Ferice de cei ce cred!

În Evanghelia sa, Ioan prezintă o varietate de oameni, cu origini, credințe și experiențe diferite, care dau toți mărturie despre cine a fost Isus.
„Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1:36). „Noi am găsit pe Mesia” (Ioan 1:41). „Noi am găsit pe Acela despre care [a] scris Moise” (Ioan 1:45). „Rabbi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul lui Israel” (Ioan 1:49). „Nu cumva este acesta Hristosul?” (Ioan 4:29). „L-am auzit noi înșine și știm că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4:42). „Doamne, [...] la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6:68). „Cred că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume” (Ioan 11:27). „Eram orb, și acum văd” (Ioan 9:25). „Iată Împăratul vostru!” (Ioan 19:14). „Eu nu găsesc nicio vină în El” (Ioan 19:6). „Domnul meu și Dumnezeul meu” (Ioan 20:28).
Cine erau acești oameni și de ce au dat mărturia pe care au dat-o cu privire la identitatea lui Isus?

16 noiembrie: Dar pentru SperanțaTV România (colectă)
 

Comentariu EGW

În familia omenească sunt necesare tot felul de talente pentru a forma un întreg desăvârșit, iar biserica lui Hristos este alcătuită din bărbați și femei care aparțin tuturor claselor și categoriilor sociale și au o diversitate de talente. Dumnezeu nu a prevăzut niciodată ca mândria omenească să anuleze rânduiala stabilită prin înțelepciunea Sa, și anume că diferitele categorii de gândire și diferitele talente trebuie să se asocieze și să formeze un întreg. Nicio parte din marea lucrare a lui Dumnezeu să nu fie desconsiderată, indiferent dacă slujitorii Lui sunt dintr-o categorie socială modestă sau înaltă. Într-o măsură mai mică sau mai mare, toți își au partea lor de făcut în răspândirea luminii.

Nimeni nu trebuie să monopolizeze ceva ce le aparține, într-o anumită măsură, tuturor, mari sau mici, bogați sau săraci, învățați sau neînvățați. Nicio rază de lumină să nu fie subevaluată, nicio scânteiere să nu rămână nesesizată și cu atât mai puțin respinsă, neacordându-i-se creditul cuvenit. Fiecare să-și îndeplinească partea sa pentru adevăr și neprihănire. Interesele diferitelor categorii sociale sunt legate indisolubil. Toți suntem niște fire în marea țesătură a omenirii și, dacă ne reținem simpatia unii față de alții, vom pierde. Este imposibil ca în biserică să fie menținută o influență sănătoasă dacă nu există interes și simpatie reciprocă. – Slujitorii Evangheliei, p. 321

Dumnezeu a rânduit ca oameni cu diferite temperamente să se asocieze unii cu alții. Când acesta este cazul, fiecare membru al comunității ar trebui să privească cu sfințenie sentimentele celorlalți și să le respecte drepturile. În felul acesta, vor fi cultivate considerația și toleranța reciprocă, prejudecățile vor fi atenuate și punctele aspre ale caracterului vor fi netezite. Armonia poate fi astfel asigurată, iar alăturarea temperamentelor variate poate fi un beneficiu pentru fiecare. – Signs of the Times, September 9, 1886, par. 2

Astăzi, fiecare dintre cei care mărturisesc Numele lui Hristos să își pună în inima lor întrebarea: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” … Mulți Îl acceptă pe Isus ca pe un punct de credință, dar nu au acea credință mântuitoare în El ca jertfă și Mântuitor. Ei nu își dau seama că Hristos a murit pentru a-i salva de pedeapsa legii pe care au călcat-o, pentru ca ei să poată fi readuși la loialitate față de Dumnezeu. Crezi tu că Hristos, ca înlocuitor al tău, plătește datoria pentru păcatele tale? Totuși, nu pentru a rămâne în păcat, ci pentru a fi mântuit de păcatele tale; ca tu, prin meritele neprihănirii Lui, să fii repus în favoarea lui Dumnezeu. …

Poți spune că tu crezi în Isus doar atunci când apreciezi costul mântuirii. Poți face această afirmație când simți că Isus a murit pentru tine pe crucea crudă a Calvarului; atunci când ai o credință inteligentă și când înțelegi că moartea Lui face posibil ca tu să termini cu păcatul și să-ți desăvârșești un caracter drept prin harul lui Dumnezeu, care îți este oferit prin răscumpărarea plătită cu sângele lui Hristos. – The Review and Herald, July 24, 1888, par. 4, 5
 

Isus nu S-a temut să declare cine era sau să cheme martori să dea mărturie despre El, chiar și martori de mult trecuți la odihnă, inclusiv pe Avraam. „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat” (Ioan 8:56).

1. De ce era mărturia lui Avraam atât de importantă încât a fost inclusă în Evanghelia după Ioan? Geneza 12:3; Geneza 18:16-18; Geneza 26:4; Matei 1:1; Faptele apostolilor 3:25

„Prin simboluri și făgăduințe, Dumnezeu «i-a predicat mai înainte lui Avraam evanghelia” (Galateni 3:8, BTF). Iar credința patriarhului s-a prins de Răscumpărătorul ce avea să vină. Isus le spunea iudeilor: «Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat» (Ioan 8:56). Berbecul adus ca jertfă în locul lui Isaac Îl reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu, care avea să fie sacrificat în locul nostru. Când omul a fost sortit morții din cauza călcării legii lui Dumnezeu, Tatăl, privind la Fiul Său, îi spusese păcătosului: «Trăiește, am găsit un preț de răscumpărare»” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 154).

Avraam era părintele poporului evreu. El a primit promisiunea că, prin el, toate popoarele aveau să fie binecuvântate. Această binecuvântare a venit prin Mesia, născut în linia lui genealogică. Avraam a fost și tatăl celor care Îi răspund lui Dumnezeu prin credință (Evrei 11:8,17-19). Disponibilitatea lui de a-și sacrifica fiul, pe Isaac (Geneza 22), fiul promis, nu a fost doar o dovadă de credință, ci și o fereastră către planul de mântuire. Când Isus a spus: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea” (Ioan 8:56), conducătorii au răspuns: „N-ai nici cincizeci de ani [...] și ai văzut pe Avraam?!” (Ioan 8:57). Răspunsul lui Isus a fost uluitor. „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu” (Ioan 8:58). Isus folosește un limbaj care amintește de ceea ce Dumnezeu i-a spus lui Moise la rugul aprins. Prin aceasta El afirma că este Dumnezeu, Cel care există prin Sine Însuși. Fără îndoială, conducătorii au înțeles implicația a ceea ce a spus, pentru că „au luat pietre ca să arunce în El” (Ioan 8:59).

Citește Romani 4:1-5. Cum este exprimat marele adevăr al mântuirii numai prin credință, fără faptele legii, și cum deducem ideea că Avraam era tatăl celor ce trăiesc prin credință?

Comentariu EGW

Avraam … a înălţat cea mai arzătoare rugăciune, cerând ca, înainte de a muri, să Îl poată vedea pe Mesia. Și L-a văzut pe Hristos. Lui i s-a dat o lumină supranaturală și a recunoscut caracterul divin al lui Hristos. A văzut ziua Lui și s-a bucurat. I s-a dat privilegiul să întrezărească jertfa divină pentru păcat. În propria experienţă, el a trăit o exemplificare a acestui sacrificiu, când a primit porunca: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac… și adu-l ardere-de-tot” (Geneza 22:2). El l-a pus pe altarul de jertfă pe fiul făgăduinţei, fiul în care erau adunate toate nădejdile lui. Apoi, în timp ce ședea alături de altar, având cuţitul ridicat, gata să asculte de porunca lui Dumnezeu, a auzit din cer un glas, zicând: „Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic, căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine” (Geneza 22:12). Prin această încercare grozavă a trebuit să treacă Avraam, ca să poată … să-și dea seama de marea iubire a lui Dumnezeu pentru lume – atât de mare, încât, pentru a o ridica din degradarea ei, a dat pe unicul Său Fiu la cea mai rușinoasă moarte. – Hristos, Lumina lumii, p. 468

„«Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că o să vadă ziua Mea, a văzut-o și s-a bucurat.» Atunci iudeii i-au spus: «N-ai nici cincizeci de ani și ai văzut pe Avraam?» Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, Eu sunt.»”
Aici Hristos le arată că, deși ar putea socoti viața Sa ca fiind mai mică de cincizeci de ani, totuși viața Sa divină nu putea fi socotită prin calcule omenești. Existența lui Hristos înainte de întruparea Sa nu se măsoară prin cifre.

„Înainte ca să se nască Avraam, Eu sunt.” Hristos este Fiul lui Dumnezeu preexistent, existent prin Sine Însuși. Mesajul pe care i l-a dat lui Moise să-l transmită copiilor lui Israel a fost: „Așa să le spui copiilor lui Israel: «Cel se Se numește EU SUNT m-a trimis la voi»”. – Lift Him Up, p. 17

Răsplata nu este dată pe temeiul faptelor, pentru ca niciun om să nu se îngâmfe, ci este oferită în totalitate prin har. „Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoșul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? «Avraam a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca neprihănire.» Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el îi este socotită ca neprihănire” (Romani 4:1-5). Prin urmare, nu există nicio posibilitate ca vreun om să se înalțe mai presus de altul sau să fie invidios. Nimeni nu este mai privilegiat decât ceilalți și nimeni nu poate pretinde că are dreptul la răsplată. – Parabolele Domnului Hristos, p. 401
 

Cu șase zile înainte de Paște, Isus S-a dus să îi viziteze pe Maria, pe Marta și pe fratele lor, Lazăr, pe care Isus îl înviase. Simon, care fusese vindecat de lepră, a dat o masă ca să-și arate aprecierea pentru ceea ce făcuse Isus pentru el. Marta servea, iar Lazăr stătea la masă cu oaspeții (Ioan 12:1-8).

2. Citește Ioan 12:1-3 și gândește-te la semnificația acțiunilor Mariei! Cum a dat Maria mărturie despre cine era Isus cu adevărat?
 

Parfumul era foarte scump, valorând aproximativ salariul pe un an al unui muncitor de rând. Maria a cumpărat probabil acest dar ca să își exprime recunoștința față de Mântuitorul pentru iertarea păcatelor ei și pentru învierea fratelui ei. Intenționa să îl folosească într-o zi pentru înmormântarea Domnului Isus. Dar apoi a auzit că avea să fie uns Rege în curând. În cazul acesta, ea avea să fie prima care să Îl onoreze. Probabil că Maria nu a intenționat ca gestul ei să fie observat, dar Ioan notează că „s-a umplut casa de mirosul mirului” (Ioan 12:3). Iuda a reacționat printr-o mustrare imediată, declarând că parfumul ar fi trebuit vândut, iar banii obținuți să fi fost dați săracilor. Isus a liniștit-o de îndată pe Maria, declarând: „Las-o în pace [...]. Pe săraci îi aveți totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna” (Ioan 12:7,8).

Una dintre temele evangheliei lui Ioan este faptul că Isus cunoaște ce este în inima oamenilor (Ioan 2:24,25; Ioan 6:70,71; Ioan 13:11; Ioan 16:19). În acest caz, la ospățul lui Simon, Isus știe ce este în inima lui Iuda. Ioan are grijă să scoată în evidență cine era Iuda – un hoț care își urmărea propriile interese (Ioan 12:6). „Darul frumos mirositor pe care Maria se gândise să-l reverse din abundență pe trupul mort al Mântuitorului a fost turnat pe trupul Lui viu. La înmormântare, dulceaţa parfumului I-ar fi umplut numai mormântul; acum, Îi înveselea inima, asigurându-L de credinţa şi iubirea ei. Şi, când a pătruns în întunericul marii Lui încercări, El a luat cu Sine amintirea acelei fapte, o pregustare din iubirea pe care urma să o primească pentru totdeauna de la cei mântuiţi ai Lui” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 560).

Isus știa ce era în inima Mariei și în inima lui Iuda. El știe și ce este în inima ta. Ce îți spune acest adevăr despre nevoia noastră după neprihănirea lui Hristos, care ne schimbă și ne acoperă deopotrivă?

Comentariu EGW

Mi-a fost arătată vremea în care Isus a luat Cina de Paşte cu ucenicii Săi. Satana îl înşelase pe Iuda şi îl făcuse să creadă că era unul dintre ucenicii credincioşi ai lui Hristos, dar inima lui fusese întotdeauna firească. Văzuse lucrările măreţe ale lui Isus, fusese cu El în lucrarea Sa şi cedase înaintea mărturiilor copleşitoare care dovedeau că El era Mesia, dar Iuda era închis ca fire şi lacom – îi plăceau banii. A protestat cu mânie împotriva folosirii mirului scump turnat asupra lui Isus. Maria Îl iubea pe Domnul ei. El îi iertase păcatele, care erau multe, şi îl înviase din morţi pe preaiubitul ei frate, iar ea simţea că nimic nu ar fi fost prea scump pentru a-I fi oferit lui Isus. Cu cât era mai scump mirul, cu atât îşi putea exprima mai bine recunoştinţa faţă de Mântuitorul ei, consacrându-i-L. … Această faptă de dărnicie din partea Mariei era o mustrare tăioasă la adresa firii lui lacome. Calea a fost pregătită pentru ca ispita lui Satana să găsească o primire nestingherită în inima lui Iuda. – Scrieri timpurii, p. 165

Cu mari sacrificii personale, [Maria] cumpărase un vas de alabastru „cu mir de nard de mare preţ”, cu care să-I ungă corpul. Dar acum, mulţi spuneau că în curând El avea să fie încoronat ca rege. Durerea ei s-a preschimbat în bucurie și era nerăbdătoare să fie ea cea dintâi care să dea onoare Domnului ei. Spărgând vasul cu mir, ea a vărsat conţinutul pe capul și picioarele lui Isus, apoi a îngenuncheat plângând, a umezit picioarele Lui cu lacrimile ei și le-a șters cu părul ei lung și despletit. ...

Maria nu cunoștea deplina însemnătate a faptei ei de iubire. Ea nu putea să le răspundă acuzatorilor ei. Nu putea să explice pentru ce alesese împrejurarea aceasta pentru a-L unge pe Isus. Duhul Sfânt făcuse planul și ea ascultase de îndemnurile Lui. Inspiraţia nu se pleacă să dea lămuriri. Ca o prezenţă nevăzută, vorbește minţii și sufletului și mișcă inima la lucru. Ea se explică singură.

Hristos i-a explicat Mariei însemnătatea faptei ei și, prin aceasta, i-a dat mai mult decât primise. „Mi-a uns trupul mai dinainte”, a zis El, „pentru îngropare”. După cum vasul de alabastru fusese spart și umpluse întreaga casă cu parfumul lui, tot așa și Hristos avea să moară, trupul Său avea să fie zdrobit, dar urma să învie din mormânt și parfumul vieţii Sale să umple tot pământul. Hristos „ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi, ca un prinos și ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (Efeseni 5:2). – Hristos, Lumina lumii, p. 558, 560

[Dumnezeu] știe întotdeauna mai bine decât noi, exact ce este necesar pentru binele copiilor Săi și ne conduce așa cum am alege să fim conduși dacă ne-am putea cunoaște propriile inimi și ne-am vedea nevoile și pericolele, așa cum vede Dumnezeu. … Dacă ne vom încrede în El și Îi vom încredința căile noastre, El ne va îndrepta pașii chiar pe calea care ne va duce la obținerea biruinței asupra oricărei pasiuni rele și asupra oricărei trăsături de caracter care este diferită de caracterul Modelului nostru divin. – Signs of the Times, May 25, 1888, par. 9
 

Din când în când, Ioan înregistrează tentativele conducătorilor religioși de a-L prinde pe Isus, de a-L aduce la judecată și de a-L condamna la moarte. O temă din Evanghelia lui Ioan, afirmată adesea de Domnul, este aceea că timpul sau ceasul Său nu a sosit încă, făcând referire la momentul răstignirii Sale (Ioan 2:4; Ioan 7:6,8,30; Ioan 12:7,23,27; Ioan 13:1; Ioan 17:1).
Acum ceasul venise. Isus a fost arestat în grădina Ghetsimani, adus înaintea lui Ana, apoi a lui Caiafa, marele-preot, apoi de două ori înaintea lui Pilat. Ioan a apelat la mulți martori din toate categoriile sociale pentru a da mărturie că Isus era Hristosul. Acum Ioan îl cheamă în boxa martorilor pe Pilat, guvernatorul care L-a judecat pe Isus. Aceasta era o mărturie importantă, pentru că Pilat era roman, guvernator și judecător; majoritatea celorlalți martori erau evrei și oameni de rând.

3. Ce legătură observi între verdictul lui Pilat și tema Evangheliei după Ioan? Ioan 18:38; Ioan 19:4-22

Isus a fost adus înaintea lui Pilat vineri dimineața devreme (Ioan 18:28). Planul lui Pilat era să scape repede de deținut, lăsându-L să Își înfrunte soarta. Dar comportamentul Domnului i-a atras atenția lui Pilat. Guvernatorul L-a interogat atent și a auzit de pe buzele Lui: „Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18:37).

Cu toate că, în cele din urmă, L-a condamnat la moarte, guvernatorul roman L-a declarat nevinovat de trei ori (Ioan 18:38; Ioan 19:4,6). Iar pe cruce a scris cuvintele: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor” (Ioan 19:19), completându-și mărturia cu privire la cine este El. Așadar, în ciuda mărturiei sale cu privire la nevinovăția lui Hristos, L-a condamnat la moarte.
Pilat a avut în față Adevărul în persoană, totuși – lăsându-se intimidat de mulțime – L-a condamnat pe Isus la moarte. Ce exemplu tragic de consecințe care apar când nu urmezi ceea ce conștiința și inima îți spun că este corect!

Cum te împiedică opinia sau presiunea publică să faci ce crezi că este corect?

Comentariu EGW

Pilat a fost convins de la început că Isus nu era un om de rând. Credea că are un caracter excepţional şi că era cu totul nevinovat de acuzaţiile aduse împotriva Lui. Îngerii care erau martori la această scenă au văzut convingerea guvernatorului roman şi, pentru a-l salva de la angajarea în actul îngrozitor de a-L da pe Hristos să fie răstignit, a fost trimis la soţia lui Pilat un înger şi a informat-o printr-un vis că Acela pe care-L judeca soţul ei era Fiul lui Dumnezeu şi că suferea pe nedrept. Ea i-a trimis de îndată o înştiinţare lui Pilat, mărturisindu-i că a suferit mult într-un vis din pricina lui Isus şi l-a avertizat să nu aibă nimic de-a face cu acel Om sfânt. Solul, făcându-şi drum grăbit prin mulţime, a pus scrisoarea în mâinile lui Pilat. Citind-o, el a început să tremure, s-a îngălbenit la faţă şi s-a hotărât dintr-odată să nu aibă nimic de-a face cu condamnarea la moarte a lui Hristos. Dacă iudeii doreau sângele lui Isus, el nu avea să-şi folosească autoritatea pentru acest lucru, ci să facă eforturi pentru a-L salva. – Scrieri timpurii, p. 173

„Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, și-a spălat mâinile înaintea norodului și a zis: «Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră.»” Plin de teamă și condamnându-se singur, Pilat a privit la Mântuitorul. Dintre toate feţele acelea ce priveau în sus, numai El era netulburat. În jurul capului Său părea că strălucește o lumină blândă. Pilat spuse în inima sa: „El este Dumnezeu.” Întorcându-se spre mulţime, Pilat declară că este nevinovat de sângele Său. „Luaţi-L și răstigniți-L. Dar reţineţi, voi, preoţi și conducători, eu am declarat că El este un om drept. Fie ca Acela despre care spune că este Tatăl Său să vă judece pe voi și pe mine pentru cele întâmplate astăzi.” Apoi Îi spuse Domnului Isus: „Iartă-mă pentru fapta aceasta. Nu Te pot salva.” Și, după ce a pus să-L bată pe Isus din nou cu nuiele, L-a dat să fie răstignit. – Hristos, Lumina lumii, p. 738

Pilat a scris apoi o inscripţie în evreiește, grecește și latinește și a așezat-o pe cruce, deasupra capului Domnului Hristos: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor”. ...
Preoţii … i-au cerut lui Pilat să schimbe inscripţia. Ei au spus: „Nu scrie: «Împăratul iudeilor», ci scrie că El a zis: «Eu sunt Împăratul iudeilor.»” Pilat însă era supărat pe sine pentru slăbiciunea de care dăduse dovadă și în mod categoric își manifestă dispreţul faţă de preoţii și conducătorii pizmași și vicleni. El le răspunse rece: „Ce am scris, am scris.”

O putere mai mare decât Pilat sau decât iudeii a îndrumat așezarea acelei inscripţii deasupra capului Domnului Hristos. Era în planul lui Dumnezeu ca ea să îndemne la cugetare și la cercetarea Scripturii. Locul unde a fost crucificat Domnul Hristos era aproape de oraș. Mii de oameni din toate ţările se aflau atunci la Ierusalim, iar inscripţia care Îl declara pe Isus din Nazaret ca Mesia avea să fie cunoscută de toţi. Ea era un adevăr viu, transmis de o mână pe care Dumnezeu o îndrumase. – Hristos, Lumina lumii, p. 745
 

4. Citește Ioan 20:19-31. Ce mare greșeală a făcut Toma?

După înviere, Domnul Hristos S-a arătat ucenicilor când, de frică, aceștia erau toți închiși într-o cameră. Toma nu era cu ei. Ulterior a auzit relatările lor despre înviere, dar și-a pierdut speranța. Nu se potrivea imaginii pe care o avea el despre împărăție. Și cu siguranță trebuie să se fi întrebat și de ce li S-a descoperit Isus celorlalți ucenici când el nu era acolo.

Toma a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20:25). Toma dicta condițiile credinței lui. Această abordare apare de multe ori în Ioan. Nicodim I-a răspuns lui Isus: „Cum se poate naște un om bătrân?” (Ioan 3:4). Femeia de la fântână a întrebat: „Doamne, [...] n-ai cu ce să scoți apă, și fântâna este adâncă, de unde ai putea să ai dar această apă vie?” (Ioan 4:11). Mulțimea care fusese hrănită cu pâini și pești a întrebat: „Ce semn faci Tu [...] ca să-l vedem”? (Ioan 6:30).

Această perspectivă, de genul: „mai întâi văd și apoi cred”, este cea combătută în Evanghelia după Ioan. Când l-a întâlnit pe Toma după înviere, Isus l-a invitat să vină, să vadă și să Îi atingă trupul înviat. Dar apoi i-a spus: „Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut” (Ioan 20:29).

„Dumnezeu nu ne cere niciodată să credem fără a ne da suficiente dovezi pe care să ne întemeiem credinţa. Existenţa Sa, caracterul Său, veridicitatea Cuvântului Său sunt întemeiate pe mărturii care apelează la raţiunea noastră, iar aceste mărturii există din abundenţă. Totuşi Dumnezeu nu a exclus niciodată posibilitatea îndoielii. Credinţa noastră trebuie să se întemeieze pe dovezi, nu pe demonstraţii” (Calea către Hristos, p. 105).
Prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin creație și prin experiența personală, ni s-a dat un număr incredibil de dovezi pentru credința noastră în Isus.

Dacă te-ar întreba cineva: „De ce crezi în Isus?” ce ai spune?

Comentariu EGW

Când Isus i-a întâlnit prima dată pe ucenicii Săi în odaia de sus, Toma nu era cu ei. El a auzit cum ceilalţi povesteau lucrurile acestea și a primit destule dovezi că Isus înviase, dar întunericul și necredinţa îi umpluseră inima. Cu cât îi auzea pe ucenici povestind mai mult despre descoperirile minunate ale Mântuitorului înviat, cu atât el se adâncea într-o și mai grozavă disperare. Dacă Isus a înviat cu adevărat dintre morţi, nu mai putea să fie nicio nădejde cu privire la o reală împărăţie pământească. Afară de aceasta, vanitatea lui era rănită când se gândea că Învăţătorul li Se arătase tuturor ucenicilor, numai lui nu. Era hotărât să nu creadă și, timp de o săptămână întreagă, s-a frământat, iar nefericirea lui i se părea cu atât mai întunecată cu cât vedea nădejdea și credinţa fraţilor lui. – Hristos, Lumina lumii, p. 806

Mântuitorul nostru nu are cuvinte de laudă mai mult decât a avut pentru necredinciosul Toma, care s-a lăudat că nu va crede pe baza dovezii pe care ucenicii o repetau şi o confirmau, că Hristos înviase într-adevăr şi li Se arătase. Toma a spus: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor... şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” Domnul Hristos i-a dat lui Toma dovada pe care acesta a cerut-o, dar l-a mustrat, spunând: „Nu fi necredincios, ci credincios.” Toma s-a lăsat convins. Isus i-a spus: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.” – Mărturii, vol. 2, p. 696

Mulţi dintre cei îndoielnici se scuză zicând că, dacă ar avea dovada pe care a avut-o Toma de la prietenii lui, ar crede. Nu-și dau seama că au nu numai dovada aceea, ci mult mai mult. Mulţi dintre aceia care, la fel ca Toma, așteaptă să fie dat la o parte orice motiv de îndoială nu vor ajunge niciodată la așa ceva. Încetul cu încetul, ei se întăresc în necredinţa lor. Aceia care caută să privească partea întunecată, să cârtească și să se plângă nu știu ce fac. Ei seamănă sămânţa îndoielii și vor avea de adunat roadele îndoielii. În vremuri când credinţa și neîncrederea vor fi indispensabile, mulţi vor vedea că sunt lipsiţi de puterea de a nădăjdui și a crede.

În felul în care l-a tratat pe Toma, Isus le-a dat urmașilor Lui o învăţătură. Exemplul Lui ne arată cum trebuie să-i tratăm pe aceia a căror credinţă este slabă și care scot mereu în evidenţă îndoielile lor. Isus nu l-a copleșit pe Toma cu mustrări, nici nu S-a luat la ceartă cu el. El S-a descoperit celui îndoielnic. Toma fusese destul de nechibzuit când și-a impus condiţiile pentru a crede, dar Isus, în generoasa Lui iubire și consideraţie, a sfărâmat toate barierele. Rareori poate necredinţa să fie biruită prin discuţii contradictorii. Ea îmbracă mai degrabă forma unei autoapărări, găsind totdeauna sprijin și noi scuze. Dar faceţi ca Isus, în iubirea și îndurarea Lui, să fie descoperit ca Mântuitor răstignit și, din multe guri, în vremuri potrivnice, se va auzi recunoașterea dată de Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu.” – Hristos, Lumina lumii, p. 807, 808
 

În multe ocazii când prezintă martorii în favoarea lui Isus, scopul lui Ioan este de a ne conduce la o concluzie clară: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui” (Ioan 20:30,31). Imaginează-ți cum ar fi fost să fim acolo, în persoană, în carne și oase, și să-L fi văzut pe Isus făcând multe dintre aceste minuni! Am fi crezut cu siguranță, nu-i așa? Ne-ar plăcea să credem lucrul acesta; dar, în unele privințe, noi avem chiar mai multe motive să credem în Isus decât cei care au văzut cu adevărat minunile. De ce?

5. Ce lucruri de care dispunem noi astăzi, dar pe care cei din vremea lui Isus nu le-au avut, ne ajută să credem? Vezi, de exemplu, Matei 24:2; Matei 24:14; Matei 24:6-8.

Pe lângă relatările impresionante din Evanghelia după Ioan, noi avem și marele avantaj de a vedea împlinindu-se multe din cele prezise de Isus și de alți scriitori biblici, precum distrugerea templului (Matei 24:2), răspândirea Evangheliei în întreaga lume (Matei 24:14), marea renunțare la credință (2 Tesaloniceni 2:3) și lumea care continuă să fie un loc degradat și nenorocit (Matei 24:6-8). Pe tot parcursul vieții și misiunii Domnului Isus, adepții Săi au fost un grup mic și hărțuit, compus din bărbați și femei care, după standarde umane, ar fi trebuit să fi dispărut de mult din istorie. Cum ar fi putut ști ei, așa cum știm noi, că aveau să se întâmple aceste lucruri? Dar s-au întâmplat. De fapt, însăși credința noastră există ca o împlinire a profeției că Evanghelia va ajunge în întreaga lume.

Și astăzi, după aproximativ două mii de ani, ca urmași ai Domnului, și noi avem privilegiul de a da mărturie despre Isus și ce face pentru noi. Nu prin raționamentele lui Natanael, Nicodim sau ale femeii din Samaria și nici prin învățăturile fariseilor putem noi să Îl cunoaștem personal pe Isus ca Mesia, ci prin citirea Scripturilor, sub puterea de convingere a Duhului Sfânt, Îl acceptăm noi pe Isus ca Mântuitor al lumii. Apoi, fiecare dintre noi, în modul nostru și în urma propriei relații cu Dumnezeu, putem avea ceva de spus. S-ar putea să nu trăim ceva la fel de dramatic precum o înviere sau o vindecare, dar nu aceasta contează. Ceea ce contează este să Îl cunoaștem noi înșine și să dăm mărturie despre El în modul nostru, așa cum au făcut și cei din Evanghelia după Ioan.

Comentariu EGW

Contemplând soarta orașului pe care îl iubea, sufletul lui Isus tânjea după copilul grijii Sale. Dragostea neîmpărtășită a frânt inima Fiului lui Dumnezeu. Mulțimea nu înțelegea durerea care apăsa asupra spiritului Celui căruia i se închina. Oamenii I-au văzut lacrimile și I-au auzit gemetele … dar nu puteau înțelege de ce plângea El privind Ierusalimul. Între timp, conducătorilor li s-a spus că Isus Se apropie de oraș, însoțit de o mare mulțime de oameni. Tremurând de frică, ei ies să-L întâmpine, sperând să împrăştie mulţimea prin autoritatea lor. Când procesiunea e gata să coboare de pe Muntele Măslinilor, este întâmpinată de conducători. Ei întreabă cine și care este cauza acestei bucurii tumultuoase. În timp ce ei, cu multă autoritate, își repetă întrebarea: „Cine este Acesta?” ucenicii răspund la această întrebare plini de duhul inspiraţiei, făcându-se auziți deasupra zgomotului mulțimii. În cuvinte elocvente, ei repetă profeţiile despre Hristos: Adam vă va spune: „El este sămânţa femeii care trebuia să sfărâme capul şarpelui.” Avraam va spune: „Este Melhisedec, Împăratul Salemului, Împăratul păcii.” Iacov vă va spune: „El este Şilo din seminţia lui Iuda.” … Daniel va spune: „El este Mesia.” Osea va mărturisi: „El este Domnul oştirilor; Numele Lui este Domnul.” Ioan Botezătorul va vesti: „El este Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” Marele Iehova a proclamat de pe tronul Lui: „Acesta este Fiul Meu preaiubit.” Noi, ucenicii Lui, declarăm: „Acesta este Isus, Mesia, Domnul vieţii, Răscumpărătorul lumii.” – The Spirit of Prophecy, vol. 2, p. 395

În Cuvântul lui Dumnezeu, avem revelate marile principii ale mântuirii pentru bunăstarea noastră veșnică, iar sufletele noastre ar trebui să fie îmbibate cu iubirea lui Dumnezeu. Ar trebui să fim gata să rostim laudele Lui. Hristos ar trebui să rămână în inimile noastre prin credință, ca să putem învăța de la El și să fim împreună-lucrători cu El. Cu ajutorul lui Dumnezeu, noi ar trebui să mergem împreună, hotărâți să dăm mărturie despre slava Lui prin tot ce facem în fiecare moment al vieții noastre. – The Review and Herald, October 22, 1889, par. 10
Avem o lucrare mai importantă de făcut, lucrarea de a asculta de Hristos și de a da mărturie despre El. El le-a spus ucenicilor: „Şi voi, de asemenea, veți mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început.” Ucenicii urmau să fie onorați prin faptul că aveau să dea mărturie despre misiunea lui Hristos. Ei fuseseră cu El în mod constant și dobândiseră cunoștințele cele mai valoroase pe care să le împărtășească și altora. Noi nu putem fi cu Hristos în persoană, așa cum au fost primii Săi ucenici, dar El a trimis Duhul Sfânt să ne călăuzească în tot adevărul și, prin această putere, și noi putem da mărturie pentru Cel ce ne-a salvat. – The Gospel Herald, August 1, 1900, par. 2
 

Suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, capitolul 77; Patriarhi și profeți, capitolul 13
Toma „s-a aruncat la picioarele lui Isus, strigând: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!» Isus a primit recunoaşterea lui, dar i-a mustrat blând necredinţa: «Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.» Credinţa lui Toma ar fi fost mult mai pe placul Domnului dacă el ar fi fost dispus să creadă pe baza mărturiei fraţilor lui. Dacă în zilele noastre lumea ar urma exemplul lui Toma, nimănui credinţa aceasta nu i-ar fi spre mântuire, deoarece toţi cei care Îl primesc pe Hristos trebuie să facă lucrul acesta pe temeiul mărturiei altora.
Mulţi dintre cei cu îndoieli se scuză, zicând că, dacă ar avea dovada pe care a avut-o Toma de la prietenii lui, ar crede. Nu-şi dau seama că au nu numai dovada aceea, ci mult mai multe. Mulţi dintre aceia care, la fel ca Toma, aşteaptă să fie dat la o parte orice motiv de îndoială nu vor ajunge niciodată să își vadă împlinită dorința. Treptat se înțepenesc în necredință. Aceia care își formează obiceiul să privească partea întunecată, să vocifereze şi să se plângă, nu ştiu ce fac. Ei seamănă sămânţa îndoielii şi vor avea de adunat roadele îndoielii. În vremuri când credinţa şi încrederea vor fi indispensabile, mulţi se vor vedea că sunt lipsiţi de puterea de a spera şi a crede” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 807, 808).

Zilnic:
Faptele apostolilor 7
Faptele apostolilor 8
Faptele apostolilor 9
Faptele apostolilor 10
Faptele apostolilor 11
Faptele apostolilor 12
Faptele apostolilor 13
Calea către Hristos, capitolul 7

1. Cum îi caracterizează Ștefan pe cei ce i-au ascultat predica?

2. Ce credință a mărturisit famenul înainte de a fi botezat?

3. Care a fost „înțelesul vedeniei” lui Petru, imediat ce s-a terminat răpirea sufletească?

4. Cine a fost lovit de înger pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu?

5. Cum putem vedea dovada unei adevărate pocăințe?

Studiu suplimentar
Hristos, Lumina lumii, cap. „În sala de judecată a lui Pilat”, p. 723–740; Astăzi cu Dumnezeu, „Adevărul va triumfa”, p. 195 (5 iulie).