentate alte condiţii: cererea făcută în numele lui Hristos (Ioan 14,13; 16,23); înţelegerea între fraţi (Matei 18,19), credinţa (Marcu 11,24), păzirea poruncilor Sale (1 Ioan 3,22).

Domnul nostru este atotştiutor, binevoitor, cunoaşte ce este mai bine pentru noi şi oferă harul şi puterea Sa pentru fericirea şi mântuirea noastră (vezi comentariul de la 1 Tesaloniceni 4,3). Noi nu dorim mai cu ardoare să fim mântuiţi decât doreşte Hristos să ne mântuiască. Voinţa Lui e mult mai mult concentrată asupra răscumpărării noastre decât este a noastră (Galateni 1,4; Efeseni 1,5). De aceea, putem fi sigur că dacă ne rugăm cu privire la mântuirea noastră, Mântuitorul e mai mult decât gata să ne asculte. El va aştepta cu nerăbdare să ne împlinească o astfel de cerere. Asigurarea aceasta este valabilă atât pentru problemele mai mici cât şi pentru cele mai mari, pe care le întâmpinăm în viaţa zilnică. Cel care numără firele de păr din capul nostru nu este indiferent cu privire la detaliile mai neînsemnate ale vieţii acelora pentru care a murit (Matei 10,29–31).

Ne ascultă. Compară cu Ioan 9,31; 11,41.42. Putem fi sigur că fiecare rugăciune sinceră este ascultată în cer şi i se răspunde fie pozitiv, fie negativ (vezi comentariul de la 1 Ioan 3,22).

Dacă ştim. Ioan îşi întemeiază siguranţa pe faptul că cel credincios Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Înţelegerea caracterului divin va aduce încredere în judecata Domnului şi în intenţiile Sale bune (compară cu Ieremia 29,11). Cel care-L cunoaşte pe Dumnezeu nu se va îndoi cu privire la faptul că El este drept, ci va fi liniştit, ştiind că lucrările Sale sunt desăvârşite (vezi comentariul de la Romani 8,28). Ştiind că Domnul nostru este un Dumnezeu care ascultă rugăciunea, putem fi siguri că ne va răspunde la orice cerere îndreptăţită pe care I-o aducem.

Orice I-am cere. Această afirmaţie cuprinzătoare a fost deja condiţionată de expresia după voia Lui (v. 14).

Lucrurile. [Cererile, KJV]. Adică răspunsul la cereri. Citind cu atenţie cuvintele lui Ioan se va observa faptul că el nu susţine că toate rugăciunile vor primi răspunsul dorit, ci mai degrabă îl încurajează pe creştin să descopere voia Domnului şi să se roage în armonie cu intenţia divină, ştiind cu siguranţă că rugăciunile aprobate de Dumnezeu vor primi răspunsul cel mai bun cu putinţă.

Dacă … cineva. Vezi cap. 1,6; 2,1; 4,20. Ioan foloseşte un caz ipotetic pentru a prezenta o învăţătură importantă. Este evident că aici el face referire la un creştin care înţelege natura adevărată a păcatului.

Fratele său. Aceste cuvinte limitează învăţătura lui Ioan la comunitatea creştină; el vorbeşte despre preocuparea pentru un frate de credinţă.

Săvârşind un păcat. Adică în delict flagrant.

Care nu duce la moarte. Este incontestabil faptul că Ioan face deosebire între formele păcatului, deoarece puţin mai departe, în acelaşi verset, el vorbeşte despre un păcat care duce la moarte. Dar trebuie să se aibă în vedere contextul. În v. 14, 15 el l-a asigurat pe credincios că va primi răspuns la rugăciunile sale; aici el limitează această asigurare la un anumit fel de rugăciune – cea făcută în favoarea altuia – şi explică în ce împrejurări poate ea avea efect. Făcând aşa, tratează două categorii de păcat: cel pentru care mai există nădejde pentru păcătos şi cel pentru care nu mai există nădejde. În prima categorie rugăciunea poate fi un ajutor eficient în mântuire; în a doua, aşa cum explică Ioan mai departe, nu există garanţie că rugăciunea va fi ascultată. Se susţine, în general, că păcatul care duce la moarte este păcatul care nu poate fi iertat (vezi comentariul de la Matei 12,31.32). Prin urmare, un păcat care nu duce la moarte este oricare altă formă a păcatului în care cade un frate greşit.

Să se roage. Să se roage lui Hristos pentru fratele greşit. Aceste cuvinte pot fi considerate fie un îndemn la rugăciune, fie încurajarea reacţiei naturale pe care o are credinciosul serios atunci când e confruntat cu păcatul altuia. Biserica ar fi fost cu mult mai fericită dacă, în loc să se discute slăbiciunea unui frate, credincioşii s-ar ruga pentru el şi, dacă e posibil, cu el. Această lucrare de mijlocire i-ar pregăti pe creştini pentru sarcina delicată de a vorbi cu păcătosul şi de a-i îndrepta atenţia către Mântuitorul. O astfel de discuţie ajută la zidirea bisericii, în timp ce bârfa şi critica o dărâmă.

Îi va da viaţă. E dificil de stabilit la cine se referă pronumele din această propoziţie. Succesiunea ideilor sugerează că apostolul vorbeşte despre creştinul care se roagă pentru un frate greşit şi prin această îl ajută pe păcătos să aibă viaţă. Dar este cu putinţă şi ca Ioan să-şi fi schimbat brusc subiectul şi să zică: Hristos îi va da creştinului viaţă, pentru a o transmite acelor păcătoşi care nu şi-au împietrit de tot inima. Diferenţa e numai de interpretare, deoarece în ambele cazuri este vorba de aceeaşi lucrare. Creştinul nu are putere decât de la Mântuitorul; aşa că, în cele din urmă, Hristos este Cel care dă viaţa, deşi s-ar putea ca instrumentul prin care a fost transmisă viaţa să fie rugăciunea de mijlocire. Totuşi, o astfel de viaţă este primită numai dacă păcătosul se pocăieşte sincer.

Pentru cei. Sau celor. Scriitorul a trecut de la un caz particular la general şi vorbeşte despre toţi cei care n-au săvârşit un păcat car duce la moarte.

Este un păcat care duce la moarte. Sau este păcat care duce la moarte. Întrucât Ioan nu defineşte un anume păcat care duce neapărat la moarte, probabil că se referă aici la un tip de păcat care va duce cu siguranţă la moarte. Dacă Ioan ar fi cunoscut un anumit păcat care să-l lase pe om fără nădejde de mântuire, era de aşteptat să-l numească, pentru ca toţi să se poată feri de o astfel de condamnare irevocabilă. Deşi este adevărat că orice păcat, dacă păcătosul stăruie în el, va duce la moarte (Ezechiel 18,4.24; Iacov 1,15), există păcate care îl duc pe om mai repede aproape de moarte. Păcatele comise de cei care doresc cu adevărat să-L slujească pe Dumnezeu, dar care au o voinţă slabă şi obiceiuri puternice, sunt foarte diferite de acele păcate care sunt săvârşite voit, sfidându-L cu neruşinare şi premeditare pe Dumnezeu. Ceea ce face diferenţa sunt atitudinea şi motivul, nu actul păcatului în sine. În sensul acesta păcatele se deosebesc între ele. O greşeală mai mică, dacă a fost repede mărturisită şi iertată, e un păcat care nu duce la moarte. Un păcat mai grav, făcut pe neaşteptate, din lipsa puterii spirituale, nu este nici el un păcat care duce la moarte, dacă este urmat de o pocăinţă adevărată, dar refuzul de a se pocăi îl duce pe om cu siguranţă de moartea finală. Deosebirea este clar ilustrată în experienţa lui Saul şi a lui David. Primul a păcătuit şi nu s-a pocăit; al doilea a păcătuit grav, dar s-a pocăit serios. Saul a murit fără speranţa vieţii veşnice; David a fot iertat şi şi-a asigurat un loc în împărăţia lui Dumnezeu (vezi PP 634, 679, 723–726).

Pentru studiul despre păcatul care nu poate fi iertat, vezi comentariul de la Matei 12,31.32.

Nu-i zic. [Nu zic, KJV]. Ioan nu ne porunceşte să ne rugăm şi nici nu spune că n-ar trebui, dar ezită să garanteze că cei care păcătuiesc în mod deliberat vor primi răspuns la rugăciune. Este o diferenţă între rugăciunea înălţată pentru noi înşine şi cea în favoarea altora. Atunci când voinţa noastră este predată lui Dumnezeu, putem să cerem în acord cu voia Sa şi să ştim că vom primi răspuns la rugăciunile noastre. Dar când e vorba de o treia persoană, trebuie să ţinem cont de faptul că şi ea are voinţă. Dacă refuză să se pocăiască, toate rugăciunile noastre şi toată lucrarea pe care Dumnezeu ar putea s-o facă şi ne-ar putea îndemna pe noi să o facem nu va constrânge voinţa celeilalte persoane. Refuzând să-l constrângă pe om să rămână bun, Dumnezeu a renunţat de asemenea la puterea de a-l constrânge pe păcătos să se pocăiască.

Asta nu înseamnă că nu ar trebui să ne mai rugăm pentru cei care s-au abătut de la credinţă sau pentru cei care nu s-au predat încă Mântuitorului. Nu înseamnă că nu vor fi convertiri remarcabile ca urmare a multor rugăciuni fierbinţi înălţate de inimi credincioase. Dar Ioan arată că nu este de folos să se facă rugăciuni de mijlocire pentru un păcătos atâta timp cât el refuză să se pocăiască de păcatul lui. Totuşi, cât timp sunt motive de speranţă, ar trebui să continuăm să ne rugăm, deoarece nu putem spune cu certitudine dacă un om a ajuns prea departe.

Nelegiuire. Gr. adikia (vezi comentariul de la Romani 1,18.29). Compară cu definiţia următoare: păcatul este fărădelege (vezi comentariul de la 1 Ioan 3,4). Orice faptă nesfântă, la fel ca cea mai atroce crimă, este păcat. Ioan face această declaraţie pentru a-i arăta celui care se roagă în favoarea altuia cât de multe păcate există.

Este un păcat. Fără îndoială că Ioan repetă această afirmaţie anterioară (compară cu v. 16) pentru a-i încuraja pe cititori să stăruie în rugăciunile de mijlocire (vezi comentariul de la v. 16).

Ştim. Ucenicul prea iubit îşi prezintă acum solia finală, încercând să le ofere şi altora certitudinea care îi umple şi îi înseninează propriul suflet. De trei ori foloseşte cuvântul ştim (aici şi în v. 19, 20), referindu-se cu siguranţă la sine şi la cititori, care de asemenea au cunoştinţa care vorbeşte el.

Oricine este născut din Dumnezeu. Vezi comentariul de la cap. 3,9. Nu păcătuieşte. Vezi comentariul de la cap. 3,9. Cel născut din Dumnezeu. Mai degrabă cel care a fost născut din Dumnezeu (vezi comentariul următor).

Îl păzeşte. [Se păzeşte, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru formularea îl păzeşte; în cazul acesta întreaga propoziţie va suna astfel: cel care a fost născut din Dumnezeu [adică Hristos] îl păzeşte [pe credincios]. Formularea aceasta este mai mult decât o afirmaţie, ea este o făgăduinţă şi o asigurare – Hristos îl va păzi de orice rău pe credinciosul născut din nou.

Dacă se păstrează formularea din KJV, se păzeşte, Ioan arată care este atitudinea creştinului într-o lume păcătoasă: el păzeşte căile de acces spre sufletul său şi nu îi permite păcatului să intre.

Cel rău. Vezi comentariul de la cap. 2,13.

Atinge. Gr. haptomai, a se fixa pe, a pune mâna pe. Verbul implică mai multă forţă decât cea care este de obicei asociată verbului a atinge. Este dată asigurarea că cel care este născut din Dumnezeu nu va fi atins de diavol, ci se va păzi sau va fi păzit de Hristos, Cel născut din Dumnezeu (compară cu Ioan 6,39; 10,28; 17,12).

Ştim. Ioan se referă la convingerea lăuntrică pe care o au toţi credincioşii adevăraţi.

Din Dumnezeu. [De la Dumnezeu, KJV]. Literal din Dumnezeu (vezi comentariul de la cap. 3,10; 4,1). Nu numai că am fost născuţi din Dumnezeu, dar şi suntem membri ai familiei Sale. Ştiind acest lucru vom fi păziţi pe calea către cer; ne vom să păstrăm nepătat numele pe care îl purtăm acum.

Lumea. Gr. kosmos (vezi comentariul de la cap. 2,15).

În cel rău. [În nelegiuire, KJV]. Literal, în cel rău, însemnând poate cel nelegiuit (vezi comentariul de la cap. 2,13). Dacă aşa stau lucrurile, atunci Ioan atrage aici atenţia asupra contrastului dintre copiii lui dumnezeu şi copiii lumii. Primii Îi aparţin cu totul lui Dumnezeu; ultimii sunt prinşi în mrejele celui rău, adică ale diavolului (vezi comentariul de la cap. 2,15–17).

Ştim. Cel care a fost născut din nou ştie că Hristos a venit pentru a ne răscumpăra, deoarece el însuşi a experimentat iertarea de păcate şi puterea prezenţei lăuntrice a Mântuitorului, care-l păzeşte de păcat.

Fiul lui Dumnezeu. Titlul Fiu aplicat la Domnul Isus apare de 11 ori în v. 5–20. A venit. Gr. heko, a fi venit, a fi sosit. Întruparea, viaţa, moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu sunt elementele esenţiale ale credinţei creştine.

Pricepere. [Înţelegere, KJV]. Gr. dianoia (vezi comentariul de la 1 Petru 1,13). Aici cuvântul acesta se referă la capacitatea de a înţelege, la intelect. Hristos a deschis credinciosului comorile infinite ale cunoaşterii dumnezeieşti. Ar trebui să fim întotdeauna plini de râvnă în a explora şi a cunoaşte aceste comori.

[Să putem (cunoaşte), KJV]. Apostolul arată clar care este scopul fundamental al venirii lui Hristos şi al lucrării Sale pentru omenire: să-L descopere pe Cel Adevărat, aşa încât oamenii să-L poate cunoaşte aşa cum este El în realitate (compară cu Ioan 1,18; 17,3).

Să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Literal, să cunoaştem pe [Cel] Adevărat sau să cunoaştem pe [Cel] Autentic, adică pe Dumnezeu Tatăl (compară cu Ioan 7,28; 17,3; 1 Tesaloniceni 1,9), pe care Fiul a venit să-L descopere oamenilor şi care poate să fie cu adevărat cunoscut doar prin Domnul Hristos (vezi comentariul de la Ioan 1,18; 14,9). Printr-o astfel de descriere a Tatălui, Ioan abate mintea cititorilor de la aberaţiile gnosticismului (vezi Introducere, tema) la adevărul credinţei creştine.

În Cel ce este adevărat. Evident că este vorba de Dumnezeu Tatăl, aşa cum sugerează pronumele Lui.

El este Dumnezeul adevărat. [Acesta este Dumnezeul adevărat, KJV]. Este posibil să aplicăm aceste cuvinte la Isus Hristos, dar este cel mai probabil că ele se referă la Tatăl, deoarece El este Cel despre care a vorbit Ioan prin cuvintele precedente. Dar, ca şi în alte locuri, nici aici nu trebuie să facem o distincţie clară între Tatăl şi Fiul, deoarece Ei sunt una în natură, în caracter şi în scop.

Viaţa veşnică. Vezi comentariul de la Ioan 5,26.

Copilaşilor. Vezi comentariul de la cap. 2,1.

Păziţi-vă. Gr. phulasso, a se păzi, a veghea. Mântuitorul Se îngrijeşte de copiii Săi (vezi comentariul de la v. 18), dar aici apostolul scoate în evidenţă răspunderea credinciosului de a-şi păzi sufletul. Dacă neglijează acest lucru, grija lui Hristos pentru el va fi zadarnică (vezi comentariul de la 1 Corinteni 16,13).

Idoli. Mai degrabă idolii, adică toate lucrurile fără valoare, materiale sau spirituale, care l-ar împiedica pe păcătos să se închine Dumnezeului adevărat.

Amin. Dovezile textuale favorizează omiterea acestui cuvânt.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 SL 82

3 GC 436, 468; PP 154; SC 60; SL 81

4 CH 592; CT 182; GC 477; GW 259; LS 226; MB 12, 144; ML 325; MM 218; PP 513; 2T 140; 4T 279, 346; 7T 169

10 AA 512; SC 112; SR 319

11, 12 COL 259; DA 388

12 DA 530

14 MH 230; TM 484; 2T 149

14, 15 AA 552; COL 148; DA 266; MH 70; PK 157

20 TM 199