Stăruiți în dragostea frățească

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Stăruiți în dragostea ____” (Evrei 13:1).

Evrei 13 prezintă sfatul final al apostolului: „Stăruiți în dragostea frățească” (vers. 1). Pe parcursul epistolei, el a declarat că noi facem parte din casa Împăratului – Mare-Preot Isus. Altfel spus, noi suntem frații și surorile Sale. Autorul nu se gândește la cei cărora le scrie ca la un grup de oameni care se ocupă de mântuirea lor în cadrul unei relații individuale cu Isus, ci ca la o familie sau ca la o casă în care toți sunt mântuiți împreună. Pavel a descris lucrarea pe care o face Isus pentru noi ca fiind „dragostea frățească”: „Lui nu-I este rușine să-i numească frați” (Evrei 2:11). Așadar, cei credincioși ar trebui să facă unul pentru altul ceea ce Isus a făcut pentru ei.

În Epistola către evrei, dragostea frățească înseamnă ca frații să se îndemne „unii pe alții” ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu (Evrei 3:13; 10:24,25; 12:15-17). În capitolul 13, acest fel de dragoste include numeroase fapte: primirea de oaspeți (vers. 2), vizitarea și susținerea celor închiși și a celor chinuiți (vers. 3), respectarea legământului de căsătorie (vers. 4), evitarea lăcomiei (vers. 5,6), aducerea-aminte și ascultarea de liderii bisericii (vers. 7-17) și rugăciunile înălțate pentru autorul însuși (vers. 18, 19).

 

Comentariu Ellen G. White

Domnul Hristos trebuia să Se identifice cu interesele și nevoile omenirii. El, care era una cu Dumnezeu, S-a legat de fiii oamenilor cu legături care nu aveau să fie rupte niciodată. Domnului Hristos „nu-I este rușine să-i numească frați” (Evrei 2:11). El este Jertfa noastră, Apărătorul nostru, Fratele nostru, purtând chipul nostru omenesc înaintea tronului Tatălui; pentru veșnicie El este una cu neamul omenesc pe care l-a răscumpărat El, Fiul omului. Și toate acestea pentru ca păcătosul să poată fi ridicat din ruina și degradarea păcatului, ca să poată reflecta iubirea lui Dumnezeu și să se împărtășească de bucuria sfințirii. …

O astfel de iubire este fără egal. Să fim numiți copii ai Împăratului ceresc! Prețioasă făgăduință! Tema celei mai profunde meditații! Iubirea fără seamăn a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are asupra sufletului o putere care îi subjugă și aduce rațiunea în supunere față de voința lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin în lumina crucii de pe Golgota, cu atât vom vedea mai mult mila, gingășia și iertarea împletite cu nepărtinirea și dreptatea și cu atât mai mult și mai clar vom discerne nenumăratele dovezi ale iubirii infinite și ale milei pline de gingășie care întrec cu mult dragostea și dorul unei mame pentru copilul ei neascultător. – Calea către Hristos, pp. 14–15

Noi Îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, pretindem că suntem copii ai aceleiași familii, dar, atunci când suntem tentați să micșorăm respectul și influența altcuiva pentru a ne înălța pe noi înșine, îi facem pe plac vrăjmașului și Îl întristăm pe Cel pe care susținem că Îl urmăm. Afecțiunea și mila pe care le-a manifestat Isus în prețioasa Lui viață trebuie să fie un exemplu pentru noi în ce privește modul în care ar trebui să-i tratăm pe semenii noștri și, în special, pe cei care ne sunt frați în Hristos.

Dumnezeu ne face mereu bine, dar noi suntem prea indiferenți față de bunăvoința și față de ajutorul Său. Suntem iubiți cu o duioșie infinită, și totuși mulți dintre noi au prea puțină dragoste față de semeni. Suntem prea aspri cu cei pe care îi considerăm greșiți și suntem foarte sensibili la cea mai mică acuzație sau îndoială exprimate cu privire la purtarea noastră.

... Noi suntem în fiecare zi beneficiarii binecuvântărilor Cerului și ar trebui ca, din inimile noastre, să izvorască o recunoștință plină de iubire față de Dumnezeu, care să ne determine să simțim cu semenii noștri și să facem din interesele lor preocuparea noastră. Atunci când ne gândim și medităm la bunătatea lui Dumnezeu față de noi, ne închidem căile sufletului pentru sugestiile lui Satana. – Mărturii, vol. 4, p. 222

Unirea dintre Hristos și poporul Său trebuie să fie vie, reală și unică, asemănându-se cu unirea care există între Tatăl și Fiul. Această unire este rodul locuirii lăuntrice a Duhului Sfânt. Toți adevărații copii ai lui Dumnezeu vor face cunoscută lumii unirea lor cu Hristos și cu frații lor. Aceia în ale căror inimi locuiește Hristos vor aduce roade ale iubirii frățești. Ei își vor da seama că sunt datori, ca membri ai familiei lui Dumnezeu, să cultive, să nutrească și să perpetueze iubirea și comuniunea creștină, în spirit, în cuvinte și în acțiune. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 293 (13 oct.)

1. Ce rol a jucat ospitalitatea în biserica primară?

Evrei 13:1,2; Romani 12:13 

1 Timotei 3:2; Tit 1:8; 1 Petru 4:9 

Creștinismul a fost o mișcare de oameni străini și călători care adesea au depins de ospitalitatea celorlalți, atât a creștinilor, cât și a necreștinilor. Probabil că îndemnul de „a nu uita” să manifestăm ospitalitate nu se referă doar la a nu ne veni în gând să poftim pe cineva în casă, ci și la neglijarea voită a celor fără adăpost.

Pavel nu are în vedere ospitalitatea manifestată doar față de frații de credință. El le reamintește cititorilor epistolei sale că, atunci când au fost ospitalieri cu străinii, unii au găzduit, fără să știe, pe îngeri (Evrei 13:2). Probabil se gândea la vizita pe care cei trei bărbați le-au făcut-o lui Avraam și Sarei (Geneza 18:2-15). Ospitalitatea presupune să împărțim ceea ce avem cu o altă persoană și să suferim cu alții, așa cum a făcut și Isus pentru noi (Evrei 2:10-18).

Dragostea frățească față de cei întemnițați nu însemna doar să-i amintească în rugăciunile lor, ci și să le aducă alinare oferindu-le sprijin material și emoțional. Exista riscul ca aceștia să fie neglijați în mod voit. Cei care le ofereau sprijin material și emoțional oamenilor condamnați de societate se identificau cu ei. Într-un anumit sens, ei se făceau „părtași” cu ei și deveneau vulnerabili în fața abuzului social (Evrei 10:32-34).

Limbajul și imaginile pe care Pavel le folosește în îndemnul său sunt pentru a-i încuraja pe cititori să-i sprijine pe cei aflați în închisoare. În primul rând, autorul le reamintește cititorilor de sprijinul pe care ei li l-au oferit în trecut fraților lor întemnițați. Ei s-au făcut tovarăși sau „părtași” cu aceia care fuseseră „puși ca priveliște în mijlocul ocărilor și necazurilor” (Evrei 10:33). În al doilea rând, limbajul „suferinței” evocă exemplul lui Moise, care a ales mai degrabă „să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evrei 11:25). În final, Pavel evidențiază idealul dragostei frățești. El le reamintește cititorilor că „și [ei sunt] în trup” (Evrei 13:3). Și ei sunt părtași aceleiași condiții umane și ar trebui să-i trateze pe semeni așa cum și-ar dori să fie tratați ei înșiși dacă s-ar afla în aceleași circumstanțe, și anume în închisoare. Oamenii ar trebui deci să le ofere deținuților sprijin material și emoțional, dovedindu-le că nu i-au abandonat.

Ce altceva mai putem face pentru cei ce sunt închiși, fie că sunt membri ai bisericii sau nu?

 

Comentariu Ellen G. White

Dumnezeu i-a acordat o mare onoare lui Avraam. Îngerii cerului au umblat și au vorbit cu el așa cum vorbesc prietenii unul cu altul. Când pedepsele cerului erau gata să se abată asupra Sodomei, acest lucru n-a fost ascuns de el și Avraam a devenit mijlocitor la Dumnezeu pentru cei păcătoși. Întâlnirea sa cu îngerii ne prezintă, de asemenea, un frumos exemplu de ospitalitate.

În dogoarea căldurii de la miezul zilei de vară, patriarhul stătea la ușa cortului său, privind la peisajul liniștit din fața lui, când a văzut în depărtare trei călători apropiindu-se. … El s-a grăbit să-i ajungă și, cu o deosebită amabilitate, i-a rugat să-l onoreze rămânând puțin la el pentru a se răcori și înviora. Cu mâinile sale a adus apă ca ei să se poată spăla de praful care se așezase pe picioarele lor în timpul călătoriei. El însuși a ales hrana pe care să le-o servească și, în timp ce aceștia se odihneau la umbra răcoritoare, li s-a pregătit masa, și el a rămas în picioare, plin de respect, lângă ei, în timp ce se ospătau din cele date de el. Dumnezeu a privit acest act de generozitate ca fiind de o importanță suficient de mare pentru a fi consemnat în Cuvântul Său și, cu mii de ani mai târziu, apostolul inspirat s-a referit la el spunând: „Să nu dați uitării primirea de oaspeți, căci unii, prin ea, au găzduit fără să știe, pe îngeri” (Evrei 13:2). – Patriarhi și profeți, p. 138

Sunt mulți cei pentru care am putea face în așa fel încât căminele noastre să fie o binecuvântare. Momentele noastre de destindere socială nu ar trebui să fie dominate de uzanțe și convenții, ci de Duhul lui Hristos și de învățătura din Cuvântul Său. Israeliții îi includeau în toate sărbătorile lor pe cei săraci, pe străin și pe levit, care era atât ajutor pentru preot în Sanctuar, cât și învățător și misionar religios. Aceștia erau priviți de către popor ca oaspeți cărora li se oferea ospitalitatea în toate ocaziile de bucurie socială și religioasă și care erau îngrijiți cu iubire în caz de boală sau de nevoie. Asemenea persoane ar trebui să fie binevenite în căminele noastre. Cât de mult ar însemna o asemenea ospitalitate pentru infirmiera misionară sau pentru învățător, pentru mama muncitoare împovărată de griji sau pentru cei slabi și în vârstă, deseori lipsiți de cămin și luptându-se cu sărăcia și cu multe descurajări! – Divina vindecare, pp. 352–353

Să nu considerați că este mai prejos de demnitatea voastră să le slujiți oamenilor aflați în suferință. Nu priviți cu indiferență și cu dispreț la cei care și-au lăsat templul sufletului în ruină. Aceștia sunt obiectul compasiunii divine. Acela care i-a creat pe toți se îngrijește de toți. Nici chiar cei care au căzut pe treapta cea mai de jos nu au ajuns în afara dragostei și a milei Sale. Dacă suntem cu adevărat ucenicii Săi, trebuie să manifestăm același spirit. Dragostea care este inspirată de iubirea noastră pentru Isus va vedea în fiecare suflet, bogat sau sărac, o valoare care nu poate fi măsurată de aprecierea omenească. Lăsați ca în viața voastră să se vadă o dragoste care este mai înaltă decât pot să exprime cuvintele.

Adeseori, inimile oamenilor se vor împietri în fața mustrării, dar nu se vor putea împotrivi iubirii arătate față de ei în Hristos. … Mesajul vostru să fie: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” – Mărturii, vol. 6, p. 279

2. Care sunt cele două rele despre care se vorbește în pasajele următoare?

Evrei 13:4,5 

Luca 16:10-18 

1 Corinteni 5:1 

Efeseni 5:3-5 

Coloseni 3:5 

Pavel îi avertizează pe cititori împotriva imoralității sexuale și împotriva lăcomiei deoarece acestea constituie două amenințări grave la adresa dragostei frățești. De fapt, autorii Noului Testament și moraliștii antici au observat o legătură între ele. Apelul lui Pavel ca oamenii să respecte instituția căsătoriei presupunea evitarea oricăror lucruri care i-ar fi diminuat valoarea. Aceasta includea și abținerea de la încălcarea jurământului de căsătorie și de la divorțuri neîntemeiate (compară cu Matei 19:9). Îndemnul de a păstra patul căsătoriei „nespurcat” se referă la profanarea căsniciei prin relații sexuale în afara ei. În Noul Testament, expresia „curvari” face referire la orice formă de imoralitate sexuală (1 Corinteni 5:9-11; 6:9,10; Efeseni 5:5; 1 Timotei 1:9,10; Apocalipsa 21:8; 22:15). În plus, societatea greco-romană era laxă în privința eticii sexuale. Era ceva obișnuit ca oamenii să aibă un dublu standard. Aceasta le dădea bărbaților permisiunea de a avea relații sexuale ilicite atât timp cât erau discreți. Totuși, Pavel avertizează că Dumnezeu îi va judeca pe cei care comit adulter. Credincioșii nu ar trebui să permită convențiilor sociale să stabilească standardele lor etice.

„Iubirea de bani” a fost una dintre principalele categorii de vicii din lumea greco-romană. De fapt, într-o altă epistolă, Pavel s-a referit la „iubirea de bani” ca fiind rădăcina tuturor relelor (1 Timotei 6:10). Apărarea în fața acestui viciu este o atitudine pe care Pavel o încurajează în multe epistole. În primul rând, oamenii trebuie să fie mulțumiți cu ce au (Evrei 13:5; vezi și 2 Corinteni 9:8; Filipeni 4:11,12). Mai mult, creștinii ar trebui să creadă și să accepte făgăduința lui Dumnezeu care spune: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (Evrei 13:5). Prin urmare, suntem invitați să răspundem făgăduinței lui Dumnezeu cu cuvintele din Psalmii 118:6: „Domnul este de partea mea, nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă niște oameni?” Referirea la Psalmul 118 (din Evrei 13:6) se potrivește deoarece psalmistul își exprimă aici încrederea în Dumnezeu, în ciuda suferinței pricinuite de cei necredincioși.

Cum subminează societatea contemporană curăția morală și cum hrănește iubirea de bani?

 

Comentariu Ellen G. White

Dar, cu toate că a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, prin lipsa lui de cumpătare, omul a încălcat principiile și legile date de Dumnezeu pentru bunăstarea lui fizică. Necumpătarea de orice fel amorțește organele de simț și slăbește atât de mult puterile creierului, încât lucrurile veșnice nu mai sunt apreciate, ci sunt așezate la același nivel cu cele obișnuite. Puterile mai înalte ale minții, destinate unor scopuri nobile, sunt aduse în robia pasiunilor josnice. Dacă obiceiurile noastre fizice nu sunt corecte, puterile noastre mintale și morale nu vor fi puternice, deoarece există o strânsă legătură între latura fizică și cea morală. Apostolul Petru a înțeles lucrul acesta și și-a înălțat glasul pentru a-i avertiza pe frații lui: „Preaiubiților, vă sfătuiesc, ca pe niște străini și călători, să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul.”

În lumea care se declară a fi creștină există prea puțină tărie morală. Au fost îngăduite obiceiuri greșite, iar legile fizice și morale au fost nesocotite, până când standardul general al virtuții și al evlaviei a ajuns extrem de coborât. Obiceiurile care coboară standardul sănătății fizice slăbesc puterea intelectuală și pe cea morală. Îngăduirea poftelor și a pasiunilor nefirești exercită o influență care ajunge să pună stăpânire pe sistemul nervos. Instinctele animalice sunt întărite, în timp ce simțul moral este slăbit. Unui om necumpătat îi este imposibil să fie creștin, deoarece puterile lui mai înalte sunt aduse în robia patimilor josnice. – Mărturii, vol. 3, pp. 50–51

Aceia care dețin talanții resurselor Domnului au o mare responsabilitate. Ei nu trebuie să cheltuiască banii numai pentru satisfacerea dorințelor egoiste, întrucât vistieria Domnului este lipsită de tot ce este cheltuit în acest fel. Prin bunătatea neîntrecută a lui Dumnezeu, Duhul Sfânt lucrează prin om și îl determină să investească mai mult sau mai puțin în cauza lui Dumnezeu, să-și folosească aceste mijloace materiale pentru slava lui Dumnezeu.

Când vă gândiți să întrebuințați banii Domnului pentru satisfacerea personală și egoistă, amintiți-vă că sunt mulți oameni care trăiesc într-o sărăcie lucie, care nu pot cumpăra nici alimente, nici îmbrăcăminte și acești oameni sunt moștenirea lui Dumnezeu. Noi trebuie să facem bine la toți și mai ales fraților în credință. Dacă sunt agenți ai lui Dumnezeu prin atitudinea lor față de adevăr, cei care au resurse din abundență își vor folosi comorile cu înțelepciune pentru ca niciunul dintre frații de credință să nu sufere de foame sau din lipsă de îmbrăcăminte. – The Upward Look, p. 29

Filozofia cea mai profundă și adevărată a vieții și a credinței este să ajungem să avem o relație cât mai strânsă cu Dumnezeu. …

Țineți-vă strâns de Isus! … Păstrați-vă sufletul în dragostea lui Dumnezeu orice s-ar întâmpla și veți crește ca oameni puternici din punct de vedere spiritual. O recunoaștere continuă a lui Dumnezeu, plină de încredere și de recunoștință, stă la temelia oricărei purtări corecte, a oricărui caracter curat. Nu trebuie să vă pierdeți niciodată încrederea în Dumnezeu! – Letter 22, 19 septembrie 1886

3. Citește Evrei 13:7-17. Care ar trebui să fie relația noastră cu conducătorii bisericii?

Evrei 13:7-17 conține îndemnul de a-i respecta pe liderii bisericii și de a asculta de ei. Pasajul începe cu invitația apostolului ca toți cititorii săi să-și aducă aminte de liderii din trecut, care le-au predicat Cuvântul Domnului, și se încheie cu apelul ca ei să asculte de liderii din prezent (Evrei 13:17). Cel mai probabil, conducătorii din trecut sunt aceia care au predicat prima dată Cuvântul și au pus bazele bisericii. Îndemnul de a-și aduce aminte de ei nu se referă pur și simplu la un exercițiu de memorie și nici la un omagiu exterior în cinstea lor. Pavel lămurește că ei trebuie să-și aducă aminte de conducătorii spirituali ținând cont de roadele purtării acestora și imitându-le credința.

Din perspectiva lui Pavel, dovada cea mai mare că cineva își aduce aminte de o persoană și că o apreciază este atunci când îi imită exemplul. Astfel, Pavel i-a adăugat și pe liderii fondatori ai bisericii pe lista eroilor credinței, cărora credincioșii ar trebui să le acorde o mare atenție. Această listă cuprinde eroii credinței din Evrei 11 și pe Isus, Exemplul desăvârșit, în Evrei 12. Autorul mai remarcă faptul că Isus este „același ieri și azi și în veci” (Evrei 13:8). Isus se află în contrast izbitor cu învățătorii falși, care se schimbă cu timpul și ale căror învățături sunt „de orice fel” și „străine” (Evrei 13:9).

Îndemnul din Evrei 13:7, ca destinatarii epistolei lui să-și aducă aminte de liderii lor, este reafirmat în termeni și mai grăitori la sfârșitul secțiunii. Credincioșii sunt îndemnați să asculte de lideri, fiindcă aceștia veghează asupra sufletelor lor. Conducătorii sunt descriși aici ca niște păstori care se îngrijesc de binele comunității, de turma lor, și care vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu de starea ei spirituală (vezi și 1 Petru 5:1-4; 1 Corinteni 3:10-15). Desigur, acest principiu ar trebui să se aplice astăzi atât la toți liderii bisericii noastre, cât și la toate nivelurile organizației.

De asemenea, contextul mai sugerează și că acești conducători sunt păstori care slujesc sub îndrumarea lui Isus, „marele Păstor al oilor” (Evrei 13:20). Îmbinarea grijii și a credincioșiei din partea liderilor cu ascultarea sau încrederea din partea membrilor va avea ca urmare bucuria. Aceasta poate însemna că liderii vor reuși să poarte de grijă cu „bucurie” comunității credincioșilor sau că vor răspunde de biserica lor înaintea lui Dumnezeu cu bucurie, și nu cu mâhnire.

Ce poți face pentru a întări sau îmbunătăți relația lider-membru în biserica ta?

 

Comentariu Ellen G. White

Cu cât un om ocupă o poziție mai înaltă, cu atât are o răspundere mai mare, cu atât mai mare va fi influența pe care o exercită și cu atât mai mare este nevoia lui de dependență de Dumnezeu. Întotdeauna să-și amintească faptul că, odată cu chemarea la lucru, vine și chemarea de a umbla cu grijă înaintea semenilor lui. El trebuie să stea înaintea lui Dumnezeu în atitudinea unui ucenic. Poziția nu aduce și sfințenia caracterului. Un om este cu adevărat mare atunci când Îl onorează pe Dumnezeu și ascultă de poruncile Lui. …

Cărarea bărbaților care sunt puși să fie conducători nu este ușoară, dar ei trebuie să vadă în orice piedică o chemare la rugăciune. Niciodată nu trebuie să uite să ceară sfat de la Marele Izvor al oricărei înțelepciuni. Întăriți și iluminați de Maestru, ei vor fi făcuți în stare să stea neclintiți împotriva influențelor nesfinte și să facă deosebire între ce este corect și ce este greșit, între bine și rău. Ei vor aproba ce aprobă Dumnezeu și vor lupta cu putere împotriva introducerii principiilor greșite în lucrarea Sa. – Profeți și regi, pp. 30–31

Petru fusese pus din nou în apostolia lui, dar cinstea și puterea pe care le-a primit de la Hristos nu i-au dat supremație asupra fraților lui. Lucrul acesta a fost bine lămurit de Hristos când Petru a întrebat: „Cu acesta ce va fi?” El a zis: „Ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine.” Petru nu a primit cinstea de a fi cap al bisericii. Favoarea pe care Hristos i-o arătase, iertându-i abaterea și încredințându-i hrănirea turmei, și însăși credincioșia lui Petru de a-L urma pe Hristos i-au câștigat încrederea fraților săi. El avea mare influență în biserică. Dar ceea ce Hristos l-a învățat la Marea Galileei a dus cu el în toată viața. – Hristos, Lumina lumii, p. 817

Dumnezeu dorește ca noi să cultivăm mai mult rugăciunea și mai puțin vorbăria. Pragul cerului este inundat de lumina slavei Sale și El va face ca lumina aceasta să strălucească în inima oricui va avea o relație strânsă cu El. … Nu-i criticați pe cei care poartă povara responsabilității. Nu lăsați ca discuțiile voastre din familie să fie otrăvite de critică la adresa lucrătorilor Domnului. Părinții care se lasă în voia acestui spirit de critică nu aduc înaintea copiilor lor ceea ce îi va face înțelepți pentru mântuire. Cuvintele lor tind să clatine credința și încrederea nu doar a copiilor, ci și a celor mai în vârstă. Oricum, în general, se manifestă destul de puțin respect și destul de puțină venerație pentru lucrurile sacre. Satana se va uni plin de avânt cu cei care critică, pentru a încuraja necredința, invidia, gelozia și lipsa de respect. El este tot timpul la lucru pentru a-i umple pe oameni cu spiritul lui, pentru a stinge iubirea care ar trebui cultivată cu sfințenie între frați, pentru a descuraja încrederea, pentru a stârni invidia, bănuielile și certurile. Să nu cumva să fim găsiți printre colaboratorii lui! – Mărturii, vol. 7, pp. 183–184

4. De unde vine harul? Cum sunt întărite inimile noastre? Compară Evrei 13:9 cu Evrei 2:9; 4:16 și 6:19,20

Relația dintre învățăturile false și hrană, care a fost abordată în trecere în Evrei 13:9, nu se referă la distincția dintre animalele curate și cele necurate. De ce?

În primul rând, Pavel nu pare să fie preocupat în epistola lui de distincția dintre animalele curate și cele necurate. Știm din Faptele 15 că biserica primară susținea atât că cei credincioși sunt mântuiți prin har (Faptele 15:7-11), cât și că ei ar trebui să continue să respecte anumite reglementări în privința alimentației (Faptele 15:19,20). Distincția dintre animalele curate și cele necurate și alte reglementări biblice de felul acesta nu sunt în opoziție cu harul. De fapt, Pavel susține că noul legământ a însemnat punerea Legii în inima noastră (Evrei 8:10-12). Totuși, el clarifică foarte bine că jertfa animalelor și mijlocirea preoților în sanctuar a fost înlocuită cu jertfa mai bună și cu mijlocirea preoțească mai bună ale lui Isus (Evrei 8:4,5; 10:1-18).

În al doilea rând, contextul sugerează că Pavel îi critică pe cei cărora le scrie nu pentru că se abțin de la numite mâncăruri, ci pentru că se înfruptă din ele cu speranța că vor câștiga în vreun fel harul sau anumite merite (Evrei 13:9). Probabil el îi avertizează să nu ia parte la ritualurile iudaice sau la mesele din cadrul închinării la vreun zeu, care constituiau o prelungire a jertfelor de animale de la templu și despre care se presupunea că aduceau beneficii spirituale sau har. Dar harul nu se obține prin participarea la aceste mese, ci doar prin jertfa și mijlocirea lui Isus Hristos în calitate de Mare-Preot. Credincioșii au „un altar” (Evrei 13:10), crucea lui Hristos, din care „au drept” să mănânce (Ioan 6:47-58).

În Evrei, „harul” vine de la tronul lui Dumnezeu (Evrei 4:16). Harul, pe care îl primim în virtutea mijlocirii lui Isus, este o „ancoră”, „tare și neclintită”, prinsă în chiar tronul lui Dumnezeu (Evrei 6:19,20; compară cu Evrei 4:16). Harul pe care jertfa lui Isus ni-l oferă dă inimii noastre siguranță și încredere. Când inima a fost „întărită” astfel, nu va fi „amăgită” de învățături străine (Evrei 13:9), și nici nu se va îndepărta de Dumnezeu (Evrei 2:1)

Meditează asupra sacrificiului deplin al lui Isus. De ce ideea de a mai adăuga ceva la el este contrară Evangheliei și harului care se găsește în Isus?

 

Comentariu Ellen G. White

Penitențele, chinuirea trupului, mărturisirea continuă a păcatului fără o pocăință sinceră, posturile, sărbătorile și respectarea regulilor exterioare fără o consacrare adevărată – toate acestea nu au nicio valoare. Jertfa lui Hristos este suficientă. El a adus o jertfă completă și eficientă înaintea lui Dumnezeu și, fără meritele lui Hristos, orice efort omenesc este fără valoare. Când mergem pe calea aceasta, noi nu numai că Îl dezonorăm pe Dumnezeu, ci ne distrugem capacitatea de a fi folositori în prezent și în viitor. Lipsa de înțelegere a valorii jertfei lui Hristos ne devalorizează. Ea ne întunecă așteptările și ne face să nu beneficiem de privilegiile pe care le avem. Ea ne determină să primim teorii neîntemeiate și periculoase cu privire la mântuirea care a fost cumpărată pentru noi cu un preț infinit. Planul de Mântuire nu este înțeles ca fiind acel plan prin care puterea divină îi este dată omului pentru ca efortul lui să aibă cu adevărat succes. – Solii alese, cartea 3, p. 190

„Vă voi da o inimă nouă” (Ezechiel 36:26). Hristos trebuie să locuiască în inima voastră, după cum sângele este în corp și circulă ca o putere dătătoare de viață. În privința aceasta, niciodată nu se insistă prea mult. În timp ce adevărul trebuie să fie armura noastră, convingerile trebuie să ne fie întărite prin compasiunea vie care a caracterizat viața lui Hristos. Dacă adevărul, adevărul cel viu, nu este exemplificat în caracter, niciun om nu va putea sta în picioare. Este o singură putere în stare să ne facă statornici sau să ne păstreze astfel – harul lui Dumnezeu, în adevăr. Cel care se încrede în orice altceva deja se clatină și este gata să cadă.

Domnul dorește ca voi să vă bizuiți pe El. Folosiți cât mai bine orice ocazie de a veni la lumină. Dacă rămâneți departe de influențele sfinte care vin de la Dumnezeu, cum puteți discerne lucrurile spirituale? – Mărturii, vol. 7, p. 189

Veniți la Isus și veți primi odihna și pacea. Puteți să aveți binecuvântarea chiar acum. Satana vă sugerează că sunteți neajutorați, că nu vă puteți aduce singuri binecuvântarea. Este adevărat că sunteți neajutorați. Totuși, înălțați-L pe Isus înaintea lui Satana, spunându-i: „Eu am un Mântuitor înviat. Mă încred în El, iar El nu va îngădui niciodată să fiu încurcat. Sunt triumfător în Numele Său. El este neprihănirea mea și cununa bucuriei mele.” Nimeni de aici să nu creadă că situația lui este fără speranță, pentru că nu este așa. Poate că vedeți că sunteți păcătoși și degradați, dar tocmai din cauza aceasta aveți nevoie de un Mântuitor. Dacă aveți păcate de mărturisit, nu pierdeți timpul! Aceste clipe sunt de aur. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Aceia care flămânzesc și însetează după neprihănire vor fi săturați, deoarece Isus a făgăduit lucrul acesta. Ce Mântuitor prețios! Brațele Sale sunt deschise ca să ne primească, iar inima Sa cea mare și plină de iubire așteaptă să ne binecuvânteze. – Solii alese, cartea 1, pp. 352–353

5. Ce înseamnă să mergem la Isus afară din tabără? Compară Evrei 13:10-14 cu Marcu 8:34; Matei 10:38; Luca 14:27 și Galateni 2:20

Locul de dincolo de poartă era cel mai necurat loc din toată tabăra. Stârvurile animalelor de jertfă erau arse acolo (Leviticul 4:12). Și leproșii erau excluși din tabără (Leviticul 13:46), iar hulitorii și tot felul de criminali erau executați acolo (Leviticul 24:10-16,23; 1 Împărați 21:13; Faptele 7:58). Aceste reguli presupuneau că prezența lui Dumnezeu se afla în interiorul taberei. Tot ce era necurat era dat afară, pentru că Dumnezeu nu dorea să vadă vreun lucru „necurat” sau „indecent” în ea (Numeri 5:3; Deuteronomul 23:14).

Isus a suferit pe cruce în afara zidurilor Ierusalimului (Ioan 19:17-20). Acest lucru evidențiază ocara care a fost aruncată asupra Lui (Evrei 12:2). El a fost în mod oficial condamnat ca unul care a „blestemat Numele lui Dumnezeu” și, prin urmare, a fost repudiat de poporul Israel și executat în afara zidurilor cetății (Marcu 14:63,64; vezi și Leviticul 24:11,16). Isus a fost dat afară din tabără ca fiind „plin de rușine”, „necurat” sau „indecent” (Evrei 12:2). Pavel totuși îi îndeamnă pe credincioși să-L urmeze pe Isus dincolo de poartă, să sufere rușinea pe care a suferit-o El (Evrei 12:2; vezi și Evrei 13:13). Acesta a fost drumul pe care și Moise l-a urmat, care a ales să sufere „ocara lui Hristos” în loc să se bucure de bogățiile Egiptului (Evrei 11:26).

Dar, în mod paradoxal, cartea Evrei sugerează că prezența lui Dumnezeu este acum în afara taberei. A-L urma pe Isus în afara taberei înseamnă nu doar să suferim „ocara” sau rușinea Lui, ci și să „ieșim” afară la El (Evrei 13:13), la fel cum acei israeliți care „întrebau pe Domnul” mergeau „afară din tabără”, în pustie, când Moise și-a mutat cortul afară din tabără după episodul cu vițelul de aur (Exodul 33:7). Acest raport sugerează că respingerea lui Isus de către cei care nu au crezut a implicat și respingerea lui Dumnezeu, așa cum a făcut poporul Israel când a păcătuit închinându-se la vițelul de aur (Exodul 32:33). Astfel, drumul suferinței și al durerii este și drumul lui Dumnezeu.

Pavel îi invită pe cititori să-L urmeze pe Isus, Cel care este „Căpetenia și Desăvârșirea” credinței lor (Evrei 12:2), și, implicit, să socotească suferințele prin care treceau ca o pedeapsă temporară care va aduce „roada dătătoare de pace a neprihănirii” (Evrei 12:11).

Ce înseamnă pentru tine să-L urmezi pe Isus „afară din tabără”?

 

Comentariu Ellen G. White

Lumina răspândită prin viața creștinului adevărat depune mărturie despre unirea lui cu Hristos. Eul este ascuns, iar Hristos este descoperit. … „Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3:2). Atunci, aceia a căror viață a fost ascunsă în Hristos, aceia care, pe acest pământ, au luptat lupta cea bună a credinței vor străluci în Împărăția lui Dumnezeu cu slava Răscumpărătorului lor.

… Scopul lui Dumnezeu pentru voi este acela de a duce o viață care să-i facă pe alții mai buni, o viață care să arate că în voi a luat chip Hristos, nădejdea slavei. El dorește ca voi să puteți spune împreună cu apostolul Pavel: „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2:20). – Asemenea lui Hristos, p. 107 (3 apr.)

Când am privit la chipurile celor încercați, care erau atât de prețioși în ochii Domnului, și am văzut că unii dintre ei păreau aproape gata să-și dezbrace armura…, în mintea mea s-a ivit întrebarea: Cine se va ridica pentru a lua locul acestor bătrâni și obosiți soldați ai crucii? Cine se va consacra pentru lucrarea lui Dumnezeu?… Unde sunt cei care au cunoașterea adevărului, care Îl iubesc pe Isus și iubesc sufletele pentru care a murit El suficient de mult ca să renunțe la eul lor, să aleagă suferința și să iasă afară din tabără și să sufere ocara lui Hristos?…

… Frați și surori, înălțați spre Dumnezeu rugăciunile voastre fierbinți, ca El să găsească lucrători pe care să-i trimită la seceriș, căci mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii! – Schițe din viața mea, pp. 276–277

„Domnul vine” trebuie să fie mărturia dată nu doar cu buzele, ci cu viața și cu caracterul, dar mulți dintre cei cărora Dumnezeu le-a dat lumină și cunoștință, influență și mijloace materiale sunt oameni care nu iubesc adevărul și nu îl trăiesc. Au sorbit atât de adânc din cupa amețitoare a egoismului și a caracterului lumesc, încât s-au îmbătat de grijile acestei vieți. Fraților, dacă veți continua să fiți la fel de leneși, de lumești și de egoiști cum ați fost până acum, Dumnezeu cu siguranță vă va lăsa deoparte și îi va lua pe cei care sunt mai puțin preocupați de ei înșiși, mai puțin ambițioși după onoarea lumii și care nu vor ezita să meargă, asemenea Domnului lor, afară din tabără, suportând rușinea. Lucrarea le va fi dată celor care vor să se angajeze în ea, celor care o prețuiesc și care împletesc principiile ei în experiența lor zilnică. Dumnezeu va alege oameni smeriți, care urmăresc onoarea Numelui Său și înaintarea cauzei Sale mai degrabă decât onoarea și avansarea lor. El va ridica oameni care nu au atât de multă înțelepciune lumească, dar care sunt în legătură cu El și care caută putere și sfat de sus. – Mărturii, vol. 5, p. 461

„După coborârea Duhului Sfânt, când ucenicii au pornit să vestească un Mântuitor viu, singura lor dorință era mântuirea sufletelor. Ei se bucurau de o dulce părtășie cu sfinții. Ei erau blânzi, cu judecată, plini de abnegație, gata să facă orice sacrificiu pentru cauza adevărului. În zilnica lor părtășie unii cu alții, ei au dat pe față iubirea pe care Hristos le-o recomandase. [...]

Dar, în mod treptat, s-a produs o schimbare. Credincioșii au început să caute defecte în ceilalți. Stăruind asupra greșelilor, dând loc unei critici răutăcioase, ei L-au pierdut din vedere pe Mântuitorul, precum și iubirea Sa. Ei au devenit mai stricți în ce privește ceremoniile exterioare, mai scrupuloși în ce privește teoria decât trăirea credinței. În râvna lor de a-i osândi pe alții, ei au trecut cu vederea propriile greșeli. Ei au părăsit iubirea frățească la care îi îndemnase Hristos și, mai trist decât orice, ei nu și-au dat seama de pierderea lor. Ei nu-și dădeau seama că fericirea și bucuria părăseau viața lor și că, lăsând iubirea lui Dumnezeu în afara inimilor lor, în curând aveau să umble în întuneric.

Ioan, dându-și seama că iubirea frățească scădea în biserică, a stăruit pe lângă credincioși cu privire la continua nevoie a acestei iubiri. [...] «Preaiubiților, să ne iubim unii pe alții», scria el, «căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește, este născut din Dumnezeu, și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.»” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, pp. 547, 548.

Studiu la rând:

Exodul 9

Exodul 10

Exodul 11

Exodul 12

Exodul 13

Exodul 14

Exodul 15

Evanghelizare, subcapitolul „Diferitele forme de spiritism”

1. Cum au dispărut lăcustele din țara Egiptului?

2. Ce le-au cerut copiii lui Israel egiptenilor în noaptea când au părăsit țara?

3. De ce poporul Israel nu a mers pe drumul cel mai scurt către Canaan?

4. Unde „a dat Domnul poporului legi și porunci”, punându-l la încercare?

5. Care este cea mai mare putere a creștinului?

Texte-cheie: Evrei 13; Romani 12:13; Efeseni 5:3-5; 1 Petru 5:1-4; Evrei 2:9; 4:16; Galateni 2:20.

I. Privire generală

Temele studiului

Pavel își încheie epistola cu numeroase sfaturi pentru destinatarii săi, ca ei să „[stăruie] în dragostea frățească” (Evrei 13:1, ca să „nu [dea] uitării primirea de oaspeți” (Evrei 13:2) și „[să-și aducă] aminte de cei ce sunt în lanțuri, ca și cum [ar fi] și ei legați cu ei” (Evrei 13:3). De asemenea, Pavel le mai dă și alte sfaturi: „căsătoria să fie ținută în toată cinstea” (Evrei 13:4); „să nu fiți iubitori de bani” (Evrei 13:5); „ascultați de mai-marii voștri și fiți-le supuși” (Evrei 13:17) și „rugați-vă pentru noi” (Evrei 13:18). Pe parcursul epistolei, Pavel îi invită în repetate rânduri pe credincioși să se îndemne „unii pe alții” (Evrei 3:13), „să [se îndemne] la dragoste și la fapte bune” (Evrei 10:24), precum și să ia seama bine „ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să [le] aducă tulburare și mulți să fie întinați de ele” (Evrei 12:15). În ansamblu, epistola este un „cuvânt de sfătuire” (Evrei 13:22).

În timp ce îi încurajează să se iubească unii pe alții, Pavel nu așteaptă din partea lor reacții emoționale. Mai degrabă, îi îndeamnă la acțiuni specifice, precum manifestarea ospitalității, dărnicia față de cei întemnițați, manifestarea credincioșiei în cadrul căsătoriei și evitarea lăcomiei. La fel, când îi sfătuiește să-și aducă aminte de liderii lor, pe Pavel nu îl interesează exercițiul de memorie; mai degrabă, el dorește ca ei să-I fie credincioși lui Dumnezeu și, astfel, să asculte, să se supună și să îi respecte pe mai-marii lor. În final, Pavel îi avertizează să nu se ducă după învățături străine, ci să-L urmeze pe Domnul și învățătorul lor, Isus Hristos.

II. Comentariu

Învățăturile străine și mâncărurile

În Evrei 13:9, Pavel îi avertizează pe cei cărora le scrie: „Să nu vă lăsați amăgiți de orice fel de învățături străine, căci este bine ca inima să fie întărită prin har, nu prin mâncăruri, care n-au slujit la nimic celor ce le-au păzit”. Versetul acesta constituie cel mai dificil text din cartea Evrei. Ceea ce îl face să fie dificil este vaga aluzie pe care o face la contextul său istoric. Fiindcă nu putem stabili cu precizie situația exactă la care face referire întregul discurs, ar trebui să evităm să tragem concluzii prea forțate.

În versetul precedent ni se spune că „Isus Hristos este același ieri și azi și în veci!” (Evrei 13:8). În contrast cu statornicia lui Isus se află sfatul de a nu fi amăgiți (în engleză, „purtați”) de tot felul de învățături străine. Metafora folosită în limba engleză, „a fi purtați”, evocă imaginea vântului și a apei care duc sau poartă cu sine lucrurile. Utilizarea acestei imagini ne reamintește de metafora din domeniul marinăresc pe care o folosește Pavel în Evrei 2:1: „ca să nu fim depărtați [duși în derivă] de ele”. În versetul acesta, Pavel a ținut mult să-i avertizeze pe credincioși să fie atenți la ce au auzit de la cei care L-au mărturisit pe Isus. La vremea aceea, credincioșii cărora Pavel le-a scris se aflau în pericolul de a se depărta de Isus. În capitolul 13, Pavel le reamintește de acei învățători și conducători neînfricați și îi somează să le imite credința (Evrei 13:7). În timp ce liderii vin și pleacă, Hristos nu Se schimbă niciodată. Totuși, rătăcirile pe tărâmul spiritual nu au încetat niciodată. Din acest motiv, destinatarii epistolei sunt în pericol de a fi amăgiți de învățături străine. Acestea par să fie în opoziție cu ceea ce credincioșii au auzit de la învățătorii și liderii lor și sunt descrise astfel: „de orice fel și străine” (Evrei 13:9).

Pavel le spune că inima este întărită prin har, nu prin mâncăruri. Antiteza dintre hrană (care este trecătoare) și har (care este permanent) este o comparație utilizată adesea de scriitorii Bibliei pentru a arăta diferența dintre existența temporară și ceva mai bun. Pavel, de exemplu, afirmă: „Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14:17). Tot astfel, Pavel îi povățuiește pe creștinii din Corint: „Dar nu carnea ne face pe noi plăcuți lui Dumnezeu: nu câștigăm nimic dacă mâncăm din ea și nu pierdem nimic dacă nu mâncăm” (1 Corinteni 8:8). De fapt, mâncarea a adus deseori dezbinare în biserica primară (Romani 14:1-3), ca și astăzi.

Care este problema specifică pe care Pavel o abordează în Romani 14:1-3? Unii specialiști susțin că membrii comunității de credincioși din Roma pledau în favoarea consumului de carne care era jertfită idolilor, o problemă similară cu problema cu care biserica din Corint s-a confruntat (1 Corinteni 8 și 10). Comparația dintre cartea Evrei și 1 Corinteni arată clar că în 1 Corinteni Pavel folosește un limbaj mult mai puternic cu privire la hrana jertfită idolilor (1 Corinteni 8:12) decât în Evrei („este bine ca inima să fie întărită prin har, nu prin mâncăruri” [Evrei 13:9]).

O altă posibilitate, mai probabilă, cu privire la motivul care a inspirat avertizarea din Evrei 13:9 ar fi consumarea mâncărurilor care au fost aduse ca jertfă la templu. Ce anume susține această idee? Să luăm în considerare trei posibilități din Scriptură. În primul rând, contextul imediat pare să facă aluzie la consumarea mâncărurilor de la mesele dedicate jertfelor iudaice. Pavel afirmă: „Noi avem un altar din care n-au drept să mănânce cei ce fac slujbă în cort” (Evrei 13:10). Aici, Pavel se referă la preoții din Vechiul Testament care mâncau din darurile de jertfe aduse la cort.

În al doilea rând, chiar termenul „mâncăruri” este folosit în Evrei 9:9,10, unde se spune: „daruri și jertfe [...] ele sunt doar niște porunci pământești, date ca toate cele privitoare la mâncăruri, băuturi și felurite spălături, până la o vreme de îndreptare”. În aceste versete, Pavel susține același lucru pe care îl susține iarăși în Evrei 13:9: jertfele ceremoniale nu pot curăța cugetul, ci, mai degrabă, ele au de-a face cu mâncărurile, cu băuturile și cu diferitele ritualuri de spălare din cadrul ceremoniei. Motivul pentru care credincioșii nu ar trebui să urmeze învățăturile străine este că aceste mâncăruri din cadrul jertfelor ceremoniale nu folosesc la nimic, nici măcar pentru cei care le practică (lit., „care umblă în ele”). Creștinii sunt părtași unei jertfe cu mult mai bune decât orice fel de mâncăruri de la jertfe (compară Evrei 13:10-12).

În al treilea rând, termenul grecesc pentru „mâncăruri” (în Septuaginta, adică în traducerea în greacă a Vechiului Testament) este folosit în Maleahi 1:7,12 cu referire la bucatele pentru jertfele de pe altar. Preoții ofereau bucate necurate, definite ca fiind animalele oarbe, betege și șchioape aduse ca jertfă (Maleahi 1:7,8). În concluzie, toate cele trei motive – contextul imediat, contextul ulterior și contextul din Vechiul Testament – par să indice faptul că învățăturile străine despre mâncăruri au legătură cu mesele din cadrul jertfelor iudaice.

„Ascultați de mai-marii voștri și fiți-le supuși”

În sistemul de conducere democratic sau reprezentativ, îndemnul la ascultare și la supunere față de lideri sună destul de autoritar. Ar mai trebui să fie și astăzi valabil un asemenea îndemn? Dacă da, cum ar trebui noi, ca membri ai unei biserici mondiale, să răspundem?

Numeroase cărți din Vechiul Testament conțin învățături importante cu privire la conducerea bisericii și, deci, nu ar trebui să ne surprindă faptul că și Epistola către evrei le conține. Liderii bisericii sunt menționați de trei ori (Evrei 13:7,17,24). În versetul 7 se face referire la ei ca la cei „care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu”. Cel mai probabil, acești oameni au fost evangheliștii misionari din Evrei 2:3. Datorită lucrării lor de predicare și învățare, destinatarii epistolei lui Pavel au cunoscut „Cuvântul lui Dumnezeu” ca fiind „viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri” (Evrei 4:12).

Trei verbe ne atrag atenția asupra acestor lideri: „aduceți-vă aminte”, „uitați-vă cu băgare de seamă” și „urmați-le” (Evrei 13:7). Așa cum vedem în epistolă, Pavel le-a oferit credincioșilor atât exemple negative (Evrei 4:11), cât și exemple pozitive (Evrei 11:4-38) pe care să le evite și, respectiv, să le imite. În acest punct, cititorii ar trebui să se gândească la influența felului de viețuire al conducătorilor lor. Această reflecție presupune că obiectivele conducătorilor au fost atinse. Deci, credincioșii pot acum să analizeze traseul eforturilor depuse de conducătorii lor și să le imite conduita caracterizată de credincioșie.

Ulterior, pe parcursul capitolului, observăm că se face din nou referire la conducere și la modul în care membrii bisericii ar trebui să se raporteze la lideri: „Ascultați de mai-marii voștri și fiți-le supuși, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre ca unii care au să dea socoteală de ele, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci așa ceva nu v-ar fi de niciun folos” (Evrei 13:17). Autoritatea liderilor derivă din credincioșia cu care își aduc la îndeplinire sarcina lor, „căci ei priveghează asupra sufletelor voastre” (Evrei 13:17). Atunci când liderii își iau în serios responsabilitățile, ei pot să-i ferească pe membrii comunității să se lase amăgiți de orice fel de învățături străine și să consume acele mâncăruri care nu sunt de niciun folos nici măcar pentru cei care le consumă. În același timp, liderii buni sunt conștienți că rolul pe care îl dețin necesită un simț al răspunderii, așa cum este ilustrat de cei doi robi din parabola lui Isus (Matei 24:45-51).

În final, Pavel îi cheamă pe cititorii săi să asculte de mai-marii lor și să le fie supuși pentru ca aceștia să-și poată face datoria cu bucurie, și nu cu suspine. Bucuria evocă atitudinea cu care credincioșii au acceptat răpirea averilor lor (Evrei 10:34). Tocmai bucuria aceasta a constituit motivul pentru care Isus a suferit crucea și a disprețuit rușinea (Evrei 12:2). Lucrarea liderilor este ușurată și o pot face cu bucurie atunci când membrii sunt supuși și ascultă de ei. Dar când nu se întâmplă așa, lucrarea lor este îngreunată. Potrivit lui Pavel, în asemenea condiții liderii oftează și biserica nu culege niciun rod bun. Așadar, o colaborare plină de succes între lideri și membri necesită încredere și bunăvoință.

III. Aplicație

Dacă, în trecut, liderii bisericii au suferit abuzuri în anumite situații sau în anumite părți ale lumii unde regimurile politice au îngreunat conducerea bisericii, cum putem restabili acea armonie între lideri și membri despre care vorbește cartea Evrei?

1. De ce în unele culturi există o atât de mare aversiune împotriva autorității?

2. Liderii ar trebui ascultați doar dacă suntem de acord cu ei?

3. Ce criterii de urmare a liderilor ne oferă Pavel în Evrei 13?