Mărturia samaritenilor

Cine erau samaritenii? Regatul de Nord al lui Israel fusese cucerit de asirieni în anul 722 î.H. Pentru a crea stabilitate politică, asirienii și-au răspândit prizonierii în întreg imperiul. De asemenea, prizonieri din alte națiuni au fost aduși să populeze Regatul de Nord, iar aceștia au devenit „samaritenii”, care practicau propria formă de iudaism. Relațiile nu erau însă bune între ei și evrei. De exemplu, samaritenii au acționat împotriva reconstruirii templului la întoarcerea evreilor din Babilon. Între timp, samaritenii își construiseră propriul templu pe muntele Garizim. Dar acest templu a fost distrus de conducătorul evreu Ioan Hircan (Johanan Hyrcanus) în anul 128 î.H.

În vremea Domnului Hristos, această animozitate încă mai exista. Evreii evitau Samaria pe cât posibil. Deși comerțul este posibil să fi continuat, celelalte interacțiuni erau tabuuri, adică lucruri pe care oamenii evitau nejustificat să le facă. Evreii nu împrumutau nimic de la samariteni și nici nu primeau vreo favoare din partea lor. În acest context relatează Ioan întâlnirea dintre Isus, femeia de la fântână și oamenii din cetatea samariteană Sihar.

2 noiembrie: Ziua Exploratorilor

Comentariu EGW

Hristos a fost cel mai mare educator pe care L-a cunoscut lumea vreodată. El a venit pe acest pământ pentru a răspândi razele strălucitoare ale adevărului, pentru ca oamenii să poată primi calificarea pentru cer. „Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume”, declară El, „ca să mărturisesc despre adevăr” (Ioan 18:37). El a venit pentru a ne descoperi caracterul Tatălui, pentru ca oamenii să poată fi conduși să I se închine în duh și în adevăr.

Nevoia omului de un Învățător divin era cunoscută în cer. Mila și simpatia lui Dumnezeu pentru ființele omenești căzute și legate în robia lui Satana nu s-au diminuat niciodată, iar atunci când s-a împlinit vremea, El L-a trimis pe Fiul Său. Cel desemnat în consiliul cerului a venit pe pământ ca Învățător al omului. Marea bunăvoință a lui Dumnezeu L-a oferit pe Isus lumii și, pentru a întâmpina nevoile naturii umane, El a luat asupra Sa această natură. – Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, p. 259
În Templul de la Ierusalim, un zid scund despărțea curtea din afară de părțile celelalte ale clădirii sacre. Pe zidul acesta erau inscripții în diferite limbi, făcând cunoscut că numai iudeii aveau dreptul să treacă de acest hotar. Dacă cineva dintre neamuri ar fi îndrăznit să treacă de zidul acela, însemna că a desconsiderat templul și avea să plătească această vină cu viața. Dar Isus, care rânduise templul și slujbele lui, a atras neamurile către Sine prin legături de simpatie omenească, în timp ce harul Lui dumnezeiesc le aducea mântuirea pe care iudeii o lepădaseră. – Hristos, Lumina lumii, p. 193

În apropierea israeliților, care-și asumaseră sarcina reclădirii templului, locuiau samaritenii, un popor amestecat, care luase ființă din căsătoriile coloniștilor păgâni din provinciile Asiriei cu rămășița celor zece seminții, care fusese lăsată în Samaria și în Galileea. În ultima vreme, samaritenii pretindeau că se închinau Dumnezeului celui adevărat, dar în inimă și practică erau idolatri. …

În perioada de restaurare, acești samariteni au ajuns să fie cunoscuți ca vrăjmași ai lui Iuda și Beniamin. Ei au auzit că „fiii robiei zidesc un templu Domnului, Dumnezeului lui Israel. Au venit la Zorobabel și la capii de familii” și și-au exprimat dorința de a se uni cu ei la lucrarea aceasta. „Să zidim și noi cu voi”, le-au propus ei, „căci și noi chemăm ca și voi pe Dumnezeul vostru și-I aducem jertfe din vremea lui Esar-Hadon, împăratul Asiriei, care ne-a adus aici.” Dar favoarea pe care o cereau le-a fost refuzată. „Nu se cuvine să zidiți împreună cu noi Casa Dumnezeului nostru”, au răspuns conducătorii israeliților, „ci noi singuri o vom zidi Domnului, Dumnezeului lui Israel, cum ne-a poruncit împăratul Cirus, împăratul perșilor” (Ezra 4:1-3).
… Dar, dacă ar fi acceptat această ofertă de ajutor, ar fi deschis o ușă pentru intrarea idolatriei. Ei au sesizat nesinceritatea samaritenilor. Și-au dat seama că ajutorul câștigat printr-o alianță cu acești oameni avea să fie ca nimic în comparație cu binecuvântarea pe care așteptau s-o primească dacă urmau poruncile clare ale lui Iehova. – Profeți și regi, p. 567, 568

1. Citește Ioan 4:1-4. Care a fost împrejurarea ce Îl făcuse pe Isus să treacă prin Samaria?

Fariseii descoperiseră că ucenicii lui Isus botezau mai mulți oameni decât ucenicii lui Ioan Botezătorul. Această situație putea crea tensiuni între adepții lui Ioan și cei ai lui Isus. Ucenicii lui Ioan, oarecum firesc, erau invidioși, fiindcă se gândeau la reputația și statutul învățătorului lor (compară cu Ioan 3:26-30). Răspunsul impresionant al lui Ioan a fost că el trebuia să se micșoreze, iar Isus trebuia să crească (Ioan 3:30). Probabil pentru a evita confruntarea, Isus a plecat din Iudeea spre Galileea. Samaria era pe ruta cea mai directă între cele două locuri, dar nu era singura rută posibilă. Evreii devotați o luau pe drumul lung și ocolitor, mergând spre est prin Pereea. Dar Isus avea o misiune în Samaria.

2. Citește Ioan 4:5-9. Cum a folosit Isus această ocazie ca să înceapă o discuție cu femeia de la fântână?

Fântâna lui Iacov se găsea chiar lângă Sihem, în vreme ce Siharul, localitatea de unde venea femeia, se afla la o distanță de aproximativ un kilometru și jumătate. Isus stătea lângă fântână în timp ce ucenicii Săi se duseseră în cetate să cumpere mâncare. Nu avea acces la apa răcoritoare a fântânii. Când femeia a venit să scoată apă, i-a cerut să Îi dea să bea.
În Ioan 3, a fost surprinzător faptul că Nicodim, un conducător al evreilor și rabin, s-a umilit și a venit la Isus. A venit noaptea, pentru a evita să fie văzut. Dar în Ioan 4, femeia se ascunde în plină zi, evitând poate contactul cu alte femei, care veneau la fântână fie dimineața, fie seara, când era mai răcoare. La urma urmei, de ce parcurgea un drum atât de lung să ia apă în mijlocul zilei, când era arșiță? Oricare ar fi fost motivul pentru care se afla acolo, întâlnirea cu Isus avea să îi schimbe viața.
Ce scenă se desfășoară apoi! Un învățător evreu este prezentat în contrast cu o samariteană de proastă reputație. Ce deosebire! Cu toate acestea, exact în acest context, o întâlnire remarcabilă are loc.

Care sunt tabuurile din cultura ta care sunt o piedică în calea mărturiei tale pentru alții?

Comentariu EGW

Hristos nu a acceptat nicio delimitare de ordin etnic, de rang sau credință. Cărturarii și fariseii doreau să limiteze efectele binecuvântărilor la nivel local și național, excluzându-i pe membrii familiei lui Dumnezeu dintre neamuri. Însă Hristos a venit ca să surpe orice zid despărțitor. A venit să arate că darul îndurării și al iubirii Sale este la fel de neîngrădit ca aerul, ca lumina sau ca ploile care reînviorează pământul.

Viața lui Hristos a întemeiat o religie în care nu există diferențe de rang, de statut social sau de posesiuni materiale, o religie prin care evreii și neamurile, cei liberi sau cei privați de libertate sunt uniți într-o frățietate de obște, egali înaintea lui Dumnezeu. Nicio rațiune de ordin politic nu Îi influența acțiunile. El nu făcea deosebire între apropiați și necunoscuți, între prieteni și dușmani. Ceea ce Îi mișca inima era acel suflet care înseta după apa vieții.

El nu a considerat nicio ființă umană ca fiind lipsită de valoare, ci a căutat să-i ofere un remediu la problemele cu care se confrunta. În orice anturaj S-ar fi aflat, El prezenta o lecție potrivită timpului și circumstanțelor respective. Fiecare ignorare sau insultare a oamenilor față de semenii lor nu făcea altceva decât să-L conștientizeze și mai mult de nevoia acestora de compasiunea Sa divino-umană. El căuta să-i inspire cu speranță chiar și pe cei mai grosolani și mai dezinteresați, punându-le înainte asigurarea că ei pot deveni fără vină și curați, dobândind un asemenea caracter încât să poată fi în stare să se manifeste ca niște copii ai lui Dumnezeu. – Divina vindecare, p. 25

Mântuitorul dorea foarte mult să le descopere ucenicilor Săi adevărul cu privire la surparea „zidului de despărțire de la mijloc”, dintre Israel și celelalte națiuni – adevărul că „neamurile sunt împreună moștenitoare cu noi”, cu iudeii, și „se împărtășesc de aceeași făgăduință în Hristos Isus, prin Evanghelie” (Efeseni 2:14; 3:6). Adevărul acesta a fost descoperit în parte atunci când El a răsplătit credința sutașului din Capernaum și, de asemenea, când le-a predicat Evanghelia locuitorilor din Sihar. Mult mai lămurit a fost descoperit cu ocazia vizitei Sale în Fenicia, când a vindecat-o pe fiica femeii canaanite. Experiențele acestea i-au ajutat pe ucenici să înțeleagă faptul că, printre aceia pe care mulți îi socoteau nedemni de mântuire, se găseau suflete care flămânzeau după lumina adevărului. – Faptele apostolilor, p. 19

În zilele Domnului Hristos, egoismul, mândria și prejudecata înălțaseră un mare și puternic zid de despărțire între cei rânduiți să fie păzitorii descoperirilor sfinte și orice altă națiune de pe lume. Dar Mântuitorul venise să schimbe toate acestea. Cuvintele pe care norodul le auzea de pe buzele Sale nu semănau cu cele auzite mereu de la preoți sau rabini. Domnul dărâma zidul de despărțire, iubirea de sine, prejudecata separatistă de naționalitate și predica iubirea pentru toată familia omenească. El îi înalță pe oameni din cercul strâmt de egoism, desființează orice hotar teritorial și orice deosebire artificială de clasă socială. Nu face nicio deosebire între vecini și străini, între prieteni și dușmani. El ne învață să privim pe oricine se află în nevoie ca fiind aproapele nostru, iar lumea, ca fiind câmpul nostru de lucru. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 42
 

3. Citește Ioan 4:7-15. Cum folosește Isus această întâlnire pentru a da măr­turie?

„Ura dintre evrei şi samariteni o oprea pe femeie să-I facă un bine lui Isus, dar Mântuitorul căuta o cheie spre inima ei şi, cu tactul izvorât din iubirea Sa divină, a cerut, nu a oferit, o facere de bine. Un dar oferit ar fi fost refuzat, dar încrederea trezeşte încredere” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 184).
La fel ca în cazul întâlnirii Sale cu Nicodim, Isus cunoaște ce se află în inima altora. Ca răspuns la uimirea ei că un evreu cere o astfel de favoare de la un samaritean, Isus trece direct la subiect: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-Mi să beau!», tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10).

Răspunsul femeii a fost asemănător cu cel al lui Nicodim, care, în contextul nașterii din nou, a întrebat: „Cum se poate face așa ceva?” Ea a întrebat: „N-ai cu ce să scoți apă, și fântâna este adâncă, de unde ai putea să ai dar această apă vie?” (Ioan 4:11). În ambele cazuri Isus îi îndrepta (în primul caz, pe un important învățător evreu; în celălalt caz, pe o samariteană cu un caracter îndoielnic) spre adevăruri spirituale pe care fiecare dintre ei avea nevoie să le audă și să le înțeleagă. Isus le-a spus practic amândurora același lucru: aveau nevoie de o experiență de convertire.

4. Care este contextul din Vechiul Testament al afirmației lui Isus despre apa vie? Ieremia 2:13; Zaharia 14:8

Apa este necesară pentru viață; oamenii nu pot exista fără apă, prin urmare apa poate fi o imagine sugestivă și pentru viața veșnică. De aceea Isus spune: „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioan 4:14).

Citește Ioan 7:37,38. Ce ne spune Isus în aceste versete și cum avem parte de ceea ce El promite aici?

Comentariu EGW

Hristos nu a pierdut nicio ocazie de a vesti Evanghelia mântuirii. Aminti­ți-vă discuția cu acea femeie din Samaria. El stătea lângă fântâna lui Iacov când aceasta a venit să scoată apă. Spre surprinderea ei, El i-a cerut un serviciu: „Dă-Mi să beau!” Dorea o înghițitură de apă rece, dar și să deschidă o cale prin care să-i poată da apa vieții. „«Cum? Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?» Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii. Drept răspuns, Isus i-a zis: «Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce-ți zice: „Dă-Mi să beau!”, tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie. … Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică»” (Ioan 4:7-14). – Divina vindecare, p. 27

Cât interes a manifestat Hristos pentru viața acestei persoane! Cu câtă fermitate și elocvență i S-a adresat! Când L-a auzit vorbindu-i, femeia și-a lăsat găleata și a alergat în cetate pentru a le spune prietenilor ei: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este acesta Hristosul?” Mai departe se spune că „mulți samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus” (vers. 29, 39). Și cine poate aprecia ce influență au avut aceste cuvinte de-a lungul secolelor care au urmat?

Oriunde se deschid inimile pentru a primi adevărul, Hristos este gata să le dea învățătură. El le descoperă pe Tatăl și slujirea care este acceptată de Cel ce citește inima. Pentru aceștia, El nu folosește nicio pildă. El le spune, ca și femeii de la fântână: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.” – Divina vindecare, p. 28

Trebuie să cauți ca Mântuitorul să rămână în inima ta, să fie pentru tine ca un izvor de apă, care izvorăște în viața veșnică. Apa vieții care curge din inimă udă mereu inimile celorlalți.
Apa la care s-a referit Hristos a fost revelația harului Său în Cuvântul Său. Duhul Său, învățătura Sa, este ca un izvor satisfăcător pentru fiecare suflet. ... În Hristos este plinătatea bucuriei pentru totdeauna. ... Prezența plină de har a lui Hristos în Cuvântul Său vorbește mereu sufletului, reprezentându-L ca pe izvorul de apă vie care curge pentru a-i înviora pe cei însetați. Este privilegiul nostru să avem un Mântuitor viu și care rămâne în noi. El este sursa puterii spirituale implantată în noi, iar influența Sa se va manifesta în cuvinte și fapte, înviorându-i pe toți cei care intră în sfera noastră de influență, dând naștere în ei la dorințe și aspirații pentru putere și puritate, pentru sfințenie și pace, și pentru acea bucurie care nu aduce cu ea nicio durere. Acesta este efectul rămânerii Mântuitorului în noi. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1134
 

„Vă voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (Ezechiel 36:25-27).

5. Cum reflectă Ezechiel 36:25-27 adevărurile pe care Isus căuta să le transmită lui Nicodim și femeii de la fântână?

În ambele cazuri, Isus căuta să le comunice acestor oameni adevăruri spirituale, folosind ilustrații din lumea naturală. Niciunul dintre ei nu a înțeles la început ce a vrut să spună Isus. „Cum să poată un om să se nască din nou?” a întrebat Nicodim. Cum să poată să se întoarcă în pântecele mamei lui? Nicodim funcționa în mod clar la un nivel lumesc și pământesc, deși Isus îl îndrepta evident spre un adevăr spiritual. Și această femeie, la rândul ei, a interpretat cuvintele lui Isus despre apă în mod literal, deși Isus vorbea clar despre ceva spiritual.
Răspunsul femeii la oferta lui Isus de apă vie a fost: „Dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin până aici să scot” (Ioan 4:15). Ea se gândea că apa oferită de Isus ar fi scăpat-o de drumurile la fântână, reducând astfel riscul de a întâlni alți oameni. Este interesant cum situația se inversează rapid: după ce Isus îi cere femeii să Îi dea să bea, ea ajunge să Îi ceară Lui să bea.

6. Citește Ioan 4:16. Cum a răspuns Isus la cererea femeii?

Brusc, Isus schimbă subiectul discuției, cerându-i femeii să își cheme soțul, după care să se întoarcă. De ce schimbarea bruscă de subiect? Acțiunile femeii trădau faptul că ea evita ceva. Isus îi putea citi inima. Ca să găsească vindecare, ea trebuia să își înfrunte situația. „Înainte ca fiinţa aceasta să primească darul pe care El voia fierbinte să i-l dea, ea trebuia adusă în situația de a-și recunoaște păcatul şi Salvatorul” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 187).
 

Comentariu EGW

Marea deosebire dintre iudei și samariteni era legată de convingerile religioase cu privire la adevărata închinare. Fariseii nu voiau să spună nimic bun despre samariteni, ci invocau la adresa lor cele mai cumplite blesteme. Atât de puternică era antipatia dintre iudei și samariteni, încât femeii din Samaria i s-a părut ceva ciudat ca Domnul Hristos să-i ceară apă să bea. – Parabolele Domnului Hristos, p. 380

Marele Învățător a căutat o cale de acces către inima oamenilor, prezentând în modul cel mai accesibil mesajul divin. El prezenta adevărul în așa fel încât acesta se împletea pentru totdeauna cu gândurile și sentimentele lor. Modul în care îi învăța pe oameni era astfel conceput, încât aceștia să simtă că El Se identifica pe deplin cu nevoile și fericirea lor. Sfaturile Lui erau atât de directe, ilustrațiile Sale, atât de potrivite, cuvintele Lui, atât de pline de simpatie și voioșie, încât ascultătorii Săi erau vrăjiți. Simplitatea și sinceritatea cu care li Se adresa celor nevoiași sfințeau fiecare cuvânt.

Ce viață încărcată a avut! El intra zilnic în locuințele umile ale celor lipsiți, aducând speranță celor marginalizați și pace celor deznădăjduiți. Plin de îndurare, cu o inimă blândă, milos, El umbla din loc în loc, ridicându-i pe cei încovoiați și aducând mângâiere celor întristați. Oriunde mergea, El ducea binecuvântare. – Divina vindecare, p. 23, 24

Domnul Isus a venit pentru a-i oferi sufletului omenesc Duhul Sfânt, prin care dragostea lui Dumnezeu îşi va găsi locul în inimă, dar oamenii care nu vor să îşi schimbe ideile, ale căror doctrine sunt stereotipe şi de neschimbat, care urmează tradiţiile şi poruncile omeneşti, asemenea iudeilor din timpul lui Hristos, nu pot să fie înzestraţi cu Duhul Sfânt. Iudeii erau foarte minuţioşi în îndeplinirea rânduielilor bisericii, foarte riguroşi în împlinirea formelor, dar erau lipsiţi de vitalitate şi devoţiune religioasă. Ei au fost comparaţi de Hristos cu nişte burdufuri uscate, care erau folosite în vremea aceea drept sticle. Evanghelia lui Hristos nu putea să fie în inima lor, deoarece nu era loc pentru ea acolo. Ei nu puteau să fie ca nişte burdufuri noi, în care Domnul să poată pune vinul Său cel nou. Hristos a fost obligat să caute altundeva, şi nu printre cărturari şi farisei, pentru a găsi burdufuri pentru învăţătura Sa despre adevăr şi viaţă. El trebuia să găsească oameni doritori după înnoirea inimii. El a venit pentru a le da oamenilor inimi noi. El a zis: „Vă voi da o inimă nouă”. Totuşi neprihănirea proprie a acelora din timpul Său şi a acelora din timpul nostru îi face pe aceştia să nu simtă nicio nevoie de a avea o inimă nouă. Domnul Isus a trecut pe lângă cărturari şi farisei, pentru că ei nu au simţit nicio nevoie de un Mântuitor. – Solii alese, cartea 1, p. 386
 

7. Citește Ioan 4:16-24. Ce a făcut Isus pentru a-i arăta acestei femei că îi cunoștea cele mai ascunse secrete? Cum a reacționat ea?

Lumina era prea puternică pentru a privi direct la ea. Deși Îl recunoaște pe Isus ca profet, femeia se eschivează din nou. Îi pune lui Isus o întrebare pe o temă care era subiect de dispută religioasă între iudei și samariteni – locul potrivit de închinare.
Ca răspuns, Isus a scos în evidență faptul că samaritenii nu știau la ce se închinau. Închinarea lor era un amestec între iudaism și păgânism. Evreii se închinau Dumnezeului care Se descoperă – un alt lucru important de recunoscut de către un samaritean.

Închinarea la adevăratul Dumnezeu nu este legată de un anumit loc. Prin urmare, discuția despre un loc precis de închinare nu era relevantă în acel context. Căci Dumnezeu este duh, iar cei care se închină în duh trebuie să facă lucrul acesta în duh și în adevăr. Femeia a acceptat adevărul simplu transmis de Isus și era pregătită să afle mai mult.

8. Citește Ioan 4:25,26. Cum i-a descoperit Isus femeii adevărata Lui iden­titate?

Din toate cele patru evanghelii, aceasta este singura situație de dinaintea procesului Său în care Isus a declarat clar în fața cuiva că El este Mesia. Și a afirmat-o nu în fața unei mari mulțimi sau a unei persoane importante, ci în fața unei femei samaritene cu nume necunoscut care era singură la fântâna lui Iacov. Isus este interesat de orice suflet singur care se simte dat la o parte și stingher.
Deci acestei femei, care nu doar că era dintr-o cultură străină, dar nu avea nici cel mai elevat caracter moral, Isus îi descoperă deschis identitatea Sa. După ce îi arătase că îi cunoștea cele mai întunecate secrete, i-a dat și un bun motiv să creadă în El.
 

Ce ar trebui să ne spună această istorisire despre motivul pentru care Evanghelia trebuie să treacă dincolo de barierele pe care noi oamenii le ridicăm între noi?
 

Comentariu EGW

Isus începuse să dărâme zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri şi să predice lumii mântuirea. Cu toate că era iudeu, a mers foarte bucuros între samariteni, fără a mai lua în seamă deprinderile fariseice ale neamului Său. În ciuda prejudecăţilor lor, El a primit ospitalitatea acestui popor dispreţuit. A dormit sub acoperişul lor, a mâncat cu ei la mesele lor – gustând din hrana pregătită şi servită de mâinile lor – a învăţat pe străzile lor şi i-a tratat cu cea mai mare amabilitate şi curtenie. – Hristos, Lumina lumii, p. 193

Rămânerea lui Isus în Samaria trebuia să fie o binecuvântare pentru ucenici, care se găseau încă sub influenţa bigotismului iudaic. Ei gândeau că, din credincioşie faţă de naţiunea lor, li se cerea să cultive ură faţă de samariteni. Se mirau văzându-L pe Isus cum Se poartă. Cu toate acestea, n-au putut refuza să urmeze exemplul Lui şi, în cele două zile cât au rămas în Samaria, şi-au stăpânit prejudecăţile, din respect faţă de Isus, dar în inima lor nu erau mulţumiţi. Înţelegeau cu greu că, în locul dispreţului şi urii, trebuie să cultive mila şi iubirea. Dar, după înălţarea Domnului, şi-au adus aminte de învăţăturile Lui şi le-au înţeles mai bine. După revărsarea Duhului Sfânt, ei şi-au adus iarăşi aminte de privirea Mântuitorului, de cuvintele Lui, de respectul şi de duioşia cu care Se purta faţă de străinii aceştia dispreţuiţi. Mai târziu, când a mers în Samaria, Petru a arătat acelaşi spirit în lucrarea sa. Ioan, când a fost chemat la Efes şi la Smirna, şi-a adus aminte de cele întâmplate la Sihem şi inima lui s-a umplut de recunoştinţă pentru Învăţătorul dumnezeiesc care, prevăzând dificultăţile pe care ei urmau să le întâmpine, le-a dat ajutor prin exemplul Său. – Hristos, Lumina lumii, p. 193

Îndată ce L-a găsit pe Mântuitorul, samariteanca a adus şi pe alţii la El. Ea s-a dovedit un misionar mai harnic chiar decât ucenicii. Ei n-au văzut nimic în Samaria care să arate că era un câmp promiţător. Gândurile lor erau aţintite asupra unei lucrări mari, care trebuia să se facă în viitor. Nu vedeau că era chiar în jurul lor o recoltă care trebuia adunată. Dar, prin femeia pe care o dispreţuiau, o întreagă cetate a fost adusă la Mântuitorul. Ea a dus îndată lumina la compatrioţii ei.
Femeia aceasta reprezintă lucrarea unei credinţe practice în Hristos. Fiecare ucenic adevărat este născut în Împărăţia lui Dumnezeu ca misionar. Acela care bea din apa vie devine un izvor de viaţă. Primitorul devine un dătător. Harul lui Hristos în suflet este ca un izvor în pustie, curgând pentru a-i răcori pe toţi şi făcându-i pe cei gata să piară doritori să bea din apa vieţii. – Hristos, Lumina lumii, p. 195
 

9. Citește Ioan 4:27-29. Ce gest surprinzător a făcut femeia?

Discuția lui Isus cu femeia este întreruptă de sosirea ucenicilor. Deși surprinși că vorbea cu o femeie, nu I-au pus întrebări. În schimb, L-au îndemnat să mănânce. Femeia, între timp, și-a lăsat vasul cu apă și s-a grăbit să intre în cetate pentru a le împărtăși și altora ceea ce tocmai trăise alături de Isus.
 

10. Citește Ioan 4:30-42. Ce s-a întâmplat după această întâlnire și ce ne învață lucrul acesta despre modul în care poate fi răspândită Evanghelia?

Pare ciudat că narațiunea lui Isus despre seceriș întrerupe istorisirea convertirii multora din cetate. Dar Ioan vrea ca noi să vedem modul în care înțelegea Isus ce se întâmpla. Prezentarea planului de mântuire femeii samaritene era mult mai importantă pentru El decât mâncarea. Scopul Lui era acela de a conduce sufletele la mântuire și S-a folosit de acea ocazie să le transmită ucenicilor caracterul urgent al împărtășirii Evangheliei cu toți oamenii, inclusiv cu cei care nu erau ca ei.

Există multe momente importante în Evanghelia după Ioan. Cu siguranță Ioan 4:39-42 este unul dintre ele. Mulți dintre samariteni au crezut datorită mărturiei femeii, care spusese: „Mi-a spus tot ce am făcut” (Ioan 4:39). Samaritenii I-au cerut lui Isus să stea cu ei. Rezultatul a fost că mulți alții au crezut datorită cuvântului lui Isus. „Şi ziceau femeii: «Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii»” (Ioan 4:42).

Ce ar trebui să ne spună această narațiune despre cât de puternică poate fi mărturia chiar și a unei singure persoane? Cât de puternică este măr­tu­ria ta?

Comentariu EGW

Fariseii dispreţuiau simplitatea lui Isus. Ei nu voiau să ia seama la minunile Lui şi cereau un semn că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar samaritenii n-au cerut niciun semn şi Isus n-a făcut altă minune între ei decât să-i descopere femeii samaritene la fântână tainele vieţii ei. Şi, cu toate acestea, mulţi L-au primit. În bucuria lor cea nouă, i-au spus femeii: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.”

Samaritenii credeau că Mesia trebuia să vină nu numai ca Răs­cum­părător al iudeilor, ci al lumii întregi. Duhul Sfânt a prevestit prin Moise că Mesia trebuia să vină ca un profet trimis de Dumnezeu. Prin Iacov, se spusese că la El se vor aduna popoarele, iar prin Avraam, că în El vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Locuitorii din Samaria îşi întemeiau credinţa în Mesia pe aceste pasaje din Scriptură. Deoarece iudeii dăduseră o greşită interpretare profeţiilor de mai târziu, atribuind primei veniri a lui Hristos slava de la a doua Sa venire, samaritenii se simţiseră îndemnaţi să desconsidere celelalte Scripturi, făcând excepţie numai cu cele venite prin Moise. Dar, din moment ce Mântuitorul dăduse la o parte aceste interpretări greşite, mulţi dintre ei au primit atât profeţiile de mai târziu, cât şi cuvintele lui Hristos spuse cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 192, 193

Mântuitorul împlineşte acum aceeaşi lucrare ca şi atunci când i-a oferit apa vieţii femeii din Samaria. Aceia care se numesc urmaşi ai Lui îi pot dispreţui şi alunga pe cei dispreţuiţi de oameni, dar nici împrejurările naşterii sau naţionalitatea, nici modul de viaţă nu pot îndepărta iubirea Lui de la fiii oamenilor. Oricărui suflet, oricât de păcătos ar fi, Isus îi zice: „Dacă ai fi cerut de la Mine, ţi-aş fi dat apă vie.”

Chemarea Evangheliei nu trebuie să fie restrânsă şi prezentată numai câtorva aleşi, despre care noi credem că ne-ar face onoare dacă ar primi-o. Solia trebuie să fie adresată tuturor. Oriunde se găsesc inimi deschise pentru a primi adevărul, Hristos este gata să le dea învăţătură. El le descoperă pe Tatăl şi închinarea plăcută Aceluia care citeşte inima. Pentru unii ca aceştia, nu vorbeşte în pilde. Atât lor, cât şi femeii la fântână, El le zice: „Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.”– Hristos, Lumina lumii, p. 194
Când S-a aşezat să Se odihnească la fântâna lui Iacov, Isus venea din Iudeea, unde lucrarea Lui adusese puţine roade. El fusese renegat de preoţi şi de rabini şi înşişi oamenii care pretindeau că sunt ucenicii Săi nu ajunseseră să înţeleagă caracterul Său dumnezeiesc. Era obosit şi flămând, cu toate acestea, nu a neglijat ocazia de a vorbi unei singure femei, deşi era străină, fără legături cu Israel şi ducea o viaţă de păcat în mod făţiş.

Mântuitorul nu a aşteptat să se adune lume multă. Adesea, începea să dea învăţătură fiind de faţă numai câţiva, dar, unul câte unul, trecătorii se opreau să asculte, până când o mulţime de oameni ascultau cu uimire şi temere cuvintele lui Dumnezeu vorbite de Învăţătorul trimis de sus. Cel care lucrează pentru Hristos să nu simtă că n-ar putea vorbi cu aceeaşi râvnă câtorva ascultători cum ar face-o dacă s-ar adresa unei mari adunări. S-ar putea întâmpla să fie un singur ascultător al soliei, dar cine poate spune cât de mare va fi apoi influenţa acestuia? Părea un lucru mic chiar şi pentru ucenici ca Mântuitorul să-Şi petreacă vremea cu o femeie din Samaria. Dar El a discutat mai serios şi mai elocvent cu ea decât cu împăraţii, sfetnicii sau marii-preoţi. Învăţăturile pe care i le-a spus acelei femei au fost repetate până în cele mai îndepărtate părţi ale pământului. – Hristos, Lumina lumii, p. 194.

 

Suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, cap. 19
„Îndată ce L-a găsit pe Mântuitorul, samariteana a adus şi pe alţii la El. Ea s-a dovedit un misionar mai harnic chiar decât ucenicii. Ei n-au văzut nimic în Samaria care să arate că era un câmp promiţător. Gândurile lor erau fixate pe o lucrare mai amplă, care trebuia să se facă în viitor. Nu vedeau că în jurul lor chiar era o recoltă care trebuia adunată. Dar, prin femeia pe care o dispreţuiau, o întreagă cetate a fost adusă la Mântuitorul. Ea a dus îndată lumina la compatrioţii săi.
Femeia aceasta reprezintă acțiunea unei credinţe în Hristos – o credință practică. Fiecare ucenic adevărat se naște în Împărăţia lui Dumnezeu ca misionar. Acela care bea din apa vie devine un izvor de viaţă. Primitorul devine dătător. Harul lui Hristos în suflet este ca un izvor în pustiu, curgând pentru a răcori pe toată lumea şi făcându-i pe cei gata să piară doritori să bea din apa vieţii” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 195).

Zilnic:
Ioan 14
Ioan 15
Ioan 16
Ioan 17
Ioan 18
Ioan 19
Ioan 20
Calea către Hristos, capitolul 5

1. Ce face persoana care Îl iubește pe Domnul Isus și cine i se va arăta?

2. În care Lege și în ce loc anume scrie: „M-au urât fără temei”?

3. Cine era „fiul pierzării” din Ioan 17:12?

4. Cine are un mai mare păcat decât Pilat?

5. Ce reprezintă o simplă mărturisire a credinței fără o profundă iubire pentru Hristos?