„Calea, Adevărul și Viața”

Evanghelia după Ioan are patru mari secțiuni: Introducerea (Ioan 1:1-18), Cartea semnelor (Ioan 1:19 – 12:50), Cartea slavei (Ioan 13:1 – 20:31) și Încheierea (Ioan 21:1-25). Studiul nostru de până acum s-a concentrat în mare parte pe Introducere și pe Cartea semnelor, arătând cine este Isus prin minunile (semnele) Sale, discuțiile și învățăturile Sale. Următoarele studii se concentrează în mod special asupra celei de-a treia secțiuni din Ioan, Cartea slavei.
Este interesant că celebrele șapte declarații de tipul „Eu sunt” creează o punte între Cartea semnelor și Cartea slavei. Acestea sunt: „Pâinea vieții” (Ioan 6:35,41,48,51), „Lumina lumii” (Ioan 8:12; 9:5), „Ușa” (Ioan 10:7,9), „Păstorul cel bun” (Ioan 10:11,14), „Învierea și Viața” (Ioan 11:25), „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14:6) și „adevărata Viță” (Ioan 15:1,5).
Studiul din această săptămână va începe cu scopul cuvântării de rămas-bun și cu introducerea acestei cuvântări, marcate de episodul semnificativ al spălării picioarelor ucenicilor. Apoi vom trece la decla­rația „Eu sunt” din capitolul 14 („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”).

7 – 14 decembrie: Săptămâna de Rugăciune
 

Comentariu EGW

Acela care a venit în lumea noastră să caute și să mântuiască ce era pierdut Și-a dat viața pentru om. … Mila, înțelegerea și iubirea Lui sunt fără seamăn și El a făcut tot ce se putea face în favoarea oamenilor, pentru ca nimeni să nu piară. Fiul divin al lui Dumnezeu a venit în lumea noastră, El, Lumina și Viața ei, pentru a cuprinde întreaga lume și pentru a atrage la Sine și a uni cu El fiecare ființă umană care se află sub controlul și stăpânirea lui Satana. El îi invită pe toți: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11:28,29). Astfel, El îi unește cu Sine printr-un nou act al harului pe toți cei care vor să vină la El. El pune asupra lor pecetea Sa, semnul Său, care este ascultarea și loialitatea față de Sabatul Său Sfânt. – The Upward Look, p. 285

„Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Aceste cuvinte deschid ochii pentru ca toți să poată vedea. Cunoașterea lui Dumnezeu este o cunoaștere care nu trebuie lăsată deoparte atunci când timpul nostru de probă se încheie, o cunoaștere care este de cel mai mare folos pentru lume și pentru fiecare dintre noi în mod individual. Atunci, de ce să dăm noi la o parte Cuvântul lui Dumnezeu, când el este înțelepciune și mântuire? „De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ținem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtați de ele. Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit și dacă orice abatere și orice neascultare și-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare?” (Evrei 2:1-3). … Biblia este plină de cunoștința lui Dumnezeu și este în stare să-i învețe pe elevi și studenți să fie utili în această viață și în vederea vieții veșnice. …

… Dovediți interes față de Scripturi. Citiți-le și studiați-le cu atenție! „… Socotiți că în ele aveți viața veșnică”, spunea Domnul Hristos, „dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” Pentru noi, totul este să avem o cunoaștere din experiență, individuală, a lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos, pe care L-a trimis El. „Căci viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 403, 404

Privește la Isus, Maiestatea cerului. Ce vezi în istoria vieții Lui? Divinitatea Sa îmbrăcată în corp omenesc, o viață întreagă de smerenie continuă, săvârșirea faptelor de milă una după alta, o linie de coborâre continuă de la curțile cerești într-o lume pârjolită și distrusă cu totul de blestem, o lume nedemnă de prezența Lui, și aici El a coborât din ce în ce mai jos, a luat chip de rob, a suferit disprețul și ai Lui nu L-au primit, a fost nevoit să plece din loc în loc pentru a-Și salva viața și, în cele din urmă, a fost trădat, respins, răstignit. …
Nu pierde timpul, nu lăsa să treacă încă o zi în eternitate, ci, așa cum ești, indiferent de slăbiciunea ta, de nevrednicia ta… nu mai zăbovi și vino la El acum! – That I May Know Him, p. 56
 

Cuvântarea de rămas-bun a Domnului Isus (Ioan 13 – 17) conține indicații date ucenicilor cu privire la viitor. Tiparul literar este similar cuvântării de rămas-bun a lui Moise, din Deuteronomul, binecuvântării rostite de Iacov în dreptul copiilor săi (Geneza 47 – 49) sau îndrumărilor date de David lui Solomon (1 Cronici 28; 29). Isus Își consolează ucenicii în privința plecării Sale. El le promite un înlocuitor care să Îl reprezinte (Duhul Sfânt, Ioan 14 – 16), prezice suferința care va veni (Ioan 15; 16) și îi îndeamnă pe ucenici să rămână credincioși (Ioan 15).

1. Citește Ioan 13:1-20. Ce s-a întâmplat aici și de ce este această istorisire atât de importantă? Ce lecții a căutat Isus să transmită?

În acea parte a lumii, în zilele lui Isus, oamenii purtau sandale sau umblau desculți. Picioarele le erau prăfuite și murdare. Obiceiul era ca un sclav sau un slujitor să îi spele pe picioare pe cei veniți la masă. Dar nu era de față niciun slujitor ca să facă acest lucru în noaptea când Isus a luat ultima Sa masă cu ucenicii, înainte de a fi arestat. Spre surpriza tuturor, Isus Însuși S-a ridicat de la masă și i-a spălat pe toți pe picioare. Ioan 13:4,5 relatează gesturile lui Isus pas cu pas. Totul este redat foarte detaliat, pentru a evidenția faptul că Învățătorul realizează acest incredibil act de umilință.

Prin consemnarea reacției lui Petru, Ioan 13:8-11 scoate și mai mult în evidență consternarea și incapacitatea ucenicilor de a înțelege acțiunile Domnului. Cum putea Isus, Învățătorul, Mesia, să îndeplinească o sarcină atât de umilă? Petru a refuzat să se lase spălat pe picioare, doar că Isus i-a spus că, dacă nu coopera, nu urma să aibă parte cu El. Atunci Petru a cerut mai mult, exprimându-și dorința de a fi alături de Isus până la capăt.

Importanța acțiunii Domnului se leagă de statutul Lui. El afirmă în Ioan 13:13 că este Învățătorul și Domnul. Așa Îl numeau ei, iar El lasă să se înțeleagă că așa este. Aceste titluri exprimă autoritate și putere. Cu toate acestea, Isus transmite lecția că respectiva putere și autoritate trebuie folosite pentru slujire, nu pentru mărirea de sine. Biserica Adventistă a îmbrățișat în acest sens exemplul Domnului, adoptând ceea ce se numește, pe bună dreptate, „actul umilinței” ca o slujbă de pregătire pentru Cina Domnului.

Ce te învață „actul umilinței” despre călcarea pe urmele Domnului Isus și despre cum să le slujești altora cu umilință?

Comentariu EGW

Hristos i-a făcut pe ucenicii Săi să înțeleagă că spălarea picioarelor nu i-a curățat de păcate, ci, în această lucrare umilă era pusă la încercare inima lor, să se vadă cât era de curată. Dacă inima era curățată, nu mai era nevoie decât de acest act ca să se vadă aceasta. El îi spălase picioarele lui Iuda, dar a spus: „Nu sunteți toți curați.” Iuda a adus în această scenă inima unui trădător, iar Hristos le-a dezvăluit tuturor că știa că Iuda este trădătorul Domnului său și că spălarea picioarelor lui nu era o rânduială care să îi curețe sufletul de întinarea morală. …

În exemplul Său, noi avem o lecție – rânduiala spălării picioarelor nu trebuie amânată pentru că există unii pretinși credincioși care nu sunt curățați de păcatele lor. Hristos cunoștea inima lui Iuda, dar i-a spălat picioarele. Dragostea infinită nu a putut să-l aducă pe Iuda la pocăință și să-l salveze de la acest pas fatal. ... A fost ultimul gest de iubire pe care Isus l-a putut face pentru Iuda. Dragostea infinită nu l-a putut obliga pe Iuda să se pocăiască, să-și mărturisească păcatul și să fie mântuit. I s-a oferit orice oportunitate. Nu a fost lăsat nefăcut nimic din tot ce putea fi făcut pentru a-l salva din cursa lui Satana. – The Review and Herald, June 14, 1898, par. 7, 10

Rânduiala aceasta a spălării picioarelor este una de slujire. Este o lecție de slujire pe care Domnul a predat-o și a practicat-o. Când această orânduire este împlinită așa cum se cuvine, copiii lui Dumnezeu sunt aduși într-o relație sfântă unul cu altul, prin care se ajută și oferă și primesc binecuvântare.
Pentru ca poporul Său să nu fie dus în eroare de egoismul care este în inima firească și care se întărește prin slujirea de sine, Domnul Hristos ne-a dat un exemplu de umilință. El a considerat acest lucru atât de important, încât El Însuși, Cel care este egal cu Tatăl, a spălat picioarele ucenicilor [Ioan 13:13–17 citat]. – Comentarii Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1138

Când S-a încins cu ştergarul pentru a spăla praful de pe picioarele lor, Isus dorea ca prin acest lucru să spele înstrăinarea, gelozia şi mândria din inimile lor. Lucrarea aceasta era mult mai de valoare decât spălarea picioarelor lor prăfuite. Cu spiritul pe care-l aveau atunci, niciunul dintre ei nu era pregătit pentru părtăşia cu Hristos. Până când nu erau aduşi la umilinţă şi iubire, nu erau pregătiţi să ia parte la cina pascală sau să fie părtaşi la slujba de amintire pe care Hristos era gata să o instituie. Inima lor trebuia să fie curăţită. Mândria şi interesul egoist dăduseră naştere la dezbinare şi ură, dar Isus îndepărtase toate acestea la spălarea picioarelor. Se făcuse o schimbare de sentimente. Privind la ei, Isus putea să zică: „Voi sunteţi curaţi.” Acum se restabilise legătura dintre inimi, precum şi iubirea unul faţă de altul. Ei deveniseră umili şi gata să primească învăţătura. În afară de Iuda, fiecare era gata să cedeze locul cel mai de frunte celuilalt. Acum, cu inima supusă şi recunoscătoare, puteau primi cuvintele lui Hristos. – Hristos, Lumina lumii, p. 646
 

2. Citește Ioan 14:1-3. În ce context a spus Domnul aceste cuvinte?

La sfârșitul capitolului 13 din Ioan, Isus spune că pleacă (Ioan 13:33). Aceasta îl face pe Petru să întrebe unde Se duce (Ioan 13:36). Ucenicii nu înțeleg că Isus vorbește despre moartea, învierea și înălțarea Lui. Petru spune că este gata să își dea viața pentru El (Ioan 13:37). Urmează momentul în care Isus prezice lepădarea lui Petru (Ioan 13:38). În acest context Isus le spune ucenicilor să nu se lase tulburați în inima lor (Ioan 14:1). Verbul tradus prin „a tulbura” este în greacă tarassō, care înseamnă „a agita, a perturba, a neliniști, a crea confuzie, a deruta”. Nu este surprinzător că ucenicii ar fi putut ajunge derutați de cuvintele lui Isus.

Pentru a le înlătura temerile, Isus vorbește despre casa Tatălui Său, unde sunt multe locașuri (nu case, ci camere, ca într-un han). El Se duce acolo să le pregătească un loc. Cuvintele Lui trec dincolo de apropiata furtună a crucii, indicând ziua când Se va întoarce să Își răscumpere poporul. El privește spre vremea când întreaga tragedie a păcatului se va încheia o dată pentru totdeauna (vezi Daniel 7:27). Isus spune: „După ce Mă voi duce [...] Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca, acolo unde sunt Eu, să fiți și voi” (Ioan 14:3). Este clar o făgăduință cu privire la a doua Sa venire.

Care este temeiul, motivul pentru a crede în acea promisiune? Mulți ar spune că împlinirea profeției biblice, ceea ce categoric este adevărat. Dar în Ioan 14:3, temeiul este altfel formulat. În acest verset, verbul „Mă voi întoarce” este de fapt la timpul prezent în greacă („Mă întorc”). Este o utilizare a timpului prezent în greacă numită prezent futurist. Este vorba de un eveniment viitor despre care se vorbește cu atâta siguranță încât este redat ca deja întâmplându-se. Prin urmare, este corect să traducem expresia astfel: „Cu siguranță Mă voi întoarce.”
Sperăm în revenirea Domnului nostru nu doar pentru că profeția biblică s-a împlinit. Ci și pentru că, într-o măsură chiar mai mare, avem încredere în Omul care a făcut promisiunea. El a spus că Se va întoarce cu siguranță pentru poporul Său. Ne putem pune credința în respectiva făgăduință datorită Celui care a făcut-o.

Ce ne învață crucea Domnului Hristos despre certitudinea revenirii Lui? Fără a doua venire, la ce ne-ar folosi moartea Domnului Isus la prima venire?

Comentariu EGW

Apoi, apelându-i prin cuvântul plin de iubire „copilaşilor”, le-a zis: „Mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta şi, cum am spus iudeilor că, unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi vouă acum.”
Ucenicii nu s-au bucurat când au auzit aceasta. Teama a pus stăpânire pe ei. S-au strâns lângă Mântuitorul. … Presimţirile care le umpleau inimile erau întunecate.

Dar cuvintele adresate lor de Mântuitorul erau pline de speranță. El ştia că urmau să fie asaltaţi de vrăjmaşul şi că viclenia lui Satana are cel mai mare succes împotriva celor apăsaţi de greutăţi. De aceea, le-a îndreptat atenţia de la „lucrurile care se văd” la „cele ce nu se văd” (2 Corinteni 4:18). El le-a îndreptat gândurile de la exilul pământesc către căminul ceresc.
„Să nu vi se tulbure inima”, a zis El. „Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi, după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi. Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo.” … Scopul plecării lui Hristos era altul decât acela de care se temeau ucenicii. Plecarea Sa nu însemna despărţire pentru totdeauna. El Se ducea să pregătească un loc pentru ei, să vină iarăşi şi să-i primească la Sine. În timp ce clădea locaşuri pentru ei, ucenicii urmau să îşi dezvolte caractere asemănătoare celui ceresc. – Hristos, Lumina lumii, p. 662, 663

Petru a păstrat vie în inima sa nădejdea revenirii lui Hristos și a asigurat biserica de sigura împlinire a făgăduinței: „După ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine” (Ioan 14:3). Pentru cei încercați și credincioși, venirea Domnului ar putea să pară că întârzie, dar apostolul îi asigură: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință.” – Faptele apostolilor, p. 536

Contemplându-L pe Hristos, noi zăbovim pe țărmul unei iubiri de nemăsurat. Ne străduim să vorbim despre această iubire, dar cuvintele ne lipsesc. Cugetăm asupra vieții Sale pe pământ, asupra sacrificiului Său pentru noi, asupra lucrării Sale în ceruri ca Mijlocitorul nostru, cum și asupra locașurilor pe care El le pregătește pentru cei care Îl iubesc și nu putem decât să exclamăm: O, înălțimea și adâncimea iubirii lui Hristos! „Dragostea nu stă în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.” „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 4:10; 3:1). – Faptele apostolilor, p. 333, 334
 

3. Citește Ioan 14:5,6. Ce întrebare a pus Toma cu privire la locul spre care Se îndrepta Isus? Cum a răspuns Domnul?

Întrebarea lui Toma pare destul de logică. Dacă nu știi încotro se îndreaptă cineva, cum să știi calea pentru a urma respectiva persoană? Isus sucește întrebarea, indicând că El Însuși este Calea. Calea spre ce? Calea spre Tatăl. În Introducere (Ioan 1:1-18) se accentuează legătura strânsă dintre Cuvânt (logos), Isus Hristos, și Tatăl. Ioan 1:18 (EDCR) spune că „singurul Dumnezeu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” pe Tatăl. A face cunoscut în acest text este verbul grecesc exēgeomai, însemnând „a explica, a interpreta, a expune”. De aici avem cuvântul „exegeză”. Înseamnă a descoperi sensul. Prin urmare, Isus Hristos este legătura cu Tatăl, Cel care Îl explică sau Îl tălmăcește pe Tatăl, unei lumi căzute. Prin urmare, El este drumul sau calea spre Tatăl. Fără El, înțelegerea noastră este limitată.

4. Citește Ioan 14:7-11. Cum a clarificat Isus ceea ce Filip înțelesese greșit?

Filip a cerut să Îl vadă pe Tatăl, lucru pe care nicio ființă păcătoasă nu îl poate face și să trăiască după aceea (compară cu Exodul 33:17 – 34:9; Ioan 1:18). Isus mustră lipsa de înțelegere și scoate în evidență că cine L-a văzut pe El, pe Isus, L-a văzut pe Tatăl (Ioan 14:9). În consecință, este clar că Isus este calea spre Dumnezeu. Fără El, parcursul este întunecat și nesigur. El este lumina care luminează drumul spre Dumnezeu.
Isus alătură trei termeni: calea, adevărul și viața. Termenul cale este folosit numai în Ioan 1:23, cu privire la drumul pregătit de Ioan Botezătorul pentru Isus, și aici, în Ioan 14:6. Dar adevărul și viața sunt teme majore în Evanghelia după Ioan. Studiul nostru de miercuri și de joi va evidenția acest concept de adevăr, un subiect esențial, mai ales într-o lume în care însăși ideea de adevăr este pusă la îndoială.
 

De ce este atât de liniștitor să știm că Isus este cea mai bună revelație de pe acest pământ cu privire la cum este Dumnezeu Tatăl?

Comentariu EGW

Ucenicii erau încă nedumeriţi. Toma, frământat mereu de îndoieli, a zis: „«Doamne, nu ştim unde Te duci. Cum putem să ştim calea într-acolo?» Isus i-a zis: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte şi L-aţi şi văzut.»”

Nu sunt multe căi către cer. Nu se poate ca fiecare să-şi aleagă drumul său. Hristos zice: „Eu sunt Calea… Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Chiar de atunci de când s-a predicat întâi Evanghelia, când în Eden s-a declarat că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, Hristos a fost înălţat ca fiind Calea, Adevărul şi Viaţa. El a fost calea pe când trăia Adam, când Abel I-a înfăţişat lui Dumnezeu sângele mielului înjunghiat, care reprezenta sângele Mântuitorului. Hristos a fost calea prin care au fost mântuiţi patriarhii şi profeţii. El este singura cale pe care putem ajunge la Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 663

„«Doamne», I-a zis Filip, «arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns». Isus i-a zis: «De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: «Arată-ne pe Tatăl»? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl și că Tatăl este în Mine?...” (Ioan 14:1-10).
Ucenicii încă nu înțelegeau cuvintele lui Hristos referitoare la legătura dintre El și Dumnezeu. O mare parte din învățătura Sa le era încă neînțeleasă. Hristos dorea ca ei să aibă o cunoaștere mai clară, mai amănunțită a lui Dumnezeu. …

În Ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a fost turnat peste ucenici, ei au înțeles mai bine adevărurile pe care Hristos le spusese în pilde. Multe dintre învățăturile care fuseseră un mister pentru ei au fost clarificate. Dar nici atunci n-au primit ucenicii împlinirea totală a făgăduinței lui Hristos. Ei au primit tot ce puteau înțelege despre Tatăl, dar împlinirea deplină a făgăduinței, și anume că Hristos le va vorbi deschis despre Tatăl, era încă în viitor. Și astăzi este la fel. Cunoașterea lui Dumnezeu este, în ce ne privește, parțială și imperfectă. Când marea luptă va ajunge la final și Omul Isus Hristos îi va prezenta înaintea Tatălui pe lucrătorii Săi credincioși, care au dat o mărturie adevărată despre El într-o lume a păcatului, lucrurile care acum par un mister vor fi clarificate și înțelese în totalitate. – Divina vindecare, p. 420

Când a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, Isus a rostit un adevăr de o semnificație minunată. Nelegiuirea omului despărțise pământul de cer și pe omul finit de Dumnezeul infinit. … Domnul Isus a făcut un pod peste această prăpastie și a deschis o cale pentru ca omul să vină la Dumnezeu. –The Review and Herald, November 11, 1890, par. 5
 

5. Citește Ioan 1:14,17; Ioan 8:32; Ioan 14:6 și Ioan 15:26. Cum leagă Ioan direct de Isus conceptul de adevăr?

În repetate rânduri în Evanghelia după Ioan, adevărul este legat de Isus, de Tatăl Lui și de Duhul Sfânt. Adevărul este legat de Isus, de Cuvânt (logos) și de lumină – în contrast cu întunericul (Ioan 1:1-14; Ioan 3:19-21). Și, tot la fel, minciuna este legată de diavol și de păcat (Ioan 8:44-46). Drept urmare, la Ioan adevărul nu este o simplă chestiune de fapte și de cifre. Le include, dar, mai mult decât atât, ideea de adevăr conține un aspect moral al credincioșiei față de Dumnezeu și voia Sa. „Mulți strigă după Dumnezeul cel viu, tânjind după prezența divină. Teoriile filozofice sau eseurile literare, oricât de strălucite ar fi, nu pot împlini nevoile inimii. Disertațiile și creațiile oamenilor nu au nicio valoare. Cuvântul lui Dumnezeu să le fie adresat oamenilor! Aceia care au auzit doar tradiții, teorii și concepte omenești să audă glasul Aceluia al cărui cuvânt poate renaște ființa umană pentru viața veșnică” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 40).

Gândește-te ce înseamnă ca Isus să fie Adevărul! Isus este logosul, Cuvântul care a fost cu Dumnezeu de la început și care a fost Creatorul tuturor lucrurilor (Ioan 1:1-4). Una cu Tatăl din veșnicie în veșnicie, Isus are trăsăturile Tatălui și este astfel și „Eu sunt”. Nu este supusul niciunei ființei și niciunui lucru. Nimic din ce există, inclusiv cunoașterea, nu există separat de El. Și tot ceea ce există, tot ce a fost creat, a fost creat numai de către Isus și există de asemenea numai prin El. „Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El” (Coloseni 1:16,17).

Isus nu este doar întruchiparea adevărului. El este Adevărul. Adevărul nu este un concept, o idee, un construct. Este o Persoană. Adevărul – Isus Hristos – poate fi comparat cu soarele care luminează lumea (Ioan 8:12). Prin Isus, Adevărul, putem interpreta în mod corect lumea din jurul nostru.
 

Comentariu EGW

Adevărul în Hristos și prin Hristos este nemăsurat. Cercetătorul Sfintelor Scripturi este ca un om care priveşte într-o fântână şi, pe măsură ce priveşte mai atent, fântâna devine tot mai adâncă și mai largă. Nu vom reuși să înțelegem în viața aceasta taina iubirii lui Dumnezeu care L-a dat pe Fiul Său să fie jertfa de ispășire pentru păcatele noastre. Lucrarea Răscumpărătorului nostru pe pământ este și va fi pentru totdeauna un subiect care va solicita la maximum capacitatea noastră de înțelegere. Omul își poate folosi toate puterile minții în încercarea de a pătrunde această taină, dar mintea lui va obosi. Cel mai atent și mai serios cercetător se va simți ca și când ar sta în fața unui ocean nemărginit. – Parabolele Domnului Hristos, p. 128

Trăim într-un timp când Satana acţionează cu toată puterea pentru a-i descuraja şi înfrânge pe cei care lucrează în slujba lui Dumnezeu. Dar noi nu trebuie să cedăm şi nici să ne descurajăm. Trebuie să exercităm mai multă credinţă în Dumnezeu. Să ne încredem în Cuvântul Său viu. Fără un sprijin mai puternic de sus, nu vom fi niciodată în stare să facem faţă puterilor întunericului care se vor face văzute şi simţite în toate departamentele lucrării.

Fântânile pământului vor fi adeseori goale, iazurile lui se vor usca, dar în Hristos este un izvor viu din care putem scoate neîncetat. Oricât de mult am lua şi am da altora, tot va rămâne din belşug. Nu există pericolul de a epuiza sursa, deoarece Hristos este un izvor inepuizabil de adevăr. – Mărturii, vol. 7, p. 276

Când păcatul lui Adam a aruncat neamul omenesc într-o nenorocire disperată, Dumnezeu ar fi putut să Se despartă definitiv de fiinţele căzute. El ar fi putut să-i trateze pe păcătoşi aşa cum meritau. El le-ar fi putut porunci îngerilor să reverse asupra lumii potirele mâniei Sale. El ar fi putut să şteargă această pată neagră din universul Său. Însă El nu a făcut aceasta. În loc să-i alunge dinaintea Sa, El S-a apropiat mai mult de neamul omenesc căzut. El L-a dat pe Fiul Său să devină os din oasele noastre şi carne din carnea noastră. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi... plin de har şi de adevăr” (loan 1:14). Prin legătura Sa cu oamenii, datorită naturii Sale umane, Domnul Hristos i-a apropiat de Dumnezeu. El Și-a înveșmântat natura Sa divină cu haina naturii omeneşti, demonstrând astfel în faţa Universului ceresc, înaintea lumilor necăzute în păcat, cât de mult îi iubeşte Dumnezeu pe copiii oamenilor.

Darul lui Dumnezeu făcut oamenilor este mai presus de orice evaluare. N-a fost cruțat nimic. Dumnezeu nu va îngădui să se spună că El ar fi putut face mai mult sau că ar fi putut să manifeste o iubire mai mare de atât faţă de neamul omenesc. Dăruindu-l pe Domnul Hristos, El a dat tot cerul. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 53 (14 februarie)
 

În întreaga Evanghelie, Scriptura joacă un rol important în procesul prin care aflăm despre Cel care este Calea, Adevărul și Viața. În întreaga Biblie, Vechiul și Noul Testament, Scripturile joacă un rol esențial în dezvăluirea adevărului. Lucrul acesta este în special adevărat când aflăm cine este Isus și ce a venit să facă.

6. Citește Ioan 5:38-40. Ce spune Isus aici despre Scripturi?

Isus și ucenicii Săi au făcut trimitere la Scripturi în repetate rânduri pentru a confirma că El este Mesia. Domnul Hristos a spus: „Dacă ați crede pe Moise, M-ați crede și pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar, dacă nu credeți cele scrise de el, cum veți crede cuvintele Mele?” (Ioan 5:46-47).

 

7. Citește Luca 24:27. De ce este important că Isus a făcut mai întâi trimitere la Scripturi pentru a transmite importanța lucrării Sale?

Într-un alt loc, citând din cartea Exodul, Hristos a spus: „N-ați citit ce vi s-a spus de Dumnezeu [...]?” (Matei 22:31). Zaharia a făcut trimitere la făgăduințele lui Dumnezeu pe care le „vestise [Dumnezeu] prin gura sfinților Săi proroci, care au fost din vechime” (Luca 1:70). În predica lui din ziua Cincizecimii, Petru a spus: „Trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte, prin gura lui David” (Faptele apostolilor 1:16).
Biblia nu este un manual de științe. Nu explică cum se poate diviza un atom sau cum se face o operație pe creier. Dar face ceva și mai important. Oferă contextul în care universul nostru are sens. Este cheia care deschide ușa, lumina care ne permite să vedem. Fără ea am fi în întuneric cu privire la existența lui Dumnezeu, la rolul Lui în univers, la originea noastră, la semnificația vieții și la viitor.

Care sunt adevărurile din Biblie pe care știința, chiar și în teorie, nu ni le poate transmite niciodată?

Comentariu EGW

În Cuvânt, Mântuitorul este revelat în toată frumusețea și farmecul Său. Fiecare suflet va găsi mângâiere și alinare în Biblie, care este plină de făgăduințe cu privire la ceea ce va face Dumnezeu pentru cel care intră într-o relație strânsă cu El. Mai ales cei bolnavi vor fi mângâiați prin auzirea Cuvântului, deoarece, dând Scripturile, Dumnezeu a dat omenirii o frunză din pomul vieții, care este pentru vindecarea neamurilor. Cum ar mai putea cineva care citește Scripturile sau care le-a auzit să-și piardă interesul pentru lucrurile cerești și să găsească plăcere în distracțiile și atracțiile lumii? – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 5, p. 1134

Cuvântul lui Dumnezeu include Scripturile Vechiului și ale Noului Testament. Unul nu este complet fără celălalt. Hristos a declarat că adevărurile Vechiului Testament sunt la fel de valoroase ca și cele ale Noului. Hristos a fost Răscumpărătorul omului la începutul lumii la fel de mult ca astăzi. …
Apostolii urmau să dea mărturie despre viața, moartea și mijlocirea lui Hristos, care fuseseră vestite mai dinainte, cum preziseseră profeții. Subiectul vorbirii lor trebuia să fie Hristos – Hristos în umilința Sa, în curăția și sfințenia Sa, în dragostea Sa fără egal. Și pentru a propovădui Evanghelia în deplinătatea ei, trebuiau să-L prezinte pe Mântuitorul nu numai așa cum a fost revelat în viața și învățăturile Sale, ci așa cum a fost prevestit de profeții Vechiului Testament și așa cum este simbolizat de serviciile jertfelor. …

În fiecare vreme există o nouă dezvoltare a adevărului, un mesaj al lui Dumnezeu pentru oamenii din acea generație. Vechile adevăruri sunt toate esențiale; adevărul nou nu este independent de cel vechi, ci o desfășurare a lui. Numai pe măsură ce vechile adevăruri sunt înțelese, putem înțelege unul nou. Când Hristos a dorit să le explice ucenicilor adevărul învierii Sale, El a început „de la Moise și de la toți prorocii” și „le-a tâlcuit în toate ce era cu privire la El” (Luca 24:27). Dar lumina care strălucește în proaspăta descoperire a adevărului îl slăvește pe cel vechi. – Lift Him Up, p. 306

Predicându-le tesalonicenilor, Pavel s-a referit la profețiile Vechiului Testament cu privire la Mesia. În timpul lucrării Sale, Hristos le luminase mintea ucenicilor cu privire la aceste profeții: „Și a început de la Moise și de la toți prorocii și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27). Petru, când a predicat pe Hristos, și-a luat temeiurile dovezilor din Vechiul Testament. Ștefan urmase aceeași cale. La fel și Pavel a folosit Scripturile care profetizau nașterea, suferințele, moartea, învierea și înălțarea lui Hristos. Prin inspirata mărturie a lui Moise și a profeților, el a dovedit în mod lămurit că Isus din Nazaret era una și aceeași persoană cu Mesia și a arătat că, din zilele lui Adam, glasul lui Hristos a fost acela care a vorbit prin patriarhi și profeți. – Faptele apostolilor, p. 221.
 

Suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, cap. 51
Când a spus: „Eu sunt Lumina lumii” Isus Se „afla în curtea templului, unde aveau loc slujbele din cadrul Sărbătorii Corturilor. În mijlocul acestei curţi se ridicau doi stâlpi înalţi, cu candelabre mari. După jertfa de seară erau aprinse toate lămpile, care luminau Ierusalimul. Ceremonia aceasta era în amintirea stâlpului de lumină care îl călăuzise pe Israel în deșert şi mai era privită ca vestind venirea lui Mesia. Seara, când se aprindeau lămpile, curtea era plină de voie bună. [...]
Prin iluminarea Ierusalimului, poporul îşi exprima speranța în venirea lui Mesia, care avea să-Şi reverse lumina asupra lui Israel. Dar pentru Isus scena avea un înţeles mai profund. După cum lămpile strălucitoare ale templului luminau totul în jurul lor, aşa şi Hristos, Sursa luminii spirituale, luminează în întunericul lumii. Cu toate acestea, simbolul nu era perfect. Luminătorul mare pe care mâna Sa îl aşezase pe cer era o reprezentare mai corectă a slavei misiunii Sale.
Era dimineaţă. Soarele tocmai răsărise deasupra Muntelui Măslinilor, razele lui dădeau o strălucire orbitoare palatelor de marmură şi luminau aurul zidurilor templului, când Isus, arătând către acest tablou, a zis: «Eu sunt Lumina lumii»” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 463, 464).

Zilnic:
Faptele apostolilor 28
Romani 1
Romani 2
Romani 3
Romani 4
Romani 5
Romani 6
Calea către Hristos, capitolul 10

1. Ce spune apostolul despre întrebuințarea corpului împotriva firii?

2. Cum este adevăratul iudeu și adevărata tăiere împrejur?

3. Cum întărim noi legea?

4. Pentru ce să ne socotim morți și vii?

5. La ce trebuie să ne gândim când privim frumusețea atrăgătoare a naturii?