Izvorul de viață

Text de memorat

De memorat:„Eu sunt ___, ____ și ___. Nimeni nu vine la Tatăl decât ___ Mine” (Ioan 14:6).

În Evanghelia după Ioan, când a fost întrebat cine este, Domnul Isus a răspuns cu termenul care desemnează Dumnezeirea. „Eu sunt” era o trimitere categorică la Domnul Însuși care i Se arătase lui Moise în rugul aprins. „Eu sunt Cel ce sunt”, i-a spus Dumnezeu lui Moise (Exodul 3:14). Și același Dumnezeu, acel „Eu sunt”, „S-a făcut trup și a locuit printre noi [...]. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).

Tema „Eu sunt” apare în întreaga Evanghelie după Ioan – Eu sunt Lumina lumii, Pâinea vieții, Poarta sau Ușa oilor, Păstorul cel bun și adevărata Viță.
Săptămâna aceasta continuăm studiul asupra revelației lui Dumnezeu așa cum apare în Ioan. Vom explora mai pe larg și cealaltă latură a lucrurilor, și anume că, în ciuda dovezilor puternice că Isus era Mesia, unii L-au respins. Vom studia această idee din două motive: să evităm greșeala lor și să-i ajutăm și pe alții să nu o repete.

30 noiembrie: Ziua Prevenirii Violenței
 

Comentariu EGW

Învățătorii poporului Israel nu semănau sămânța Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos, în calitate de Învățător al adevărului, era într-un contrast izbitor cu lucrarea rabinilor din timpul Său. Ei erau preocupați de tradiții, de teorii și de raționamente omenești și adesea așezau comentariile și scrierile învățaților cu privire la Cuvânt în locul Cuvântului însuși. Învățăturile lor nu aveau puterea de a trezi conștiința. Subiectul învățăturilor și al predicilor Domnului Hristos era Cuvântul lui Dumnezeu. Celor care Îi adresau întrebări, El le răspundea simplu și clar: „Stă scris”; „Ce spun Scripturile?”; „Cum citești în Scriptură?” El semăna sămânța ori de câte ori I se oferea ocazia, indiferent dacă acela care își manifesta interesul era un prieten sau un dușman. Însuși Cuvântul Viu, Cel care este Calea, Adevărul și Viața, i-a îndrumat pe oameni să cerceteze Scripturile, declarând: „Ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). Domnul i-a învățat pe ucenicii Săi, începând „de la Moise și de la toți prorocii, și le-a tâlcuit ce era cu privire la El” (Luca 24:27). – Parabolele Domnului Hristos, p. 38
Fiecare cuvânt pe care El îl rostea le părea ascultătorilor ca fiind viața lui Dumnezeu. …

„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. … Ioan a mărturisit despre El când a strigat: «El este Acela despre care ziceam eu: Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine»” (Ioan 1:14,15). Da, El a fost înaintea lui Ioan. Învăluit în stâlpul de nor ziua și în stâlpul de foc noaptea, El i-a condus pe copiii lui Israel prin pustie. „Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har” (vers. 16). – The Upward Look, p. 236
Dumnezeu doreşte ca omul să-şi folosească facultăţile minţii, iar studiul Sfintelor Scripturi va întări şi înălţa mintea celui credincios mai mult decât orice altceva. Cu toate acestea, noi trebuie să ne ferim de a zeifica raţiunea, care, de fapt, este supusă slăbiciunii şi neputinţei naturii noastre omeneşti. Dacă dorim ca Scriptura să nu fie ascunsă înţelegerii noastre, aşa încât chiar şi cele mai clare adevăruri să rămână neînţelese pentru noi, atunci trebuie să dăm pe faţă simplitatea şi credinţa unui copilaş care este gata să înveţe şi care întotdeauna doreşte ajutorul Duhului Sfânt. Simţământul puterii şi al înţelepciunii lui Dumnezeu, precum şi al neputinţei noastre de a înţelege măreţia Lui, să ne inspire umilinţă şi, atunci când deschidem Cuvântul Său, să facem lucrul acesta cu o veneraţie sfântă, ca şi cum am sta în prezenţa Lui. Atunci când stăm în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, raţiunea noastră trebuie să recunoască prezenţa unei autorităţi superioare, iar inima şi mintea noastră trebuie să se plece înaintea marelui EU SUNT.

Sunt multe lucruri care, în aparenţă, sunt dificile sau neclare dar pe care Dumnezeu le va face simple şi pe înţelesul acelora care caută, cu ajutorul Său, să le înţeleagă. Însă fără călăuzirea Duhului Sfânt, noi vom fi mereu predispuşi fie să sucim Scripturile, fie să le interpretăm greşit. – Calea către Hristos, p. 109, 110
 

În Ioan 1:1, apostolul declară clar că Isus este Dumnezeu, Fiul divin. În consecință, viața menționată în Ioan 1:4 – „În El era viața, și viața era lumina oamenilor” – trebuie să fie viața divină, existența nederivată și autonomă. Pentru că El are viața în sine poate să Își dea viața și să o ia iarăși (Ioan 10:17). El poate da viața oricui dorește (Ioan 5:21; compară cu 14:19).
Acest termen, „viață” (zoē), apare de 36 de ori în Evanghelia după Ioan, reprezentând aproximativ un sfert din utilizările din Noul Testament. În Ioan 1:4,5, pe lângă referirea la sursa vieții de pe planeta noastră, cuvântul este legat și de salvare. În restul Evangheliei după Ioan, această noțiune, viața (zoē), este cel mai adesea exprimată ca viața veșnică, făgăduința mântuirii (vezi Ioan 3:15,16,36; Ioan 4:14,36; Ioan 6:27,40,47,54,68; Ioan 10:27,28). Prin urmare, Cel care a dat viața la creație este Același care îi aduce salvarea, adică viața veșnică, unei lumi pierdute.

1. De ce a venit Isus pe acest pământ? Ioan 1:29; Ioan 3:16; Ioan 6:40; Ioan 10:10; Ioan 12:27

„Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:14,15).
La fel cum șarpele de aramă a luat locul israeliților care fuseseră mușcați de șarpe, și Isus ne-a luat nouă locul, celor care am fost loviți de păcat. El a luat pedeapsa care era a noastră pentru ca noi să avem viața care era a Lui.

Hristos dorește de asemenea ca noi să avem viața și să o avem din belșug (Ioan 10:10). Astfel, „tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12,13).
Hristos a venit să ni-L descopere pe Tatăl. Căci „nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Văzând caracterul lui Isus, putem vedea caracterul Tatălui.

Ce aflăm din viața lui Isus despre caracterul Tatălui? De ce este această revelație o veste atât de bună?

Comentariu EGW

Iubirea lui Dumnezeu a fost tema lui Hristos când a vorbit despre misiunea și lucrarea Sa. „Tatăl Mă iubește”, spune El, „pentru că Îmi dau viața ca iarăși să o iau” (Ioan 10:17). Tatăl Meu vă iubește cu o iubire atât de mare, încât Mă iubește cu atât mai mult pentru că Mi-am dat viața pentru a vă răscumpăra. El te iubește și Mă iubește mai mult pentru că Eu te iubesc și Îmi dau viața pentru tine. … Ucenicii au înțeles mai bine această iubire când l-au văzut pe Mântuitorul lor îndurând rușinea, ocara, îndoiala și trădarea, când au văzut agonia Lui în grădină și moartea Lui pe crucea Calvarului. Este o iubire a cărei profunzime nici cea mai adâncă cercetare nu o poate înțelege. Pe măsură ce ucenicii au înțeles-o, pe măsură ce au început să priceapă compasiunea divină a lui Dumnezeu, ei și-au dat seama că, într-un anume sens, suferințele Fiului erau suferințe ale Tatălui. – That I May Know Him, p. 69

Când glasul îngerului puternic s-a auzit la mormântul lui Hristos zicând: „Tatăl Tău Te cheamă”, Mântuitorul a ieșit din mormânt prin viața care era în Sine Însuși. Acum s-a adeverit ceea ce El spusese mai înainte: „Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau. … Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși” (Ioan 10:17,18). Acum s-a împlinit profeția pe care El o rostise în fața preoților și a conducătorilor: „Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica” (2:19). Deasupra mormântului împrumutat de la Iosif, Hristos proclamase biruitor: „Eu sunt Învierea și Viața!” Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea putea rosti. Toate făpturile create trăiesc numai prin voința și puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viața lui Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus și până la cea mai neînsemnată ființă însuflețită, toate își primesc viața de la Izvorul vieții. Numai Acela care este una cu Dumnezeu putea să spună: „Am putere să-Mi dau viața și am putere să o iau din nou.” În dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legăturile morții. – Hristos, Lumina lumii, p. 785

Toate fiinţele create trăiesc prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu. Ele sunt beneficiare ale vieţii Fiului lui Dumnezeu. Oricât de capabile şi talentate ar fi, oricât de mare ar fi capacitatea lor, ele sunt alimentate cu viaţă din Sursa oricărei vieţi. El este izvorul, fântâna vieţii. … „Eu am venit”, spune El, ca „să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).
Hristos S-a făcut una cu neamul omenesc, pentru ca omul să poată deveni una în spirit şi în viaţă cu El. În virtutea acestei uniri în ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, viaţa Lui devine viaţa lor. El îi spune celui ce se pocăieşte: „Eu sunt Învierea şi Viaţa.” – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 237 (18 august)
 

2. Citește Ioan 6:61-68. Când Isus i-a întrebat pe ucenici dacă Îl vor părăsi, care a fost semnificația răspunsului lui Petru?

Cuvintele lui Petru despre „viața veșnică” sunt legate de o temă care apare în întreaga Evanghelie după Ioan. Un număr mare de expresii privitoare la viața veșnică apar în Ioan 6, în contextul hrănirii celor cinci mii (Ioan 6:27,40,47,54,68). Isus spune că El este Pâinea vieții (Ioan 6:35), însemnând că viața, moartea și învierea Sa sunt sursa salvării veșnice.
Expresia „viața veșnică” sau un echivalent apare de cel puțin 17 ori în Evanghelia după Ioan. Acest termen nu face referire la o existență în spirit sau la faptul de a deveni parte dintr-o ființă eternă ori la vreun alt concept eteric. În schimb, face referire la puterea care poate schimba viața oricărui om, care poate aduce salvare și sens existenței noastre din prezent, dar se referă și la viața fără sfârșit după ce Domnul nostru Se va întoarce. La fel cum Domnul Isus S-a făcut trup, și învierea despre care vorbește Mântuitorul are loc în timp și spațiu, într-un trup fizic. Este o revenire la viață, o refacere a vieții pe care am avut-o cândva în Eden.

3. Cum primim viața veșnică? Ioan 3:15,16; Ioan 5:24; Ioan 6:40,47; Ioan 8:31; Ioan 12:46; Ioan 20:31

Numai prin credință ajungem la convingerea că Isus a venit să trăiască și să moară în locul nostru. Această credință ne este dată ca dar, dar trebuie să alegem în mod conștient să ne predăm lui Isus, să ne pocăim și să cerem sângele Lui pentru iertarea și eliminarea păcatului.
Când Isus îl întreabă pe Petru dacă și el avea să plece, răspunsul lui Petru: „Doamne, [...] la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6:68), surprinde esența mântuirii și a modului în care o obținem. Nu vine din filozofie, istorie, știință – toate discipline omenești. Vine de la Hristos, Cel care – având viața veșnică în sine – o oferă fără plată tuturor celor care, răspunzând Duhului Sfânt, o vor accepta.

Ce impact are perspectiva vieții veșnice asupra modului în care ne percepem viața temporară de aici?

Comentariu EGW

Când mulți dintre cei ce-L urmau pe Hristos L-au părăsit, iar Mântuitorul i-a întrebat pe cei doisprezece: „Voi nu vreți să vă duceți?” Simon Petru a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6:68). Inima lui Hristos s-a umplut de durere văzând pe cineva că Îl părăsește, pentru că El știa că singura speranță a omului este credința în Numele Său și în misiunea Sa. Faptul că acei urmași ai Săi L-au părăsit a fost o umilire pentru El. O, cât de puțin știu ființele umane despre durerea care a umplut inima iubirii infinite când au avut loc astfel de lucruri. …

Ucenicii au putut să spună pe drept: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice.” Gândiți-vă cine era Hristos! Fiul Celui Preaînalt, totuși un Om al durerii și învățat cu suferința. Am experimentat noi binecuvântarea care vine când ne încredem în El din toată inima și Îl onorăm dovedindu-ne mereu dragostea și devotamentul față de El? Hristos este înfometat după roade, roade care vor potoli foamea sufletului Său de noi. Dorința Lui este să aducem „multe roade”.

Să ne păstrăm inimile deschise față de iubirea Lui. „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea dacă îşi pierde sufletul?” (Marcu 8:36). O, atunci când vom putea rosti cu deplină înțelegere cuvintele spuse de Petru: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice”, vor veni asupra noastră binecuvântări minunate. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 189 (29 iunie)

Și dacă Îl iubești pe Isus, vei avea picioarele bine ancorate în urmele pătate de sânge ale Omului de pe Calvar și, în cele din urmă, cei care vor birui vor intra prin porți în cetate și vor avea drept la pomul vieții. Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a raționa și vrea să o folosim. El ne-a dat o hartă care ne arată singura cale corectă de a ajunge la viața veșnică. Studiază Scripturile pentru tine însuți. Ascultă ce îți spune glasul adevăratului Păstor și apoi mergi pe calea ascultării smerite și la sfârșit ți se va da darul vieții veșnice. Nu ne putem permite să pierdem viața veșnică. Să ne ajute Dumnezeu să fim împreună cu acei fericiți care stau în jurul marelui tron alb și să cântăm cu ei cântecul mântuirii în împărăția slavei. – The Review and Herald, June 10, 1890, par. 13
„După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: «Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu. Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.»” Cunoașterea corectă a adevărului, a lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos, Răscumpărătorul lumii, îi aduce celui care o primește viața veșnică – viață spirituală în această existență umană și viață veșnică în Împărăția lui Dumnezeu. – Manuscript Releases, vol. 6, p. 233
 

4. Citește Ioan 1:12,13. Care sunt pașii descriși aici pentru a deveni creștin?

Ioan și-a scris evanghelia pentru ca noi să credem în Domnul Isus și, crezând, să avem viața veșnică în Numele Lui (Ioan 20:31). În Ioan 1:12,13 acest proces este descris în doi pași. În primul rând, Îl primim, adică vom crede în El. În al doilea rând, El ne dă autoritatea sau puterea de a deveni copiii lui Dumnezeu, element descris în versetul 13 drept naștere din Dumnezeu. Prin urmare, există un aspect uman și unul divin în procesul devenirii unui creștin. Trebuie să acționăm prin credință, să Îl primim, să fim deschiși la lumină, dar El este cel care regenerează inima.
De fapt, credința în sine este un dar de la Dumnezeu care vine în urma auzirii Cuvântului Său (Romani 10:17). „Pentru a putea avea o credință autentică, persistentă în Hristos, trebuie să-L cunoaștem așa cum este prezentat în Cuvânt” (Ellen G. White, Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 433). „Duhul care acționează asupra minții omenești și o luminează, creează credința în Dumnezeu” (Comentarii Ellen G. White, Comentariul Biblic Adventist, vol. 7, p. 940).
Cei care cred în Isus și Îl acceptă ca Mesia primesc viața veșnică. Ioan pune accentul și pe faptul de a accepta sau a crede cuvintele rostite de Isus (Ioan 5:24,38,47). Rolul Duhului Sfânt este acela de a aduce convingerea (Ioan 16:7,8; compară cu Romani 8:16).

5. Citește Romani 8:16. Ce principiu despre mântuire găsim aici?

Credința, credința biblică bazată pe lucrarea Duhului Sfânt în inima noastră, stă la baza convingerii noastre. „Credința este [...] marea binecuvântare – ochiul care vede, urechea care aude” (Ellen G. White, În locurile cerești, p. 104). Conform abordării umaniste a credinței, trebuie să găsim o bază, criteriile credinței, și apoi să credem. În schimb, conform abordării biblice, credința este baza, un dar de la Dumnezeu (Efeseni 2:8; 1 Corinteni 1:17-24; 1 Corinteni 2:1-6). Începem cu temelia credinței și apoi, de acolo, creștem în înțelegere și har.

Dacă te-ar întreba cineva pe ce se bazează credința ta, cum ai răspunde?

Comentariu EGW

Omul cel vechi, născut din sânge și din voia firii, nu poate moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Trebuie să renunțăm la vechile cărări, la tendințele ereditare, la vechile obiceiuri, căci harul nu se moşteneşte. Nașterea din nou înseamnă a avea motivații noi, gusturi noi, tendințe noi. Cei care sunt născuți la o viață nouă prin Duhul Sfânt au devenit părtași naturii divine și, în toate obiceiurile și practicile lor, vor face dovada relației lor cu Hristos. Când cei care pretind că sunt creștini își păstrează toate defectele naturale de caracter și dispoziție, cu ce se deosebesc ei de cei care sunt lumești? Ei nu apreciază adevărul ca pe o putere care sfințește și rafinează. Ei nu sunt născuți din nou. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 6, p. 1101

Dar, în lumea religioasă de azi, sunt mulți care cred că trebuie să lucreze pentru întemeierea Împărăției lui Hristos ca organizație pământească, lumească. Ei doresc să facă din Domnul stăpânitorul regatelor lumii acesteia, conducător în curțile, în taberele și în adunările ei legislative, în palatele și piețele ei. Ei așteaptă ca El să domnească prin prevederi legale, impuse de autoritatea omenească. Deoarece acum Hristos nu este aici în persoană, ei vor căuta să acționeze în locul Lui, pentru a pune în aplicare legile Împărăției Sale. Stabilirea unei asemenea împărății este ceea ce doreau iudeii din zilele lui Hristos. Ei L-ar fi primit pe Isus dacă El ar fi voit să întemeieze o împărăție pământească, să impună ceea ce considerau ei ca fiind legi ale lui Dumnezeu și să-i facă exponenți ai voinței Lui și delegați ai autorității Sale. Dar El a zis: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36). – Hristos, Lumina lumii, p. 509

În vremea de acum, Cuvântul lui Dumnezeu nu este considerat de încredere. Cuvântul lui Hristos, care trece direct peste dorințele și îngăduințele omenești și condamnă obiceiurile și practicile populare, Cuvântul care S-a făcut trup și a locuit printre noi, este ignorat și disprețuit. Învățăturile și exemplul lui Hristos nu sunt un criteriu pentru viața pretinsului urmaș al lui Hristos. Mulți dintre cei care poartă numele lui Hristos merg în lumina scânteilor propriilor idei, în loc să-L urmeze pe Acela despre care pretind că este Domnul lor. Ei nu au caracterul pe care l-a manifestat Hristos în dragostea Sa curată și sinceră față de Dumnezeu și în dragostea Lui pentru omul căzut. Ei nu Îl iau pe Dumnezeu pe cuvânt și nu își identifică interesele cu Isus Hristos. Ei nu își formează obiceiul de a comunica cu Isus, de a-L lua ca ghid și consilier, ca astfel să învețe cum să trăiască o viață cu adevărat creștină. …

Urmarea lucrării Duhului Sfânt în interiorul omului se vede în purtarea lui. Viața creștinului este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, iar Dumnezeu îi recunoaște pe cei care sunt ai Lui, declarând: „Voi sunteți martorii Mei.” Ei mărturisesc că puterea divină lucrează asupra inimii lor și le modelează conduita. – Lift Him Up, p. 124
 

Unele dintre cele mai triste pasaje din întreaga Scriptură apar în Evanghelia după Ioan. „Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o. [...] [Lumina] era în lume, și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:5,10,11). „Eu sunt” a fost respins de mulți din poporul Său.
Nu este de mirare că Pavel avertizează mai târziu: „Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră” (Evrei 10:35). După cum am văzut în repetate rânduri, Hristos a fost respins pentru că oamenii nu I-au acceptat Cuvântul.

„Modul contemporan umanist de gândire începe cu îndoiala. Oa­me­nii pun totul la îndoială pentru a stabili care este adevărul. Ceea ce supraviețuiește focului interogatoriului este acceptat drept o cunoaștere trainică, ceva pe care să îți bazezi convingerea. Unii aplică aceeași metodă Bibliei, punând totul la îndoială din perspectivă științifică, istorică, psihologică, filozofică, arheologică sau geologică pentru a determina ce anume este adevărat în Biblie. Metoda în sine pornește de la îndoială și se bazează pe îndoiala cu privire la veridicitatea Scripturii. Hristos a întrebat: «Când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ?» (Luca 18:8)” (E. Edward Zinke și Roland Hegstad, The Certainty of the Second Coming, 2000, p. 96).

6. Citește Numeri 13:23-33. În ce a constat deosebirea dintre cele două rapoarte prezentate la întoarcerea din Canaan?

Păcatul evreilor când s-au aflat la Cades-Barnea a fost că s-au îndoit de cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu le ceruse să urce și să cucerească țara. Au fost trimiși 12 spioni în Canaan să cerceteze țara. S-au întors cu două rapoarte. Cei mai mulți au prezentat un raport negativ: „Sunt uriași în țară, cetăți fortificate, arme pe care nu le-am mai văzut vreodată și armate bine pregătite. În schimb, noi am fost sclavi în Egipt și avem puțină experiență militară.” Zece iscoade au votat împotrivă, pe baza dovezilor copleșitoare din punct de vedere omenesc. Două iscoade au votat pentru, pe baza credinței lor în puterea copleșitoare a cuvântului lui Dumnezeu.
 

Cum evităm să facem aceeași greșeală? În același timp, cum putem evita și încumetarea, adică să facem ceva nesăbuit crezând că facem voia lui Dumnezeu?

Comentariu EGW

Când Hristos a fost pe acest pământ, oamenii s-au adunat să-L asculte. Cuvintele Sale erau atât de simple și de clare, încât și cei mai neînvățați dintre oameni L-au putut înțelege și cei ce Îl auzeau Îl ascultau parcă vrăjiți. Acest lucru i-a înfuriat pe cărturari și pe farisei. Au fost plini de invidie pentru că oamenii ascultau cu atâta atenție cuvintele acestui nou Învățător. Ei au hotărât să rupă stăpânirea Lui asupra mulțimilor. Ei au început prin a ataca caracterul Său, spunând că El S-a născut în păcat și că scotea demonii cu ajutorul domnului dracilor. Astfel s-au împlinit cuvintele „M-au urât fără temei” (Ioan 15:25; cf. Psalmii 69:4). Conducătorii evrei L-au calomniat și L-au persecutat pe Cel care se deosebește dintre zece mii și a cărui ființă este cu totul minunată. – The Upward Look, p. 325

Acesta este un timp în care, pe bună dreptate, poate să fie pusă întrebarea: „Când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:8).
Întunericul spiritual a acoperit pământul şi o negură mare i-a cuprins pe oameni. În multe biserici există scepticism şi necredinţă în interpretarea Scripturilor. Foarte mulţi oameni pun la îndoială veridicitatea şi adevărul Scripturilor. Raţionamentele omeneşti şi închipuirile inimii omeneşti subminează inspiraţia Cuvântului lui Dumnezeu, iar lucrurile care ar trebui să fie primite ca fiind sigure sunt învăluite într-un nor al misticismului. Nimic nu este prezentat în propoziţii clare şi distincte, nimic nu este aşezat pe o temelie solidă. Acesta este unul dintre semnele evidente ale zilelor din urmă. – Solii alese, cartea 1, p. 15

Caleb şi Iosua, singurii dintre cele douăsprezece iscoade care se încrezuseră în cuvântul lui Dumnezeu, când şi-au dat seama că aceste relatări nefavorabile descurajaseră întreaga tabără, şi-au sfâşiat hainele de mâhnire. Ei au încercat să aducă argumente şi să-i convingă pe oameni, dar adunarea era plină de furie, dezamăgită şi a refuzat să-i asculte. În cele din urmă, Caleb şi-a făcut drum până în faţă şi vocea lui clară şi răsunătoare a fost auzită peste toată rumoarea mulţimii. El a contrazis rapoartele pline de laşitate ale celorlalte iscoade, care slăbiseră credinţa şi curajul întregului Israel. ... El le-a vorbit despre ţara pe care o vizitase. Le-a spus: „Haidem să ne suim şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!” Dar, în timp ce el vorbea, iscoadele necredincioase l-au întrerupt strigând: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.”

Pornind pe o cale greşită, aceşti bărbaţi s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu, împotriva lui Moise şi Aaron, împotriva lui Caleb şi Iosua. Fiecare pas făcut în direcţia greşită i-a făcut mai hotărâţi în planul lor de a descuraja orice încercare de a lua în stăpânire ţara Canaanului. Ei au denaturat adevărul, ca să-şi atingă scopul ticălos. ...
... Când oamenii aflaţi în poziţii de răspundere îşi lasă inimile pradă necredinţei, nu mai există graniţe în înaintarea lor către rău. Foarte puţini îşi dau seama, atunci când pornesc pe această cale periculoasă, cât de departe îi va conduce Satana. – Mărturii, vol. 4, p. 149, 150
 

„Oricine crede în El nu este judecat, dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. [...] Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină” (Ioan 3:18-21; compară cu Ioan 1:10).

7. De ce vin oamenii la judecată? Ioan 3:18,36; Ioan 5:24,38; Ioan 8:24; Ioan 12:47

Respingerea lui Isus Hristos, Lumina lumii, ne predispune la îndoială și la ispitele diavolului. Înseamnă să ne întoarcem de la lumină la întuneric.
Evei i-a fost dată lumina cu privire la cum să se raporteze la pomul din centrul grădinii. Satana a ispitit-o să pună lumina la îndoială. Ea a pus la încercare cuvântul lui Dumnezeu crezând că un Dumnezeu al iubirii nu avea să distrugă făpturile pe care le-a creat. Totodată, s-a bazat pe informațiile primite prin simțurile ei. Șarpele a mâncat fructul și acum poate vorbi. Poate că șarpele are dreptate. Dacă mănânc din fruct, s-ar putea să devin ca Dumnezeu. Înșelată, a întors spatele luminii. Iar soțul ei a ales aceeași cale.

8. Citește Matei 4:1-4. Ce principii a folosit Hristos în pustiul ispitirii pentru a combate amăgirile lui Satana?

Hristos a avut la dispoziție același instrument umanist de gândire folosit de Adam și de Eva, de antediluvieni și de poporul Israel la Cades-Barnea. S-ar fi putut întreba de ce un Dumnezeu al iubirii Și-ar fi lăsat Fiul în pustiu 40 de zile și 40 de nopți fără mâncare și fără protecție. Ar fi putut, de asemenea, să hotărască să Își demonstreze filiația divină și să transforme pietrele în pâine. În schimb, Isus a răspuns prin Cuvântul lui Dumnezeu. El opera la nivelul lucrurilor cerești, nu la cel al tiparelor pământești de gândire. Cât de ușor ar fi putut găsi explicații raționale care să Îl conducă la o decizie greșită, lucru pe care mulți oameni, chiar și oameni ai credinței, îl fac adesea!
 

Comentariu EGW

Primul rege al lui Israel s-a dovedit un eșec, pentru că și-a pus voința lui mai presus de voința lui Dumnezeu. … Saul a refuzat să pună pe primul loc în viața sa ascultarea de Dumnezeu și purtarea sa să fie guvernată de principiile Cerului. …

Cei ale căror fapte sunt rele nu vor să vină la lumină, ca nu cumva faptele lor să fie mustrate și adevăratul lor caracter să fie descoperit. Dacă ei continuă pe calea fărădelegii și se despart cu totul de Răscumpărătorul, vor fi stăpâniți de încăpățânare, de un spirit de răzbunare și vor fi mereu posaci. … Pe măsură ce s-a împotrivit mustrărilor slujitorului Domnului, Saul a fost luat în stăpânire de acest duh. El L-a sfidat pe Domnul, l-a sfidat pe slujitorul Său, iar vrăjmășia lui față de David a fost urmarea spiritului ucigaș care pune stăpânire pe inima celor care se îndreptățesc pe ei înșiși când li se arată că sunt vinovați. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 2, p. 1017

Tema preferată a lui Ioan era iubirea nemărginită a lui Hristos. El credea în Dumnezeu așa cum crede un copil într-un tată bun și milos. El a înțeles caracterul și lucrarea lui Isus și, când îi vedea pe frații săi iudei bâjbâind pe calea lor lipsită de orice rază a Soarelui Dreptății care să le lumineze pașii, dorea să li-L prezinte pe Hristos, Lumina lumii.
Apostolul credincios vedea că orbirea, mândria, superstiția și necu­noașterea Scripturilor legaseră sufletul lor cu lanțuri care nu aveau să mai fie rupte niciodată. Prejudecata și ura împotriva lui Hristos, pe care ei le nutriseră cu încăpățânare, aduceau ruină asupra lor ca națiune și distrugeau speranțele lor pentru viața veșnică. Dar Ioan stăruia să li-L prezinte pe Hristos ca fiind singura cale de mântuire. Dovada că Isus din Nazaret era Mesia era atât de clară, încât Ioan a declarat că nimeni nu trebuie să umble în întunericul rătăcirii când este dată o astfel de lumină. – Sfințirea vieții, p. 62, 63

Când a intrat în pustie, Isus era înconjurat de slava Tatălui. Absorbit în comuniunea cu Dumnezeu, a fost înălţat mai presus de slăbiciunile omeneşti. Dar slava s-a îndepărtat şi El a fost lăsat singur să lupte cu ispita. Ea înainta din toate părţile. Natura Sa omenească se cutremura în faţa luptei care Îl aştepta. Timp de patruzeci de zile, El postise şi Se rugase. Slab şi sfârşit de puteri din cauza foamei, obosit şi hărţuit de gânduri … . Acum era o ocazie pentru Satana. Acum, credea el, va putea să-L biruiască pe Hristos. …

... Deși l-a recunoscut de la început pe Satana, Isus nu S-a lăsat provocat de el. Întărit de amintirea glasului din cer, S-a sprijinit pe iubirea Tatălui Său. El nu a stat de vorbă cu ispita.
Isus l-a întâmpinat pe Satana folosind cuvintele Scripturii. „Stă scris”, a spus El. În toate ispitele, arma Lui de luptă a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Satana I-a cerut lui Hristos să facă o minune, ca semn al dumnezeirii Lui. Dar, mai mult decât toate minunile, o încredere neclintită într-un „aşa zice Domnul”, era un semn care nu putea fi pus în discuţie. Atâta vreme cât Hristos Şi-a păstrat această atitudine, ispititorul n-a putut câştiga niciun avantaj. – Hristos, Lumina lumii, p. 118, 120
 

„Umilindu-Se pentru a lua asupra Sa natura umană, Hristos a dovedit un caracter opus caracterului lui Satana. Dar El a coborât şi mai jos pe calea umilinţei. «La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce» (Filipeni 2:8). După cum marele-preot punea la o parte strălucitoarele sale veşminte preoţeşti şi slujea în îmbrăcămintea de pânză albă a preotului obişnuit, tot aşa şi Hristos a luat înfăţişare de slugă şi a adus jertfa, El Însuşi preotul şi tot El şi jertfa. «Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El» (Isaia 53:5).
Hristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merita El. A fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui. «Prin rănile Lui suntem tămăduiţi»” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 25).

Zilnic:
Faptele apostolilor 21
Faptele apostolilor 22
Faptele apostolilor 23
Faptele apostolilor 24
Faptele apostolilor 25
Faptele apostolilor 26
Faptele apostolilor 27
Calea către Hristos, capitolul 9

1. Cine era bărbatul pe care toți iudeii dintr-o cetate îl vorbeau de bine?

2. Despre ce om s-a spus că este o ciumă?

3. Unde scrie în Biblie că Pavel fusese fariseu?

4. Viața câtor oameni a depins de credința lui Pavel pe mare?
 

5. Când vei simți nevoia unei experiențe spirituale mai profunde și a unei cunoașteri mai înalte a lucrurilor dumnezeiești? 

Studiu suplimentar
Hristos, Lumina lumii, capitolul 66, „Controversa”.
 

Privire generală
Hristos este singura sursă, singurul izvor de viață. Dacă dorim viață, trebuie să ne prindem numai de El și de nicio altă ființă creată. Nici măcar îngerii, sfinți sau căzuți, nu ne pot da viață, căci viața lor provine de la Dumnezeu. Nu numai că nu pot da viață, dar cel mai mare dintre îngerii căzuți, Satana, este chiar opusul Dătătorului vieții. Satana este negustorul viclean al morții, a cărui obsesie este să ne jefuiască de viața pe care ne-o oferă Isus. Când declară: „Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10), Isus demască planul de distrugere al lui Satana în contrast cu misiunea Lui de salvare.

Diavolul, marele amăgitor, păcălește lumea să aleagă păcatul în locul neprihănirii lui Hristos, apoi își cere fără milă plata, care nu este nimic altceva decât moartea veșnică. Pavel confirmă lucrul acesta în Romani 6:23, unde scrie: „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” Toate darurile bune vin de la Dumnezeu, iar viața veșnică, împreună cu viața din belșug vin de la El. Unul dintre aspectele de necuprins din misterul răului este că oamenii – pe care Domnul Isus i-a creat și pentru care a murit pentru a-i salva – aleg pedeapsa veșnică a morții și resping darul vieții lui Dumnezeu. După cum vom vedea, darul vieții veșnice și al mântuirii predomină în Evanghelia după Ioan mai mult decât în oricare altă carte din Scriptură. 

Mai mult decât oricare evanghelist, Ioan face referire la Fiul întrupat al lui Dumnezeu ca la marele „Eu sunt”. Acest titlu, după cum am învățat într-un studiu anterior, este o referire divină la Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan, Isus proclamă, de exemplu: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14:6). Când umblăm pe Calea care este Isus, El ne învăță adevărul Său, care duce la viața veșnică. Isus este singura noastră cale spre Dumnezeul veșnic. Tatăl nu va alunga niciodată pe cineva care vine la El cu sinceritate și în pocăință.

Comentariu 
După cum tocmai am spus, Dumnezeu este singurul care deține viața. Prin urmare, este singurul care o poate oferi. Niciun înger sau ființă creată nu poate face lucrul acesta – numai Izvorul vieții. Această noțiune amintește de Deuteronomul 30:20, unde Dumnezeu, prin Moise, Își îndeamnă poporul: „Iubind pe Domnul Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui şi lipindu-te de El, […] de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale.” Aici Dumnezeu ne cere, în cei mai categorici termeni, să ne prindem de El pentru a avea viață, căci în afara acestei relații divino-umane nu este decât nefericire și moarte. Această idee ne ajută să înțelegem o altă dimensiune a exprimării din Ioan 10:10 – „Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” Aici vedem că alternativa la viața lui Hristos – care este veșnică și din belșug – este suferința și moartea, oferite de Satana.
Unii însă susțin în mod eronat că nu a existat o nevoie reală ca Hristos să vină în lumea aceasta. Dar cine altcineva ar fi putut să ne îndepărteze păcatele și să ne îmbrace cu haina neprihănirii lui Dumnezeu? Cine altcineva ne-ar fi putut oferi viața în locul morții? Nimeni altcineva în afară de Hristos cel neprihănit și dătător de viață. El a luptat curajos împotriva celor mai cumpliți doi dușmani ai noștri, păcatul și moartea, și i-a învins pe amândoi. Victoria Sa devine a noastră atunci când credem cu adevărat în El. Prin urmare, putem avea încredere în Isus atunci când promite: „Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6:40).

Cuvintele vieții veșnice
La glorioasa minune a hrănirii celor cinci mii, tuturor celor care au mâncat din pâine Isus le-a îndreptat apoi atenția asupra Sa, Pâinea vieții (Ioan 6:35). El dorea ca aceștia să treacă dincolo de foamea lor de pâine materială, care îi sătura doar pentru o vreme, la nevoia lor de a se hrăni cu El, pentru a avea viață veșnică. În virtutea puterii Sale, Isus putea foarte ușor să hrănească o mulțime de oameni flămânzi, dar misiunea Lui divină era ca acelora care credeau în El să le ofere viața veșnică și cetățenia în împărăția glorioasă a lui Dumnezeu. Principalul nostru obiectiv este să căutăm împărăția Lui mai întâi, iar toate celelalte lucruri de care avem nevoie ne vor fi asigurate. (Vezi Matei 6:33.) Deoarece, dacă avem toate lucrurile, dar nu-L avem pe Isus, suntem pierduți. Tot la fel, dacă ne hrănim din cuvintele dătătoare de viață ale lui Isus, deși poate nu avem tot ce ne dorim în această viață, suntem cu adevărat învingători.
Psalmistul ne asigură: „Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic” (Psalmii 23:1). Cu alte cuvinte, când este prioritatea noastră, Domnul ne împlinește nevoile. El știe bine de ce avem nevoie cu adevărat în viață și Se bucură să ne facă bine. Dar principala Lui prioritate este să avem o relație salvatoare cu El. 
Ellen G. White face următoarea declarație profundă despre necesitatea spirituală de a ne hrăni din Pâinea vieții: „A mânca trupul şi a bea sângele lui Hristos înseamnă a-L primi ca Mântuitor personal [...]. Ceea ce hrana este pentru corp trebuie să fie Hristos pentru suflet. Hrana nu este de folos decât atunci când o mâncăm, când devine o parte din fiinţa noastră. La fel nici Hristos nu are nicio valoare pentru noi, dacă nu-L recunoaştem ca Mântuitor personal. [...] Trebuie să ne hrănim cu El, să-L primim în inimă, astfel ca viaţa Lui să devină viaţa noastră. Iubirea Lui, harul Lui vor fi asimilate” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 389).

Mai mult, cuvintele lui Hristos au în ele viața Sa. Ele reprezintă persoana Lui și caracterul Lui. Primind cuvintele lui Isus astăzi și asimilându-le în inimă, Îl primim pe Isus Însuși. Este adevărat că nu Îl putem vedea pe Isus în carne și oase zilnic, așa ca ucenicii, dar Îl vedem categoric prin cuvintele Sale, transmise nouă prin Scripturi. Răspunsul lui Petru la întrebarea Domnului Hristos implică nu numai că Mântuitorul Însuși are viața veșnică, ci și cuvintele Sale o au (vezi Ioan 6:68). Inspirat de Duhul Sfânt, Petru a căutat să transmită adevărul divin că nicio persoană, loc sau afirmație nu ne-ar putea duce la viața veșnică, în afară de Izvorul vieții în sine.

Credința și nașterea din nou
Credința nu este un bun din care unii să-și facă rezerve, în timp ce alții să fie privați de el. Credința este categoric un dar universal de la Dumnezeu pentru toți cei născuți în lumea aceasta. Existența umană începe cu credința care este încorporată în inima noastră de Creatorul nostru și care trebuie să constituie baza pentru ceea ce urmează, prin acceptarea Celui care a oferit-o și prin încrederea în El. Această convingere este apoi întărită prin faptul că Îi cerem lui Dumnezeu să preia controlul deplin asupra vieții noastre. Ioan confirmă lucrul acesta în felul următor: „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12).
Simplu spus, credința este un cadou sută la sută de la Dumnezeu. (Vezi Romani 4:1-8.) Credința, darul divin, este elementul divin care ne ține conectați cu El. Această legătură a credinței ne amintește că Îi aparținem și dă sens întregii noastre existențe.

Până și pocăința este un dar de la Dumnezeu, căci este un răspuns la îndemnurile Duhului Sfânt de a ne supune Lui. Mulți fac greșeala de a aștepta să aibă atât credință, cât și pocăință înainte de a veni la Dumnezeu, dar aceste daruri gemene sunt deja la dispoziția noastră și așteaptă să le primim și să facem uz de ele. Nu trebuie să așteptăm deloc. Petru și apostolii au afirmat această realitate în Faptele apostolilor 5:31 – „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor.” Așadar, de ce-ar mai trebui păcătosul să aștepte? Vino la Hristos cu credința pe care ți-a dat-o și primește darul pocăinței oferit tot de El, ca să trăiești viața Lui chiar astăzi!

Respingerea și condamnarea (Ioan 3:18-21)
Din nefericire, lumina și întunericul sunt din ce în ce mai confundate în zilele noastre. Există într-o mai mare măsură ambivalență cu privire la ce este adevărul. De ce sunt mai mulți oameni interesați de întuneric decât de lumina adevărului? Isus răspunde la această întrebare fundamentală atunci când spune: „Judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:19).

Cei care aleg să înlocuiască lumina cu întunericul, pe care adevărul lui Dumnezeu îl risipește, sunt condamnați de faptele lor rele. În încăpățânarea și mândria lor, refuză să se umilească și să se pocăiască, respingând singura lumină care le dă speranță de orice fel. Dacă nu se deschid în fața luminii puterii lui Hristos de a-i reface, nu există nicio vindecare pentru ei. De ce să nu renunțăm la faptele noastre rele cât încă mai avem din plin ocazia? De ce să așteptăm până când este prea târziu? Ușa corabiei este încă deschisă, iar lumina adevărului încă strălucește. De ce să nu invităm atunci lumina să risipească întunericul și fără ezitare să intrăm la adăpost, înainte să fie prea târziu?

În contextul acestei discuții despre alegerea dintre întuneric și lumină, să ne îndreptăm atenția asupra textului din Ioan 3:16! Este unul dintre cele mai importante versete din întreaga Scriptură, pentru că este Evanghelia sintetizată. Acest verset pune accent nu doar pe mântuire, ci și pe consecința negativă a pieirii, dacă nu credem. Condamnarea rezultă din alegerea greșită. Isus continuă această idee în Ioan 3:18 – „Oricine crede în El nu este judecat, dar cine nu crede a și fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.”
Soarta noastră veșnică depinde de încrederea noastră în Hristos și în cuvintele Sale dătătoare de viață. Adam și Eva s-au îndoit de adevărul înțelepciunii lui Dumnezeu și știm ce a urmat. Există nenumărate alte exemple în Scriptură de oameni care au suferit consecințele necredinței lor. Cu toate acestea, Isus, al doilea Adam, a ieșit învingător, în virtutea încrederii în cuvintele Tatălui Său de confirmare a relației Tată-Fiu. Tocmai această relație a fost pusă de Satana sub semnul întrebării atunci când L-a ispitit pe Isus în pustiu, spunând: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4:3). Răspunsul lui Isus, deja pregătit, din versetul următor a fost pur și simplu: „Este scris” (Matei 4:4), oferindu-ne astfel un exemplu de încredere pe care să o manifestăm la rândul nostru în Cuvântul lui Dumnezeu.

Aplicație
1. Care este legătura dintre citirea Cuvântului lui Dumnezeu și adevărata ascultare de el? Meditează la următoarea afirmație și exprimă-ți opinia: „Cuvântul viului Dumnezeu nu este numai scris, ci și vorbit. Biblia este glasul lui Dumnezeu care ne vorbește, la fel de real de parcă l-am auzi cu urechile noastre. [...] Citirea Scripturilor și meditarea asupra lor ar putea fi considerate o audiență la Cel Veșnic” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 6, p. 393).
2. În Ioan 14:3, Isus le spune ucenicilor Săi: „Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca, acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.” Ce impact are asupra vieții tale actuale credința în aceste cuvinte ale lui Isus?
3. Ellen G. White a scris: „Viața Lui [Hristos] va deveni viața noastră” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 389). Ce făgăduință uimitoare! Cum o încorporezi personal în viața ta zilnică?