Isus, Fratele nostru

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtași __, tot așa și El Însuși a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească ___, adică pe Diavolul” (Evrei 2:14).

Evrei 1 vorbește despre Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, Cel care este stăpân peste îngeri, „oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui” (Evrei 1:3). În Evrei 2, Isus este Fiul omului, care S-a coborât mai jos decât îngerii și a luat asupra Sa natura umană cu slăbiciunile ei, chiar până la moarte (Evrei 2:7).

În Evrei 1, Dumnezeu spune despre Isus: „Tu ești Fiul Meu” (Evrei 1:5). În Evrei 2, Isus se referă la copiii lui Dumnezeu de pe pământ ca fiind „frații” Lui (Evrei 2:12).

În Evrei 1, Tatăl declară suveranitatea divină a Fiului (Evrei 1:8-12). În Evrei 2, Fiul Își afirmă devotamentul față de Tatăl (Evrei 2:13).

În Evrei 1, Isus este Domnul divin, Creatorul, Susținătorul și Suveranul. În Evrei 2, Isus este Marele-Preot omenesc, plin de îndurare și vrednic de încredere.

Pe scurt, descrierea lui Isus ca un frate milos și demn de încredere se regăsește în descrierea Fiului ca fiind manifestarea supremă a veșnicului Dumnezeu Creator (Evrei 1:1-4).

Comentariu Ellen G. White

El [Hristos] a venit în lumea aceasta în chip omenesc pentru a trăi ca om între oameni. El a preluat slăbiciunile naturii omenești pentru a fi pus la încercare și probat. În natura Sa omenească, Hristos a fost părtaș naturii divine. Prin întruparea Sa, El a câștigat într-un sens nou titlul de Fiul lui Dumnezeu. Îngerul i-a spus Mariei: „Puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). În timp ce era Fiul unei făpturi omenești, El a ajuns Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou. În felul acesta, El a trăit în lumea noastră ca Fiu al lui Dumnezeu, și totuși aliat prin naștere cu neamul omenesc.

Domnul Hristos a venit în chip omenesc pentru a le arăta atât locuitorilor lumilor necăzute, cât și lumii căzute, că s-au făcut pregătiri ample pentru a face în stare făpturile omenești să trăiască în credincioșie față de Creatorul lor. – Solii alese, cartea 1, pp. 226–227

Hristos a fost ispitit în toate lucrurile așa cum este ispitit omul, totuși El este numit „Sfântul” (Luca 1:35). Faptul că a fost posibil ca Isus să fie ispitit în toate lucrurile la fel ca noi, dar nu a păcătuit este o taină care a fost lăsată neexplicată muritorilor. Întruparea lui Hristos a fost dintotdeauna și va rămâne o taină. Lucrurile care sunt descoperite sunt ale noastre și ale copiilor noștri, dar fiecare ființă umană trebuie să fie avertizată să nu se încumete să Îl considere pe Hristos cu totul om, ca unul dintre noi, pentru că nu se poate așa ceva. Nu este necesar pentru noi să cunoaștem momentul exact în care omenescul s-a împletit cu divinitatea. Noi trebuie să ne păstrăm picioarele pe Stânca Isus Hristos, ca Dumnezeu descoperit în corp omenesc. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, pp. 1128–1129

Hristos Și-a lăsat deoparte haina regală, coroana împărătească și înalta poziție de conducere pe care o avea și a coborât până la cele mai de jos adâncimi ale umilinței. Purtând natura omenească, El a întâmpinat toate ispitele naturii omenești și, pentru noi, l-a învins pe vrăjmaș în toate privințele.

El a făcut toate acestea pentru a le aduce oamenilor puterea prin care să poată deveni biruitori. „Toată puterea”, spune El, „Mi-a fost dată” (Matei 28:18). Și această putere El o dă tuturor acelora care Îl urmează. Ei pot să demonstreze înaintea lumii puterea care există în religia lui Hristos, în ceea ce privește înfrângerea eului.

„Învățați de la Mine”, zice Hristos, „și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11:29). De ce nu învățăm de la Mântuitorul în fiecare zi? De ce nu trăim într-o continuă comuniune cu El, astfel încât, în legătura noastră unul cu altul, să putem să vorbim și să ne purtăm blând și prietenos? De ce nu Îl onorăm pe Domnul, manifestând amabilitate și iubire unul față de altul? Dacă vorbim și trăim în armonie cu principiile cerului, cei necredincioși vor fi atrași la Hristos prin legătura lor cu noi. – Mărturii, vol. 9, p. 190

1. Cine putea să-l răscumpere pe cel care își pierdea proprietatea sau libertatea din cauza sărăciei? Leviticul 25:25-27,47-49

Atunci când un om era atât de sărac încât să fie nevoit să-și vândă moșia – sau chiar pe sine – ca să supraviețuiască, legea lui Moise prevedea ca el să își primească proprietatea sau libertatea înapoi la fiecare cincizeci de ani, în anul jubiliar. Anul jubiliar era un an sabatic „mare”, în care datoriile erau iertate, proprietățile erau revendicate și eliberarea era proclamată în dreptul celor care ajunseseră robi.

Totuși, cincizeci de ani constituiau un timp lung de așteptare. De aceea, legea lui Moise mai prevedea și că ruda cea mai apropiată putea să plătească partea datorată de cel sărac și să-l răscumpere mai devreme. Ruda cea mai apropiată era și persoana care garanta că se va face dreptate în cazul unei crime. Ea era răzbunătorul sângelui care avea să-l urmărească pe ucigașul celui din aceeași familie și să-l pedepsească (Numeri 35:9-15).

2. Cum ne descrie pasajul următor pe noi și pe Isus? Evrei 2:14-16 

 Pasajul acesta ne descrie ca fiind robii Diavolului, dar Isus este Răscumpărătorul nostru. Când Adam a păcătuit, oamenii au ajuns sub puterea lui Satana. Drept urmare, nu am mai avut putere să rezistăm păcatului (Romani 7:14-24). Mai rău, exista o pedeapsă cu moartea pe care păcatul o impunea și pe care noi nu o puteam achita (Romani 6:23). Așadar, situația noastră părea deznădăjduită.

Dar Isus a luat asupra Lui natura umană și a devenit om în carne și oase, ca noi. El S-a făcut ruda noastră cea mai apropiată și ne-a răscumpărat. Nu I-a fost rușine să ne numească „frați” (Evrei 2:11). În mod paradoxal, prin faptul că a luat asupra Sa natura noastră și ne-a răscumpărat, Isus ne-a descoperit și natura Lui divină. În Vechiul Testament, adevăratul răscumpărător al lui Israel, ruda cea mai apropiată, este Iehova (de exemplu, Psalmii 19:14; Isaia 41:14; 43:14; 44:22; Ieremia 31:11; Osea 13:14).

Care sunt acele căi prin care poți experimenta și mai profund faptul că Isus îți este aproape? De ce experiența aceasta este importantă pentru credința ta?

Comentariu Ellen G. White

În legile date lui Israel este o frumoasă ilustrație cu privire la legăturile dintre Hristos și poporul Lui. Când un evreu era silit, din cauza sărăciei, să se despartă de moștenirea lui și să se vândă chiar pe sine ca rob, datoria de a-l răscumpăra pe el și averea lui îi revenea celei mai apropiate rude (vezi Leviticul 25:25,47-49; Rut 2:20). Tot așa, lucrarea de a ne răscumpăra pe noi și moștenirea noastră pierdută prin păcat a căzut asupra Lui, care este ruda noastră cea mai apropiată. El a devenit ruda noastră pentru a ne putea mântui. Mai aproape decât tata, mama, fratele, prietenul sau cel ce ne iubește, este Domnul și Mântuitorul nostru. „Nu te teme”, zice El, căci „Eu te izbăvesc, te chem pe nume, ești al Meu.” „De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta” (Isaia 43:1,4).

Hristos iubește ființele cerești care înconjoară tronul Său, dar cum poate fi măsurată iubirea cea mare cu care ne-a iubit pe noi? Noi nu putem s-o înțelegem, dar putem ști din experiență că este adevărată. – Hristos, Lumina lumii, p. 327

El [Hristos] nu a trecut pe lângă nicio ființă omenească pe care să o socotească nevrednică, ci a aplicat balsamul vindecător asupra fiecărui suflet. … El căuta să le inspire nădejde celor mai neciopliți și celor mai nepromițători, dându-le întotdeauna asigurarea că ei pot să fie fără vină și neîntinați și să ajungă să aibă acel caracter care să-i facă vrednici de numele de copii ai lui Dumnezeu.

Adesea, îi întâlnea pe aceia care se aruncaseră în stăpânirea lui Satana și care nu aveau putere să se desfacă din mrejele lui. Unora ca aceștia, descurajați, bolnavi, ispitiți și decăzuți, Isus le spunea cuvinte de cea mai duioasă milă, cuvinte de care ei aveau nevoie și pe care le puteau înțelege. Pe alții îi găsea în luptă pe viață și pe moarte cu vrăjmașul sufletelor. Pe aceștia îi încuraja să stăruie, asigurându-i că vor birui, pentru că îngerii lui Dumnezeu erau de partea lor și aveau să le dea biruința. – The Faith I Live By, p. 98

În toată viața Sa, Hristos a fost blând și smerit cu inima. El a ales o astfel de viață ca să poată veni în ajutorul familiei omenești. El nu Și-a luat locul pe un tron, ca un Conducător al întregului pământ. El Și-a lăsat la o parte haina regală, a renunțat pentru o vreme la coroana Sa împărătească ca să poată fi făcut ca unul dintre membrii familiei omenești. Nu a luat asupra Sa natura îngerilor. Lucrarea Lui nu era aceea a unui preot, conform cu rânduielile omenești. Ar fi imposibil pentru om să înțeleagă poziția Sa înaltă dacă Duhul Sfânt nu i-ar face-o cunoscută. De dragul nostru, Și-a acoperit divinitatea în veșmânt omenesc și a coborât de pe tronul împărătesc. El a renunțat la poziția Sa de Comandant în curțile cerești și, pentru noi, S-a făcut sărac, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să ne îmbogățim. În felul acesta, El Și-a ascuns slava sub o înfățișare de om, ca să-i poată aduce omenirii puterea Sa divină transformatoare. – The Upward Look, p. 67

Cartea Evrei ne spune că lui Isus nu I-a fost rușine să ne numească frați (Evrei 2:11). Deși este una cu Dumnezeu, Isus ne-a acceptat ca parte din familia Sa. Această solidaritate contrastează cu rușinea publică pe care destinatarii epistolei lui Pavel au suferit-o în comunitățile lor (Evrei 10:33).

3. În ce fel deciziile lui Moise exemplifică ce a făcut Isus pentru noi?

Evrei 11:24-26

Ți-ai imaginat ce a însemnat pentru Moise să fie numit „fiul fiicei lui Faraon”? El era o figură puternică în cel mai puternic imperiu al vremii. A avut parte de cea mai înaltă pregătire civilă și militară și a devenit un personaj remarcabil. Ștefan a spus că Moise era „puternic în cuvinte și în fapte” (Faptele 7:22). Și Ellen G. White a spus despre el că „a câștigat favoarea oștirii Egiptului” și că Faraonul „luase hotărârea să facă din nepotul adoptiv urmașul său la tron” (vezi Patriarhi și profeți, p. 245). Cu toate acestea, Moise a renunțat la toate aceste privilegii când a ales să se identifice cu israeliții, un popor de sclavi fără educație și fără putere.

4. Ce cere Dumnezeu de la noi?

Matei 10:32,33 

2 Timotei 1:8,12 

Evrei 13:12-15

O parte a problemei pe care credincioșii evrei o aveau era că mulți începuseră să se rușineze de Isus, după ce au fost persecutați și repudiați. Prin acțiunile lor, unii erau în pericolul de a-L da pe Isus „să fie batjocorit”, în loc să-L onoreze (Evrei 6:6). Astfel, Pavel îi îndeamnă constant pe evreii cărora le-a scris să rămână „tari în mărturisirea” credinței lor (Evrei 4:14; 10:23).

Dumnezeu vrea ca noi să-L recunoaștem pe Isus ca Dumnezeu și ca Frate. Ca Mântuitor al nostru, Isus ne-a plătit datoria; ca Frate al nostru, Isus ne-a arătat cum trebuie să trăim ca să fim „asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel Întâi Născut dintre mai mulți frați” (Romani 8:29).

Gândește-te la hotărârea pe care Isus a trebuit să o ia ca să ne accepte ca „frați”. De ce gestul Lui a însemnat o coborâre mai mare decât ce a făcut Moise și ce ne învață aceasta despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi?

Comentariu Ellen G. White

Moise a fost pregătit să ocupe un loc de frunte printre oamenii mari ai lumii, să strălucească în curțile celei mai glorioase împărății și să înalțe sceptrul puterii ei. Puterea lui intelectuală îl situează mai presus de oamenii mari ai lumii din toate veacurile. Ca istoric și poet, ca filosof, conducător de oști și legiuitor, el este fără egal. Dar, cu toate că avea lumea înaintea sa, Moise a avut tăria morală de a refuza perspectivele îmbietoare ale bogăției, măririi și faimei, alegând mai degrabă „să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului”.

Moise fusese învățat cu privire la răsplata de pe urmă, care avea să le fie dată slujitorilor umili și ascultători ai lui Dumnezeu, și, prin comparație, pentru el câștigul lumesc nu avea nicio valoare. Palatul magnific al lui faraon și tronul monarhului erau ademenitoare pentru Moise, dar el știa că plăceri păcătoase, care-i făceau pe oameni să uite de Dumnezeu, se aflau la curțile domnești. El privea dincolo de palatul luxos, dincolo de coroana împăratului, la onorurile cele mari care le vor fi date sfinților Celui Preaînalt, într-o împărăție nemânjită de păcat. Prin credință, el a văzut o coroană nepieritoare pe care Împăratul cerurilor o va așeza pe fruntea biruitorului. Această credință l-a făcut în stare să se îndepărteze de domnii acestei lumi și să se unească cu poporul cel umil, sărac și disprețuit, care a ales să asculte mai degrabă de Dumnezeu decât să slujească păcatului. – Patriarhi și profeți, p. 246

Isus ne învață să-L numim pe Tatăl Său, Tatăl nostru. Lui nu-I este rușine să ne numească frați (Evrei 2:11). Atât de voioasă, atât de dornică este inima Mântuitorului să ne spună bun venit ca membri ai familiei lui Dumnezeu, încât, de la primele cuvinte pe care trebuie să le folosim când ne apropiem de Domnul, El pune asigurarea rudeniei noastre divine: „Tatăl nostru”.

Aici se dezvăluie minunatul adevăr, plin de încurajare și mângâiere, că Dumnezeu ne iubește ca pe Fiul Său. Aceasta și spunea Domnul Isus în ultima Sa rugăciune pentru ucenicii Săi: „Tu i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23).

Lumea aceasta, despre care Satana zisese că este a lui și pe care o stăpânise cu aspră tiranie, era acum înconjurată de iubirea Fiului lui Dumnezeu și, printr-o mare înfăptuire, legată din nou de tronul lui Dumnezeu. În clipa când a fost asigurată biruința aceasta, heruvimii și serafimii, precum și oștile nenumărate ale tuturor lumilor necăzute au cântat imnuri de laudă la adresa lui Dumnezeu și a Mielului. Ei s-au bucurat că s-a deschis o cale de scăpare pentru neamul omenesc decăzut și că pământul avea să fie răscumpărat de sub blestemul păcatului. Dar cât de mult se vor bucura aceia care sunt obiectul unei așa iubiri de neînchipuit! – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 103–104

Cartea Evrei ne spune că Isus a luat asupra Sa natura umană ca să poată fi reprezentantul nostru și să moară pentru noi (Evrei 2:9; 14-16; 10:5-10). Aceasta este temelia planului de mântuire și singura noastră speranță pentru viața veșnică.

5. La ce slăbiciuni ale naturii umane se referă expresia „carnea și sângele” din pasajele următoare?

Matei 16:17

1 Corinteni 15:50

Efeseni 6:12

Expresia „carne și sânge” subliniază fragilitatea naturii umane, slăbiciunea ei, incapacitatea de a înțelege (Matei 16:17) și faptul că este supusă morții (1 Corinteni 15:50). Epistola către evrei ne spune că Isus a fost făcut asemenea fraților Lui „în toate lucrurile” (Evrei 2:17), ceea ce înseamnă că El a devenit om pe deplin. Isus nu doar „a arătat” ca un om sau „a părut” să fie om, ci a fost cu adevărat om, cu adevărat unul de-ai noștri. El a luat asupra Lui toate limitările specific umane și a fost supus legilor eredității.

Dar tot epistola mai spune și că Isus a fost diferit de noi în ce privește păcatul. În primul rând, El nu a comis niciun păcat (Evrei 4:15). El a fost sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși (Evrei 7:26). Toți am păcătuit și avem înclinații rele. Robia păcatului începe chiar din străfundul naturii noastre. Noi suntem pământești, vânduți robi păcatului (Romani 7:14; vezi și Romani 7:15-20). De multe ori, mândria și alte motivații păcătoase pătează până și cele mai bune fapte ale noastre. Dar natura umană a Domnului Hristos nu a fost afectată de păcat. Ea rămâne pentru noi o taină. Nu o putem compara cu a niciunui alt om, deoarece Biblia spune că Isus a fost unic, monogenes, „Singurul de acest fel” (vezi Ioan 1:18). Trebuia să fie așa. Dacă Isus ar fi fost „pământesc, vândut rob păcatului” ca noi, și El ar fi avut nevoie de un Mântuitor. În schimb, El a venit ca Mântuitor și S-a dat pe Sine ca „jertfă fără pată lui Dumnezeu” pentru noi (Evrei 7:26-28; 9:14).

Apoi, Isus a nimicit puterea Diavolului murind ca jertfă fără păcat pentru păcatele noastre și făcând astfel posibile iertarea și împăcarea noastră cu Dumnezeu (Evrei 2:14-17). De asemenea, Isus a frânt puterea păcatului oferindu-ne puterea de a trăi o viață curată în virtutea împlinirii promisiunii Sale de a scrie Legea în inimile noastre (Evrei 8:10).

Dacă avem făgăduința biruinței prin Isus, de ce atât de mulți dintre noi încă ne luptăm cu păcatul? Unde greșim și, mai important, cum putem să trăim potrivit cu înalta chemare pe care o avem în Hristos?

Comentariu Ellen G. White

A fost schimbată natura Fiului Mariei în natura divină a Fiului lui Dumnezeu? Nu, cele două naturi s-au contopit într-o singură persoană – omul Isus Hristos. În El a locuit trupește toată plinătatea Dumnezeirii. Când Hristos a fost crucificat, a murit natura Sa pământească. Dumnezeirea nu se poate stinge, nu poate muri, ar fi fost imposibil. Hristos Cel fără păcat îi va salva pe fiecare fiu și pe fiecare fiică a lui Adam care primesc salvarea oferită, consimțind să devină copii ai lui Dumnezeu. Salvatorul a răscumpărat cu sângele Său omenirea căzută.

Este o mare taină, un mister care nu va putea fi înțeles pe deplin în toată măreția lui până când cei răscumpărați nu vor fi luați la cer. Doar atunci vor fi înțelese puterea, măreția și eficiența darului lui Dumnezeu pentru om. Însă vrăjmașul este hotărât să facă în așa fel încât lumea să fie indusă în eroare și să-l considere un lucru fără însemnătate. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1113

Tainele răscumpărării, cuprinzând natura divino-umană a lui Hristos, întruparea Sa și ispășirea făcută pentru păcat, constituie subiecte vrednice de pana și de cele mai înalte puteri ale minții oamenilor celor mai înțelepți, de acum și până la arătarea lui Hristos pe norii cerului cu putere și mare slavă. Însă, oricât s-ar strădui acești oameni din toată puterea lor să prezinte lucrarea lui Hristos și pe El Însuși, prezentarea ar fi foarte slabă față de realitate. …

Subiectul răscumpărării va ocupa mintea celor răscumpărați și va fi pe buzele lor de-a lungul veacurilor veșnice. Reflectarea slavei lui Dum­nezeu va străluci veșnic de pe fața Mântuitorului. – Lift Him Up, p. 76

Hristos S-a umilit pe Sine ca să poată sta în fruntea omenirii, să dea piept cu ispitele și să sufere încercările prin care trebuie să treacă oamenii. El trebuia să știe ce au de întâmpinat oamenii din partea dușmanului ca să poată veni în ajutorul celor care sunt ispitiți. …

Noi avem un caracter de apărat, și acesta este caracterul lui Hristos. … Să ne ajute Domnul să murim față de eu și să fim născuți din nou, pentru ca Hristos să poată trăi în noi, aducându-ne acel principiu viu, activ, o putere care ne va păstra sfinți. – My Life Today, p. 335

Sufletele noastre trebuie să fie înconjurate de atmosfera cerului. Oamenii, bărbați și femei, trebuie să vegheze asupra lor înșiși, să fie permanent în gardă, pentru ca niciun cuvânt și nicio faptă bună a lor să nu poată fi interpretate greșit. Acela care mărturisește că este urmaș al lui Hristos trebuie să vegheze asupra sa, păstrându-se curat și nobil în cuget, cuvânt și faptă. Influența lui asupra altora trebuie să fie înălțătoare, iar viața lui să reflecte razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii.

Este nevoie de mai mult timp petrecut în rugăciune tainică, în strânsă comuniune cu Dumnezeu. Numai așa pot fi câștigate biruințele. Vigilența continuă este prețul siguranței. – Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, pp. 257–258

6. Ce rol a avut suferința în viața lui Isus?

Evrei 2:10,17,18

Evrei 5:8,9 

Apostolul ne spune că Isus a fost făcut desăvârșit prin suferință. Gândul acesta este surprinzător. Pavel afirmă că Isus este „strălucirea Slavei Sale și întipărirea naturii Lui” (Evrei 1:3, NTR) și că este fără păcat, fără pată, fără prihană și sfânt (Evrei 4:15; 7:26-28; 9:14; 10:5-10). Isus nu a trebuit să biruiască niciun fel de imperfecțiune morală. El a fost desăvârșit din punct de vedere moral, etic. Dar în Evrei ni se spune că Isus a trecut printr-un proces de „desăvârșire” care L-a înzestrat cu mijloacele necesare ca să fie Mântuitorul nostru.

1. Isus a fost făcut „desăvârșit” prin suferință ca să devină Căpetenia mântuirii noastre (Evrei 2:10). El a trebuit să moară pe cruce ca jertfă pentru ca Tatăl să dispună de mijloacele legale pentru a ne mântui. Isus a fost jertfa desăvârșită, singura jertfă perfectă. În calitate de Dumnezeu, Isus putea să ne judece, dar, datorită sacrificiului Său, El ne poate și mântui.

2. Isus a învățat ascultarea prin suferință (Evrei 5:8). Ascultarea a fost necesară din două motive. În primul rând, ea a făcut ca jertfa Lui să fie acceptată (Evrei 9:14; 10:5-10). În al doilea rând, suferințele Sale I-au permis să devină modelul nostru (Evrei 5:9). Isus „a învățat” să se supună pentru că nu a mai experimentat acest lucru niciodată înainte. În calitate de Dumnezeu, cui trebuia El să Se supună? Ca Fiu veșnic al lui Dumnezeu și una cu Dumnezeu, I se dădea ascultare pentru că era conducătorul universului. Prin urmare, Isus nu a progresat de la neascultare la ascultare, ci de la suveranitate și conducere la supunere și ascultare. Fiul cel înălțat al lui Dumnezeu a devenit Fiul omului, cel supus.

3. Faptul că Isus a îndurat ispita și a ieșit biruitor I-a dat posibilitatea să fie un Mare-Preot milos și vrednic de încredere (Evrei 2:17,18). Suferințele nu L-au făcut pe Isus mai milos. Dimpotrivă, datorită milei Sale a murit de bunăvoie pe cruce pentru a ne salva, ca să începem cu începutul (Evrei 10:5-10; compară cu Romani 5:7,8). Totuși, realitatea dragostei frățești a lui Isus a fost realmente manifestată și descoperită.

Dacă Isus cel fără păcat a suferit, cu siguranță și noi, păcătoșii, vom suferi. Cum putem învăța să suportăm tragediile vieții și, în același timp, să primim speranță și asigurare din partea Domnului, care ne-a arătat dragostea Lui prin nenumărate manifestări pline de putere?

Comentariu Ellen G. White

Fiul lui Dumnezeu a venit de bunăvoie să realizeze lucrarea de ispășire. … Doar Hristos era liber de orice obligație a legii și putea să ia asupra Sa răscumpărarea neamului omenesc păcătos. El avea puterea să-Și dea viața și să Și-o ia din nou. …

Totuși, această Ființă slăvită l-a iubit pe sărmanul păcătos și a luat chip de rob ca să sufere și să moară în locul omului. Isus ar fi putut să rămână la dreapta Tatălui Său, să poarte coroana și hainele Sale regale. Dar El a ales să schimbe toate bogățiile, onoarea și slava cerului pentru sărăcia omenirii și poziția Sa, de înaltă comandă, pentru groaza din Ghetsimani și pentru umilința și agonia de pe Golgota. A devenit un om al durerii și obișnuit cu suferința pentru ca, prin botezul suferinței și al sângelui, cu care a fost botezat, să poată curăți și răscumpăra o lume vinovată. „Iată că vin”, a fost consimțământul bucuros, „să fac voia Ta, Dumnezeul Meu” [text biblic tradus din versiunea folosită de autoare – n. tr.] – Mărturii, vol. 9, pp. 120–121

... Căutați-L pe Isus cu toată smerenia și cu toată blândețea! Nu încercați să atrageți atenția oamenilor asupra voastră. Faceți în așa fel încât ei să piardă din vedere instrumentul omenesc și să-L înalțe pe Isus. Vorbiți despre Isus, lăsați ca eul să se piardă în Isus! Există prea multă zarvă și prea multă agitație în legătură cu religia noastră, în timp ce Calvarul și crucea sunt uitate.

Noi suntem în cel mai mare pericol atunci când primim laude unul de la altul, când intrăm într-o alianță ca să ne înălțăm reciproc. Principala grijă a fariseilor era să-și asigure lauda oamenilor, dar Hristos le-a spus că aceea avea să le fie singura răsplată. Să ne angajăm în lucrarea care ne-a fost repartizată și să o facem pentru Hristos; dacă suferim lipsuri și greutăți, să o facem de dragul lui Hristos. Divinul nostru Domn a fost făcut desăvârșit prin suferință. O, când vom vedea oameni care să lucreze cum a lucrat El? – Ibidem, vol. 5, p. 133

Cum am putea să ne îndoim vreodată și să fim în nesiguranță, cum am putea să ne simțim orfani? Isus a luat asupra Sa natura omenească, tocmai pentru a veni în ajutorul acelora care au călcat Legea. El S-a făcut asemenea nouă, ca să putem avea pacea și siguranța veșnică. Avem în ceruri un Apărător și oricine Îl primește ca Mântuitor personal nu este lăsat orfan, ca să își poarte singur povara păcatelor sale.

„Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu.” „Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori – moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El.” „Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3:2; Romani 8:17).

Cel dintâi pas pe care-l facem pentru a ne apropia de Dumnezeu este acela de a cunoaște și crede iubirea pe care El o are față de noi (1 Ioan 4:16), deoarece suntem conduși să venim la El, atrași de iubirea Sa. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 104–105

Evrei 2:13 conține cuvintele lui Isus pe care I le adresează Tatălui în legătură cu frații Săi: „Iată-Mă, Eu și copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu!” Patrick Gray sugerează că Isus este descris aici ca fiind protectorul fraților Săi. Sistemul roman de tutela impuberum (tutela copiilor) stabilea că, la moartea tatălui copiilor, „un tutore, adesea un frate mai mare, prelua responsabilitatea de a avea grijă de copiii minori și de moștenirea lor până ce aceștia ajungeau la vârsta maturității, accentuând astfel datoria firească a fratelui mai mare de a avea grijă de frații mai mici.” – Godly Fear: The Epistle to the Hebrews and Greco-Roman Critiques of Superstition p. 126. Acest lucru explică de ce cartea Evrei se referă la noi ca fiind atât frații lui Isus, cât și copiii Lui. Ca Frate al nostru mai mare, Isus este tutorele și apărătorul nostru.

„În viaţa şi învăţăturile Sale, Hristos a dat o pildă desăvârşită de slujire neegoistă, care îşi are originea în Dumnezeu. Cel Preaînalt nu trăieşte pentru Sine. Prin faptul că a creat lumea şi că menţine toate lucrurile, El slujeşte fără încetare altora. «El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi» (Matei 5:45). Dumnezeu a încredințat Fiului Său acest ideal al slujirii. Lui Isus I s-a dat să stea în fruntea omenirii, pentru ca, prin pilda Sa, să-i înveţe pe alţii ce înseamnă să slujească.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 649.

Studiu la rând:

Apocalipsa 18

Apocalipsa 19

Apocalipsa 20

Apocalipsa 21

Apocalipsa 22

Geneza 1

Geneza 2

Evanghelizare, subcapitolul „Lucrarea pentru catolici”

1. Cine au fost aruncați de vii în iazul de foc?

2. Asupra cui a doua moarte nu are nicio putere?

3. Cine ocupă primele trei poziții în lista celor nemântuiți din Apocalipsa 21?

4. Cum a numit Dumnezeu lumina ?

5. Care este calea cea mai bună pentru a demasca ideile false?

Comentariu Ellen G. White

Pentru studiu suplimentar

Calea către Hristos, cap. „Consacrarea”.

Texte-cheie: Leviticul 25:-25-27; Evrei 2:14-16; 11:24-26; 1 Corinteni 15:50; Evrei 5:8,9; 12:1-4.

I. Privire generală

Temele studiului

Comparația dintre Evrei 1 și Evrei 2 prezintă un tablou al contrastelor. În Evrei 1, Isus este mai presus de îngeri (Evrei 1:6), pe când în Evrei 2, El este mai prejos decât îngerii, cel puțin pentru o vreme (Evrei 2:9). În Evrei 1, Hristos Se află aproape de Dumnezeu, la dreapta Lui (Evrei 1:13); în Evrei 2, El este aproape de noi și nu-I este rușine cu noi, frații Lui (Evrei 2:11). Punând în contrast natura Domnului Isus înainte de întrupare cu natura umană, cartea Evrei ne spune că Hristos S-a făcut părtaș sângelui și cărnii ca să fie ca noi (Evrei 2:14). Și Hristos a murit așa cum noi, oamenii, murim (Evrei 2:14). Dar marea diferență dintre moartea noastră și a Lui este că moartea Lui a realizat ceea ce moartea noastră nu ar fi putut realiza niciodată. Moartea Sa ne-a eliberat pe noi „care, prin frica morții, [eram] supuși robiei toată viața [noastră]” (Evrei 2:15). Hristos este asemenea nouă, și totuși diferit de noi. El a fost pe deplin om, dar fără păcat (Evrei 4:15). Asemenea lui Moise care a ales rușinea în locul gloriei (Evrei 11:25), Isus a disprețuit rușinea de a deveni om și de a muri pe cruce. El a devenit ca noi pentru ca noi să putem deveni ca El. Pentru ca noi să fim ca El, trebuie ca Lui să nu-i fie niciodată rușine de noi (Evrei 2:11), chiar și în cazul în care L-am da „să fie batjocorit” (Evrei 6:6). Oamenii trec prin încercări și teste care aduc cu sine răbdarea și, în cele din urmă, maturizarea caracterului. Pavel Îl descrie pe Isus într-o manieră asemănătoare. El „a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” și „a fost făcut desăvârșit” (Evrei 5:8,9). Cum a învățat Isus să asculte? A fost El, la un moment dat, neascultător? Acest lucru ar contrazice ceea ce spune Evrei 4:15, și anume că Isus a fost încercat în toate lucrurile așa cum suntem și noi, și totuși a rămas fără păcat.

II. Comentariu

„A fost făcut desăvârșit”

Evrei 5:7-9 prezintă mai multe dificultăți. Pasajul spune: „El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte și fiind ascultat din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Și, după ce a fost făcut desăvârșit, S-a făcut pentru toți cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veșnice” (Evrei 5:7-9).

Sunt cel puțin trei întrebări pe care acest pasaj le ridică și care merită niște răspunsuri. În primul rând, Pavel ne spune că Hristos a înălțat rugăciuni către Dumnezeu, care putea să-L izbăvească de la moarte, și a fost ascultat. Ce înseamnă că Isus a fost ascultat și salvat de la moarte? În al doilea rând, Isus a învățat să asculte. Cum a învățat El să asculte? Oare pentru că, la un moment dat, a fost un Fiu neascultător? În al treilea rând, Isus a fost făcut desăvârșit. Nu a fost El dintotdeauna desăvârșit, fără păcat? Vom aborda fiecare dintre aceste întrebări pe rând.

A fost Isus ascultat și salvat de la moarte? Evrei 5:7 începe astfel: „El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești...”, aceasta fiind o trimitere clară la existența umană a lui Isus. Evangheliile ne spun că, atunci când a trecut prin experiențele de dinainte și de după Ghetsimani, Isus a fost tulburat. În Matei 26:38, El a zis: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte.” În Marcu 14:33,34 și în Ioan 12:27, Isus spune: „Acum, sufletul Meu este tulburat.” Dar în niciuna dintre aceste relatări nu este menționat că El S-a rugat „cu strigăte mari și cu lacrimi” (Evrei 5:7). Detaliul acesta din cartea Evrei aduce o contribuție la relatarea despre ce s-a întâmplat în Ghetsimani. Rugăciunile și cererile lui Isus au fost adresate „către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte” (Evrei 5:7). Dar acestea nu au fost înălțate pentru ca El să poată fi salvat de la moarte cu orice preț. Atunci, în ce fel L-a ascultat Dumnezeu pe Isus? Isus nu S-a rugat ca să fie izbăvit de moarte, ci ca voia lui Dumnezeu să se facă (Matei 26:39). Tatăl nu L-a cruțat pe Isus de la răstignire, ci, înviindu-L, L-a eliberat de puterea morții pe care răstignirea o pricinuia. Astfel, rugăciunile lui Isus au fost ascultate și El fost readus la viață, fiindcă voia lui Dumnezeu s-a împlinit. Pavel ne mai spune și de ce rugăciunea lui Isus a fost auzită, și anume „din pricina evlaviei Lui” (Evrei 5:7). Deoarece Isus a manifestat un respect deosebit față de voia lui Dumnezeu și a ascultat de ea, rugăciunea Lui a fost ascultată și El a fost înviat.

Cum a învățat Isus să asculte? Întrebarea oare presupune că El ar fi fost neascultător? Această posibilitate este clar respinsă de textul din Evrei 4:15, care susține că Isus a fost ascultător de-a lungul întregii Sale vieți. Domnul Hristos a învățat să asculte prin supunere (Evrei 5:7) și prin suferință (Evrei 5:8). În versetul 8, textul grecesc utilizează un joc de cuvinte, emathen/epathen, a învățat/a suferit, similar cumva cu zicala românească „nu pierzi, nu câștigi”. Dintr-o anumită perspectivă, Isus a învățat să asculte prin faptul că S-a supus în totalitate voinței lui Dumnezeu în Ghetsimani. Cu toate acestea, pentru că a fost și om, nu doar Dumnezeu, El a trebuit să învețe supunerea în rolul Său de Mântuitor. În calitate de Dumnezeu, Isus a fost sfânt și nu putea fi ispitit să facă rău (Iacov 1:13), dar ca om El a trebuit să învețe ascultarea și supunerea față de voia lui Dumnezeu, la fel cum noi, oamenii, trebuie să le învățăm. În calitate de Dumnezeu, Isus nu a trebuit niciodată să învețe să Se supună, dar în Ghetsimani El a trebuit să învingă îmbrăcat în limitările naturii umane. El a tremurat în fața perspectivei de a fi pentru totdeauna despărțit de Tatăl Său: „Dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta!” (Matei 26:39); totuși, S-a supus voinței lui Dumnezeu. Astfel, Isus a învățat să asculte și să se supună. Pavel afirmă în Filipeni 2:8: „S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.”

Prin comparație, aflăm că o caracteristică a generației de oameni care au ieșit din Egipt a fost că s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și L-au ispitit (Evrei 3:8), că și-au împietrit inimile (Evrei 3:8) și că nu au avut o înțelegere a căilor lui Dumnezeu (Evrei 3:10). Cartea Evrei sintetizează aceste trăsături ca fiind lipsă de credincioșie, păcat (Evrei 3:12,13,17,19) și neascultare (Evrei 3:18). Răzvrătirea, neascultarea, păcatul și lipsa credinței merg mână-n mână. Prin contrast, autorul Epistolei către evrei folosește o serie de termeni diferiți în dreptul lui Hristos. El a fost „fără păcat” (Evrei 4:15) și credincios (Evrei 2:17; 3:2,6), în ciuda faptului că a fost ispitit așa cum suntem noi, ceea ce Îl îndreptățește să ne ajute atunci când suntem ispitiți (Evrei 2:18). Trebuie să înțelegem ascultarea lui Hristos din Evrei 5:8 în lumina acestor trăsături opuse, de care au dat dovadă cei care au ieșit din Egipt (Evrei 3:8-11,15-19). Astfel, ne va fi ușor să identificăm ascultarea lui Isus ca un mijloc de a învăța, fiind parte integrantă a credinței și a încrederii noastre în Dumnezeu (compară Romani 1:5; 16:26). După cum Domnul Isus a învățat să asculte din postura de om, supunându-Se și încrezându-Se în voia lui Dumnezeu ca fiind mai presus de voința Sa, tot astfel trebuie să facem și noi (Apocalipsa 14:12).

Și acum ajungem la întrebarea finală: De ce Evrei 5:9 afirmă că Hristos „a fost făcut desăvârșit”? La urma urmei, nu era El deja desăvârșit? Versetul precedent ne oferă contextul pentru a răspunde la întrebarea noastră: „Măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5:8). Astfel, Pavel conchide: „Și, după ce a fost făcut desăvârșit, S-a făcut pentru toți cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veșnice” (Evrei 5:9). Deci, desăvârșirea lui Isus a fost rezultatul ascultării pe care El a învățat-o prin suferință și care L-a ajutat să devină Marele nostru Preot ceresc.

În concluzie, putem spune că rugăciunea lui Isus către Cel care putea să-L salveze de la moarte a fost ascultată, pentru că El S-a rugat ca voia lui Dumnezeu să fie împlinită. Drept urmare, în cele din urmă El a fost readus la viață. El a învățat să asculte supunându-Se și încrezându-Se în voia lui Dumnezeu. În final, Domnul Hristos a fost făcut Marele nostru Preot desăvârșit prin faptul că a ascultat de Dumnezeu, ca să poată deveni „urzitorul unei mântuiri veșnice”, „pentru toți cei ce-L ascultă”, adică pentru noi (Evrei 5:9).

De meditat:

1. Dacă Domnul Hristos a trebuit să asculte și a învățat ascultarea în expe­riența Sa ca om, cât de importantă este aceasta pentru noi?

2. Cum aș putea umbla prin Grădina Edenului pe Noul Pământ dacă nu am cunoscut niciodată experiența umblării prin Grădina Ghetsimani, adică experiența împlinirii voinței lui Dumnezeu aici și acum? De ce aceste două experiențe sunt inseparabile?

3. De ce crezi că noi, oamenii, avem un fel de „reacție alergică” la ascultarea față de aproape orice autoritate? Care crezi că este „leacul” împotriva unei asemenea reacții negative la supunerea față de autoritatea divină?

4. De ce ar exista în inima omului o tensiune între iubirea de Dumnezeu și ascultarea de El? Cum ne-ar putea ajuta textul din Ioan 14:15 să rezolvăm această problemă?

Hristos asemenea nouă, și totuși diferit de noi

După cum am văzut, Isus este portretizat ca fiind mult mai presus de îngeri. De fapt, El este descris ca fiind întipărirea Ființei lui Dumnezeu (Evrei 1:3). Prin urmare, El este vrednic de închinare (Evrei 1:6), potrivit primului capitol din Evrei. Ulterior, în al doilea capitol, El este prezentat ca fiind făcut mai prejos de îngeri pentru puțină vreme. Isus nu doar că S-a făcut cu puțin mai prejos decât îngerii, ci, prin faptul că S-a făcut părtaș „sângelui și cărnii” și suferinței pe care această experiență a adus-o cu sine, El a împărtășit în totalitate destinul fraților Săi de pe pământ (Evrei 2:14). Isus a fost făcut „mai prejos decât îngerii” nu doar pentru că S-a întrupat, ci și pentru că a suferit moartea (Evrei 2:9). Ca Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu, El a pășit în sfera umană până acolo că a acceptat natura muritoare a omului, în contrast cu îngerii care nu se confruntă cu moartea.

Ceea ce Hristos a realizat I-a permis să devină „un Mare-Preot milos și vrednic de încredere, ca să facă ispășire pentru păcatele norodului” (Evrei 2:17).

De meditat:

La momentul scrierii acestui comentariu, oamenilor din întreaga lume le este frică să nu se infecteze cu coronavirusul și să moară din cauza lui. Cum ne ajută faptul că Isus a luat natura noastră umană, devenind părtaș sângelui și cărnii, și că a împărtășit soarta noastră atunci când ne confruntăm cu asemenea amenințări sumbre și cu boli fatale?

III. Aplicație

Să analizăm următoarea afirmație a lui Ellen G. White despre natura umană a Domnului Hristos: „Mulţi spun că ar fi fost cu neputinţă ca Hristos să fie biruit de ispită. În cazul acesta, nu putea să fie aşezat în locul lui Adam şi n-ar fi putut să câştige biruinţa pierdută de Adam. Dacă noi am avea de dus o luptă mai grea decât a avut de dus Hristos, El n-ar mai fi în stare să ne ajute. Dar Mântuitorul nostru a luat corpul omenesc cu toate slăbiciunile lui. El a luat natura omului cu posibilitatea căderii în ispită. Tot ce avem noi de suportat a fost suportat şi de El.” – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 117.

De meditat:

Ce speranță și ce mângâiere derivă din cunoașterea faptului că Isus a suportat tot ceea ce noi suntem chemați să suportăm?