Alegerea prietenilor

A fost o perioadă când fiul lui Ellen White, Willie, frecventa cursurile Colegiului Battle Creek. Părinții lui erau departe de casă, consolidând și înființând biserici în California. Pentru prima dată pentru o perioadă mai lungă, Willie era pe cont propriu. Se simțea singur și credea că nu are prieteni adevărați. Tu te-ai simțit vreodată așa? Dacă da, ar fi bine să știi că singurătatea poate fi de fapt o binecuvântare pentru noi. Într-o scrisoare, mama lui Willie i-a explicat acest lucru în felul următor:

„Sentimentele tale de neliniște, de dor de casă și de singurătate ar putea să fie spre binele tău. Tatăl ceresc vrea să te învețe să găsești în El prietenia, dragostea și consolarea care să-ți împlinească cele mai sincere speranțe și dorințe.” – Manuscript Releases, vol. 11, p. 357

Singurătatea ne poate învăța cum să devenim prieteni cu Dumnezeu. El vrea să fie prieten cu noi. Isus a spus: Ioan 15:15: „V-am numit prieteni.” Faptul de a fi prieteni cu Dumnezeu rezolvă multe dintre problemele vieții. De exemplu, înlătură acel sentiment intens al singurătății care prea adesea duce la prietenii problematice.

Daniel trebuie să se fi simțit foarte singur când a fost luat cu forța din familia sa și făcut rob în palatul lui Nebucadnețar. În palat, erau mulți tineri inteligenți și prietenoși. Ar fi fost ușor pentru el să-și facă prieteni. Este foarte interesant că, atunci când Biblia vorbește despre prietenii lui Daniel, pe listă sunt doar trei nume.

Daniel 2:17,18: „Apoi Daniel s-a dus în casa lui și a spus despre lucrul acesta tovarășilor săi Hanania, Mișael și Azaria, rugându-i să ceară îndurarea Dumnezeului cerurilor pentru această taină.”

Acei tovarăși apropiați ai lui Daniel erau bărbați ai rugăciunii și oameni principiali. Poți citi despre ascultarea lor credincioasă în capitolul trei, chiar și când Daniel nu era prin preajmă pentru a-i încuraja. Atunci când Daniel a mers să-i găsească pe acești bărbați, i-a găsit în casa lui. Poți fi prietenos cu tot felul de oameni. De exemplu, Daniel a fost prietenos cu Arioc, Melzar și Așpenaz. Isus a fost prietenos cu păcătoșii. Când oamenii Îi vorbeau urât, unul dintre lucrurile rele care se spuneau despre El era că e „prieten al vameșilor și al păcătoșilor” (Luca 7:34). Dar Daniel și Isus erau foarte selectivi când venea vorba de alegerea prietenilor apropiați – pe care îi considerau chiar mai apropiați decât propria familie.

Proverbele 12:26: „Cel neprihănit arată prietenului său calea cea bună, dar calea celor răi îi duce în rătăcire.”

Prietenii apropiați au o influență profundă asupra noastră fie spre bine, fie spre rău. Moise a menționat prietenii apropiați într-o listă cu cei care ne pot aduce în stare să păcătuim.

Deuteronomul 13:6,8: „Dacă fratele tău, fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau nevasta care se odihnește la sânul tău, sau prietenul pe care îl iubești ca pe tine însuți te ațâță în taină (...) să nu te învoiești și să nu-l asculți.”

În Scriptură, persoanelor care și-au ales cu grijă prietenii le-a fost mai ușor să facă binele decât celorlalți. Ai și tu prieteni precum prietenii lui Daniel? Prieteni care se roagă cu regularitate? Prieteni care fac ce este bine chiar și când ceilalți fac ce este rău? Dacă ai un astfel de prieten, păstrează-l! Și dacă nu ai, ia decizia de a deveni prieten mai bun cu Dumnezeu prin rugăciune zilnică și studiu biblic. Pe măsură ce devenim prieteni tot mai apropiați cu Dumnezeu, El ne face cunoștință cu alți prieteni de-ai Săi.

1. Te-ai simțit vreodată singur și ți-a fost vreodată dor de casă? Ce lecții încearcă Dumnezeu să ne învețe în acele perioade? Ieremia 31:3,14,25

2. Care sunt câteva trăsături de caracter necesare pentru a fi un prieten credincios? Gândește-te cu grijă la viața ta. Dacă cineva caută un prieten care să aibă aceste calități, te-ar alege pe tine? De ce da și de ce nu?

În vremuri bune, îți găsești ușor prieteni. Fiul risipitor a aflat că oamenilor le place să fie prieteni cu cei care sunt bogați și populari. A mai aflat și că nu putem ști cu adevărat care sunt prietenii noștri adevărați decât atunci când ne confruntăm cu probleme.

Proverbele 17:17: „Prietenul adevărat iubește oricând și în nenorocire ajunge ca un frate.”

Când Iov era un fermier prosper, părea să aibă mulți prieteni care îl respectau. Dar când a pierdut totul, prietenii lui au dispărut. Poate că nu au știut ce să-i spună. Poate că nu le-a păsat. Poate că unora le plăcea să-l vadă suferind.

Iov 16:20; Iov 19:14,19: „Prietenii mei râd de mine (...) Rudele mele m-au părăsit și cei mai de aproape ai mei m-au uitat (...) Aceia în care mă încredeam mă urăsc, aceia pe care îi iubeam s-au întors împotriva mea.”

Au fost însă trei prieteni care au venit să-l viziteze pe Iov și să-i aline durerea în necazurile prin care trecea. Nu erau pregătiți să vadă starea mizeră în care ajunsese Iov. Nici măcar nu l-au recunoscut (vezi Iov 2:11,12). Nu se poate ca cineva să aibă atâta succes ca Iov și să nu aibă dușmani invidioși. Dar ce l-a rănit cel mai mult pe Iov a fost că rapoartele false ale dușmanilor i-au influențat chiar și pe acești trei prieteni care i-au repetat zvonurile lui Iov într-o încercare de a-l ajuta. Dar, în loc să îl ajute, acuzațiile false și lipsa de înțelegere a prietenilor săi bine intenționați nu au făcut decât să-i sporească chinurile. „Mângâietori supărăcioși”, i-a numit Iov (vezi Iov 16:2). Când își pierduse toate posesiunile și copiii și când era uitat de prietenii săi de pe pământ, Iov știa că are un prieten în Dumnezeu. El a exclamat:

Iov 13:15: „Da, mă va ucide: n-am nimic de nădăjduit; dar îmi voi apăra purtarea în fața Lui.”

Iov ne reamintește că nu ne putem baza pe faptul că prietenii apropiați ne vor înțelege întotdeauna. Doar Dumnezeu ne poate înțelege perfect. Iar Dumnezeu este un prieten de nădejde. El a auzit rugăciunile lui Iov, i-a văzut lacrimile (Psalmii 56:8) și, la momentul potrivit, i-a răspuns. Apoi Iov a făcut pentru prietenii lui ceea ce ar fi trebuit să facă ei pentru el. S-a rugat pentru ei. Atunci s-a întâmplat ceva uimitor. Iov 42:10: „Domnul a adus pe Iov iarăși în starea lui de la început, după ce s-a rugat Iov pentru prietenii săi. Și Domnul i-a dat înapoi îndoit decât tot ce avusese.” Deși trebuie să fii prietenos cu toată lumea, nu poți fi prieten cu toți. Solomon ne avertizează că devenim asemenea prietenilor noștri apropiați.

Proverbele 22:24,25: „Nu te împrieteni cu omul mânios și nu te însoți cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi cu cărările lui și să-ți ajungă o cursă pentru suflet.”

Pavel are un sfat asemănător, pe care este important să-l urmăm îndeaproape.

1 Corinteni 5:11: „Ci v-am scris să n-aveți niciun fel de legături cu vreunul care, măcar că își zice «frate», totuși este curvar sau lacom de bani sau închinător la idoli sau defăimător sau bețiv sau hrăpăreț; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncați.”

Spre bine sau spre rău, prietenii apropiați ne șlefuiesc caracterul. Devenim asemenea lor. „Legătura care unește inimile umane este una plină de mister; dar pe măsura puterii sale va fi și influența pe care un prieten o va exercita asupra altuia, spre bine sau spre rău. Poate că nu se exercită o influență conștientă, dar sentimentele, gusturile și principiile se întrepătrund strâns. Precum ceara păstrează imaginea sigiliului, așa mintea reține amprentele lăsate de... prietenii.” – The Bible Echo, 15 decembrie 1893 Să ne alegem prieteni buni și să alegem să fim prieteni buni.

3. În cuvintele tale, de ce este foarte important să ne alegem prietenii cu grijă?

4. Versetele de la Proverbele 22:24,25 ne spun de ce nu ar trebui să fim prieteni cu un om nervos. Rescrie aceste versete folosind cuvintele proprii și spune de ce nu ar trebui să fim prieteni cu persoane necinstite, neascultătoare, leneșe etc.

Adesea, prieteniile sunt superficiale și ușor de pierdut. Prieteniile adevărate și de durată sunt de fapt mai rare decât ne putem închipui. Prea adesea, un „prieten” dispare chiar în momentul în care este cea mai mare nevoie de el. Ellen White a trecut prin această experiență a pierderii prietenilor când a suferit o lovitură la față în urma căreia chipul i-a fost afectat și și-a pierdut frumusețea.

„Cât de schimbătoare au fost prieteniile camaradelor mele! Totuși, aceste colege de școală nu se deosebeau de majoritatea oamenilor din lume. O față drăguță, o rochie frumoasă îi atrag; însă, dacă o nenorocire face să dispară aceste lucruri, prietenia aceea fragilă se răcește sau se rupe. Însă, când m-am îndreptat către Mântuitorul meu, El m-a mângâiat. În necazul meu, L-am căutat pe Domnul cu seriozitate și am primit consolare. Am simțit asigurarea că Domnul mă iubea chiar și pe mine.” – Mărturii, vol. 1, p. 12

În timp ce există prieteni superficiali, există totuși și prieteni loiali. Biblia dă exemple de persoane care au avut parte de prietenii adevărate și durabile. Poate că cea mai cunoscută este prietenia dintre David și Ionatan. Prietenia lor a început în ziua în care David l-a omorât pe Goliat. Ionatan fusese de față și cel mai probabil și-a amintit de momentul în care Dumnezeu l-a folosit pe el pentru a-i elibera pe israeliți de filisteni (vezi 1 Samuel 14). Ionatan a văzut că David avea același zel și curaj ca el și că Îl iubea ca și el pe Dumnezeu.

1 Samuel 18:1: „Sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David și Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el.”

Prietenia a continuat chiar și după ce tatăl lui Ionatan, regele Saul, a devenit invidios pe David și și-a propus să-l omoare. Ionatan i-a salvat viața lui David de mai multe ori. Iar când Saul îl urmărea pe David, Ionatan a încercat să-și încurajeze prietenul. 1 Samuel 23:16: „Atunci, Ionatan, fiul lui Saul, s-a sculat și s-a dus la David în pădure. El i-a întărit încrederea în Dumnezeu.” Regele Saul a încercat să-l umple pe Ionatan cu ura și invidia pe care le simțea pentru David. Odată, i-a spus nervos lui Ionatan că, dacă David nu era omorât, Ionatan nu ar fi putut deveni rege (vezi 1 Samuel 20:31). Dar prietenia lui Ionatan era una autentică și a refuzat să participe la încercările tatălui său de a-l urmări și a-l ucide pe David. Această prietenie profundă s-a sfârșit când Ionatan a fost ucis în luptă. David a jelit moartea prietenului său apropiat. Această împrejurare ne reamintește faptul că cea mai bună și mai importantă prietenie pe care o putem avea este prietenia cu Dumnezeu, deoarece nici moartea, nici distanța nu ne pot despărți de El.

Romani 8:38,39: „Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Mai târziu, David avea să arate cât de profund era angajamentul lui față de Ionatan prin faptul că a avut grijă de fiul paralitic al lui Ionatan, Mefiboșet. La fel cum Ionatan s-a dovedit a fi loial lui David atunci când acesta avea puțini prieteni, David a dovedit acum că prietenia lui cu Ionatan nu fusese doar un lucru de conveniență pentru el. L-a cinstit pe Mefiboșet până acolo încât i-a dat un loc la masa lui. Istoria lui Ionatan ne învață să alegem ca prieteni apropiați doar pe aceia care sunt consacrați Domnului. Istoria lui David ne învață cum să fim acea persoană pe care ceilalți să o aleagă ca prieten.

5. Ce fapte curajoase ai putea face pentru Dumnezeu care te-ar putea ajuta să câștigi prietenia unor oameni credincioși? (Nu uita că lucrurile mici sunt cele mai importante.)

6. Ce ocazii de slujire din biserica locală te-ar putea pune în legătură cu persoane care Îl iubesc pe Dumnezeu și care doresc să-I slujească?

Pâine din cer – Partea 2

În prima parte a istoriei acesteia, Dumnezeu a trimis mană pentru a hrăni un grup flămând de credincioși în timpul unei secete în Namba, Angola. Nu aveau mâncare deloc și niciun mod de a o procura, așadar s-au rugat plini de credință, rugându-L pe Dumnezeu să-Și țină promisiunea și să le dea hrană. Dumnezeu le-a trimis mană și directorul misiunii a trimis niște mană la conducerea bisericii din Africa de Sud.

– În Namba, ei încă mănâncă mană, a raportat pastorul Elias, președintele misiunii.
– Adevărat? a exclamat lucrătorul din programul Gospel Outreach. Îmi amintesc că am citit despre această experiență când aveam 15 ani! Aș dori să văd locul acela! Și s-au făcut aranjamentele. Duminică, 14 octombrie 2010, un membru al bisericii i-a dus pe lucrătorul din programul Gospel Outreach, profesorul Gerson Pires de Araujo, și pe soția acestuia în Namba, Angola, cu automobilul său 4X4. Prima jumătate din călătoria lor de trei ore a fost pe drumuri asfaltate, dar a doua jumătate din călătorie a fost făcută pe niște simple poteci făcute de roțile mașinilor.

Când au ajuns în cele din urmă, au găsit niște membri ai bisericii de acolo. Profesorul de Araujo i-a salutat.
– Am venit să vedem locul în care cade mană atât de des, a spus el.
– A căzut mană chiar dimineața asta, a spus cineva. Cred că mai este ceva mană încă acolo. Mergi în spatele bisericii și ar trebui să dai de mană. Vizitatorii au mers în grabă în spatele bisericii și au descoperit câmpul care era împânzit de mici chestii albe, ce îi aminteau profesorului de mici bucăți de popcorn. Aveau exact gustul pe care îl descrie Biblia. Lacrimile au început să curgă pe obrajii doamnei de Araujo în timp ce gusta din mană.
– Ce privilegiu este să vezi, să atingi și să guști ce au mâncat israeliții cu 3.500 de ani în urmă! a exclamat ea. În continuare, mințile lor educate s-au străduit să analizeze cu precauție situația dintr-un punct de vedere științific. Dar nu au putut găsi cauze naturale care să explice fenomenul. Apoi au intervievat membri ai bisericii.
– A căzut întotdeauna mana în Namba?
– Nu, a răspuns unul dintre ei, a căzut pentru prima oară atunci când a fost secetă. Când nu am putut să ne procurăm hrană în timpul războiului civil, a căzut din nou. Când rebelii au pus stăpânire pe proprietatea noastră, mana nu a mai căzut.
– Cum cade mana? au întrebat vizitatorii.
– Nu a văzut-o nimeni căzând. La răsăritul soarelui, o găsim acolo.
– Spuneți-ne, când a apărut din nou mana?
– După războiul lung, guvernul a hotărât să ne dea înapoi proprietatea. Am venit aici să reconstruim. Când am ajuns, desigur, nu era nimic de mâncat aici. Atunci a început să cadă din nou mana. Acum, vedeți că recoltăm cartofi. Mana cade mai puțin acum. Nu avem prea multă.
– Și nu aveți nevoie de multă. Nu este așa?
– Așa este, au încuviințat localnicii. Când s-au întors în Brazilia, profesorul de Araujo a luat cu el ceva mană pentru a fi analizată la Universitatea din Campinas, cel mai prestigios centru de cercetare din Brazilia.

La Institutul de Chimie al Universității, dr. Marcos Eberlin și colegul său, Marcos Pudenzi, au fost așa de intrigați de circumstanțele neobișnuite și de sursa acelei materii, încât au fost dispuși să facă pe gratis o analiză spectrometrică a acelei substanțe. Descoperirile lor au arătat că mana consta în principal în carbohidrați simpli. Avea o cantitate mică de proteine, dar și minerale precum potasiu, calciu, fosfor și fier – necesare corpului pentru a-și menține echilibrul electrolitic și pentru îndeplinirea unor funcții importante. Concluzia lor a fost că ea reprezenta o sursă bună de nutrienți, lucru care coincide cu așteptările pe care le aveau de la o mostră de mană.

Într-o scrisoare care însoțea analiza nutrițională finală a manei, dr. Eberlin își exprimă concluzia personală: „Ferice este poporul al cărui Dumnezeu este Domnul!”

Două categorii diferite

Întâlnirile cu scopul de a socializa sunt cel mai profitabile și mai instructive atunci când cei care se adună au în inimile lor dragostea lui Dumnezeu; când se întâlnesc pentru a schimba gânduri în legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu sau pentru a găsi căi pentru înaintarea lucrării Sale și pentru a face bine semenilor lor. Când Duhul Sfânt este un oaspete bine primit în aceste întruniri, când nu se spune și nu se face nimic pentru a-L alunga, Dumnezeu este onorat, iar cei care se întâlnesc sunt revigorați și întăriți.

Dar sunt întruniri de o altă natură, unde mândria în înfățișare, ilaritatea și glumele sunt frecvente. În dorința lor de amuzament, cei care participă sunt în pericolul de a-L uita pe Dumnezeu, iar acolo se întâmplă lucruri care îi fac să plângă pe îngerii care privesc. Scena plăcerii devine, pentru moment, paradisul lor. Cu toții se dedau ilarității și râsului. Ochii strălucesc, obrajii sunt roșii, dar conștiința doarme. Asemenea entuziasm și inspirație nu au o origine divină. Sunt în întregime de pe acest pământ. Îngerii din ceruri se uită cu tristețe la ignoranța celor pentru care Hristos a făcut atât de multe. Când boala și moartea se abat asupra acelora care au trăit doar pentru a-și satisface plăcerile, aceștia află prea târziu că nu au ulei în candelele lor și că nu sunt deloc pregătiți să-și încheie viața pe acest pământ.

Tonul conversațiilor purtate la multe dintre adunările de socializare dă pe față intențiile inimii. Vorbirea ușuratică, glumele prostești, rostite doar pentru a stârni râsul, nu-L reprezintă corect pe Hristos. Cei care le rostesc nu ar fi dispuși să-și vadă vorbele scrise. Cei care îi ascultă își fac o impresie greșită și reproșurile lor sunt aruncate asupra lui Hristos. Tinerii ar trebui să-și măsoare bine cuvintele, căci după ele vor fi îndreptățiți sau condamnați. Nu uita că Isus este lângă tine oriunde mergi, notând faptele tale și ascultând ce vorbești. Ți-ar fi rușine să-I auzi vocea vorbindu-ți și să știi că El îți aude conversațiile?

Să ne îndreptăm atenția acum spre o altă scenă. Pe străzile unui oraș, o mulțime se adună pentru o cursă de biciclete. Unii dintre cei care compun această mulțime mărturisesc că Îi cunosc pe Dumnezeu și pe Isus, pe care L-a trimis El. Dar cel care privește scena exaltantă ar gândi că cei care participă la ea sunt urmași ai blândului și supusului Isus? Cine ar crede că aceștia își consideră timpul și puterile fizice ca daruri de la Dumnezeu, care să fie păstrate pentru a-I sluji Lui? Oare cei care participă la cursă și-au luat timp să se gândească la faptul că moartea ar putea fi urmarea acelei curse teribile? Înainte de a începe, s-au rugat ei pentru protecția îngerilor păzitori? Dumnezeu nu este onorat prin întruniri unde El este uitat; dar cel care se joacă jocul vieții pentru sufletele oamenilor este încântat să vadă că lucrurile lumii acesteia acaparează atenția tinerilor.

Creștinul cinstit care participă la distracțiile lumești este pe un teren periculos. A plecat din zona unde prevalează atmosfera vitală a cerului și a intrat într-o zonă de ceață; deoarece, în multe cazuri, petrecerile pentru plăcere și întrunirile pentru distracție sunt un reproș pentru religia lui Hristos. Cel care păstrează legătura cu Dumnezeu nu poate participa la ele. Cuvintele pe care le aude nu sunt potrivite pentru el, pentru că nu sunt limbajul Canaanului. Vorbitorii nu dau dovadă de ascultare de Dumnezeu în inimile lor.

Cei care sunt superficiali în caracter și în experiența religioasă prea grabnic se adună pentru propria plăcere și distracție, iar influența lor îi atrage pe alții. Uneori, tineri și tinere care încearcă să fie creștini ascultători de Biblie sunt convinși să se alăture petrecerii. Nedorind să fie considerați diferiți și fiind prin natura lor înclinați să urmeze exemplul altora, aceștia se pun pe ei înșiși sub influența acelora care, probabil, nu au simțit niciodată atingerea divină asupra minții sau inimii lor. Dacă ar fi consultat cu rugăciune standardul divin, pentru a afla ce a spus Hristos cu privire la roadele pe care trebuie să le aducă un creștin, ei ar fi știut că acele distracții erau de fapt petreceri pregătite pentru a ține sufletele departe de invitația la nunta Mielului.

Se întâmplă uneori ca, frecventând locuri de distracție, tinerii care au fost atent instruiți pe calea Domnului să fie atrași de strălucirea influenței umane și să se atașeze de cei ale căror educație și instruire au fost de natură lumească. Ei se vând unei vieți de prosperitate, unindu-se cu persoane care nu au spiritul lui Hristos. Cei care Îl iubesc și Îl slujesc pe Dumnezeu se vor teme să coboare la nivelul lumii și să aleagă compania celor care nu L-au încoronat pe Hristos în inima lor. Ei vor sta curajos de partea lui Hristos, chiar dacă drumul lor va fi unul de renunțare la sine și de sacrificiu de sine.

Hristos a dus o viață de necazuri și de sacrificiu pentru noi, iar noi să nu ne putem nega pe noi înșine pentru El? Nu sunt sacrificiul pe care l-a făcut pentru noi și neprihănirea pe care dorește să ne-o dea teme suficient de puternice pentru a ne ocupa mintea? Dacă tinerii ar lua din tezaurul Bibliei comorile pe care aceasta le conține, dacă ar medita la iertarea, pacea și neprihănirea veșnică ce încununează o viață de renunțare de sine, nu ar simți nici cea mai mică dorință de distracție și amuzament îndoielnice.

Hristos Se bucură când gândurile tinerilor sunt ocupate cu minunatele și înnobilatoarele teme ale mântuirii. El intră în inimile tuturor precum un musafir permanent, umplându-le cu bucurie și pace. Iar iubirea lui Hristos în suflet este precum un izvor de apă, țâșnind înspre viața veșnică și trimițând izvoare de viață, care aduc viață și glorie oriunde merg. Aceia care au această dragoste vor găsi plăcere în a vorbi despre lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care Îl iubesc.

Veșnicul Dumnezeu a trasat linia de demarcație dintre sfânt și păcătos, dintre convertit și neconvertit. Cele două categorii nu se amestecă una într-alta imperceptibil, precum culorile curcubeului, ci sunt la fel de diferite precum miezul zilei și miezul nopții. Poporul lui Dumnezeu nu poate intra în siguranță în legături apropiate cu cei care cunosc adevărul, dar nu îl trăiesc. Patriarhul Iacov, când vorbea de anumite fapte ale fiilor săi, pe care le privea cu oroare, exclama: „Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor.” El simțea că onoarea îi va fi compromisă dacă se asocia cu păcătoșii în faptele lor. A tras un semnal de alarmă, avertizându-ne să evităm prieteniile greșite, ca să nu devenim mânjiți de rău. Iar Duhul Sfânt, prin apostolul Pavel, ne dă o avertizare similară: „Și nu luați deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiți-le.” – The Youth’s Instructor, 4 februarie 1897

1. Când sunt profitabile întâlnirile cu prietenii?

2. Despre ce ar trebui să vorbim când suntem cu prietenii noștri?

3. Articolul explică de ce urmărirea unei curse cu biciclete nu este o activitate potrivită pentru creștini. Cum ai putea aplica aceleași principii la urmărirea și/sau participarea la alte sporturi?

4. De ce sunt periculoase locurile de distracție lumești?

5. Ce Îl bucură pe Hristos?

Nu din întâmplare: Oile

Nu toate oile sunt prostuțe, și nici nu merg toate în turmă așa cum le este reputația. Unele sunt extraordinar de inteligente, așa cum este cazul unei rase de oi din Islanda, cunoscute ca „oi-lider”.

Aceste oi au o abilitate cu care le-a înzestrat Creatorul pentru acea zonă rece din lumea aceasta, aceea de a conduce o turmă întreagă de oi acasă în condiții grele. Abilitatea lor excepțională de a simți pericolul a salvat multe vieți, atât din rândul oilor, cât și din rândul ciobanilor, când au apărut condiții de furtună neașteptată.

O rasă de oi docile din Yorkshire, Anglia, a găsit o cale de a trece de gardurile electrice împotriva vitelor, rostogolindu-se pe sub ele. E nevoie de inteligență pentru a face asta, de vreme ce o oaie care se întinde pe jos și se rostogolește pe spate are nevoie în mod normal de ajutor pentru a reveni în picioare. Dar oile care s-au rostogolit pe sub gardurile electrice s-au ridicat pe picioare și au început să pască din vegetația mai gustoasă de pe cealaltă parte a gardului. (Nu-i deloc rău pentru o oaie cu reputația că merge în turmă după un conducător dintre ele – și că sare de pe o stâncă dacă oaia din frunte o face!)

Mai e și problema cu forma pupilelor lor. Din nou, este un dar de la Dumnezeu, nu un lucru întâmplător. Oile au pupile cu fantă orizontală, nu verticală, cum putem vedea la ochii pisicii, de exemplu. Acest lucru le dă oilor o vedere excelentă, cu unghi foarte mare, ceea ce le ajută să depisteze cu ușurință prădătorii. Instinctul de turmă intră în scenă imediat ce este zărit un posibil atacator. Oile care au stat împreună se vor întoarce și își vor înfrunta inamicul ca una singură. Asta cu siguranță îl face pe atacator să se oprească pentru a se gândi.

Chiar și ce se întâmplă în momentul când se naște un miel arată protecția și grija Creatorului atât pentru mamă, cât și pentru puiul ei. Placenta (sacul în care puiul a crescut în interiorul mamei în timpul celor aproape cinci luni de gestație) trebuie să dispară, așa că mama-oaie o mănâncă; și sunt două motive excelente pentru care ea o face. Nu este din întâmplare. În primul rând, mirosul ei ar atrage prădători; și, de vreme ce atât mama, cât și puiul nu au altă apărare decât să fugă – și niciunul dintre ei nu aleargă foarte repede – Creatorul înțelept al acestor ființe blânde a pus în oaie instinctul de a mânca placenta. Dar ea este binecuvântată ca urmare a acestui fapt. Sunt hormoni în placentă care, odată consumați, îi stimulează uterul să se contracte și să revină la mărimea normală. Este un plan foarte bine gândit, nu-i așa?

Primul lapte produs de mama-oaie este foarte special, deoarece conține anticorpi care sunt o necesitate pentru nou-născut – dar laptele acesta trebuie consumat în primele 16 ore de la naștere. Toate fac parte din planul deloc întâmplător al Creatorului.

O altă abilitate deloc întâmplătoare este uimitoarea toleranță la durere de care dă dovadă oaia. Faptul că nu dau pe față durerea le face mai puțin vulnerabile în fața prădătorilor care stau la pândă, căutându-le pe cele rănite și slăbite. Dar, dacă urmăriți ce au scris oamenii despre miei și oi, veți descoperi că unii dintre ei au citit în ochii acestor creaturi suferința pe care o îndură.

Nu putem să nu ne gândim la Domnul nostru, care a fost numit „Mielul lui Dumnezeu”. El a știut ce înseamnă suferința, dar a ales această cale datorită dragostei pe care o are pentru noi. Este cu adevărat uimitor să te gândești că într-o zi, foarte curând, ne vom întâlni cu acel Miel.