400 de ani de tăcere

Text de memorat

„Căci iată, întunericul acoperă pământul și negură mare, popoarele, dar peste tine răsare Domnul și slava Lui se arată peste tine.” Isaia 60:2

Pe linia timpului, de la creațiune și până în perioada când Isus a venit în lumea noastră au trecut aproximativ 4.000 de ani. Am trecut prin toate cele 39 de cărți din Vechiul Testament și am ajuns la primele 4 dintre cele 27 de cărți ce formează Noul Testament.

Între Maleahi, ultima carte din Vechiul Testament, și primele evenimente descrise în Noul Testament au trecut aproximativ 400 de ani. Cu excepția profețiilor din Daniel, Biblia nu ne spune multe despre acei ani; în schimb, putem afla din istorie. Așadar, înainte să începem studiul despre Noul Testament, vom lua în considerare câteva dintre numeroasele întâmplări ce au avut loc în timpul celor 400 de ani.

Când Maleahi și-a scris cartea, Iuda era încă sub stăpânirea Imperiului Persan. Însă războiul dintre persani și greci începuse cu mult timp înainte de asta. Mulți ani după Maleahi, tânărul Alexandru cel Mare, conducătorul grecilor, a invadat cu armata lui Imperiul Persan, pe care l-au cucerit în aproximativ șapte ani. După aceasta, Iuda s-a numit Iudeea – varianta grecească a numelui.

Oriunde mergeau Alexandru și armata lui, aceștia răspândeau modalitatea greacă de a gândi și de a acționa. Numim aceasta ca fiind cultura greacă. O parte din această cultură este reprezentată de limba greacă, limbă ce a ajuns să fie larg răspândită în scrierile importante. Acesta este motivul pentru care Noul Testament a fost scris în greacă. Greaca și aramaica erau vorbite în numeroase locuri. Pavel le vorbea pe amândouă, pe lângă ebraică (Faptele Apostolilor 21:37-22:2).

Alexandru a construit o cetate în nordul Egiptului, pe care a denumit-o după numele lui – Alexandria. După moartea lui, numeroși evrei s-au mutat acolo. Urmașii lor, care au crescut în mijlocul culturii grecești, aveau nevoie de Scripturi în limba greacă.
Prin urmare, Vechiul Testament a fost tradus din ebraică în greacă. Primele traduse au fost cărțile lui Moise – de la Geneza la Deuteronom. Celelalte cărți au fost traduse mai încet, de-a lungul a mai mulți ani.

În cele din urmă, întregul Vechi Testament a fost disponibil în limba greacă, fiind necesar evreilor care locuiau în alte orașe. Versiunea în limba greacă se numește Septuaginta.

Alexandru cel Mare avea doar 20 de ani când a ajuns împărat și, până să împlinească 30 de ani, cucerise imensul Imperiu Persan. În locul acestuia, instaurase Imperiul Grec; Alexandru își dorea însă să-i unească pe greci și pe persani prin cultura greacă. El și câțiva dintre ofițerii lui chiar s-au căsătorit cu femei persane.

După ce a cucerit totul până în nord-vestul Indiei, armata lui Alexandru a refuzat să mai înainteze. Grecii s-au întors pe un traseu diferit, călătorind aproape 3.300 de kilometri până în cetatea Babilon. Alexandru era un general puternic, însă nu se putea controla. Când avea 33 de ani, a băut atât de mult încât s-a îmbolnăvit foarte grav și a murit.

În una dintre viziunile lui Daniel, Imperiul Greciei era simbolizat de un țap. Cornul uriaș dintre ochii lui era un simbol pentru Alexandru cel Mare, iar sfărâmarea cornului simboliza moartea lui Alexandru. În locul acestui corn uriaș au crescut patru coarne, îndreptate în patru direcții diferite. Daniel 8:5,8,21,22.

Biblia ne spune că aceste patru coarne simbolizează patru regate. Patru dintre cei mai puternici generali ai lui Alexandru s-au luptat între ei după moartea acestuia și au împărțit în cele din urmă Imperiul Greciei în patru regate.

Cele patru regate s-au luptat atât de mult între ele, încât două dintre ele au cucerit și au împărțit pe al treilea. Astfel, la doar 40 de ani după moartea lui Alexandru, cele patru regate au devenit trei. Unul dintre aceste trei regate ocupa teritoriul Greciei și Macedoniei, patria natală a lui Alexandru. Al doilea regat era în Egipt, în sudul Palestinei, care include Samaria și Iudeea, țara evreilor. Al treilea regat se găsea în nordul Palestinei, incluzând Siria și restul imperiului lui Alexandru.

Astfel, Palestina era situată între două regate puternice. Pe măsură ce aceste două regate se luptau între ele, Palestina a aparținut mai întâi de regatul din sud, iar mai târziu a aparținut de regatul din nord. Într-o altă profeție a lui Daniel, aceste regate erau numite „împăratul din nord” și „împăratul din sud”. (Daniel 11:5-13)

În timp ce regatele formate din fostul imperiu al lui Alexandru se luptau între ele, Roma, care ocupa teritoriul Italiei de azi, devenea tot mai puternică. Până în anul 168 î.Hr., Roma însăși a ajuns un imperiu mondial. În acest an, romanii au cucerit Grecia și Macedonia, patria lui Alexandru, protejând și Egiptul de invazia din nord.

La acea vreme, conducător la nord de Israel și Egipt era Antioh IV, sau Epifanul. După ce romanii i-au cerut să părăsească Egiptul, la întoarcere, a trecut prin Palestina, oprindu-se cu armata la Ierusalim. În timp ce se afla acolo, a adus asupra evreilor cea mai mare situație de criză, cum n-au mai trăit de pe vremea lui Haman, care a încercat să-i distrugă în timpul Împărătesei Estera, cu 300 de ani înainte.

Epifanul a încercat să-i forțeze pe evrei să renunțe la religia lor, inclusiv la Sabat, și să trăiască asemenea păgânilor. El i-a obligat să înceteze să-și aducă jertfele obișnuite lui Dumnezeu și le-a poruncit să venereze zei păgâni. Ba chiar a sacrificat carne de porc pe altarul din templul din Ierusalim, spurcându-l astfel, pentru ca evreii să nu-l mai folosească. De asemenea, le-a poruncit să ridice altare în alte locuri din Iudeea și să sacrifice porci și pe acestea. Mai mult, a comandat ca toate Scripturile lor să fie puse pe foc.

Înainte să plece, a adunat toate comorile din templu, precum și pe cele găsite în alte părți ale orașului, și le-a luat cu el. Pe lângă acestea, a luat și prizonieri. Numeroși evrei care s-au opus au fost uciși, iar mulți alții au ajuns sclavi.

Cât de multe necazuri putea să mai aducă Epifanul peste evrei? Asemenea lui Haman cu 300 de ani înainte, părea hotărât să-i distrugă, sau, cel puțin, să le distrugă religia. Dumnezeu însă a folosit-o pe Împărăteasa Estera ca să-i salveze de planul lui Haman. De data aceasta, un tată și cinci fii erau hotărâți să-i salveze de planul lui Epifanul. Aceștia i-au condus pe evrei în război împotriva armatei lui Epifanul. Vom afla mai multe despre aceasta în lecția de mâine.

Tatăl care a decis să lupte împotriva lui Epifanul a murit în curând, iar fiul lui, Iuda, a ajuns conducător. El și-a ales numele de Macabeul, iar după aceea, întreaga familie a fost numită Macabeu. Despre aceștia au fost scrise două cărți – Prima și A Doua Carte a Macabeilor – care sunt incluse în Bibliile Romano-Catolice.

După ce și-a înfrânt de două ori inamicul, Iuda a refăcut templul din Ierusalim și l-a purificat. Altarul pe care Epifanul sacrificase porci cu trei ani înainte a fost înlocuit cu unul nou. Apoi, într-o zi de iarnă – probabil în decembrie –, templul refăcut și noul altar au fost consacrate. A avut loc o mare sărbătoare cu muzică și strigăte de laudă aduse lui Dumnezeu. Pe noul altar au fost sacrificați miei, iar slujbele obișnuite de la templu au fost reluate.

Evreii continuă să sărbătorească în fiecare an această festivitate, începută cu atât de mult timp în urmă pe timpul macabeilor. Ea se numește Praznicul Înnoirii Templului în Noul Testament. Ioan 10:22

În prezent, aceasta se numește Hanuka. Acest cuvânt se traduce prin „sărbătoarea luminilor” și îl poți găsi, de obicei, în calendarele în care sunt trecute sărbătorile. Macabeii au continuat să se lupte cu dușmanii lor și, în cele din urmă, au obținut controlul asupra a aproape toată Palestina. Unul dintre urmașii lor a distrus templul construit de samariteni la locul lor de închinare de pe Muntele Garizim. Femeia samariteancă pe care Isus a întâlnit-o la fântână a menționat asta. Ioan 4:20

După aceasta, macabeii i-au obligat pe edomiții care locuiau în sudul Palestinei să accepte religia evreiască sau să părăsească țara. Urmașii macabeilor au condus poporul independent al evreilor timp de mai mulți ani. Însă, cu aproximativ 60 de ani înainte de nașterea lui Isus, romanii le-au invadat regatul și au preluat controlul întregii țări.

După ce Roma a cucerit regatul independent al evreilor, urmașii macabeilor au avut permisiunea să se ocupe în continuare de guvernare aproximativ 26 de ani. Apoi, rege al Palestinei a devenit un bărbat numit de romani. Numele acestuia era Irod.

Acest Irod nu era evreu, ci provenea din neamul edomiților din sudul Palestinei, care au fost obligați să accepte religia evreiască. Edomul fusese redenumit Idumeea, iar edomiții dintre care provenea și Irod erau numiți idumeni. Deoarece trăiau în Palestina și acceptaseră religia evreiască, aceștia făceau parte de fapt din poporul evreilor. Bunicul lui Irod fusese numit guvernator al Idumeei de unul dintre regii macabei; iar tatăl lui Irod avusese un rol important în guvernarea întregii țări, după ce au cucerit-o romanii.

Irod a încercat să popularizeze cultura greacă oriunde putea. A construit piste de curse și săli de sport pentru jocuri grecești. A reconstruit o cetate lângă mare și a numit-o Cezareea, în onoarea împăratului roman. Această cetate este menționată de câteva ori în Noul Testament. Cea mai importantă lucrare a lui Irod a fost reconstruirea templului în Ierusalim. Acest lucru a fost făcut fără întreruperea serviciilor de la templu, astfel încât a părut mai mult o lucrare de reparare. Însă clădirea și curtea din jurul templului au fost mărite de două ori față de zona ocupată de vechiul ansamblu.

Datorită acestor proiecte și prosperității aduse în Palestina, precum și pentru că exercita control asupra grupărilor aflate în dispută în țară, el a primit denumirea de Irod cel Mare. Acesta însă era un om gelos, suspicios și foarte crud. El știa că evreii îl urăsc și aveau să se bucure la moartea lui.

Prin urmare, când a îmbătrânit și a considerat că nu mai avea mult de trăit, i-a băgat la închisoare pe toți conducătorii evrei. Aceștia urmau să fie uciși la moartea lui, astfel încât să fie plângere în țară, și nu bucurie. Numai că nu au fost uciși, ci, după moartea lui Irod, au fost eliberați, adică în vremea când Iosif, Maria și bebelușul Isus se aflau în Egipt.

Aplicație: Irod a fost primul rege roman care a domnit la Ierusalim și a pretins tronul lui David, locuind într-un palat din Ierusalim. Dacă oamenii ar fi studiat cu atenție profețiile, precum cea din Geneza 49:10, nu ar fi trebuit să-și dea seama că era timpul să Se nască Silo, adică Mesia? Dacă studiem profețiile acum, vom fi pregătiți pentru a doua venire a lui Isus?

Noul Testament ne spune despre evreii numiți saduchei și farisei. Aceste două grupări separate au fost înființate în timpul celor 400 de ani dintre Vechiul și Noul Testament. Una dintre ele a apărut când macabeii au lăsat să intre, în cele din urmă, cultura greacă în Palestina și numeroși evrei s-au opus cu tărie. Aceștia considerau că era un lucru rău și împotriva religiei lor. Așa că atunci când au luat distanță față de această idee, au fost numiți farisei, care se traduce prin „cei ce sunt separați”.

În timpul Noului Testament existau cam 6.000 de membri în grupul fariseilor. Majoritatea marilor învățători evrei erau farisei, iar oamenii obișnuiți acceptau învățătura lor.

Fariseii credeau în învierea morților și o viață viitoare. Ca să se pregătească pentru aceasta, ei încercau să fie buni supunându-se numeroaselor reguli religioase pe care le inventaseră de-a lungul anilor. Ei nu depindeau de Dumnezeu ca să le dea putere să asculte de Cele Zece Porunci.

Cealaltă grupare, a saducheilor, era formată din evrei avuți care favorizau cultura greacă. Ei s-au înțeles cu macabeii. Ca Biblie a lor, aceștia acceptau doar primele cinci cărți ale lui Moise și nu erau de acord cu fariseii în privința învierii morților și a vieții viitoare. În afară de evreii care trăiau în Palestina, se găseau sute de mii de evrei răspândiți în întregul Imperiu Roman. În majoritatea orașelor, aveau sinagogi în care se închinau, alături chiar și de neevrei.

Strămoșii lor adoptaseră limba aramaică în timp ce erau captivi în Babilon. Iar cei mai mulți din generațiile recente nu înțelegeau lecturile din Scripturi în limba ebraică, citite în sinagogă de Sabat. Prin urmare, rabinii le explicau în limba aramaică.

Aceste explicații au fost transferate de la o generație la alta. În vremea lui Isus, fariseii le numeau „tradițiile bătrânilor”. Isus a spus însă că ascultând de acestea, ei să făceau vinovați de neascultarea lui Dumnezeu. Matei 15:1-6.

Aplicație: Tradițiile și „explicațiile” lor în privința Scripturilor, de fapt, contraziceau ceea ce spusese Dumnezeu. De aceea este important ca oamenii să studieze Biblia pentru ei înșiși.