Părtași la misiunea lui Dumnezeu

De la început, Avraam a acceptat să fie folosit de Dumnezeu pentru misiune. Acest adevăr se poate vedea, de exemplu, în Geneza 18, atunci când Dumnezeu l-a avertizat cu privire la ce avea să se întâmple cu Sodoma și Gomora. „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Și descopere taina Sa slujitorilor Săi, prorocii” (Amos 3:7). Iar în istoria Sodomei și Gomorei, „slujitorul Său, prorocul” a fost Avraam.
Avraam se odihnea în timpul arșiței zilei când a văzut trei călători. „Avraam a văzut în oaspeții săi numai trei călători obosiți, fără să-i treacă măcar prin minte că printre ei era Unul căruia putea să I se închine fără a păcătui” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 138, 139).
Nu după multă vreme însă, Avraam a început să se implice personal în misiunea lui Dumnezeu. Implicarea lui, așa cum se observă în acest capitol, a constat în rugăciune și mijlocire pentru oamenii din Sodoma și Gomora. Adică voia să vadă dacă nu cumva acești oameni, în ciuda lor înșiși, puteau fi salvați. Într-un anumit sens, dacă nu aceasta este misiune, atunci ce este?
În acest capitol sunt redate trei mari calități spirituale ale lui Avraam: ospitalitatea, iubirea și rugăciunea – calități care pot fi de mare folos și în misiune. 

28 octombrie: Ziua Sola Scriptura
 

Comentariu EGW

Acela care susține că este creștin ar trebui să se examineze pe sine însuși și să vadă dacă este atât de bun și atent cu semenii săi cum ar dori să fie ei cu el. Domnul Hristos ne-a învățat că bogăția sau rangul nu ar trebui să facă nicio diferență în felul cum ne purtăm unul cu altul și că, înaintea cerului, toți suntem frați. Posesiunile pământești sau onoarea lumească nu contează în evaluarea pe care le-o face Dumnezeu oamenilor. El i-a creat pe toți oamenii egali. El nu pune preț pe rangul oamenilor. El evaluează un om potrivit cu valoarea caracterului său. 

A avea adevărata evlavie înseamnă să ne iubim unul pe altul, să ne ajutăm unul pe altul, să facem să se vadă în viața noastră religia lui Isus. Noi trebuie să fim canale consacrate prin care să se reverse iubirea lui Hristos peste cei care au nevoie de ajutor. Acela care ajunge cel mai aproape de o ascultare perfectă de Legea lui Dumnezeu va aduce cea mai bună slujire lui Dumnezeu. Cine Îl urmează pe Hristos, apropiindu-se tot mai mult de bunătatea, de compasiunea și iubirea Lui pentru familia omenească va fi recunoscut de Dumnezeu ca împreună-lucrător cu El. – In Heavenly Places, p. 287
Temeiul speranței noastre în Hristos este faptul că recunoaștem că suntem niște păcătoși și avem nevoie de refacere și răscumpărare. Noi avem curajul să Îi cerem să fie Salvatorul nostru, pentru că suntem păcătoși. De aceea, să încetăm să ne purtăm cu cei rătăciți într-un mod care să le spună altora că noi nu avem nevoie să fim mântuiți. Să nu acuzăm, să nu condamnăm și să nu îi distrugem pe alții ca și cum noi am fi desăvârșiți! Lucrarea lui Hristos este aceea de a îndrepta, a vindeca, a reface. Dumnezeu este iubire. El nu îi dă lui Satana nicio ocazie de a triumfa, lăsând să se vadă ce este mai rău sau expunând slăbiciunile noastre înaintea dușmanilor noștri. – In Heavenly Places, p. 291

Dumnezeu le-a dat slujitorilor Săi cunoştinţa preţioasă a adevărului Său şi doreşte ca ei să aibă o legătură strânsă cu Isus şi, cu compasiune, să se apropie de fraţii lor ca să le poată face tot binele care le stă în putere. Mântuitorul lumii nu S-a gândit la propria plăcere, ci a mers din loc în loc făcându-le bine altora. El S-a legat strâns de Tatăl, pentru ca puterea Lor unită să poată influenţa sufletele oamenilor ca să-i salveze de la ruina veşnică. În acelaşi fel, slujitorii Săi trebuie să cultive spiritualitatea dacă vor ca lucrarea lor să aibă succes. 
Lui Isus I-a fost atât de milă de sărmanii păcătoşi, încât a părăsit curţile cereşti, Şi-a lăsat deoparte veşmintele regale şi S-a smerit, făcându-Se om, ca să poată cunoaşte nevoile omului şi să-l ajute să se ridice deasupra degradării aduse de căderea în păcat. Când El i-a dat omului o asemenea dovadă de necontestat a dragostei Sale şi a celei mai delicate simpatii, cât de important este ca reprezentanţii Săi să-I urmeze exemplul, apropiindu-se de semenii lor şi ajutându-i să-şi formeze un adevărat caracter creştin! – Mărturii, vol. 4, p. 268
 

1. Citește Geneza 18:1-15. Ce elemente ale ospitalității sunt demonstrate în reacția lui Avraam față de străini?

Avraam stătea la ușa cortului său în arșița zilei. Acest comportament era neobișnuit. În acel moment al zilei, vara, când soarele se află la zenit, toată lumea caută umbră și o adiere de vânt. Posibil ca Avraam să îndure căldura pentru a-i ajuta pe cei care ar fi putut trece pe acolo?
Stând acolo, a văzut trei călători. Obiceiul lui, cel mai probabil, era să manifeste ospitalitate față de străini. De aceea inițiativa a venit de la Avraam. În text se spune că a alergat spre ei de la intrarea în cort. Adică – și aceasta este o idee importantă – Avraam a luat inițiativa de a le ieși în întâmpinare dinainte ca aceștia să ajungă la el.
„Îngăduie să se aducă puţină apă, ca să vi se spele picioarele, şi odihniţi-vă sub copacul acesta. Am să mă duc să iau o bucată de pâine, ca să prindeţi la inimă, şi după aceea vă veţi vedea de drum, căci pentru aceasta treceţi pe lângă robul vostru” (Geneza 18:4,5).

Avraam era conștient de misiunea lui, care era aceea de a le împărtăși tuturor cunoașterea de Domnul, într-o lume cufundată în păgânism, idolatrie și politeism. După cum putem vedea în acest episod, modul cel mai la îndemână de a-și împlini misiunea a fost ospitalitatea față de acești străini, care păreau că doar ce apăruseră la orizont.
În același timp, „familia numeroasă a lui Avraam consta din mai bine de o mie de oameni, mulți dintre ei fiind cap de familie şi nu puţini nou-convertiţi din rândul celor păgâni. O asemenea casă pretindea la cârma ei o mână fermă. Metodele slabe, şovăitoare, nu erau de ajuns. […] Influenţa lui Avraam s-a întins dincolo de casa sa. Oriunde îşi înălţa cortul, ridica alături de acesta şi un altar pentru jertfă şi închinare. Când cortul era strâns, altarul rămânea; şi mulţi canaaniţi rătăcitori, care Îl cunoscuseră pe Dumnezeu prin viaţa lui Avraam, slujitorul Său, zăboveau la respectivul altar pentru a aduce jertfă înaintea lui Iehova” (Ellen G. White, Educație, p. 187).
De la bun început acest om a înțeles că Dumnezeu îl chemase la misiune și că el intrase în Țara Făgăduită nu pentru o vacanță, ci pentru a fi o binecuvântare pentru cei din jurul său și, prin sămânța sa, pentru lume.
 

Cum aplici metoda ospitalității în lucrarea misionară din casa ta? 

Comentariu EGW

Biblia pune un mare accent pe practicarea ospitalităţii. Nu numai că prezintă ospitalitatea ca pe o datorie, ci oferă multe tablouri minunate despre exercitarea acestei virtuţi şi despre binecuvântările care o urmează. Cel mai însemnat dintre ele este experienţa lui Avraam.

 În raportul Genezei îl vedem pe patriarh în amiaza fierbinte a unei zile de vară odihnindu-se la uşa cortului său, la umbra stejarilor lui Mamre. Trei călători trec prin apropiere. Nu apelează la ospitalitate, nu cer nicio favoare, dar Avraam nu îi lasă să-şi vadă de drum fără să se răcorească, să se învioreze. El este un bărbat încărcat de ani, un om cu demnitate şi avere, foarte onorat de ceilalţi şi obişnuit să poruncească; totuşi, văzându-i pe aceşti străini, „a alergat înaintea lor, de la uşa cortului, şi s-a plecat până la pământ”. … Cu mâinile lui le-a adus apă să-şi spele picioarele de praful drumului. El însuşi le-a ales hrana; în timp ce călătorii se odihneau la umbra răcoroasă, Sara, soţia lui, s-a îngrijit de pregătirea mesei, iar Avraam a rămas respectuos lângă ei cât timp s-au bucurat de ospitalitatea lui. El a arătat această amabilitate faţă de nişte simpli drumeţi, faţă de nişte străini călători cu care poate nu avea să se mai întâlnească niciodată. – Mărturii, vol. 6, p. 341

Sunt mulți cei pentru care am putea face în așa fel încât căminele noastre să fie o binecuvântare. Momentele noastre de destindere socială nu ar trebui să fie dominate de uzanțe și convenții, ci de Duhul lui Hristos și de învățătura din Cuvântul Său. Israeliții îi includeau în toate sărbătorile lor pe cei săraci, pe străin și pe levit, care era atât ajutor pentru preot în Sanctuar, cât și învățător, și pe misionarul religios. Aceștia erau priviți de popor ca oaspeți cărora li se oferea ospitalitatea în toate ocaziile de bucurie socială și religioasă și care erau îngrijiți cu delicatețe în caz de boală sau de nevoie. Asemenea persoane ar trebui să fie binevenite în căminele noastre. Cât de mult ar însemna o asemenea ospitalitate pentru infirmiera misionară sau pentru învățător, pentru mama muncitoare împovărată de griji sau pentru cei slabi și în vârstă, deseori lipsiți de cămin și luptându-se cu sărăcia și multe descurajări! …

Timpul pe care-l trăim aici este scurt. Nu putem trece prin această lume decât o dată; și, trecând, să ne trăim viața cât mai bine. Lucrarea la care suntem chemați nu necesită bogăție, poziție socială sau o mare pricepere. Ea cere un spirit binevoitor, de jertfire de sine, și un țel urmărit fără șovăială. O lampă, oricât de mică, dacă este ținută aprinsă fără întrerupere, poate fi mijlocul prin care pot fi aprinse și alte lămpi. Sfera noastră de influență poate părea redusă, priceperea mică, ocaziile puține, realizările limitate, dar, cu toate acestea, ne sunt asigurate posibilități minunate printr-o folosire credincioasă a ocaziilor oferite de propriile cămine. Dacă vrem să ne deschidem inimile și căminele înaintea principiilor de viață divine, vom deveni canale prin care să curgă puterea unor curenți dătători de viață. – Divina vindecare, p. 352, 355 
 

2. Citește Geneza 18:16-33. Cum și-a exercitat Avraam marea calitate de a-i iubi pe toți oamenii, fără a face discriminare între triburi, populații sau popoare?

A doua calitate a lui Avraam extrasă din Geneza 18 este iubirea lui pentru oameni, chiar și pentru aceia pe care nu îi cunoștea personal. Aceasta este o lecție importantă pentru fiecare dintre noi. Oamenii din Sodoma și Gomora erau păcătoși, care nu îi împărtășeau nici pe departe valorile, dar inima lui era plină de dragoste pentru toată lumea, indiferent de culoare, sex, limbă sau religie. 

Apoi Dumnezeu îi dezvăluie lui Avraam decizia Lui de a distruge cetățile Sodoma și Gomora. Citește Geneza 18:20,21.
Cu mare umilință și reverență, Avraam și-a formulat cererea înaintea lui Dum­nezeu: „Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, aşa ca cel bun să aibă aceeaşi soartă ca cel rău, departe de Tine aşa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” (Geneza 18:25).
Prin iubirea sa, Avraam a sperat să salveze toți oamenii din aceste cetăți, nu doar pe cei neprihăniți. Cu siguranță Avraam știa cât de răi și nelegiuiți erau oamenii care locuiau acolo. Cine știe ce povești auzise despre ei și practicile lor? Din ceea ce aflăm despre ei în următorul capitol, cu înfiorătorul episod cu Lot și gloata din fața casei lui (vezi Geneza 19:1-11), aceștia erau niște oameni foarte răi. 

Cu toate acestea, Avraam, cunoscând el însuși iubirea lui Dumnezeu, a pledat pentru ei în fața Domnului. Avraam știa că ființele umane se pot întoarce întotdeauna la Dumnezeu în pocăință. Salvarea locuitorilor acestor cetăți era pentru Avraam o șansă la pocăință pentru ei.
În final, Avraam și-a bazat cererea pe ceea ce cunoștea personal despre dragostea lui Dumnezeu pentru ființele umane. El însuși avea o dragoste deosebită pentru păcătoși și știa că, atâta vreme cât există viață, există speranță de salvare.
 

De ce este rugăciunea de mijlocire atât de importantă în propria noastră viață de rugăciune? Faptul că ne rugăm pentru alții în nevoie cum ne poate ajuta să creștem spiritual și să simțim mai bine realitatea iubirii lui Dumnezeu pentru păcătoși?

Comentariu EGW

 În inima celor care se declară urmași ai Săi trebuie să existe simpatia duioasă a Domnului Hristos – o dragoste mai profundă față de cei pe care El i-a prețuit atât de mult, încât Și-a dat propria viață pentru a-i mântui. Aceste suflete sunt prețioase, infinit mai prețioase decât orice alt dar pe care I l-am putea aduce lui Dumnezeu. A ne uni toate energiile în vederea unei aparente lucrări mari, în timp ce îi neglijăm pe cei nevoiașisau îi nedreptățim pe străini, nu este o slujire care să se bucure de aprobarea Sa. …
Iubirea este temelia evlaviei. Oricare ar fi mărturisirea lui de credință, niciun om nu are o dragoste curată față de Dumnezeu, dacă nu are o dragoste neegoistă față de fratele său. Dar nu vom putea ajunge niciodată să avem acest spirit numai prin efortul nostru de a-i iubi pe alții. Avem nevoie de iubirea lui Hristos în inimă. Când eul este contopit cu Domnul Hristos, iubirea izvorăște spontan. Desăvârșirea caracterului creștin este atinsă atunci când impulsul de a-i ajuta și de a-i binecuvânta pe alții se revarsă continuu din inimă, când strălucirea cerului umple inima și este descoperită pe chipul nostru. – Parabolele Domnului Hristos, p. 384 

Avraam, omul credinței, a pledat pentru locuitorii Sodomei. Cândva, îi salvase prin sabia lui, acum dorea să-i salveze prin rugăciune. Cu adâncă reverență și umilință, el a stăruit în mijlocirea lui. El însuși un păcătos, a pledat în favoarea păcătoșilor. Un astfel de spirit au toți aceia care se apropie de Dumnezeu dorind să aibă o relație strânsă cu El. Avraam a manifestat încrederea unui copil care îl roagă ceva pe tatăl lui iubit. El s-a apropiat și mai mult de Mesagerul ceresc și a stăruit cu ardoare în cererea lui. …
Rugăciunea lui Avraam era insuflată de iubire față de sufletele care piereau. Deși nu era de acord cu păcatele cetății corupte, el dorea ca păcătoșii să poată fi salvați. Interesul său profund pentru Sodoma arată cât de îngrijorați ar trebui să fim noi pentru cei nepocăiți. Noi trebuie să urâm păcatul, dar să îl iubim pe păcătos și să ne fie milă de el. – Conflict and Courage, p. 51

Pentru a-i convinge pe alții de puterea harului lui Hristos, trebuiesă-i cunoaștem puterea în inima și în viața noastră. Evanghelia pe care o prezentăm pentru salvarea sufletelor trebuie să fie Evanghelia prin care sunt salvate sufletele noastre. Numai printr-o credință vie în Hristos ca Mântuitor personal este posibil să ne facem simțită influența într-o lume sceptică. Dacă dorim să-i tragem pe păcătoși afară din apele care curg cu repeziciune, trebuie ca picioarele noastre să fie fixate bine pe Stâncă, Hristos Isus.
Însemnul creștinismului nu este o insignă exterioară și nici purtarea unei cruci sau a unei coroane, ci este ceea ce se vede ca rezultat al unirii dintre om și Dumnezeu. Prin puterea harului Său, manifestat în transformarea caracterului, lumea trebuie să fie convinsă că Dumnezeu Şi-a trimis Fiul ca Răscumpărător al ei. Nicio altă influență care poate înconjura sufletul omenesc nu are o asemenea putere ca influența unei vieți neegoiste. Cel mai puternic argument în favoarea Evangheliei este un creștin iubitor și vrednic de a fi iubit. – Divina vindecare, p. 469–470
 

3. Citește Geneza 18:23-32 și Iacov 5:16. Ce ar trebui să ne învețe aceste texte despre puterea rugăciunii de mijlocire?

Dialogul dintre Avraam și Dumnezeu este un model, o reprezentare a rugăciunii de mijlocire. Avraam este prezentat în acest capitol ca mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pentru oamenii din Sodoma și Gomora. El se ruga pentru ei, în numele lor; adică, într-un fel, acționa așa cum mijlocește Domnul Isus pentru noi înaintea Tatălui. Misiunea noastră de astăzi va avea succes numai dacă începem cu aceste tipuri de rugăciune. 

Avraam învățase să îi iubească pe locuitorii Sodomei, Gomorei și ai altor cetăți învecinate. De aceea rugăciunea lui era sinceră, onestă. Se luptase deja cu câțiva regi care îi învinseseră pe regii Sodomei și Gomorei. După victoria lui Avraam, Bera, regele Sodomei, a venit să îi întâlnească pe Avraam și pe Melhisedec. Apoi Bera a cerut ca oamenilor lui să li se permită să se întoarcă la casele lor: „Dă-mi oamenii și ține bogățiile pentru tine” (Geneza 14:21). Acesta este un semn al iubirii acestui rege pentru poporul său. Pentru că una dintre principalele caracteristici ale lui Avraam era iubirea, el îi iubea pe regii Sodomei și Gomorei și se ruga pentru ei și poporul lor. „Iubirea față de sufletele pieritoare a inspirat rugăciunea lui Avraam” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 140).
Avraam a manifestat smerenie și perseverență în rugăciunile sale. De îndată ce Dumnezeu i-a acceptat prima cerere, de a salva cetatea atâta vreme cât 50 de oameni credincioși locuiau acolo, Avraam și-a continuat mijlocirea.

Misiunea noastră nu poate avea succes fără rugăciune, rugăciune de mijlocire. După ce întâlnim pe cineva, după ce ținem o predică sau un studiu biblic, trebuie să ne rugăm pentru oamenii cu care am intrat în contact. Dumnezeu este atent la aceste rugăciuni prin faptul că atinge inima celor pe care i-am contactat. Nu cuvintele sau elocvența noastră sunt cele care ne vor converti prietenii sau cunoștințele, ci Duhul Sfânt. De aceea, în orice misiune în care ne implicăm, trebuie să ne rugăm pentru fiecare persoană în parte.

Citește Romani 8:34 și Evrei 7:25. Ce ne spun aceste texte despre ce face Isus pentru noi și cum ar putea acest adevăr să ne ajute să ne înțelegem mai bine rolul de mijlocitori pentru alții?
 

Comentariu EGW

… Creșteți voi în cunoașterea adevărului? Aveți o legătură vie cu Isus? Vedeți, Avraam avea și a vorbit cu îngerii și le-a putut cere să-i facă o favoare. …
Noi nu avem destulă seriozitate în credința sau în experiența noastră. … Exact atâta timp cât mai există un suflet de salvat în lume, veți dori să dați năvală spre Izvorul oricărei lumini și puteri pentru a putea salva acele suflete. Nu trebuie să vă intereseze să aveți un model de experiență pământească. Voi aveți suflete de salvat sau de pierdut și aveți mai multă nevoie ca Isus să fie adus în viața voastră, în caracterul vostru și în experiența voastră. Puteți fi ajutor și binecuvântare unul pentru altul prin faptul că rămâneți credincioși în orice situație v-ați afla, dându-vă seama că sunteți reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 95 (27 mart.)
Învățăturile Domnului Hristos cu privire la rugăciune ar trebui luate în considerare și studiate cu multă atenție. În rugăciune există o știință divină, iar ilustrația prezentată de El aduce în atenție principii pe care trebuie să le înțeleagă toți oamenii. Domnul ne arată care este adevăratul spirit al rugăciunii. El ne învață despre necesitatea perseverenței în rugăciunile adresate lui Dumnezeu și ne asigură de bunăvoința și dispoziția Sa de a ne asculta și de a ne răspunde. 

Rugăciunile noastre nu trebuie să fie niște cereri egoiste, doar pentru beneficiul nostru. Noi trebuie să cerem ca să putem oferi. Principiile vieții Domnului Hristos trebuie să fie principiile noastre. … Aceeași devoțiune, același sacrificiu de sine și aceeași supunere față de cerințele Cuvântului lui Dumnezeu, care au fost evidențiate în viața lui Hristos, trebuie să se vadă și în viața slujitorilor Săi. Misiunea noastră pentru lume nu este aceea de a ne sluji sau de a ne plăcea nouă înșine. Noi trebuie să-I aducem slavă lui Dumnezeu, conlucrând cu El pentru salvarea celor păcătoși. Trebuie să cerem de la Dumnezeu binecuvântări ca să le putem transmite altora. Capacitatea de a primi se menține doar prin dăruire. Noi nu putem continua să primim comoara cerească, fără a o împărtăși celor aflați în jurul nostru. – Parabolele Domnului Hristos, p. 142
El [Hristos] stă astăzi la altarul tămâierii, prezentând înaintea lui Dumnezeu rugăciunile acelora care doresc ajutorul Său.

Cei care caută scăpare la El sunt înălțați de Isus mai presus de acuzațiile și de vorbirile de rău ale oamenilor. Nici oamenii, nici îngerii nu pot să-i acuze. Hristos îi face părtași de natura Sa dumnezeiască și umană. Ei stau alături de marele Purtător de păcate, în lumina care strălucește de la tronul lui Dumnezeu. „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socotește neprihăniți! Cine-i va osândi? Hristos a murit. Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi” (Romani 8:33,34). – Hristos, Lumina lumii, p. 568
 

4. Citește Geneza 19:1-29. Care a fost rezultatul atitudinii lui Avraam de ospitalitate, iubire și rugăciune?

Textul oferă o informație interesantă cu privire la funcția lui Lot în cetatea Sodoma: „Lot ședea la poarta Sodomei” (Geneza 19:1). Aceasta înseamnă că era un om important în cetate, cu siguranță un funcționar public, pentru că șederea la poarta cetății era un privilegiu al persoanelor publice, judecătorilor și regilor (2 Samuel 19:8; Ieremia 38:7; Rut 4:1). 

Capitolul 19 din Geneza este aproape o paralelă la capitolul 18 și la pasajul cu îngerii și Avraam. Atât Avraam, cât și Lot stăteau la o intrare (Geneza 18:1; Geneza 19:1); atât Avraam, cât și Lot i-au invitat pe străini să se odihnească în locuința lor (Geneza 18:3,4; Geneza 19:2); atât Avraam, cât și Lot au pregătit mâncare pentru vizitatorii lor (Geneza 18:4-8; Geneza 19:3). Oricare ar fi fost defectele lui, se pare că Lot avea și câteva trăsături pozitive.
„Atunci, Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc de la Domnul din cer. A nimicit cu desăvârşire cetăţile acelea, toată câmpia şi pe toţi locuitorii cetăţilor, şi tot ce creştea pe pământ” (Geneza 19:24,25).

Nu știm câți oameni locuiau în cetățile Sodoma și Gomora la momentul acestei relatări, dar dintre aceste mii de oameni, numai patru au ieșit din cetate și numai trei au fost salvați. La fel a fost și în cazul potopului din Geneza. Nu știm câți oameni trăiau pe atunci, dar știm că majoritatea nu au fost salvați.
Numărul mic al locuitorilor Sodomei care au fost salvați are implicații asupra propriei noastre misiuni: nu toți oamenii vor fi salvați, mântuiți. Am vrea ca toată lumea să Îl accepte pe Isus și planul Lui de mântuire, dar fiecare persoană are voință liberă. Sarcina noastră este să invităm cât mai mulți oameni să Îl aleagă pe Isus. În îndeplinirea misiunii noastre, Dumnezeu ne ajută prin Duhul Sfânt, dar nu va acționa niciodată împotriva voii cuiva. Liberul-arbitru înseamnă că, la sfârșit, indiferent ce facem, indiferent cât ne rugăm, mântuirea se rezumă la alegerea pe care o face fiecare persoană.

Cum putem învăța să nu ne descurajăm dacă nu vedem rezultatele dorite când facem lucrare misionară?

Comentariu EGW

Cruțând viața lui Cain, ucigașul, Dumnezeu a dat lumii un exemplu despre ce înseamnă să îngădui unui păcătos să trăiască, pentru a-și continua calea de nelegiuire fără frâu. Prin influența învățăturii și a exemplului lui Cain, mulțimea urmașilor lui a fost dusă la păcat, până când „nelegiuirea era mare pe pământ”. „Și … toate întocmirile gândurilor din inima lui [omului] erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie” (Geneza 6:5,11).
Din milă față de lume, Dumnezeu i-a șters de pe fața pământului pe locuitorii nelegiuiți din vremea lui Noe. Din milă i-a distrus pe locuitorii stricați ai Sodomei. Prin puterea amăgitoare a lui Satana, făptuitorii fărădelegii câștigă simpatie și admirație și în felul acesta îi conduc continuu și pe alții la răzvrătire. Așa a fost în zilele lui Cain și ale lui Noe, la fel și în vremea lui Avraam și a lui Lot și tot așa stau lucrurile și în vremea noastră. Din milă pentru univers, în cele din urmă, Dumnezeu îi va distruge pe aceia care au respins harul Său. – Tragedia veacurilor, p. 543

„Răsărea soarele pe pământ, când a intrat Lot în Țoar” (Geneza 19:23). Razele strălucitoare ale dimineții păreau că vestesc numai prosperitate și pace pentru cetățile din câmpie. Forfota unei vieți active a început pe străzi; oamenii mergeau pe diferitele lor căi, preocupați de treburile sau plăcerile zilei. Ginerii lui Lot făceau haz de temerile și avertizările bătrânului slab de minte. Deodată și în mod neașteptat, ca și când un trăsnet ar bubui dintr-un cer fără nori, a izbucnit furtuna. Domnul a început să plouă foc și pucioasă din cer asupra cetăților și asupra câmpiei roditoare; palatele și templele ei, locuințele costisitoare, grădinile și viile, cum și mulțimile vesele și căutătoare de plăceri, care numai cu o noapte înainte îi insultaseră pe trimișii cerului – totul a fost mistuit. …

… Ni se dă astfel teribila și solemna lecție că, deși mila lui Dumnezeu îl suportă mult timp pe păcătos, există totuși o limită în a păcătui, dincolo de care oamenii nu pot trece. Când s-a ajuns la această limită, îmbierile harului se retrag și începe aplicarea pedepselor. – Patriarhi și profeți, p. 162
Oricine mărturiseşte Numele lui Hristos trebuie să fie un lucrător serios, dezinteresat, gata să apere principiile neprihănirii. Fiecare suflet trebuie să ia parte în mod activ la progresul lucrării lui Dumnezeu. Indiferent de chemarea pe care o avem, creştini fiind, avem de făcut o lucrare în a-L face cunoscut pe Hristos în lume. Noi trebuie să fim misionari, având ca ţintă supremă să câştigăm suflete pentru Hristos. 
Dumnezeu i-a încredinţat bisericii Sale o lucrare – aceea de a răspândi lumina şi de a transmite mesajul dragostei Sale. Lucrarea noastră nu este de a condamna, de a acuza, ci de a-i atrage pe oameni la Hristos, rugându-i fierbinte să se împace cu Dumnezeu. Noi trebuie să încurajăm sufletele, să le atragem şi, astfel, să le câştigăm pentru Mântuitorul. – Mărturii, vol. 6, p. 427
 

5. Citește Geneza 12:1-9. Ce ne învață aceste versete despre supunerea față de voia lui Dumnezeu, chiar și atunci când calea care ne stă în față pare clară?

Chemarea: Avram a primit o chemare provocatoare din cer – „Dom­nul zisese lui Avram: «Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta»” (Geneza 12:1). Când a auzit o voce din cer, prima lui reacție ar fi putut fi să o ignore, gândindu-se că avea o halucinație. Sau ar fi putut să pună mesajul la îndoială, spunând ceva de genul: Nu vreau să merg, îmi place aici. Posibil ca „țara pe care ţi-o voi arăta” să fi sunat ca o descriere ciudată a unei destinații. Dar Avram a acceptat chemarea. Și-a supus voia lui voii lui Dumnezeu și a părăsit casa tatălui său și țara lui: „Avram a plecat, cum îi spusese Domnul” (Geneza 12:4).

Alegerea zonei: O ceartă a izbucnit între slujitorii lui Lot și cei ai lui Avram, dar Avram nu era un om care să se certe cu cel care era sânge din sângele lui. El s-a supus voii lui Dumnezeu, care l-a binecuvântat din nou: „Domnul a zis lui Avram după ce s-a despărţit Lot de el: «Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi ţi-o dau ţie şi seminţei tale în veac»” (Geneza 13:14,15).

Distrugerea Sodomei și a Gomorei: Când Dumnezeu i-a descoperit soarta acestor două cetăți, Avraam, plin de iubire, a încercat să le salveze. Pentru că nu erau nici măcar 10 oameni neprihăniți în ele, cetățile au fost distruse. Avraam s-a supus voii lui Dumnezeu și a acceptat judecata lui Dumnezeu în dreptul acelor cetăți. 
Domnul a putut să îl folosească pe Avraam datorită faptului că el I s-a supus în orice împrejurări. Același lucru trebuie să se întâmple și cu noi.

Implică-te!  În orașele noastre, ne confruntăm cu obstacole în predicarea Evangheliei în mod corespunzător și eficient. Trebuie să Îl rugăm pe Dumnezeu să intervină. 
Implică-te și mai mult!  Găsește o modalitate să iei legătura cu cineva afectat direct de o situație asemănătoare cu a ta. Spune-i acelei persoane că te rogi pentru ea și cere-I lui Dumnezeu să îți arate ce poți face ca să fii de ajutor. Dacă locuiești sau lucrezi într-un oraș, invită-i la masă pe vecinii sau colegii tăi. 
 

Comentariu EGW

În providența Sa, Dumnezeu a adus această încercare asupra lui Avraam, ca să-l învețe lecția supunerii, a răbdării și a credinței, lecții ce aveau să fie așezate în scris pentru binele tuturor acelora care aveau să fie chemați mai târziu să sufere necazuri. Dumnezeu îi conduce pe copiii Săi pe o cale pe care ei nu o cunosc, dar nu-i uită și nici nu-i leapădă pe aceia care își pun încrederea în El. El a îngăduit să vină suferința asupra lui Iov, dar nu l-a uitat. El a îngăduit ca Ioan cel iubit să fie exilat pe insula pustie Patmos, dar Fiul lui Dumnezeu a fost acolo și viziunea pe care i-a dat-o a fost plină de scene de o slavă nepieritoare. Dumnezeu îngăduie ca încercările să vină asupra poporului Său pentru ca, prin statornicia și ascultarea lor, copiii Săi să fie îmbogățiți spiritual și, prin exemplul lor, să fie o sursă de putere pentru alții. „Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, gânduri de pace și nu de nenorocire” (Ieremia 29:11). Chiar acele încercări, care pun cel mai sever la probă credința noastră și ne fac adesea să credem că Dumnezeu ne-a uitat, au menirea să ne apropie mai mult de Hristos, să ne facă să lăsăm toate poverile noastre la picioarele Lui și să ajungem să avem parte de pacea pe care El ne-o dă în schimb. – Patriarhi și profeți, p. 129

Noi trebuie să cultivăm zilnic un spirit de supunere ca a unui copil și să cerem în rugăciune ca ochii noștri să fie unși cu alifia cerească, altfel vom avea idei confuze, din cauză că ni se va părea că voința noastră controlează totul. Cu ochii credinței, cu o supunere și ascultare ca ale unui copil, trebuie să privim la Dumnezeu și să urmăm calea pe care ne conduce El și atunci dificultățile se vor da la o parte. Făgăduința este: „Eu te voi învăța și-ți voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta” (Psalmii 32:8).
Dacă venim la Dumnezeu cu un spirit smerit și dispus să învețe, nu cu planurile noastre, făcute înainte de a-L întreba pe Dumnezeu și conturate așa cum vrem noi, ci cu supunere, cu dorința de a fi învățați și cu credință, este privilegiul nostru să cerem împlinirea făgăduinței în fiecare ceas al zilei. Ne putem distruge singuri și trebuie să veghem împotrivindu-ne înclinaților și tendințelor noastre puternice, altfel vom acționa după planurile și gândurile noastre și vom crede că aceea este calea aleasă de Domnul. – That I May Know Him, p. 249

Domnul Hristos i-a îndemnat pe urmașii Săi se să roage neîncetat. Aceasta nu înseamnă că trebuie să stăm continuu pe genunchi, dar rugăciunea trebuie să fie ca o respirație a sufletului. Oriunde ne-am afla, cererile noastre tăcute trebuie să se înalțe spre Dumnezeu și Domnul Isus, Avocatul nostru, pledează în favoarea noastră aducând aceste cereri înaintea Tatălui amestecate cu mireasma neprihănirii Sale.
Domnul Isus îi iubește pe cei care sunt poporul Său și, când ei își pun încrederea în El, depinzând cu totul de El, El îi întărește. El va trăi în ei, dându-le inspirația Duhului Său care sfințește și oferindu-i sufletului o transfuzie vitală din El Însuși. – That I May Know Him, p. 78.
 

„Iubirea față de sufletele pieritoare a inspirat rugăciunea lui Avraam. […] Profundul său interes pentru Sodoma ne înfățișează neliniștea pe care ar trebui s-o simțim pentru cei nepocăiți. Noi ar trebui să cultivăm ură față de păcat, dar milă și iubire față de cei păcătoși. De jur împrejurul nostru sunt suflete care se cufundă într-o ruină la fel de groaznică și lipsită de speranță ca aceea care s-a abătut asupra Sodomei. În fiecare zi, timpul de probă al unora se sfârșește. În fiecare ceas, unii trec dincolo de hotarul îndurării. Și unde sunt oare glasurile de avertizare și de îndemnare care să-l determine pe păcătos să fugă de această îngrozitoare nenorocire? Unde sunt oare mâinile acelea întinse care să-l tragă înapoi de la moarte? Unde sunt oare aceia care, în umilință și cu o credință stăruitoare, să mijlocească la Dumnezeu pentru el? 
Atitudinea lui Avraam era atitudinea lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu este El Însuși un mare Mijlocitor în favoarea păcătosului. El, care a plătit prețul pentru răscumpărarea omului, cunoaște valoarea sufletului omenesc. Cu o aversiune față de rău care poate exista numai într-o natură lipsită de orice pată a păcatului, Hristos a manifestat față de păcătos o iubire pe care numai bunătatea infinită o poate concepe” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 140).

Studiu zilnic:

Proverbele 12
Proverbele 13
Proverbele 14
Proverbele 15
Proverbele 16
Proverbele 17
Proverbele 18

Ellen G. White, Divina vindecare, capitolul „Atingerea credinței”.

1. Care e partea celui ce leapădă certarea?

2.  Care este cununa celor înțelepți?

3. Cum se întărește un scaun de domnie?

4. Ce iubește cel ce iubește certurile?

5. Adevărata credință este opinie personală, tranzacție sau încredere sinceră?