Chiar dacă. Pavel a enumerat şi a definit locul darurilor duhului în biserică (cap. 12). Acum purcede să arate că posedarea tuturor acestor daruri şi a altor calităţi în plus, nu face pe cineva creştin dacă nu posedă darul suprem al iubirii. Acest frumos poem în proză a fost numit lucrul cel mai mare, cel mai tare, cel mai adânc pe care Pavel l-a scris vreodată (Harnack).

Natura, valoarea şi durata veşnică a iubirii în comparaţie cu darurile temporare, sunt prezentate aici. Capitolul acesta continuă discuţia subiectului introdus în cap. 12, şi anume, darurile spirituale. Pavel a notat faptul că diferitele înzestrări spirituale au fost conferite în aşa fel încât să facă să înainteze clădirea şi binele bisericii (vezi cap. 12:4-28). Acum el arată că posedarea darurilor menţionate acolo, oricât de bună ar fi, poate fi întrecută de o înzestrare care e mai de valoare decât orice e descris mai înainte, şi că darul acesta este la îndemâna tuturor (cf. Gal 5:22).

Limbi omeneşti. Aceasta poate fi o referire la puterea de exprimare care se găseşte la cei mai calificaţi şi mai talentaţi oratori dintre oameni, sau la limbile diferite folosite de naţiunile pământului. Dacă oratorul e lipsit de iubire, una din caracteristicile fundamentale ale lui Dumnezeu, elocvenţa lui superioară sau îndemânarea lui în folosire limbilor e tot atât de fără valoare pentru promovarea împărăţiei lui Dumnezeu ca şi zgomotele fără înţeles al oricărui instrument de aramă răsunător sau al chimvalului zadarnic zăngănitor (vezi 1Ioan 4:8; DA 22, GC 487, 493).

Îngereşti. Prin aceasta Pavel se poate să se fi referit fie la darul limbilor atât de mult preţuit la Corint (vezi cap. 14), fie la vorbirea distinsă a îngerilor. Totuşi, manifestarea foarte spectaculoasă a limbilor sau chiar şi capacitatea de a vorbi cu limbă angelică nu conferă nici o onoare celui care îl primeşte, sau nu-i e de nici un folos dacă nu e însoţită de iubire. Apostolul intenţiona să corecteze greşita evaluare pe care corintenii o dădeau darului limbilor şi de a-i stimula să umble după iubire ca fiind înzestrarea cea mai de preţ.

Dragoste. [Caritate, KJV]. Gr. agape, iubire, cel mai înalt tip de iubire, care recunoaşte ceva de valoare în persoana sau obiectul care este iubit; iubire care se întemeiază pe principiu, nu pe emoţie; iubire care se dezvoltă din respectul pentru admirabilele calităţi ale obiectului ei. Iubirea aceasta este aceea care este văzută între Tatăl şi Isus (vezi Ioan 15:10; 17:26); e iubirea răscumpărătoare a Dumnezeirii pentru omenirea pierdută (vezi Ioan 15:9; 1Ioan 3:1; 4:9, 16); este calitatea specială demonstrată în procedeele creştinilor unul cu altul (vezi Ioan 13:34, 35; 15:12–14); e folosită pentru a arăta legătura credinciosului cu Dumnezeu (vezi 1Ioan 2:5; 4:12; 5:3). Vezi Nota Adiţională la Psa 36; vezi Mat 5:43, 44.

Cuvântul caritate nu e destul de cuprinzător pentru a arăta marea întindere a interesului pentru binele altora care e cuprinsă în cuvântul agape. Într-adevăr, caritate poate da o idee foarte restrânsă de ajutor de binefacere. Cuvântul iubire e mai bun, dar aceasta trebuie să fie înţeleasă în lumina a tot ce se spune în acest capitol cu privire la ea. Această iubire (agape) nu trebuie să fie confundată cu ceea ce este uneori numită iubire, o calitate alcătuită în cea mai mare parte din sentiment şi emoţie care are centrul în eu şi dorinţele eului. Agape îşi concentrează interesul şi preocuparea spre alţii şi conduce la acţiune corespunzătoare.

Biserica corinteană fusese foarte mult tulburată de discordie internă care avusese ca rezultat dezbinări şi partide (vezi cap. 1:11, 12). Unii se făleau cu calificaţiile şi darurile lor superioare (vezi cap. 3:3–5, 8, 18, 19, 21; 4:6, 7). Capitolul acesta arată că posedarea de diferite daruri ale Duhului nu ajută la nimic dacă persoana este lipsită de iubire.

Aramă. [Alamă, KJV]. Gr. kalcos, alamă, sau orice obiect făcut din alamă. Aici, modificat de sunătoare, se referă probabil la un gong sau o trâmbiţă. Ideea este aceea a unui instrument răsunător, care face o gălăgie mare şi dă aparenţa unei mari importanţe, dar e numai un emiţător de sunete fără viaţă.

Zăngănitor. [Clinchenitor, KJV; Gălăgios, G. Gal.]. Gr. alalazo, un cuvânt onomatopeic, format la origine pentru a exprima strigătul scos de o armată când se avântă în luptă. De la această întrebuinţare, a ajuns să însemne facerea oricărei gălăgii puternice, ca de pildă un ţipăt sau un bocet de jale. Aici alalazo e folosit pentru a descrie sunetele monotone şi zăngănitoare ale unui chimval.

Proorociei. Apostolul merge mai departe la darul mai important, deşi poate mai puţin senzaţional, al vorbirii ca sol inspirat al lui Dumnezeu, transmiţând bisericii instrucţiuni din Cer. Superioritatea acestui dar faţă de acela al limbilor şi al altor daruri spirituale este scoasă în evidenţă în cap. 14:1, 39. Profetul, care stă între Dumnezeu şi oameni şi descoperă voia lui Dumnezeu oamenilor, trebuie să fie dominat de iubire, altminteri soliile lui vor avea puţin efect asupra ascultătorilor.

Tainele. Gr. musteria, (vezi Mat 13:11; Rom. 11:25). Din cauza păcatului, puterile minţii s-au slăbit; capacitatea lui de a înţelege minunile vieţii, atât naturale cât şi spirituale, e cu mult inferioară aceleia pe care originar Dumnezeu a intenţionat ca omul să o aibă (vezi Isa 6:9, 10; Ioan 12:37–40; 2Cor 4:4; 4T 585; 5T 698, 701). Îndelungi şi sârguincioase studii şi cercetări se cer pentru a face pe om să descopere tainele naturii, dar acestea erau uşor însuşite de Adam înainte ca el să fi păcătuit (vezi PP 50, 51). Mintea neconvertită, dominată de păcat, nu poate înţelege lucrurile lui Dumnezeu. Aceasta se datorează faptului că păcatul a săvârşit o completă schimbare în natura spirituală a omului, aşa încât căile lui sunt diametral opuse celor ale Creatorului său (vezi Isa 55:8, 9). Profeţilor, Dumnezeu vede de bine să le descopere lucrările voii Sale în favoarea oamenilor. La rândul lor, ei sunt însărcinaţi să înveţe pe oameni cu privire la relaţia lor cu Dumnezeu şi cu semenii lor (vezi Psa 25:14; Amo 3:7).

Ştiinţa. [Cunoştinţa KJV]. Prin cunoştinţă, fără îndoială Pavel se referă, nu la cunoştinţe [sau ştiinţă] în general, ci la darul cunoştinţei descris în cap. 12:8 cuvântul cunoştinţei, însemnând exprimarea cunoştinţei (vezi comentariul la cap. 12:28).

Credinţa. Adică, darul credinţei descris în cap. 12:9 (vezi comentariul acolo).

Dragoste. [Caritate, KJV]. Vezi v. 1.

Nimic. După ce a notat posedarea posibilă a darurilor profeţiei, înţelepciunii, cunoştinţei şi credinţei, înzestrări spirituale distinse şi foarte mult dorite, Pavel face afirmaţia simplă că toate aceste lucruri, oricât de admirabile şi importante ar putea fi, sunt ineficace fără iubire.

Acelaşi lucru este adevărat şi cu darurile dobândite, ca de pildă cunoştinţele intelectuale. Satana are o mare putere intelectuală şi ştiinţă care întrece pe aceea a oamenilor, dar nu e înnobilat prin aceasta (vezi 2T 171; PP 36; 5T 504). Mintea care nu e predată lui Hristos şi nu e stimulată de Duhul Său e sub stăpânirea lui satana, care lucrează în ea pentru a aduce la îndeplinire în ea propria lui plăcere (vezi 5T 515). În felul acesta devine aparent că simplele cunoştinţe intelectuale, lipsite de calitatea dumnezeiască a iubirii, nu serveşte decât la a ajuta pe vrăjmaş să-şi realizeze scopurile, şi nu ajută cu nimic la promovarea intereselor spirituale ale oamenilor (vezi 1Ioan 4:8). Cineva care poate să fi avut mult din înţelepciunea lumii acesteia, împreună cu o înţelegere teoretică a legăturii care trebuie să existe între om şi Dumnezeu, şi totuşi n-a avut o cunoaştere experimentală a iubirii, ar fi totuşi pierdut. Străduinţele lui de a face bine altora ar fi infructuoase, şi marea ţintă pe care ar trebui să o aibă în viaţă, proslăvirea lui Dumnezeu, ar rămâne neatinsă (vezi 1Ioan 4:7, 8; MB 37).

Împărţi. [Dărui, KJV]. Gr. promizo, a hrăni punând bucăţele de hrană în gură, a împărţi cu zgârcenie, a hrăni cu bucăţele; folosit în NT numai aici şi în Rom 12:20. Aici cuvântul se poate aplica la împărţirea bunurilor la săraci în porţii mici. Era probabil un lucru obişnuit pe vremea lui Pavel ca bogaţii să facă cu zgârcenie pomeni săracilor la poarta proprietăţii lor (vezi Luc 16:20, 21). Apoi, iarăşi, ei probabil distribuiau pomeni în porţii mici la mulţi oameni aşa încât să tragă folos un număr mai mare şi ei să fie gata să laude pe donator. Facerea de pomeni era socotită a fi o mare virtute, şi era adesea făcută ostentativ. Isus a mustrat cu asprime dorinţa aceasta pentru aclamaţie populară (vezi Mat 6.1-4). Pavel arăta că dacă tot ceea ce ar fi avut un om ar fi fost transformat în mii de pucăţele şi dat altora, şi totuşi ar fi lipsit iubirea adevărată din viaţă, totul nu ar fi fost decât ipocrizie goală şi fără de nici o valoare spirituală. Deşi o astfel de purtare s-ar fi putut să aibă ca rezultat un bine pentru alţii, nu putea să aibă aprobarea lui Dumnezeu pentru că lipseau calificaţiile de caracter cerute.

Să fie ars. Dovezi textuale importante pot fi de asemenea citate (cf. p. 10) pentru exprimarea aşa ca să mă pot făli. Cu această exprimare înţelesul pasajului este: deşi îmi împart toate posesiunile pentru a hrăni pe săraci, şi deşi predau corpul meu, ca să mă fălesc, nu-mi foloseşte la nimic.

Ideea din exprimare KJV e că martirajul care e căutat pentru slăvire de sine nu are nici un merit. Pe vremea lui Pavel nu se obişnuia a se omorî oamenii prin ardere; metodele de execuţie obişnuite erau împroşcarea cu pietre, crucificarea sau decapitarea cu sabia. Se pune întrebarea: De ce atunci se referă Pavel la martirajul prin ardere? Răspunsul este: Poate pentru că arderea reprezintă forma cea mai dureroasă de moarte. A-şi da trupul să fie ars ar reprezenta o formă extremă de jertfire de sine. Unii au privit pasajul acesta ca profetic despre tortura grozavă cu foc de care a avut parte biserica pe vremea lui Nero. Ei văd în felul acesta în pasaj o avertizare împotriva înşelăciunii că s-ar fi putut obţine vreun merit prin căutarea zadarnică a martirajului prin foc.

Nu-mi foloseşte la nimic. Dacă cineva care suferă martirajul prin foc nu posedă calificaţiile de caracter reprezentate prin iubire (agape), nu are nădejde de viaţă veşnică, şi în consecinţă a pierdut totul. Iubirea, deci, e mai de peţ decât darurile Duhului pe care corintenii doreau să le aibă

(v. 1, 2), sau decât faptele singure de binefacere sau lepădare de sine. Nimic nu poate lua locul iubirii (vezi Ioan 14:15, 21, 23; 15:9, 10, 12, 14; 1Ioan 4:11, 12, 16–21; 5:1–3).

Îndelung răbdătoare. În versetele 4-7 Pavel trece la analizarea iubirii. El scoate în evidenţă şapte caracteristici excelente ale iubirii şi opt fapte şi atitudini care sunt cu totul străine naturii ei. În această elogiere el scoate în evidenţă calitatea superioară a iubirii atât în aspectul ei pozitiv cât şi negativ. Personificarea iubirii în aceste versete sporeşte frumuseţea descrierii, deoarece Pavel pune în seama iubirii caracteristicile acelea care se găsesc în aceia care iubesc cu adevărat. În tot cursul paragrafului se văd întrezăriri ale greşelilor din biserica din Corint care erau în direct contrast cu excelentele calităţi ale iubirii.

Răbdarea sau îndelunga răbdare, într-o lume unde predomină nerăbdarea şi intoleranţa, e un atribut preţios. Iubirea suferă îndelung greşelile, cusururile şi slăbiciunile altora. Ea recunoaşte că toate fiinţele omeneşti sunt supuse greşelii, şi că deci, trebuie să se manifeste cuvenita îngăduinţă pentru manifestări de erori care rezultă de pe urma naturii inerent păcătoase a omului. Îndelunga răbdare e opusă grabei, expresiilor şi gândurilor pătimaşe, şi iritabilităţii. Cuvântul acesta denotă starea mintală care face pe om să fie liniştit şi răbdător şi să suporte îndelung când e oprimat, acuzat pe nedrept şi persecutat (vezi Efes 4:2; Cols 3:12; 2Tim 4:2; 2Pet 3:15; cf. Mat 26:63; 27:12, 14; vezi Mat 5:10–12). Acela care este îndelung răbdător posedă unul din roadele Duhului (vezi Gal 5.22).

Plină de bunătate. Gr. kresteuomai, a fi blând, a exercita bunătatea. Cuvântul descrie natura milostivă a aceluia care este influenţat de Duhul lui Dumnezeu, care caută pururea să dea pe faţă prin cuvânt şi faptă o simpatie înţelegătoare pentru luptele şi dificultăţile altora şi o apreciere a acestora. Ideea din cuvânt este că în toate împrejurările vieţii, fie că sunt aspre şi provocatoare, dureroase sau întristătoare, iubirea este bună şi blândă. Iubirea este reversul urii, care se manifestă în severitate, mânie, asprime, lipsă de bunătate şi în răzbunare. Un om care cu adevărat iubeşte pe un altul este bun faţă de el, doritor de a-i face bine, delicat şi curtenitor, deoarece nu doreşte să-i jignească sentimentele, ci caută să-i sporească fericirea (vezi 1Pet 3:8).

Pizmuieşte. Gr. zeloo, a fi gelos, fie într-un sens bun, fie în unul rău; aici într-un sens rău, a fi invidios, adică a da pe faţă sentimente rele sau neplăcute faţă de alţii din cauza avantajelor pe care ei le au. Asemenea sentimente dau naştere la ceartă şi dezbinare, cu totul contrariu învăţăturilor lui Isus, deoarece El îndeamnă pe oameni să se iubească unul pe altul şi să trăiască laolaltă în unire (vezi Ioan 15:12; 17:22; 1Ioan 3:23). Invidia, sau gelozia e unul din defectele omeneşti cele mai crude şi mai de dispreţuit (vezi Prov 27:4; Cant 8:6). Lucifer, îngerul înălţat care fusese privilegiat de a fi unul din heruvimii acoperitori la tronul lui Dumnezeu, a fost biruit de invidie şi şi-a pierdut poziţia sa înaltă (vezi Isa 14:12–15; Eze 28:14, 15). De la cădere, Satana a căutat să planteze propriul său viciu înspăimântător al invidiei în inima fiecărei fiinţe omeneşti, aşa ca toţi să fie ruinaţi, aşa cum era el. Numai iubirea poate să alunge gelozia. Totuşi, mulţumirea cu ceea ce Domnul a îngăduit ca noi să avem nu ne lipseşte de dorinţa plină de râvnă după darurile cele mai bune şi după dorinţa arzătoare după calea nespus mai bună a iubirii, care e descrisă în capitolul acesta (vezi 1Cor 12:31).

Laudă. Gr. perpereuomai, a fi vanitos, a se făli. Iubirea nu-şi trâmbiţează propriile sale laude; e smerită şi nu încearcă să se înalţe. Cel în a cărui inimă se găseşte adevărata iubire îşi aduce aminte de viaţa şi de moartea lui Isus şi de îndată respinge orice gând sau sugestie care ar duce la slăvirea de sine (vezi EW 112, 113). Iubirea care este un dar al Duhului priveşte la orice lucru bun ca venind de la Dumnezeu şi acordat de El şi prin urmare nu e nici un temei de fală zadarnică pentru posedarea unui anumit dar de la Dumnezeu.

Nu se umflă de mândrie. Gr. phusioo, a-şi da aere, a fi plin de sine, a se umfla în pene, metaforic, a se mândri. Phusioo vine de la phusa foale. Iubirea nu umflă pe cineva cu vanitate; nu produce o stare de îngâmfare şi de înălţare de sine. Expresia aceasta atrage atenţia la starea subiectivă de mândrie şi auto-satisfacţie care atât de adesea marchează pe aceia care posedă cunoştinţe şi capacităţi superioare (vezi cap. 8:1). Iubirea nu se dedă la stimă de sine închipuită, pretinzând că are cele mai bune daruri, şi în felul acesta slujind vanităţii. Iubirea nu produce idei de importanţă de sine, şi nici nu caută măgulire din partea altora pentru nimic ce a fost săvârşit (vezi 5T 124).

Nu se poartă necuviincios. Gr. aschemoneo, a se purta necuviincios, a se purta neonorabil. În LXX cuvântul este folosit cu înţelesul de a fi gol (vezi Eze 16:7, 22; etc.). Iubirea nu este niciodată nepoliticoasă, prost crescută sau nemanierată; niciodată nu se comportă în aşa fel încât să jignească sensibilităţile altora. Hristos, când a fost pe pământ, se gândea la sentimentele oamenilor, şi totdeauna se purta cu curtoazie şi bunăcuviinţă faţă de toţi (vezi GW 121). Oricare adevărat discipol al Domnului va fi totdeauna cuviincios, ne răspunzând niciodată la îndemnurile inimii fireşti pentru a plăti înapoi grosolăniile şi asprimea prin necuviinţă (vezi GW 123). Iubirea caută totdeauna ceea ce e drept şi cuvenit sau cuviincios în toate relaţiile vieţii, deoarece caută să promoveze fericirea altora, şi aceasta în chip necesar duce la evitarea a orice ar produce jignire sau ar stânjeni adevărata bucurie.

Ar putea fi aici o aluzie la purtarea necuvenită a unora din corinteni la cultul public şi în legătură cu praznicele păgâne (vezi 1Cor 8:10–12; 11:4–6, 20–22). Pentru creştin, opiniile, dorinţele şi practicile personale sunt înlocuite de iubire faţă de interesele confortul, comoditatea şi fericirea altora.

Purtarea cuviincioasă a iubirii exclude orice fanatism şi poziţii necumpănite care duc la izbucniri emoţionale nestăpânite şi duc la defaimarea lucrarii lui Dumnezeu. Această afirmaţie că iubirea niciodată nu se poartă necuviincios dovedeşte că e totdeauna sub controlul raţiunii, şi nu poate fi o simplă emoţie sau un simplu sentiment. Ceea ce este simplu un răspuns la sentiment şi emoţie şi greşit numită iubire, nu acţionează raţional, şi nici nu ia seama în mod necesar la sentimentele şi sensibilităţile altora.

Său. Literal, [lucrurile] sale proprii. Opusul exact al naturii adevăratei iubiri este umblarea egoistă după propriul său avantaj, propria influenţă sau onoare ca marele obiectiv în viaţă (vezi cap. 10:24, 33). Din toate caracteristicile iubirii, aceasta este cea mai grea de înţeles pentru inima nesfinţită. Omul în mod natural e interesat mai înainte de toate de sine însuşi, şi adesea acest interes umbreşte pe toate celelalte; dar calea lui Hristos, calea iubirii, pune eul la urmă şi pe alţii întâi (vezi Mat 5:43-46; 7:12). Natura egoistă a omului e însă o dovadă că păcatul a inversat complet ordinea divină în viaţa omenirii, făcând pe oameni să-şi concentreze afecţiunile şi interesele asupra sinelui (vezi Ier 17:9; Rom 7:14–18, 20; 8:5–8; Iac 4:4; vezi Mat 10:39). Cel care e stăpânit de iubirea plină de lepădare de sine a lui Dumnezeu, uită de sine şi e absorbit de împlinirea voii lui Dumnezeu. De aceea e gata să-şi dea viaţa în lucrare plină de iubire pentru alţii (vezi Mat 22:37–39; Fapte 10:38; GW 112; 7T 9, 10).

Isus umbla din loc în loc, făcând bine (Fapte 10:38). Din afirmaţia aceasta e clar că nimeni nu poate fi un creştin adevărat, un adevărat ucenic al lui Hristos, dacă trăieşte numai pentru sine sau dacă face din promovarea propriilor sale interese obiectul său principal. Creştin este cineva care e ucenic al lui Hristos. De acea el este un om care tăgăduieşte cererile inimii fireşti pentru devotarea faţă de sine şi care este dispus să sacrifice propriul său confort, timp, tihnă, avere şi propriile sale talente pentru a promova binele omenirii.

Nu se mânie. [Nu e uşor provocată, KJV; Nu se aprinde de mânie, KJV]. Cuvântul uşor [KJV] e adăugat, şi pe cât se pare fără justificare. De fapt dă o greşită nuanţă de înţeles afirmaţiei. Iubirea nu se aprinde de mânie, fie uşor, fie altcumva; nimic nu poate tulbura seninătatea iubirii desăvârşite şi să dea naştere la o manifestare de supărare, nerăbdare sau mânie. Inserarea cuvântului uşor ar fi să se sugereze că sunt timpuri când o anumită măsură de mânie, iritabilitate, sau resentiment este de îngăduit, dar nu acesta e cazul cu iubirea reală (vezi Psa 119:165; Evr 12:3; 1Pet 2:23). Creştinul care ştie că eul, inima firească, e opusă voii lui Dumnezeu, şi întrucât s-a predat Domnului, e mort faţă de păcat, nu are motiv real de iritaţie sau supărare. El în mod simplu încredinţează totul lui Dumnezeu, cunoscând că tot ce se întâmplă, e sub privirea veghetoare şi iubitoare a Aceluia care cârmuieşte totul pentru binele său (vezi Rom 6:11; 8:28; 1Pet 5:6, 7). Unul din cele mai impresionante efecte ale convertirii e remarcabila schimbare care se vede în caracterul unei persoane care era în mod natural cu o dispoziţie supărăcioasă, ranchiunos şi lesne provocat la mânie. Sub influenţa Duhului Sfânt, cineva de felul acesta devine blând, delicat şi calm. Toate eforturile lui Satana de a-l supăra şi a-l face să dea drumul la vechiul duh repezit sunt zadarnice.

Nu se gândeşte la rău. [Nu gândeşte rău, KJV]. Literal, nu pune la socoteală răul. Textul grec conferă aici idee de a nu lua în socoteală răul care a fost făcut; nici o punere în socoteală, nici

o imputare, sau trecere în socoteală în contul nimănui. Acesta este încă un atribut frumos şi creştinesc al iubirii. El arată că iubirea dă cea mai bună interpretare cu putinţă comportamentului altora. Cineva care este sub stăpânirea iubirii nu e cusurgiu, gata de a afla greşeli, sau de a pune în socoteala altora motive rele.

Nelegiuire. Gr. adikia, nedreptate. Iubirea nu găseşte plăcere în nici un fel de nedreptate, fie din partea prietenului sau a duşmanului. Nedreptatea [Nelegiuirea] care e păcat (vezi 1Ioan 5:17), e cu totul străină de natura divină a iubirii; de aceea cineva care iubeşte nu poate să aibă plăcere de nimic ce nu e în armonie cu voia lui Dumnezeu. Iubirea nu se bucură de viciile altora, şi nici nu găseşte fericire în faptul că alţii sunt găsiţi vinovaţi de vreo faptă rea. Nu are o plăcere maliţioasă la auzirea unei veşti că cineva a greşit (vezi Prov 10:12; 11:13; 17:9; 1Pet 4:8). Inima nesfinţită e veselă când un inamic cade în păcat sau când un oponent face o greşeală care îl duce la defaimă, dar nu aşa este cu iubirea. Ea caută să ajute chiar şi un vrăjmaş când e în încurcătură (vezi Prov 24:17; 25:21; Mat 5:44; Rom 12:20). Numai aceia care nu sunt sfinţiţi de adevăr găsesc plăcere în fapta rea a altora (vezi Rom 1:32; 12:9).

Adevăr. Aici adevăr stă în contrast cu nelegiuirea şi înseamnă virtute, dreptate, bunătate. Iubirea găseşte plăcere, nu în viciile, ci în virtuţile altora. Iubirea manifestă interes faţă de propăşirea adevărului şi fericirii omului; de aceea e mulţumitoare ori de câte ori cauza adevărului este susţinută (vezi Mar 9:35–40; Filp 1:14–18).

Iubirea nu poate găsi fericire în păcat de orice fel sau în pedeapsa aplicată păcătosului; ci mai degrabă, găseşte plăcere în eliberarea omului din cătuşele păcatului, deoarece o astfel de eliberare îl aduce în armonie cu adevărul şi-l face un candidat pentru fericirea cerului, pentru care fusese creat (vezi Eze 18:23, 32; 33:11; Ioan 8:32; 17:17; 1Ioan 4:8; COL 290).

Suferă. Gr. stego, a acoperi strâns, a ocroti prin acoperire; a susţine, a suporta. Iubirea acoperă şi nu vorbeşte despre greşelile altora, pe care egoismul inimii fireşti bucuros le-ar dezvălui. Iubirea nu e doritoare să cerceteze slăbiciunile altora sau de a îngădui să fie cercetate de altcineva.

Crede toate. Expresia aceasta nu vrea să spună că acela care iubeşte pe semenii săi e credul până la absurditate, nefăcând nici o distincţie între lucrurile de crezut, şi în felul acesta în situaţia de a crede o minciună ca fiind adevăr. Dar iubirea este dispusă să interpreteze cât se poate mai bine purtarea altora, punându-le în socoteală motive bune. Aceasta este atitudinea iubirii, deoarece iubirea caută să facă pe alţii fericiţi şi nu va crede nimic în detrimentul lor decât pe temeiul unor dovezi de netăgăduit. În legătură cu Dumnezeu, iubirea crede fără îndoială tot ce este descoperit cu privire la voia lui Dumnezeu pentru om. Nu e îndoială cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu şi a cerinţelor sale; totul este acceptat şi împlinit cu bunăvoinţă.

Nădăjduieşte. Oricât de întunecoase ar fi aparenţele, şi orice motive ar fi pentru a pune la îndoială sinceritatea altora, iubirea încă nădăjduieşte că totul va fi bine până când a dispărut orice posibilitate de a fi confirmată. Această credinţă faţă de semeni, pe care o inspiră iubirea, duce la susţinerea cauzei lui în faţa opoziţiei. Iubirea se întemeiază pe încredere, şi încrederea aceasta se reazămă în cele din urmă pe Dumnezeu; de aceea, iubirea e dispusă să dea piept cu ridiculizarea, cearta şi dispreţul în apărarea altora, nădăjduind că la timpul cuvenit adevărul va fi îndreptăţit.

Rabdă. Iubirea suferă în tăcere toate dificultăţile, încercările, persecuţiile şi injuriile aduse de om, şi toate atacurile pe care Dumnezeu va vedea de bine să îngăduie adversarului să le dea (vezi Iov 13:15). Această afirmaţie cu privire la iubire arată răbdarea cea fără de margini care e posedată de acela care e totdeauna sub stăpânirea iubirii. Purtarea curioasă a altora, poate calculată ca să-l rănească sau să-l supere, o suportă cu răbdare, deoarece vede în semenii săi suflete pentru care a murit Hristos, suflete care sunt duse în rătăcire de Satana, şi de care să se aibă milă şi care să fie ajutate şi nu să fie condamnate sau tratate cu asprime. Fiind expunerea perfectă a Legii lui Dumnezeu, iubirea lucrează consistent pentru interesele supreme ale altora, şi în consecinţă e pregătită să privească la purtarea nefavorabilă a altora cu o răbdare şi simpatie înţelegătoare inspirată de Dumnezeu (Mat 22:37–40; Rom 13:10; 1Ioan 4:7, 12, 16, 18, 20, 21).

Nu va pieri. [A lipsi, KJV]. Gr. ekpipto a se prăbuşi, a cădea de la locul său, a lipsi, a pieri. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea pipto, forma simplă a verbului. Iubirea adevărată nu cade ca o frunză sau o floare (vezi Iac 1:11; 1Pet 1:24). Când o floare a dat parfumul şi frumuseţea ei în timpul orelor însorite, şi-a îndeplinit scopul, şi vântul rece şi îngheţurile o fac să se ofilească şi să cadă. Nu aşa stau lucrurile cu iubirea. În zilele de presiune şi încordare, ca şi atunci când totul e luminos şi senin, iubirea rămâne pururea aceeaşi, revărsând împrejur parfumul ei de încredere, nădejde şi credinţă. Aceasta trebuie să fie aşa, deoarece iubirea este însăşi temelia Legii şi Legea lui Dumnezeu e veşnică (vezi Psa 119:160; Mat 5:17, 18; Luc 16:17). Fiecărui credincios îi e prescris să cultive roada aceasta a Duhului, şi fiecare credincios poate fi sigur că nu este parte a vieţii pentru care iubirea nu face prevederi; pe iubire se poate sprijini totdeauna pentru a rezolva toate problemele.

Proorociile. Darul profeţiei a fost dat de Dumnezeu pentru călăuzirea bisericii în decursul veacurilor (vezi Psa 77:20; Ose 12:13; Apoc 12:17; 19:10). Când nevoia pentru o astfel de călăuzire nu mai există – adică atunci când poporul lui Dumnezeu ajunge în căminul lui ceresc – profeţiile vor înceta.

Sfârşi. Gr. katargeo, a anula, a aduce la sfârşit, aici folosit la forma posesivă, a fi adus la sfârşit.

Limbile. Ca şi profeţia, darul acesta, care a servit la o funcţiune folositoare în biserica primară (vezi Nota Adiţională la cap. 14), nu va mai fi cerut.

Înceta. Gr. pauo, a se opri, a înceta, a face pauză..

Cunoştinţa. Nu cunoştinţa în general, ci darul cunoştinţei, care făcea în stare pe oameni să explice adevărul clar şi logic altora (vezi cap. 12:8). Pavel scoate în evidenţă superioritatea iubirii faţă de diferitele daruri care au fost folositoare la clădirea bisericii, dar care, atunci când biserica e triumfătoare, în împărăţia slavei nu mai sunt folositoare.

Va avea sfârşit. [Va pieri, KJV]. Gr. katargeo,(vezi mai sus la sfârşi).

În parte. Darurile cunoştinţei şi profeţiei procură numai priviri parţiale asupra comorilor neistovite ale cunoştinţei divine. Această cunoştinţă limitată se va vedea că este toată anulată în strălucirea superioară a lumii veşnice, după cum lumina unei lumânări îşi pierde importanţa când e pusă în lumina strălucitoare a soarelui.

Desăvârşit. Gr. teleios, complet, întreg, cu totul matur. Chiar şi cunoştinţa adunată de oamenii cei mai strălucitori e fără însemnătate când e comparată cu vastul ocean al cunoştinţei din univers. În felul acesta, fala corintenilor era cu totul nelalocul ei (vezi cap. 8:1, 2). Când Isus vine iarăşi ca să răscumpere pe ai Săi, atunci iluminarea parţială a minţii omeneşti prin toată cunoştinţa posedată de om va fi pierdută din vedere în strălucirea superioară a descoperirii divine a adevărului, la fel cum lumina de la stele dispare când apare soarele dimineţii.

Se va sfârşi. Gr. katargeo,(vezi v. 8). Nu poate să fie vreo sugestie aici că cunoştinţa adevărului va înceta sau va trece cândva; adevărul e veşnic, şi cunoştinţa pe care o are omul din adevărul veşnic va rămâne pururea. Natura parţială a acestei cunoaşteri e ceea ce va înceta când omul e schimbat din muritor în nemuritor (vezi v. 12; cf. cap. 8:2). La fel, când lumea aceasta se sfârşeşte, şi oameni au comunicare deschisă, faţă către faţă cu Dumnezeu, profeţia îşi va fi servit scopul şi nu va mai fi necesară.

Copil. Gr. nepios, literal, un nevorbitor, un prunc. Aici apostolul foloseşte experienţele copilăriei şi acelea ale bărbăţiei pentru a scoate în evidenţă marea diferenţă care există între slaba înţelegere posedată de oameni acum, şi lumina strălucitoare a cunoştinţei pe care o vor avea în cer.

Vorbeam. Sau obişnuiam să vorbesc, adică, era deprinderea mea să vorbesc. Sunetele fără înţeles scoase de un copil care învaţă să vorbească sunt aici comparate cu înţelepciunea care va înlocui cunoştinţa pământească în stadiul viitor nemuritor. Când cineva ajunge la starea de bărbat, lasă la o parte ca fără valoare ideile şi sentimentele copilăriei, care mai înainte păreau de aşa mare însemnătate. Într-un chip asemănător, când se ajunge la cer, oamenii vor lăsa la o parte ideile, vederile şi sentimentele care sunt cultivate în viaţa aceasta, şi sunt considerate atât de valoroase şi importante.

Simţeam. [Înţelegeam, KJV]. Sau obişnuiam să gândesc, adică era obiceiul meu să gândesc. Aceasta se referă la exercitarea timpurie, nedezvoltată a minţii de copil, un mod de gândire care nu poate fi considerat normal. Înţelegerea era strâmtă şi nedesăvârşită, şi cunoştinţa era puţină. Lucrurile care ocupau atenţia atunci şi-au pierdut valoarea, când a fost ajunsă vârsta de adult.

Gândeam. Sau foloseam raţiunea, adică era deprindere mea să raţionez. Gândirea şi raţionarea copilăriei apar puerile, cu vedere scurtă, inconcludente, şi eronate pentru un adult. Aşa va fi când poporul lui Dumnezeu se va găsi în împărăţia slavei; va fi tot atât de mare diferenţă între planurile, opiniile, înţelegerea şi puterile de raţiune pământeşti şi cele ale cerului cum este între acelea ale copilăriei şi acelea ale vârstei de om mare.

Lepădat. Gr. katargeo, (vezi v. 8).

Într-o. [Printr-o, KJV]. Mai degrabă, cu ajutorul unei.

Oglindă. Gr. esoptron, oglindă. E prezentată o nouă ilustraţie pentru a arăta imperfecţiunea celei mai bune cunoştinţe ce se poate obţine pe pământ. Oglinzile din antichitate constau din bucăţi de metal lustruit (vezi Exo 38:8). Chipul văzut în astfel de oglinzi era adesea estompat, confuz şi întunecat. Cunoştinţa noastră cu privire la adevărul veşnic este acum obscură şi întunecată în comparaţie cu ceea ce va fi în cer. Acum viziunea noastră este întunecată de slăbiciunile fiinţei fizice, care îşi au obârşia în păcat; chiar şi percepţia mintală este slăbită de rele deprinderi de vieţuire, aşa încât cele spirituale sunt numai slab percepute (vezi 7T 199, 257, 258; 2T 399, 400; 8T 242).

În chip întunecos. Gr. en ainigmati, într-o şaradă, într-o enigmă, ca la un joc la care unele piese lipsesc, aşa că nu pot să fie asamblate bine. Aşa e viziunea noastră prezentă în ce priveşte adevărul spiritual. E parţială, obscură, întunecată; totuşi ceea ce poate fi înţeles e îndestulător pentru a aduce bucurie credinciosului sincer când e făcut în stare să vadă ceva din frumuseţea planului pe care Dumnezeu l-a făcut pentru răscumpărarea şi proslăvirea omului. În cer, ceea ce era întunecat va fi înlăturat şi lucrurile care au pus în încurcătură pe oameni vor fi făcute clare; cunoştinţa va creşte, şi odată cu creşterea cunoştinţei va veni bucurie tot mai sporită (vezi 8T 328).

Voi cunoaşte. Adică, cunoaşte deplin, recunoaşte, admite, înţelege. Ideea de a cunoaşte deplin nu este în cuvântul tradus cunosc, mai înainte în verset.

Cum. Adică, exact în acelaşi fel; nu necesar în acelaşi extindere. Când nedesăvârşirile vieţii acesteia au trecut toate, şi a fost săvârşită acea schimbare remarcabilă prin care putrezirea se îmbracă în neputrezire şi acesta muritor se îmbracă în nemurire (cap. 15:52-54), viziunea întunecoasă va fi înlocuită de o vedere clară, toate piedicile intermediare fiind înlăturate. Va fi o comuniune faţă către faţă, aşa încât credinciosul răscumpărat, potrivit capacităţii sale mereu crescânde, să poată cunoaşte şi înţelege lucrurile pe deplin.

Am fost cunoscut şi eu. [Sunt cunoscut KJV]. Mai degrabă, eram pe deplin cunoscut, sau am fost pe deplin cunoscut, adică de Dumnezeu. Deşi în viaţa aceasta cunoaşterea de Dumnezeu e parţială, cunoaşterea omului de către Dumnezeu e deplină. Cunoaşterea deplină pe care omul o va poseda în lumea viitoare e comparată cu cunoaşterea omului de către Dumnezeu în această viaţă. Totuşi, cunoaşterea omului niciodată nu va fi egală cu a lui Dumnezeu, şi nici măcar nu se va apropia de ea. Pentru motivul acesta expresia cum nu trebuie să fie interpretată ca însemnând egal în extindere (vezi mai sus la cum). Cuvintele acestui verset au fost uneori folosite pentru a afirma adevărul că în împărăţia slavei, cei din poporul lui Dumnezeu se vor recunoaşte unii pe alţii (vezi DA 804). Ar trebui să se reţină că acesta nu e gândul lui Pavel. Va fi într-adevăr o astfel de recunoaştere, dar apostolul vorbeşte aici despre perplexităţile noastre prezente, care în lumea viitoare vor fi explicate, şi despre cunoaşterea noastră imperfectă care acolo va fi făcută deplină (vezi 5T 906).

Rămâne. Cuvântul acesta transmite ideea de permanenţă. Cu excepţia iubirii, toate cele care au fost tratate în acest capitol, inclusiv profeţia, limbile şi alte daruri ale Duhului, vor înceta de a fi de preţ sau vor fi anulate, dar cele trei elemente fundamentale ale experienţei creştine nu vor trece; ele sunt permanente. De aceea, creştinul e îndemnat să-şi concentreze atenţia la acestea.

Credinţa, aici nu darul spiritual al credinţei (vezi cap. 12:9), ci experienţa descrisă în Evr 11 (cf. cele de la Rom 4:3), trebuie să fie de valoare veşnică, deoarece va fi pururea un element esenţial al vieţii armonioase pe noul pământ. Nădejdea, fiind o dorinţă după un obiect sau o aşteptare de a-l obţine, prin însăşi natura ei va fi o parte a trăirii în cer, unde pururea vor fi noi câmpuri de explorat pentru poporul lui Dumnezeu şi noi delectări de gustat (vezi 1Cor 2:9; Ed 306, 307). Toate comorile cerului nu pot fi gustate deodată de cei răscumpăraţi, şi atâta vreme cât e ceva care urmează să fie dorit şi aşteptat în viitor, va exista nădejdea.

Cea mai mare. Când se ajunge a se înţelege că din însuşirile caracterului, iubirea este aceea pe care inspiraţia o foloseşte pentru a descrie însăşi natura lui Dumnezeu, e uşor de a vedea de ce spune apostolul că mai pre sus de toate darurile Duhului, acesta este cel mai mare (vezi 1Ioan 4:7, 8, 16). Ca o manieră de viaţă, iubirea este eficientă, mai biruitoare, mai satisfăcătoare decât posedarea şi exercitarea diferitelor daruri ale Duhului enumerate în cap. 12 (vezi 1Cor 12:31). Iubirea de Dumnezeu şi de semenii noştri este cea mai înaltă expresie a armoniei cu Dumnezeu (vezi Mat 22:37–40; 8T 139). Iubirea trăită în viaţa credinciosului e cea mai mare probă a sincerităţii creştinismului cuiva (vezi Isa 58:6–8; Mat 25:34–40; 6T 273–280).

A fi creştin înseamnă a fi ca Hristos, care umbla din loc în loc făcând bine (Fapte 10:38). Creştinii deci, sunt aceia care, în duhul lui Isus, umblă din loc în loc făcând bine tuturor celor care au nevoie de ajutorul lor. Ei îl fac fără vreun interes personal, ci pentru că iubirea lui Dumnezeu din inimile lor face cu neputinţă ca ei să facă altfel (vezi 6T 268; 3T 524). Iubirea este calea excelentă, deoarece exprimarea ei practică este proba care urmează să decidă soarta veşnică a tuturor oamenilor. Aceia a căror religie este una de simplă conformare externă la forme şi datini, vor descoperi că una ca aceasta nu e plăcută lui Dumnezeu (vezi 5T 612). Iubire care se leapădă de sine, care produce unire între credincioşi, va convinge lumea că Dumnezeu a trimis pe fiul Său în lume să mântuiască omenirea. Aceasta este metoda aleasă de Dumnezeu pentru poporul Său ca să dea mărturie despre adevărul Evangheliei (vezi Ioan 17:21, 23). O astfel de iubire, care nu arată nici o dorinţă de a înălţa, îndreptăţi sau mulţumi eul, ci e dedicată lucrării neegoiste pentru cei nevoiaşi, este un argument pe care oamenii neconvertiţi nu-l pot contrazice. Ei văd în ea ceva de neînţeles pentru filozofia lor de viaţă. Inima lor e mişcată, şi inteligenţa lor răspunde la dovada puterii temerii de Dumnezeu în viaţa oamenilor pocăiţi. În felul acesta se demonstrează că iubirea este calea cea mai de seamă a predicării Evangheliei şi a promovării împărăţiei lui Dumnezeu.

COMENTARIILE ELLEN G. WHITE 1 CH 560; CS 29; Ev 507; 2T 116, 581; 4T 133; 5T 98 1–3AA 318; MB 38 1–55T 168 3 2T 116; 4T 133 3–72T 169 4 Ed 114; FE 279; ML 179, 334; 4T 65; 5T 123 4, 5 AA 543; DA 549; FE 283 4–74T 257; 5T 290 4–8AA 319; Ed 242; MB 16 5 CW 67; DA 20, 439; EW 112; ML 84; 2T 276, 313; 3T 397; 5T 124; 7T 243 5–7GW 448 6 FE 279 6–85T 169 7 MH 498; 2T 135; 4T 27; 5T 404 11 AH 119, 213; 3T 194 12 AH 544; DA 804; Ed 303, 306; GC 676, 677; MB 27; MH 466; ML 12, 353, 366; SC 113; SR 432; 1T 30; 3T 540; 5T 706; 6T 309; 8T 328 13 AA 319; MM 251; 3T 187; WM 328