Introducerea Evangheliei după Ioan

În prima săptămână am tratat finalul Evangheliei după Ioan, care explica de ce a scris Ioan evanghelia. Studiul din această săptămână ne întoarce la începutul evangheliei, unde Ioan prezintă direcția în care, inspirat de Duhul Sfânt, intenționează să îl conducă pe cititor. În primele cuvinte sau paragrafe ale scrierilor lor, autorii Noului Testament prezintă adesea temele pe care intenționează să le acopere. La fel face și Ioan, ale cărui teme sunt prezentate ca parte dintr-un amplu arc cosmic ce cuprinde adevăruri fundamentale despre Isus Hristos – adevăruri ce se întind până dincolo de începuturile creației.

Această prezentare de la începutul cărții le oferă cititorilor, care știu deja că Isus este Mesia, un avantaj pe care personajele din carte nu l-au avut. Cititorul poate vedea clar marile teme asupra cărora evanghelistul revine în timp ce spune istoria lui Isus Hristos. Aceste mari teme sunt plasate în perioada istorică a vieții pământești a Domnului Isus.
Studiul din această săptămână va începe cu Introducerea (Ioan 1:1-18) și îi va rezuma temele principale. Acestea vor fi apoi analizate și în alte contexte din Evanghelia după Ioan.

19 octombrie: Ziua Administrării Creștine a Vieții
 

Comentariu EGW

Vorbind despre preexistența Sa, Hristos ne duce cu mintea înapoi, prin veacuri fără limite. El ne asigură că nu a existat niciodată un timp când El să nu fi fost în strânsă părtășie cu Dumnezeul veșnic. Acela al cărui glas îl ascultau evreii atunci fusese cu Dumnezeu ca Unul existent odată cu El.
Cuvintele lui Hristos au fost rostite cu o demnitate liniștită și cu o asigurare și o putere care au generat convingere în inimile cărturarilor și fariseilor. Ei au simțit puterea mesajului trimis din cer. Dumnezeu bătea la ușa inimilor lor, cerând să intre.

El era egal cu Dumnezeu, infinit și atotputernic. … El este Fiul cel veșnic, care există prin Sine Însuși.
În Hristos este viața inițială, neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuși. „Cine are pe Fiul are viața” (1 Ioan 5:12). Dumnezeirea lui Hristos este o asigurare pentru cel credincios că va avea viața veșnică. „Cine crede în Mine”, a zis Isus, „chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri niciodată. ...” Hristos privea acum la a doua Sa venire. – Lift Him Up, p. 17

„În El era viața, și viața era lumina oamenilor.” Nu viața fizică este specificată aici, ci nemurirea, viața care este exclusiv proprietatea lui Dumnezeu. Cuvântul care era cu Dumnezeu și care era Dumnezeu avea această viață. Viața fizică este ceva ce primește fiecare individ. Nu este eternă sau nemuritoare, căci Dumnezeu, Dătătorul vieții, o ia înapoi. Omul nu are control asupra vieții sale. Dar viața lui Hristos a fost neîmprumutată. Nimeni nu poate lua această viață de la El. „Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine”, a spus El. În El era viața originală, neîmprumutată. Această viață nu este inerentă omului. El o poate avea numai prin Hristos.
În timp ce purta natura umană, Hristos era dependent pentru viața Sa de Cel Atotputernic. Când a fost în corp omenesc, El S-a prins strâns de divinitatea lui Dumnezeu și fiecare membru al familiei umane are privilegiul de a face acest lucru. – Maranatha, p. 302 (21 octombrie)

Crucea, crucea Golgotei prezentată din nou și din nou, asupra căreia se stăruie clar în fiecare discurs, se va dovedi balsamul vindecător, va descoperi frumusețea și excelența virtuții. Cei care caută greșeli referitoare la autenticitatea Scripturilor și pun la îndoială autoritatea revelației nu vor fi influențați de ele. …
„Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe Care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Cuvântul veșnic S-a făcut trup și a locuit printre noi. Această temă va face să înceteze necredința; și totuși, este trist să spun, Isus a fost abandonat în multe, multe predici care au fost rostite de pastorii adventişti de ziua a șaptea. Și de ce? Pentru că acești pastori nu L-au avut pe Isus locuind în inimile lor prin credință; nu au fost îmbrăcați cu neprihănirea lui Hristos – Vocea umană în vorbire și cântare, p. 315
 

1. Citește Ioan 1:1-5. Ce transmit aceste cuvinte despre Cuvântul, Isus Hristos?

Evanghelia după Ioan începe cu acest gând uimitor: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1). Această frumoasă frază conține o atât de mare profunzime a gândirii încât de-abia o putem înțelege.
În primul rând, evanghelistul face trimitere la creație, la Geneza 1:1, „la început”. Cuvântul era deja acolo înainte de începutul universului. Astfel, Ioan afirmă existența eternă a lui Isus. Apoi, „Cuvântul era cu Dumnezeu”. În Ioan 1:1, Ioan spune că El este „în sânul Tatălui”. Indiferent cum încercăm să ne închipuim că arată exact acest lucru, ceva este sigur: Isus și Tatăl au o legătură strânsă. Apoi Ioan spune: „Cuvân­tul era Dumnezeu”. Dar cum poate Cuvântul să fie cu Dumnezeu și în același timp să fie Dumnezeu?

Răspunsul îl găsim în limba greacă. Greaca are articol hotărât, dar nu are și articol nehotărât. Prin urmare, important pentru noi este că articolul hotărât din limba greacă indică în mod precis ceva, un anumit obiect sau o anumită persoană.
În expresia „Cuvântul era cu Dumnezeu”, termenul „Dumnezeu” este articulat, făcând astfel trimitere la o persoană anume, la Tatăl. Și Cuvântul era cu Tatăl. În expresia „și Cuvântul era Dumnezeu”, termenul „Dumnezeu” nu are articol, ceea ce în acest context arată caracteristicile divinității. Isus este Dumnezeu – nu Tatăl, dar este în continuare Fiul divin al lui Dumnezeu, a doua Persoană a Dumnezeirii.

Apostolul confirmă această înțelegere, întrucât în Ioan 1:3,4 spune că Isus este Creatorul tuturor lucrurilor create. Orice ființă sau lucru care cândva nu exista, dar care a venit la existență, a fost făcut numai prin Isus, Dumnezeul Creator.
„Din zilele veşniciei, Domnul Isus Hristos era una cu Tatăl; El era «chipul lui Dumnezeu», chipul măreţiei şi maiestăţii Sale, «strălucirea slavei Lui»” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p, 19).
 

De ce este dumnezeirea deplină a Domnului Hristos o parte atât de importantă din teologia noastră? Ce am pierde dacă Isus ar fi doar o ființă creată?

Comentariu EGW

Deși Cuvântul lui Dumnezeu vorbește despre umanitatea lui Hristos când era pe acest pământ, el vorbește, de asemenea, în mod hotărât despre preexistența Sa. Cuvântul a existat ca o ființă divină, ca Fiu etern al lui Dumnezeu, în unire și unitate cu Tatăl Său. Din veșnicie, El a fost Mijlocitorul legământului, Cel în care toate națiunile pământului, atât iudei, cât și neamuri, dacă L-au primit, aveau să fie binecuvântate. „Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu.” Înainte să fie creați oamenii sau îngerii, Cuvântul era cu Dumnezeu și era Dumnezeu. …

Dumnezeu și Hristos au știut de la început despre apostazia lui Satana și căderea lui Adam prin puterea înșelătoare a apostatului. Planul de mântuire a fost conceput pentru a răscumpăra neamul omenesc căzut, pentru a le da oamenilor o altă încercare. Hristos a fost desemnat să fie Mijlocitor de la început, de la creațiune, hotărât din veșnicie să fie înlocuitorul și garantul nostru. Înainte ca lumea să fi fost făcută, a fost plănuit ca divinitatea lui Hristos să fie înveșmântată în umanitate. „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup”, a spus Hristos. Dar El nu a venit în corp omenesc decât la împlinirea vremii. Atunci, El a venit în lumea noastră ca un prunc în Betleem. – Lift Him Up, p. 74

Domnul Isus Hristos, Fiul divin al lui Dumnezeu, a existat din veșnicie, ca o persoană distinctă, totuși una cu Tatăl. El era slava neîntrecută a cerului. El era comandantul ființelor cereşti și primea omagiul și adorarea îngerilor ca pe ceva ce I Se cuvenea ca drept al Său. Acesta nu a fost un drept sustras de la Dumnezeu [Proverbe 8:22–27 citat].
Există lumină și slavă în adevărul că Hristos a fost una cu Tatăl înainte de întemeierea lumii. Aceasta este lumina care strălucește într-un loc întunecos, făcându-o să strălucească cu slava divină, de la început. Acest adevăr, infinit de tainic în sine, explică alte adevăruri tainice și altfel inexplicabile, în timp ce este învăluit într-o lumină de care nu te poți apropia, inabordabilă și de necuprins cu mintea. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1126

„Înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!” (Psalmii 90:2). „Norodul acesta care zăcea în întuneric a văzut o mare lumină şi, peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii, a răsărit lumina” (Matei 4:16). Aici, preexistenţa lui Hristos şi scopul manifestării Sale în lumea noastră sunt prezentate ca nişte raze vii ale luminii care vine de la scaunul de domnie cel veşnic. „Acum, strânge-ţi rândurile în cetate, ceata Sionului, căci suntem împresuraţi! Judecătorul lui Israel este lovit cu nuiaua pe obraz! Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica 5:1,2). – Solii alese, cartea 1, p. 248
 

2. Citește Ioan 1:1-3,14. Ce ne spun aceste versete că a făcut Isus, Dumnezeu Însuși, și de ce este acesta cel mai important adevăr pe care l-am putea cunoaște vreodată?

Ioan își începe evanghelia nu cu numele „Isus” sau cu rolul Lui de Mesia/Hristos, ci cu termenul logos. În perioada în care a scris Ioan, diverse filozofii foloseau termenul logos cu referire la structura rațională a universului sau pentru a exprima în sine ideea de logică și rațiune. De asemenea, concepția influentului filozof antic Platon împărțise realitatea în două sfere. Una era sfera cerească și imuabilă, unde exista perfecțiunea absolută. Cealaltă era sfera noastră – degradabilă, schimbătoare, o reprezentare cât se poate de imperfectă a sferei desăvârșite de sus, oriunde ar fi existat aceasta. (Platon nu a răspuns niciodată la această întrebare.) Unele filozofii au identificat logosul ca un intermediar abstract între formele eterne și cele degradabile, pământești de aici.

Ioan folosește termenul într-un mod complet diferit. El susține că adevărul, logosul, nu este un concept eteric și abstract care plutește între cer și pământ. Logosul este o persoană: Isus Hristos, care S-a făcut trup și a locuit printre noi (Ioan 1:14). Pentru Ioan, logosul este Cuvântul lui Dumnezeu. Mai important, este Dumnezeu comunicat, adică El S-a dezvăluit omenirii în modul cel mai radical: Dumnezeu S-a făcut unul dintre noi. În Evanghelia după Ioan, logosul Îl reprezintă pe Dumnezeul cel veșnic, care intră în timp și în spațiu, care vorbește, acționează și relaționează cu oamenii la nivel personal. Dumnezeul etern a devenit om, unul dintre noi.

În Ioan 1:14, apostolul indică faptul că logosul „S-a făcut trup și a locuit printre noi”. Cuvântul grecesc de bază care este tradus cu „a locuit” înseamnă „a ridicat un cort”. Ioan face aluzie la Exodul 25:8, unde Dumnezeu le-a spus israeliților să facă un sanctuar, o structură sub formă de cort, pentru ca El să poată locui în mijlocul lor. Tot la fel, la întrupare, Isus, Fiul divin al lui Dumnezeu, a luat trup omenesc, acoperin­du-Și slava pentru ca oamenii să poată intra în contact cu El.

Meditează la implicațiile celor scrise de Ioan aici. Dumnezeu Însuși, Creatorul, S-a făcut om, unul dintre noi și a locuit aici printre noi. (Nici nu am ajuns încă la faptul că a murit pentru noi!) De ce ar trebui să fie o mare sursă de încurajare acest adevăr uimitor?

Comentariu EGW

[Hristos] Și-a asumat în mod voluntar natura umană. A fost voința Sa, a fost gestul Său. El Și-a acoperit divinitatea cu natura umană. El a fost tot timpul ca Dumnezeu, dar El nu a apărut ca Dumnezeu. El a acoperit însemnele Divinității care cereau să I se aducă închinare și Și-a atras admirația universului lui Dumnezeu. El a fost Dumnezeu în timp ce era pe pământ, dar a renunțat la chipul lui Dumnezeu și a luat chipul și trupul unui om. El a umblat pe pământ ca un om. Pentru noi, El S-a făcut sărac, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să fim îmbogățiți. El Și-a lăsat deoparte slava și măreția. El a fost Dumnezeu, dar a renunțat pentru o vreme la gloria Sa de Dumnezeu. Deși a umblat printre oameni în sărăcie, revărsând binecuvântările Sale oriunde mergea, la cuvântul Său, legiuni de îngeri L-ar fi înconjurat pe Răscumpărătorul oamenilor și I-ar fi adus închinare. Dar El a umblat pe pământ, nerecunoscut și nemărturisit, decât cu puține excepții, de către ființele pe care le crease. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1126

Apostolul L-a proslăvit pe Hristos înaintea fraților săi, ca fiind Acela prin care Dumnezeu a creat toate lucrurile și prin care El a lucrat și răscumpărarea lor. El a declarat că mâna care susține lumile în spațiu și ține în deplină ordine și activitate neîntreruptă toate lucrurile din întreg Uni­versul lui Dumnezeu este mâna care a fost pironită pe cruce pentru ei. …

Fiul lui Dumnezeu S-a plecat în umilință pentru a-l ridica pe cel căzut. Pentru aceasta, El a părăsit lumile necăzute din înălțime, pe cele nouăzeci și nouă care Îl iubeau, și a venit pe acest pământ ca să fie „străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53:5). În toate privințele, El a fost făcut asemenea fraților Săi. El a devenit trup, așa cum suntem noi. El știa ce înseamnă să fii flămând, însetat și obosit. El era întărit prin hrană și reînviorat prin somn. El era străin și călător pe pământ – în lume, dar nu din lume; ispitit și încercat, așa cum sunt ispitiți și încercați bărbații și femeile de azi, trăind totuși o viață fără de păcat. Blând, milos, plin de împreună simțire față de alții, întotdeauna atent cu toți, El a reprezentat caracterul lui Dumnezeu. „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr” (Ioan 1:4). – Faptele apostolilor, p. 471, 472

Domnul Hristos, strălucirea slavei Tatălui, a venit pe pământ pentru a fi Lumina lumii. El a venit pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu printre oameni și despre El este scris că a fost uns cu „Duhul Sfânt și cu putere” și că „umbla din loc în loc, făcând bine” (Faptele 10:38). În sinagoga din Nazaret, Domnul Isus a spus: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor, căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18,19). – Parabolele Domnului Hristos, p. 416
 

3. Citește Ioan 1:9-13. Ce realitate dură descrie Ioan aici despre cum Îi răspund oamenii lui Isus?

Introducerea, Ioan 1:1-18, descrie nu numai cine este Isus Hristos, Cuvântul (logos), ci și modul în care oamenii din lume se raportau la El. În Ioan 1:9, El este numit adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume. Acea lumină luminează lumea, făcând-o inteligibilă, de înțeles. C. S. Lewis exprimă astfel această idee: „Cred în creștinism așa cum cred că răsare soarele, nu doar pentru că îl văd pe el, ci pentru că, datorită lui, văd toate celelalte” („Is Theology Poetry?”,1944).

De asemenea, să ne uităm la implicațiile celor afirmate în Ioan 1:9! Lumina vine la toată lumea, dar nu toată lumea primește lumina. După cum vom vedea în studiul de mâine, o temă majoră în Evanghelia după Ioan este modul în care oamenii Îl primesc sau Îl resping pe Isus. Aici debutează această temă. Trista litanie este că Mesia a venit la poporul Său, poporul Israel, dar mulți nu L-au primit ca Mesia.

În Romani 9 – 11, Pavel tratează aceeași temă tragică, aceea că mulți evrei L-au respins pe Isus. Dar Pavel nu încheie într-o notă negativă, spunând de fapt că mulți evrei, împreună cu neevreii, Îl vor accepta pe Isus ca Mesia al lor. Într-adevăr, el avertizează neamurile/neevreii să nu se laude considerându-se mai presus de evrei. „Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri fireşti în măslinul lor?” (Romani 11:24).

În mod asemănător, Ioan spune că toți cei care Îl primesc pe Isus ca Mântuitor vor deveni copii ai lui Dumnezeu. Lucrul acesta are loc prin credința în numele Său. (Vezi Ioan 1:12,13.) Aici apare legătura dintre Introducerea și Încheierea Evangheliei. În Ioan 20:31, apostolul prezintă de ce a scris – „ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viața în Numele Său”. Prin urmare, Introducerea și Încheierea alcătuiesc un fel de unitate, concepte înrudite care încadrează conținutul evangheliei. Această relație face trimitere la scopul general al Evangheliei după Ioan – acela ca oamenii să fie salvați prin credința în Isus Hristos ca Mântuitor al lor.

Cum s-a schimbat viața ta în urma faptului că ai devenit fiu sau fiică a lui Dumnezeu?

Comentariu EGW

Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”
Când a spus aceste cuvinte, Isus Se afla în curtea templului, unde aveau loc slujbele de la Sărbătoarea Corturilor. În mijlocul acestei curţi se ridicau doi stâlpi înalţi, cu candelabre mari. După jertfa de seară, erau aprinse toate lămpile, care îşi răspândeau lumina asupra Ierusalimului. Ceremonia aceasta era în amintirea stâlpului de lumină care îl călăuzise pe Israel în pustie şi mai era privită ca vestind venirea lui Mesia. Seara, când se aprindeau lămpile, curtea era plină de voie bună. Oameni încărunţiţi, preoţii templului şi conducătorii poporului se uneau în dansuri festive, în sunetul muzicii instrumentelor şi cântărilor leviţilor.

Prin iluminarea Ierusalimului, poporul îşi exprima nădejdea în venirea lui Mesia, care avea să-Şi reverse lumina asupra lui Israel. Dar, pentru Isus, scena avea un înţeles mai profund. După cum lămpile strălucitoare ale templului luminau totul în jurul lor, aşa şi Hristos, Izvorul luminii spirituale, luminează în întunericul lumii. Cu toate acestea, simbolul nu era desăvârşit. Luminătorul cel mare, pe care mâna Sa îl aşezase în ceruri, era o reprezentare mai corectă a slavei misiunii Sale. – Hristos, Lumina lumii, p. 463

Fără harul lui Hristos, cel păcătos nu are nicio speranţă. Pentru el nu se poate face nimic, dar, prin harul divin, omului îi este dată o putere supranaturală care lucrează în minte, inimă şi caracter. Prin împărtăşirea harului lui Hristos, păcatul este văzut în natura lui respingătoare şi, în cele din urmă, este alungat din templul sufletului. Prin har, noi suntem aduşi la părtăşia cu Hristos, pentru a fi asociaţi cu El în lucrarea mântuirii. Credinţa este condiţia cu care Dumnezeu a considerat că este potrivit să le făgăduiască iertarea celor păcătoşi, nu pentru că în credinţă s-ar afla vreo virtute prin care să fie meritată mântuirea, ci credinţa poate să se bazeze pe meritele lui Hristos, care sunt remediul oferit pentru păcat. Credinţa poate să prezinte ascultarea deplină a lui Hristos în locul nelegiuirii şi defectelor păcătoşilor. Când cel păcătos crede că Hristos este Mântuitorul lui, atunci, în conformitate cu făgăduinţele Sale care nu dau greş, Dumnezeu îi iartă păcatul şi îl îndreptăţeşte fără plată. Sufletul pocăit îşi dă seama că îndreptăţirea lui vine pentru că Domnul Hristos, ca înlocuitor şi garant al lui, a murit pentru el şi este jertfa lui de ispăşire şi neprihănirea lui. – Solii alese, cartea 1, p. 366
 

4. Citește Ioan 3:16-21; Ioan 9:35-41 și Ioan 12:36-46. Cum repetă aceste texte tema credința-necredința, care apare în Introducere?

În Evanghelia după Ioan, omenirea pare să fie împărțită în două mari categorii: cei care cred în Isus și Îl acceptă ca Mesia și cei care, având oportunitatea să creadă, aleg să nu creadă. Unsprezece dintre ucenici fac parte din prima categorie, la fel ca alții, precum Nicodim (care vine încet la credință), femeia de la fântână și bărbatul orb din naștere. Din a doua categorie fac parte fariseii și conducătorii preoților, oamenii de la minunea hrănirii celor cinci mii și chiar și unul dintre ucenici, Iuda.

Este interesant că substantivul „credință” (gr. pistis) nu apare niciodată în Evanghelia după Ioan. Dar verbul „a crede” (gr. pisteuō) apare de 98 de ori, din totalul de 241 de ocurențe ale acestui verb în Noul Testament. Acest verb redă într-adevăr o foarte importantă temă în Ioan. Această utilizare a verbului în locul substantivului poate indica latura activă a procesului devenirii unui creștin. A fi un credincios al lui Isus este ceva ce facem, este o acțiune, care se exprimă prin modul în care trăim, nu doar printr-un set de convingeri. După cum știm, și diavolul crede în Isus (vezi Iacov 2:19).

În Ioan, principala diferență dintre cele două categorii de oameni este modul în care se raportează la Isus. Credincioșii, sau cei care ajung să creadă, sunt deschiși față de El, chiar și când El îi confruntă sau îi mustră. Vin la Isus și nu fug de El. El este Lumina care strălucește asupra lor. Și prin credință, devin copii ai lui Dumnezeu.
Necredincioșii, pe de altă parte, vin în general la Isus ca să se certe cu El. Aceștia iubesc întunericul, nu lumina. Vorbele Lui li se par greu de acceptat sau consideră că El calcă tradiții vechi și nu le împlinește așteptările. Îl judecă, în loc să lase lumina Lui să îi măsoare și să îi judece. Această atitudine s-a văzut desigur de nenumărate ori la conducătorii religioși, care, la modul ideal, ca lideri spirituali ai națiunii, ar fi trebuit să fie primii care să Îl fi acceptat pe Isus.

Cât de activ și practic îți trăiești credința zi de zi, dincolo de acceptarea la nivel intelectual că Isus Hristos este Mesia? (Vezi Matei 7:21-23.)

Comentariu EGW

„Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Tu ești la fel de dependent de Hristos pentru tot ce primești cum este cel mai slab, cel mai sărac și cel mai umil suflet. „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” O simplă credință speculativă nu înseamnă nimic. Crezi în Fiul lui Dumnezeu ca Mântuitor personal? Dacă tu crezi din toată inima, Dumnezeu locuiește în suflet, iar sufletul tău este ascuns în Dumnezeu. Tu Îl reprezinți pe Isus. Cei care se află în poziții de încredere sunt puși la probă și încercați, pentru a se vedea dacă vor fi oameni înțelepți în acele poziții înalte, pentru se descoperi dacă Hristos lucrează în și prin ei, astfel încât El să-Și poată reprezenta caracterul prin ei și să Se exprime în cuvintele și în faptele lor față de moștenirea Sa, pentru care El Și-a dat viața Sa prețioasă. – Lift Him Up, p. 148

Cei care sunt poporul lui Dumnezeu nu mor acum din lipsă de cunoştinţă. Nu vor fi condamnaţi pentru că nu au cunoscut calea, adevărul şi viaţa. Adevărul care a fost descoperit înțelegerii lor, lumina care a strălucit asupra sufletului, dar pe care ei au neglijat-o sau au refuzat-o – aceasta îi va condamna. Cei care nu au avut niciodată o lumină pe care să o respingă nu vor fi condamnaţi. Ce ar fi putut face Dumnezeu mai mult pentru via Sa, decât a făcut? Lumina, o lumină preţioasă, străluceşte asupra celor care sunt poporul lui Dumnezeu, dar ea nu îi va salva, dacă ei nu vor să fie salvaţi prin ea, să o trăiască pe deplin în viaţa lor şi să le-o transmită şi altora care se află în întuneric. Dumnezeu Își cheamă poporul să acţioneze. Este nevoie de o lucrare personală, aceea de mărturisire şi de părăsire a păcatelor şi de întoarcere la Domnul. Nimeni nu poate face această lucrare în dreptul altcuiva. Cunoştinţa religioasă a crescut, iar aceasta a făcut să crească în mod corespunzător şi obligaţiile. Asupra bisericii străluceşte o lumină mare, care îi condamnă pe aceia care refuză să trăiască pe deplin conform ei. Dacă ar fi orbi, nu ar avea păcat. Dar ei au văzut lumina şi au auzit mult adevăr, şi totuşi nu sunt nici înțelepți şi nici sfinţi. Mulţi nu au progresat deloc de ani de zile în ceea ce priveşte cunoştinţa şi adevărata sfinţenie. Ei sunt piperniciţi spiritual. În loc să avanseze către desăvârșire, ei merg înapoi, către întunericul şi robia Egiptului. Mintea lor nu este exersată spre evlavie şi spre adevărata sfinţenie. – Mărturii, vol. 2, p. 123

Este privilegiul nostru să umblăm în lumina cerului. Așa a umblat Enoh cu Dumnezeu. Nu a fost mai ușor pentru Enoh să trăiască o viață dreaptă decât este pentru noi, în prezent. Lumea din vremea lui nu era mai favorabilă creșterii în har și sfințenie decât este acum.
Prin rugăciune și comuniune cu Dumnezeu, Enoh a fost capabil să scape de stricăciunea care este în lume prin pofte. Trăim înconjurați de pericolele ultimelor zile și trebuie să ne primim puterea de la aceeași Sursă. Trebuie să umblăm cu Dumnezeu. Ni se cere să ne despărțim de lume, pentru că nu putem rămâne eliberați de corupția care este în ea decât dacă urmăm exemplul credinciosului Enoh. – In Heavenly Places, p. 70
 

5. Citește Ioan 17:1-5. Ce a vrut să spună Isus când a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine”?

Studiul de ieri a analizat firul narativ pământean, omenesc, din Evan­ghelia după Ioan, cu conflictele și interacțiunile dintre oameni, având întotdeauna în centru identitatea lui Isus și ce face El. Studiul de astăzi se concentrează pe firul narativ divin, cosmic, care se găsește de asemenea în Ioan.
Introducerea începe cu acest fir narativ cosmic. Isus este prezentat ca Fiul divin al lui Dumnezeu, Creatorul universului. Din nou, tot ceea ce nu a existat, dar a luat ființă, s-a făcut numai prin Isus. „Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Dar pasajul continuă cu aprecierea gloriei întrupării Sale în ființă umană (Ioan 1:14). Ioan folosește termenii „slavă” (doxsa, strălucire, splendoare, faimă, onoare) și „a proslăvi” (doxsazō, a lăuda, a cinsti, a preamări, a glorifica), pentru a exprima ideea de onoare primită atât din partea oamenilor, cât și din partea lui Dumnezeu.

În Ioan, ideea glorificării lui Isus este legată de conceptul ceasului Său, adică momentul morții Sale (compară cu Ioan 2:4; Ioan 7:30; Ioan 8:20; Ioan 12:23–27; Ioan 13:1; Ioan 16:32; Ioan 17:1). Crucea este ceasul Său de glorie. Această idee este paradoxală, pentru că răstignirea era modul cel mai rușinos și umilitor de execuție în lumea antică romană. Acest contrast incredibil, Dumnezeu pe o cruce, ilustrează îmbinarea firului narativ uman cu cel divin. La nivel omenesc, Isus a murit în agonie, un criminal disprețuit, strigând în neputință: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Această latură umană, întunecată a crucii este prezentată în mod special în Matei și în Marcu (Matei 27:46; Marcu 15:34). Dar partea glorioasă a crucii este prezentată în special în Luca și în Ioan (Luca 23:32-47; Ioan 19:25-30). Este un loc al salvării, al harului și unde Fiul lui Dumnezeu Se predă Tatălui.
Cât de ironic! Gloria cea mai mare a lui Dumnezeu se manifestă în ocara Sa cea mai mare – purtarea păcatelor lumii de către El Însuși.

Gândește-te ce înseamnă salvarea noastră din păcat, dacă a necesitat ceva atât de drastic precum prezența lui Dumnezeu Însuși pe cruce! Cât de rău este păcatul?

Comentariu EGW

[În Ioan 17] Hristos nu Se roagă pentru manifestarea gloriei naturii umane, căci acea natură umană nu existat în preexistența Sa. El Se roagă Tatălui Său cu privire la o slavă deținută în unitatea Sa cu Dumnezeu. Rugăciunea lui este cea a unui Mijlocitor; favoarea pe care o cere este manifestarea acelei glorii divine pe care a avut-o când El era una cu Dumnezeu. „Să se îndepărteze vălul”, spune El, „și să strălucească slava Mea – slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea.” …

„Tată”, spune El, „vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu.” Și apoi Tatăl declară: „Toți îngerii lui Dumnezeu să I se închine.” Oastea cerească se prosternează înaintea Lui și își înalță cântecul de triumf și bucurie. Slava Îl înconjoară pe Regele cerului și este văzută de toate ființele cerești. Niciun cuvânt nu poate descrie scena care a avut loc când Fiul lui Dumnezeu a fost reașezat înaintea universului în locul de onoare și glorie la care renunțase de bunăvoie când a devenit om.
Iar astăzi, Hristos cel proslăvit, și totuși Fratele nostru, este Avocatul nostru în curțile cerului. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1146

O, ce foame sufletească și ce dor a avut Hristos să salveze ceea ce era pierdut! Trupul răstignit pe cruce nu a diminuat divinitatea Sa, nici puterea Lui de Dumnezeu de a-i salva prin jertfă pe toți cei care aveau să accepte neprihănirea Lui. Murind pe cruce, El a transferat vinovăția de la persoana călcătorului Legii la cea a Înlocuitorului divin, prin credința în El ca Mântuitor personal. Păcatele unei lumi vinovate, care în simbol sunt reprezentate ca fiind „roșii ca purpura”, au fost puse asupra Garantului divin. …
Divinitatea Și-a făcut lucrarea în timp ce omenirea suferea din cauza urii și răzbunării unui popor care Îl ura pe Dumnezeu, pentru că Hristos spusese că El este Fiul lui Dumnezeu. …
În rugăciunea bietului tâlhar [de pe cruce], era o notă diferită de cea care răsuna din toate părțile, a fost o notă de credință și ea a ajuns la Hristos. Credința acelui muribund în El a fost cea mai dulce muzică în urechile lui Hristos. Plăcuta notă a răscumpărării și a salvării a fost auzită în mijlocul agoniei Sale de moarte. Dumnezeu era glorificat în și prin Fiul Său. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 236 (15 august)

Hristos Își terminase lucrarea care-I fusese încredințată. Proslăvise pe Dumnezeu pe pământ. Făcuse cunoscut Numele Tatălui Său. Îi adunase pe aceia care aveau să continue lucrarea Lui între oameni. Și a zis: „Eu sunt proslăvit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, și Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzește în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem Noi.” „Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una. ... Eu în ei, și Tu în Mine, pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.”

Astfel, în limbajul Unuia care avea putere dumnezeiască, Hristos predă biserica Sa aleasă în brațele Tatălui. Ca un Mare-Preot consacrat, El mijlocește pentru poporul Său. Ca un păstor credincios, Își adună turma la umbra Celui Atotputernic, în adăpostul cel puternic și sigur. Îl așteaptă ultima bătălie cu Satana și merge să o întâmpine. – Hristos, Lumina lumii, p. 680
 

Suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, capitolul 1
„Domnul Isus spunea: «Și, după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii» (Ioan 12:32). Hristos trebuie să-i fie arătat păcătosului drept Mântuitorul care a murit pentru păcatele lumii. Când privim la Mielul lui Dumnezeu înălţat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe să se contureze în mintea noastră, iar bunătatea lui Dumnezeu ne duce la pocăinţă. Prin moartea pentru cei păcătoşi, Domnul Hristos a manifestat o iubire care depăşeşte limitele înţelegerii noastre. Pe măsură ce păcătosul o contemplă, această dragoste îi sensibilizează inima, îi impresionează mintea şi îi inspiră sufletului un regret sincer pentru păcatul săvârşit. […] Ori de câte ori aceştia [oamenii] fac un efort pentru a realiza o schimbare în viaţa lor, motivaţi de o dorinţă sinceră de a face binele, se manifestă puterea lui Hristos, care îi atrage la El. O influenţă de care ei nu sunt conştienţi acționează asupra sufletului, iar conştiinţa este trezită şi comportamentul lor este corectat. În timp ce Domnul Hristos îi atrage să privească spre crucea Sa, ca să-L vadă pe Acela străpuns pentru păcatele lor, porunca lui Dumnezeu îşi regăsește locul în conştiinţă” (Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 26, 27).

Zilnic:
Luca 24
Ioan 1
Ioan 2
Ioan 3
Ioan 4
Ioan 5
Ioan 6
Calea către Hristos, capitolul 3

1. Cine „s-a făcut că vrea să meargă mai departe”?

2. În cât timp s-a zidit templul?

3. Câți botezători erau în Israel?

4. Din care două motive căutau iudeii să-L omoare pe Domnul Isus?

5. Ce trăsături ale Domnului Isus „constituiau viața Sa”? 

Studiu suplimentar
Cugetări de pe Muntele Fericirilor, subcap. „Voi sunteți lumina lumii”, p. 38–44; Solii alese, cartea 3, „Iubitorii de plăceri îi vor batjocori pe cei credincioşi”, p. 400.