Isus, Mijlocitorul noului legământ
Sabat după-amiază
Text de memorat: „Dar, acum, Hristos a căpătat ____ cu atât mai înaltă, cu cât ___ este El e mai bun, căci este așezat pe făgăduințe mai bune” (Evrei 8:6).
Prin faptul că a trăit o viață desăvârșită și apoi a murit în locul nostru, Isus a fost Mijlocitorul unui legământ nou, mai bun, între noi și Dumnezeu. Prin moartea Sa, El a anulat pedeapsa cu moartea pe care încălcările noastre o impuneau și a făcut posibilă realitatea unui nou legământ.
Adevărul acesta este lămurit în Evrei 10:5-10, unde se spune despre Isus că a dat dovadă de ascultarea desăvârșită pe care legământul o cerea. Pasajul face referire la Psalmul 40, care vorbește despre dorința lui Mesia de a oferi o ascultare totală: „Iată-mă că vin! În sulul cărții este scris despre mine. Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii mele” (vers. 7, 8). „În contextul original, expresia «să fac voia Ta» descria ascultarea de voia lui Dumnezeu. Autorul Epistolei către evrei folosește expresia aceasta pentru a arăta că sacrificiul lui Hristos a împlinit voia lui Dumnezeu, făcând o ispășire care a fost acceptată, dar pe care jertfa animalelor nu o putea face.” – The SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 460.
Pentru Pavel, psalmul acesta a căpătat o semnificație deosebită odată cu întruparea lui Isus. Mântuitorul a fost întruchiparea ascultării din cadrul noului legământ. El este Modelul nostru. Am fost mântuiți nu doar datorită morții Sale, ci și datorită ascultării Sale desăvârșite.
12–19 februarie – Săptămâna căminului creştin
Comentariu Ellen G. White
Încă înainte de a lua asupră-Și natura omenească, El a văzut în întregime drumul pe care trebuia să meargă pentru a mântui ce era pierdut. Fiecare durere care-I sfâșia inima, fiecare insultă aruncată asupra capului Său, fiecare lipsă pe care era chemat să o îndure Îi fuseseră descoperite înainte de a lăsa coroana și haina împărătească și a Se coborî de pe tron pentru a îmbrăca dumnezeirea cu natura omenească. Drumul de la staul până la Golgota fusese descoperit înaintea ochilor Săi. Cunoștea groaza care avea să vină asupra Lui. Știa totul și, cu toate acestea, a zis: „Iată-Mă că vin – în sulul cărții este scris despre Mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii Mele” (Psalmii 40:7,8).
El avea fără încetare înaintea Sa rezultatele lucrării Sale. Viața Sa pământească, plină de muncă grea și sacrificiu de sine, era înviorată de gândul că munca aceasta nu va fi în zadar. Dând viața Sa pentru viața oamenilor, El urma să recâștige lumea pentru ascultarea de Dumnezeu. Cu toate că trebuia să primească mai întâi botezul sângelui, cu toate că păcatele lumii aveau să apese asupra sufletului Său nevinovat, cu toate că asupra Lui se lăsase umbra unor suferințe de nedescris, totuși, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a ales să sufere crucea și a disprețuit rușinea. – Hristos, Lumina lumii, p. 410
Domnul Hristos a venit să vestească o Lege mare și minunată. El a venit să înalțe vechea poruncă pe care o aveam de la început. Apoi avem nevoie de Lege și profeți. Avem nevoie de Vechiul Testament care să ne aducă de-a lungul timpului până la Noul Testament, care nu ia locul Vechiului Testament, ci ne descoperă în mod mult mai clar planul de mântuire, dând importanță întregului sistem al jertfelor și darurilor și Cuvântului pe care-L avem de la început. Ascultarea desăvârșită este plăcerea, bucuria fiecărui suflet, iar ascultarea de voința expresă a lui Dumnezeu te va face una cu Hristos. … Despre El este scris: „lată-Mă că vin! În sulul cărții este scris despre Mine. Vreau (în engl.: Îmi place) să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în fundul inimii Mele” (Psalmii 40:7,8). – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 48 (11 febr.)
Atât de profund a fost interesul lui Dumnezeu față de ființele pe care le-a creat, atât de mare este iubirea Sa pentru lume, încât „a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). Hristos a venit să-i aducă omului putere, să-l înalțe, să-l înnobileze și să-l întărească, făcându-l în stare să ajungă părtaș firii dumnezeiești după ce a fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. El le-a dovedit locuitorilor lumilor necăzute și oamenilor că Legea poate fi ținută. În timp ce avea natură omenească, El a ascultat de Legea lui Dumnezeu, dovedind că Dumnezeu are dreptate să ceară ascultare de Legea Sa. La judecată, viața Sa va fi un argument incontestabil în favoarea Legii lui Dumnezeu. – In Heavenly Places, p. 38
1. Citește Evrei 7:11-19. De ce a fost nevoie de un nou legământ?
Potrivit cărții Evrei, faptul că Isus a fost numit preot după rânduiala lui Melhisedec a însemnat că a fost inaugurat un nou legământ. Vechiul legământ fusese încheiat pe baza preoției leviților (Evrei 7:11). Preoții din seminția lui Levi slujeau ca mijlocitori între Dumnezeu și poporul Israel, iar Legea excludea din cadrul preoției pe oricine altcineva. Prin urmare, concluzia autorului este că o schimbare a preoției presupune o schimbare a legii preoției, precum și o schimbare a legământului (Evrei 7:12,18,19).
Problema cu vechiul legământ consta în faptul că el nu putea oferi desăvârșirea (Evrei 7:11). Pavel vorbește despre preoția leviților și despre lucrarea lor (jertfe, sărbători etc.). Jertfele animalelor care erau aduse prin intermediul lor nu puteau oferi nici curățarea adevărată și totală de păcat, nici accesul la Dumnezeu (Evrei 10:1-4; 9:13,14; 10:19-23).
Faptul că a fost necesar un nou legământ nu înseamnă că Dumnezeu a fost nedrept cu poporul Israel atunci când a încheiat cu el vechiul legământ. Slujirea leviților și serviciile de la cort au fost concepute ca să-i protejeze pe israeliți de idolatrie și, de asemenea, să le îndrepte atenția spre lucrarea lui Isus din viitor. În Evrei este subliniat faptul că jertfele au fost „umbra bunurilor viitoare” (Evrei 10:1).
Întrucât arătau spre Isus, jertfele ar fi trebuit să-i ajute pe oameni să-și pună speranța și încrederea în „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29; compară cu Isaia 53). Aceeași idee o subliniază și Pavel atunci când spune că „Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință” (Galateni 3:24) sau că „Hristos este sfârșitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea” (Romani 10:4).
Cu alte cuvinte, chiar și Cele Zece Porunci, oricât de bune și de desăvârșite sunt, nu pot asigura mântuirea (Romani 3:20-28; 7:12-14). Ele ne oferă un standard de neprihănire perfect, dar nu ne oferă neprihănirea – nu mai mult decât ne poate șterge uitatul în oglindă ridurile care vin odată cu vârsta. Dacă vrem o neprihănire desăvârșită, atunci avem nevoie de Isus ca Substitut al nostru.
De ce Legea nu ne poate mântui? În definitiv, dacă ținem toate poruncile, și le ținem bine, chiar și în mod impecabil, de ce nu ne vor mântui totuși?
Comentariu Ellen G. White
Păcatele oamenilor erau transferate simbolic asupra preotului oficiant, care era un mijlocitor al poporului. Preotul nu putea să fie el însuși jertfa pentru păcat și să facă ispășire prin sacrificarea propriei vieți, deoarece și el era păcătos. Prin urmare, în loc de a suferi el însuși moartea, preotul ucidea un miel fără cusur, iar pedeapsa pentru păcat era transferată asupra animalului nevinovat, care ajungea, în felul acesta, să fie înlocuitorul lui imediat și simboliza jertfa desăvârșită a Domnului Isus Hristos. Prin sângele acestei jertfe, omul privea înainte, prin credință, spre sângele lui Hristos care urma să ispășească păcatele lumii. – Comentariile Elen G. White în CBAZȘ, vol. 1, p. 1111
Pavel s-a străduit să îndrepte mintea ascultătorilor săi către unica și marea jertfă pentru păcat. El a arătat sacrificiile care erau umbra lucruri viitoare ce aveau să vină și apoi L-a înfățișat pe Hristos ca antitipul tuturor acestor ceremonii – ținta spre care arătau ele ca singurul izvor de viață și nădejde pentru omul căzut. Sfinții bărbați din vechime au fost mântuiți prin credința în sângele lui Hristos. Văzând agoniile victimelor aduse ca jertfe, ei priveau dincolo de prăpastia veacurilor, spre Mielul lui Dumnezeu care avea să ridice păcatul lumii.
Dumnezeu pretinde, pe drept, iubire și ascultare din partea tuturor ființelor pe care le-a creat. Prin Legea Sa, El le-a dat un standard desăvârșit al dreptății. Însă mulți Îl uită pe Creatorul lor și aleg să-și urmeze căile lor împotriva voii Sale. Ei răspund cu vrăjmășie iubirii care este înaltă cât cerul și întinsă cât universul. Dumnezeu nu poate face rabat de la cerințele Legii Sale pentru a coborî la nivelul oamenilor nelegiuiți, dar nici omul nu poate, prin propria putere, să împlinească cerințele Legii. Numai prin credința în Hristos poate păcătosul să fie curățit de vinovăție și făcut în stare să asculte de Legea Creatorului său. – Faptele apostolilor, pp. 424–425
Atât de mare a fost orbirea spirituală a oamenilor, încât s-au gândit să considere ca ineficient Cuvântul lui Dumnezeu. Prin tradițiile lor, ei au declarat că marele plan de răscumpărare a fost făcut ca să fie abolită și făcută inutilă Legea lui Dumnezeu, când, de fapt, Calvarul este argumentul puternic ce dovedește imuabilitatea preceptelor lui Iehova. … Caracterul trebuie comparat cu marele standard moral al neprihănirii. Trebuie să se facă o cercetare a păcatelor care au fost în mod special ofensatoare față de Dumnezeu, care au adus dezonoare Numelui Său, au respins lumina Spiritului Său și au ucis dragostea dintâi din suflet. Biruința este asigurată prin credință și ascultare. … Biruința nu este restrânsă numai la vremea martirilor. Lupta este a noastră, în aceste zile ale subtilei ispite de a fi lumești, de a ne simți în siguranță, de a îngădui mândria, pofta, doctrinele false și imoralitatea în viața noastră. … Vom putea să stăm în picioare când vom fi puși la încercare de Dumnezeu? – That I May Know Him, p. 256
2. Ce ne învață versetele următoare despre natura noului legământ?
Compară Evrei 8:10-12 cu Deuteronomul 6:4-6; 30:11-14 și Ieremia 31:31-34.
Făgăduința unui legământ nou din Evrei face trimitere la Ieremia. Potrivit lui Ieremia, promisiunea lui Dumnezeu de a încheia un nou legământ a fost, de fapt, o reînnoire a legământului pe care El îl încheiase prima dată cu poporul Israel prin Moise (Ieremia 31:31-34). Așadar, s-ar putea spune că Ieremia 31 nu vorbește strict despre un legământ „nou”, ci despre o „reînnoire” a legământului inițial pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Israel. De fapt, termenul ebraic pentru „nou”, hadashah, poate avea atât sensul de „a reînnoi”, cât și pe cel de „nou-nouț”. Problema cu vechiul legământ a fost că poporul nu l-a respectat (Evrei 8:8,9). Nu legământul a fost imperfect, ci oamenii. Dacă israeliții L-ar fi văzut în simboluri pe Mesia care avea să vină și dacă și-ar fi pus credința în El, legământul nu ar fi fost niciodată încălcat. Totuși, în viața multor oameni credincioși din istoria poporului Israel s-au împlinit obiectivele legământului și ei au avut Legea în inima lor (Psalmii 37:31; 40:8; 119:11; Isaia 51:7).
Deși legământul nou este o reînnoire a celui vechi, într-un anumit sens el este și nou. Făgăduința din Ieremia despre un „legământ nou” nu prevedea pur și simplu o reînnoire a condițiilor care au existat înainte ca poporul să fie dus în robie, condiții care fuseseră încălcate și reînnoite de multe ori din cauza răzvrătirii poporului. Și aceasta pentru că israeliții nu au fost dispuși să-și respecte partea lor din cadrul legământului (Ieremia 13:23). Așadar, Dumnezeu a promis că va face „un lucru nou” (Ieremia 31:22). Legământul nu avea să fie ca acela pe care îl încheiase cu „părinții lor” (Ieremia 31:32). Din cauza lipsei de credincioșie a poporului, făgăduințele pe care Dumnezeu le dăduse în cadrul legământului cu Moise nu s-au împlinit niciodată. Acum, în virtutea garanției oferite de Fiul (Evrei 7:22), Dumnezeu urma să-Și împlinească planurile. Dumnezeu nu Și-a schimbat Legea sau standardele, ci L-a trimis pe Fiul Său ca să fie chezașul promisiunilor din cadrul legământului (Evrei 7:22; 6:18-20). Acesta este motivul pentru care acest legământ nu este însoțit de blesteme. El prevede doar binecuvântări pentru că Isus l-a respectat cu desăvârșire, făcându-Se blestem pentru noi (Galateni 3:13).
Citește 2 Timotei 2:13. Ce putem învăța din credincioșia lui Dumnezeu față de poporul Său și față de planurile Sale atunci când ne gândim la planurile și la relațiile noastre cu semenii?
Comentariu Ellen G. White
Serviciul jertfelor care arătau spre Hristos a trecut, dar ochii oamenilor au fost îndreptați către adevărata jertfă pentru păcatele lumii. Preoția pământească a încetat, dar noi privim la Isus, slujitorul noului legământ, și la „sângele stropirii, care vorbește mai bine decât sângele lui Abel”. „Drumul în Locul Preasfânt nu era încă deschis câtă vreme stătea în picioare cortul dintâi. Dar Hristos a venit ca Mare-Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare și mai desăvârșit, care nu este făcut de mâini ..., și a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt ... cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică” (Evrei 12:24; 9:8-12).
„De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25). Cu toate că lucrarea de mijlocire avea să fie mutată din templul pământesc în cel ceresc, cu toate că sanctuarul și Marele nostru Preot urmau să nu mai fie vizibile pentru ochiul omenesc, ucenicii nu aveau să sufere prin aceasta nicio pierdere. Din cauza lipsei Mântuitorului, ei nu urmau să simtă vreo întrerupere a legăturilor și nici slăbirea puterilor. În timp ce slujește în Sanctuarul de sus, Isus este, prin Duhul lui cel Sfânt, și slujitor în biserica de pe pământ. Pentru ochiul fizic, El este departe, dar de fapt se împlinește făgăduința pe care El a dat-o la înălțare: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:20). În timp ce slujitorii Lui mai mici primesc putere de la El, prezența Lui întăritoare este întotdeauna cu biserica Lui. – Hristos, Lumina lumii, p. 166
Apostolul [Pavel] dorea ca aceia cărora le scria să-și aducă aminte că trebuiau să dovedească în viața lor schimbarea glorioasă lucrată în ei de harul transformator al lui Hristos. Ei trebuiau să fie lumini în lume prin caracterele lor curate, sfințite, împotrivindu-se agenților satanici. Ei trebuiau să-și amintească mereu cuvintele: „Nu vine de la noi”. Ei nu își puteau schimba inima. Și când, prin eforturile lor, unii ieșeau din rândurile lui Satana pentru a sta de partea lui Hristos, ei nu trebuiau să pretindă că ar fi avut vreun merit în lucrarea aceasta de transformare. …
Marea schimbare văzută în viața unui păcătos după ce se convertește nu este adusă prin vreo manifestare a bunătății omenești.
Cel care este bogat în îndurare ne-a dat harul Său. Așadar, către El să se înalțe lauda și recunoștința, căci El a devenit Mântuitorul nostru. Iubirea Sa, care ne umple inima și mintea, trebuie să curgă din viața noastră în șuvoaie bogate de har. Când noi eram morți în greșelile și păcatele noastre, El ne-a adus la viață, o viață spirituală. Ne-a oferit har și iertare, umplându-ne sufletul cu o viață nouă. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 319 (7 nov.)
3. Citește Evrei 8:1-6. De ce Isus este un Mijlocitor mai bun al legământului?
Termenul grecesc mesitēs („mediator”, „mijlocitor”) derivă din cuvântul mesos („mijloc”) și are sensul de „cel care merge sau stă în mijloc”. Acesta este un termen tehnic și se referea la o persoană care îndeplinea una sau mai multe dintre următoarele funcții: (1) un arbitru între două sau mai multe echipe, (2) un negociator sau un broker de afaceri, (3) un martor în sensul legal al cuvântului sau (4) cineva care se punea chezaș pentru altcineva, garantând astfel realizarea unei înțelegeri.
Termenul „mijlocitor” este o traducere cam limitată a lui „mesitēs” din cartea Evrei, deoarece se concentrează doar pe primele două sau trei sensuri ale cuvântului grecesc. Totuși, în Evrei este evidențiată cea de-a patra funcție. Isus nu este văzut ca un „mijlocitor”, în sensul că El rezolvă o dispută între Tatăl și ființele umane, ca un pacificator care împacă două părți nemulțumite sau ca un martor care atestă existența unui contract sau respectarea acestuia; ci, după cum epistola lămurește, Isus este „chezașul” (sau „garantul”) noului legământ (Evrei 7:22). În Evrei, termenul „mijlocitor” este echivalent cu „garant”. Isus garantează că făgăduințele din cadrul legământului se vor împlini.
Moartea lui Hristos face posibilă instituirea noului legământ deoarece ea satisface cerințele primului legământ încheiat cu poporul Israel (și chiar cu prima pereche din Eden), care fusese încălcat (Evrei 9:15-22). În sensul acesta, Isus este garantul care a luat asupra Lui toate obligațiile legale ale legământului. Într-un alt sens, înălțarea lui Isus la cer garantează că promisiunile pe care Dumnezeu le-a făcut oamenilor vor fi împlinite (Evrei 6:19,20). Isus Se pune garant pentru legământ fiindcă a arătat că făgăduințele lui Dumnezeu sunt adevărate. Prin faptul că L-a înviat și L-a așezat pe Isus la dreapta Sa, Tatăl ne-a dovedit că ne va învia și pe noi și ne va duce la Sine.
Isus este un Mijlocitor mai mare decât Moise pentru că slujește în sanctuarul ceresc și pentru că S-a dat pe Sine ca o jertfă fără cusur pentru noi (Evrei 8:1-5; 10:5-10). Fața lui Moise a reflectat slava lui Dumnezeu (Exodul 34:29-35), dar Isus este slava lui Dumnezeu (Evrei 1:3; Ioan 1:14). Moise a vorbit cu Dumnezeu față în față (Exodul 33:11), dar Isus este Cuvântul personificat sau întrupat al lui Dumnezeu (Evrei 4:12,13; Ioan 1:1-3,14).
Da, Hristos a satisfăcut cerințele legământului care constau în ascultare. În lumina acestui lucru, care este rolul ascultării în viața noastră?
Comentariu Ellen G. White
Legea guvernării lui Dumnezeu avea să fie preamărită prin moartea Fiului lui Dumnezeu, a singurului născut din Tatăl. Hristos a purtat vinovăția păcatelor lumii. Vrednicia noastră se află numai în întruparea și moartea Fiului lui Dumnezeu. El a putut să sufere pentru că a fost susținut de Divinitate. El a putut îndura pentru că a fost fără nicio pată de necredincioșie sau păcat. Hristos a triumfat în locul omului, luând astfel asupra Lui dreptatea pedepsei. El le-a asigurat astfel oamenilor viața veșnică, în timp ce a înălțat Legea și a făcut-o slăvită.
Fiecare suflet se află sub obligația de a păși pe urmele lui Hristos, marele exemplu al familiei omenești. El a spus: „Am păzit poruncile Tatălui Meu.” Fariseii gândeau că El căuta să minimalizeze cerințele Legii lui Dumnezeu, dar vocea Sa răsuna în urechile lor, spunând: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu vor trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se împlinească toate lucrurile” (Matei 5:17,18). – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 48. (11 febr.)
Pe insula Patmos, apostolului Ioan i-au fost descoperite lucrurile pe care Dumnezeu a dorit ca el să le transmită poporului Său. Studiați aceste descoperiri. Aici se găsesc teme demne de a fi contemplate de voi, lecții largi și cuprinzătoare pe care oștile îngerești caută acum să vi le transmită. Urmăriți viața și caracterul lui Hristos și studiați lucrarea Sa de mijlocire. Aici vedem înțelepciunea infinită, dragostea infinită, dreptatea infinită, mila infinită. Aici sunt adâncimi, înălțimi, lungimi și lărgimi pe care să le cercetăm. Nenumărate condeie au încercat să prezinte lumii viața lui Hristos, caracterul Său și lucrarea Sa de mijlocire și, cu toate acestea, fiecare minte prin care a lucrat Duhul Sfânt a prezentat temele acestea într-o lumină proaspătă și nouă.
Noi vrem să-i ajutăm pe oameni să înțeleagă ce este Hristos pentru ei și care sunt responsabilitățile pe care sunt chemați să le accepte în El. Ca reprezentanți și martori ai Săi, noi înșine avem nevoie să ajungem la o înțelegere mai bună a adevărurilor mântuitoare, o înțelegere deplină, obținută printr-o cunoaștere practică. – Mărturii, vol. 6, p. 59
Am putea fi ispitiți să credem că noul legământ are „făgăduințe mai bune” în sensul că are recompense mai mari decât a avut vechiul legământ (o patrie cerească, viața veșnică etc.). Adevărul este că Dumnezeu le-a oferit aceeași răsplată credincioșilor din Vechiul Testament cum ne-a oferit și nouă (citește Evrei 11:10,13-16). În Evrei 8:6, expresia „făgăduințe mai bune” se referă la diferite tipuri de făgăduințe.
Legământul dintre Dumnezeu și Israel a fost un schimb formal de promisiuni între cele două părți. Dumnezeu a luat inițiativa și i-a eliberat pe copiii lui Israel din Egipt, promițându-le ca îi va duce în Țara Promisă.
4. Care sunt asemănările și care sunt deosebirile dintre cele două făgăduințe din pasajele următoare?
Legământul dintre Dumnezeu și poporul Israel a fost ratificat prin sânge. Sângele era stropit deasupra altarului și la baza lui, de jur împrejur. Copiii lui Israel au făgăduit că vor face tot ce a spus Domnul.
„Condiţia dobândirii vieţii veşnice este şi în prezent aceeaşi condiţie care a fost întotdeauna – aceeaşi care a fost în Grădina Edenului, înainte de căderea primilor noştri părinţi – ascultarea perfectă de Legea lui Dumnezeu, neprihănirea desăvârşită. Dacă viaţa veşnică ar fi fost acordată cu oricare altă condiţie mai mică decât aceasta, atunci fericirea întregului univers ar fi în pericol. Poarta ar fi deschisă pentru intrarea păcatului, cu tot cortegiul lui de blestem şi nenorocire, pentru a rămâne o veşnicie.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 62.
Dumnezeu împlinește cerințele absolute ale noului legământ pentru noi deoarece L-a dat pe Fiul Său să vină și să trăiască o viață desăvârșită, astfel încât făgăduințele legământului să poată fi împlinite în El și să ne fie oferite apoi prin credință. Ascultarea lui Isus este garanția promisiunilor din cadrul legământului (Evrei 7:22). Acest lucru presupune că Dumnezeu Îi dă lui Isus binecuvântările legământului, care ulterior ne sunt date nouă. De fapt, aceia care sunt „în Hristos” se vor bucura de aceste făgăduințe împreună cu El. Pe de altă parte, Dumnezeu ne dă Duhul Sfânt care să ne facă în stare să împlinim Legea Sa.
Hristos a împlinit cerințele legământului și, deci, împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu în dreptul nostru este un lucru cert. Cum te ajută aceasta să înțelegi semnificația pasajului din 2 Corinteni 1:20-22? Ce speranță minunată găsim în el?
Comentariu Ellen G. White
Soliile de sfat și de mustrare date prin prorocii care au explicat planul Său veșnic în favoarea omenirii sunt de o deosebită valoare pentru biserica lui Dumnezeu de pe pământ din zilele noastre – pentru păzitorii viei Sale. În învățăturile prorocilor, dragostea Lui pentru neamul omenesc pierdut și planul Său privind mântuirea lui Israel, succesele și înfrângerile copiilor Săi, restatornicirea lor și favoarea divină, faptul că L-au respins pe Stăpânul viei și punerea în aplicare a planului de veacuri de către o rămășiță aleasă față de care urmează să se împlinească toate făgăduințele legământului – acesta a fost subiectul soliilor lui Dumnezeu către biserica Sa de-a lungul veacurilor. …
Israel să nădăjduiască în Domnul! Chiar acum, Stăpânul viei adună, din toate neamurile și din toate națiunile, roade prețioase pentru care a așteptat multă vreme. În curând, va veni la ai Săi și, în ziua aceea fericită, planul Său veșnic pentru casa lui Israel va fi în cele din urmă împlinit. – Profeți și regi, p. 22
Biblia cea scumpă este grădina lui Dumnezeu și făgăduințele Lui sunt garoafele, trandafirii și crinii.
Cât de mult aș vrea ca noi toți să putem crede în făgăduințele lui Dumnezeu… Nu trebuie să avem în inimile noastre o emoție plină de bucurie ca dovadă a unei relații bune cu Cerul, ci trebuie să luăm pentru noi făgăduințele lui Dumnezeu și să spunem: „Sunt ale mele. Domnul trimite Duhul Său Sfânt asupra mea. Eu primesc mereu lumină, pentru că făgăduința Sa este: «[Orice lucru veți cere, când vă rugați] să credeți că l-ați și primit și-l veți avea.» Prin credință, eu trec dincolo de perdea și mă țin strâns de Hristos, tăria mea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am un Mântuitor.” … [În făgăduințele] Cuvântului Său, Dumnezeu ne vorbește fiecăruia, individual, atât de direct, ca și cum am putea auzi vocea Sa. Prin aceste făgăduințe, Hristos ne dă har și putere. Ele sunt frunze din acel pom care este pentru „vindecarea neamurilor”. Primite și asimilate, ele trebuie să fie tărie de caracter, inspirație și susținere pentru viața noastră. – The Faith I Live By, p. 9
Hristos a venit pe pământ și le-a oferit oamenilor tezaurul iubirii – comoara pe care, prin legătura noastră cu El, urmează să o primim, să ne-o însușim și s-o împărtășim.
Efortul omului va fi eficient în lucrarea lui Dumnezeu în măsura consacrării acestuia – dând pe față puterea harului lui Hristos de a transforma viața. Noi trebuie să ne deosebim de lume, pentru că Dumnezeu Și-a pus sigiliul Său asupra noastră, pentru că El Își manifestă în noi propriul caracter. Răscumpărătorul nostru ne îmbracă în neprihănirea Sa. – Divina vindecare, p. 37
5. Compară făgăduințele noului legământ din Ieremia 31:33 și Ezechiel 36:26,27. Ce legătură există între ele?
Primul document cu valoare de legământ a fost scris de Dumnezeu pe table de piatră și apoi a fost depozitat în chivot, ca o mărturie importantă a legământului cu poporul Său (Exodul 31:18; Deuteronomul 10:1-4). Totuși, documentele care erau scrise pe piatră se puteau deteriora, prin sfărâmarea pietrei, iar sulurile puteau fi tăiate și arse, așa cum a fost și experiența lui Ieremia (Ieremia 36:23).
Dar, în cadrul noului legământ, Dumnezeu va scrie Legea Sa în inima oamenilor. Inima se referă la minte, la sediul memoriei și al înțelegerii (Ieremia 3:15; Deuteronomul 29:4) și, în special, la centrul unde sunt luate deciziile conștiente (Ieremia 3:10; 29:13).
Această făgăduință nu doar garanta accesul tuturor la Lege și la cunoașterea ei, ci, lucrul cel mai important, trebuia să producă și o schimbare a inimii poporului. Problema copiilor lui Israel a fost că păcatele lor erau gravate cu „un priboi de fier, cu un vârf de diamant [...] pe tabla inimii lor” (Ieremia 17:1). Ei aveau o inimă încăpățânată (Ieremia 13:10; 23:17) și, deci, le era imposibil să facă binele (Ieremia 13:23).
Ieremia nu a vorbit despre o schimbare a Legii, deoarece nu Legea era problema israeliților, ci inima lor. Dumnezeu voia ca ascultarea și credincioșia lor să fie un răspuns plin de recunoștință față de ceea ce făcuse pentru ei; astfel, le-a dat Cele Zece Porunci, precedate de o introducere istorică, prin care le amintea de dragostea și de grija Lui pentru ei (Exodul 20:1,2). Dumnezeu voia ca israeliții să asculte de legile Sale ca o recunoaștere a faptului că El dorea ce era mai bun pentru ei, iar eliberarea lor din Egipt a dovedit acest adevăr. Ascultarea israeliților trebuia să constituie o expresie a recunoștinței lor, o manifestare a realității relației lor cu Dumnezeu.
Același lucru este valabil și pentru noi, astăzi. Dragostea și grija lui Isus manifestate prin moartea Lui pe cruce constituie prologul noului legământ (Luca 22:20). Adevărata ascultare vine din inimă, ca o expresie a iubirii (Matei 22:34-40). Această iubire este un semn distinctiv al prezenței Duhului Sfânt în viața credinciosului. Dumnezeu Își revarsă dragostea în viața noastră prin Duhul Său (Romani 5:5), a cărui roadă este tot dragostea (Galateni 5:22).
Cum este ascultarea o expresie clară a dragostei noastre față de Dumnezeu?
Comentariu Ellen G. White
În Biblie este descoperită voia lui Dumnezeu. Adevărurile Cuvântului Său sunt declarații ale Celui Preaînalt. Omul care face din aceste adevăruri o parte a vieții sale devine o făptură nouă în toate sensurile. Nu îi sunt date puteri mintale noi, dar întunericul care învăluia mintea sa prin păcat și ignoranță este îndepărtat. Cuvintele: „Vă voi da o inimă nouă” înseamnă: „Vă voi da o minte nouă.” O schimbare a inimii este însoțită de o clară convingere cu privire la datoria creștinului și o bună înțelegere a adevărului. Acela care le acordă Scripturilor o mare atenție, studiindu-le cu rugăciune, va avea o înțelegere clară și o judecată sănătoasă, ca și cum prin întoarcerea la Dumnezeu a atins un nivel mai înalt al inteligenței. – My Life Today, p. 24
El [Domnul Isus] a venit pentru a le da oamenilor inimi noi. El a zis: „Vă voi da o inimă nouă.” Totuși, neprihănirea proprie a acelora din timpul Său și a acelora din timpul nostru îi face pe oameni să nu simtă nicio nevoie de a avea o inimă nouă. Domnul Isus a trecut pe lângă cărturari și farisei, pentru că ei nu au simțit nicio nevoie de un Mântuitor. Ei erau legați de forme și ceremonii. Aceste servicii religioase fuseseră instituite de Hristos. Ele fuseseră pline de vitalitate și frumusețe spirituală, dar, după ce viața spirituală se stinsese din mijlocul lor, iudeii pierduseră această viață din ceremoniile lor și se legaseră de forme moarte. Când s-au îndepărtat de cerințele și poruncile lui Dumnezeu, au căutat să înlocuiască aceste lucruri pierdute, înmulțind cerințele și alcătuind reguli mai riguroase decât cele făcute de Dumnezeu. Cu cât au ajuns mai rigizi, cu atât au manifestat mai puțin din dragostea și Duhul lui Dumnezeu. – Solii alese, cartea 1, pp. 386–387
Una dintre cele mai stăruitoare rugăciuni raportate în Cuvântul lui Dumnezeu este aceea a lui David, când a cerut: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule.” Răspunsul lui Dumnezeu la o asemenea rugăciune este: „Îți voi da o inimă nouă.” Lucrarea aceasta nu poate să fie făcută de niciun om limitat. Bărbații și femeile trebuie să înceapă încă din prima clipă să-I ceară lui Dumnezeu cât se poate de stăruitor să le dea o experiență creștină adevărată. Ei trebuie să simtă puterea creatoare a Duhului Sfânt. Ei trebuie să primească o inimă nouă, care este păstrată sensibilă și duioasă prin harul Cerului. Spiritul egoist trebuie să fie curățit din suflet. Ei trebuie să lucreze cu seriozitate și cu umilință, fiecare cerându-I lui Isus călăuzire și încurajare. Atunci, toată zidirea, bine alcătuită și închegată, crește ca să fie un templu sfânt în Domnul. – Our High Calling, p. 159
Prin urmare, cum suntem noi mântuiți? „După cum Moise a înălțat șarpele în pustie”, tot așa a fost înălțat și Fiul omului și toți aceia care au fost înșelați și mușcați de șarpe pot să privească și să trăiască. „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Lumina care pornește de la cruce descoperă iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Lui ne atrage către Sine. Dacă nu ne împotrivim acestei atracții, vom fi conduși la piciorul crucii, plini de pocăință pentru păcatele care L-au răstignit pe Mântuitorul. După aceea, Duhul lui Dumnezeu produce prin credință o nouă viață în suflet. Gândurile și dorințele sunt aduse în ascultare de voința lui Hristos. Inima și mintea sunt create din nou, după chipul Aceluia care lucrează în noi ca să-Și supună totul. Apoi se scrie Legea lui Dumnezeu în minte și inimă și putem zice împreună cu Hristos: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule” (Psalmii 40:8). – Hristos, Lumina lumii, pp. 175–176
„Dacă inima noastră este înnoită după chipul lui Dumnezeu, dacă iubirea divină este implantată în suflet, atunci oare nu va fi împlinită Legea lui Dumnezeu în viaţa noastră? Când principiul iubirii este instaurat în inimă, când păcătosul este înnoit după chipul Celui care l-a creat, se împlineşte făgăduinţa noului legământ: «Voi pune Legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor» (Evrei 10:16). Și dacă Legea este scrisă în inimă, oare nu va modela ea viaţa? Ascultarea – slujirea şi supunerea loială din iubire – constituie adevăratul semn al uceniciei. De aceea, Sfânta Scriptură spune: «Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor.» «Cine zice: ʼÎl cunoscʼ, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos şi adevărul nu este în el» (1 Ioan 5:3; 2:4). În loc de a-l elibera pe om de obligaţia ascultării, credinţa, şi numai credinţa, care ne face părtaşi ai harului lui Hristos, este cea care ne face capabili să ascultăm [… ].
Cu cât te vei apropia mai mult de Isus, cu atât ţi se va părea că eşti mai păcătos, deoarece vederea ta spirituală va deveni mai clară, iar imperfecţiunile tale vor fi mai evidente, în contrast distinct şi deplin cu natura desăvârşită a lui Isus. Aceasta este dovada faptului că amăgirile lui Satana şi-au pierdut puterea şi că influenţa dătătoare de viaţă a Duhului lui Dumnezeu îţi trezeşte conştiinţa [...]. În inima care nu-şi dă seama de propria păcătoşenie, nu poate fi o iubire profundă pentru Domnul Hristos.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, pp. 60, 64, 65.
Studiu la rând:
Evanghelizare, subcapitolul „Adunări publice în stradă”
1. Ce rugăciune a înălțat robul lui Avraam după ce Rebeca i s-a prezentat?
2. De ce îl iubea Isaac pe Esau?
3. Potrivit Rebecăi, cât timp trebuia să stea Iacov în Haran?
4. Câte zile a durat nunta lui Iacov cu Lea?
5. Care este, adesea, cea mai de succes metodă în câștigarea sufletelor pentru Isus?
Comentariu Ellen G. White
Pentru studiu suplimentar
Astăzi cu Dumnezeu, „Asigurarea biruinței”, p. 84 (16 mart.).
Texte-cheie: Evrei 7:11-19; 8:10-12; Ieremia 31:31-34; Evrei 8:1-6; Exodul 24:1-8; Ezechiel 36:26,27.
I. Privire generală
Temele studiului:
Legământul cel vechi a fost instituit pe baza preoției leviților. Ca parte din acest acord, doar leviții slujeau în calitate de mediatori între Dumnezeu și israeliți. Însă cartea Evrei vorbește despre modul în care Isus a fost numit Mare-Preot, după rânduiala lui Melhisedec. Mai mult, Pavel evocă faptul că Isus nu era din seminția lui Levi (Evrei 7:14), ci din seminția lui Iuda. Astfel, conform legilor preoției leviților, El nu putea sluji ca preot. Totuși, Domnul Hristos a fost numit Mare-Preot de Dumnezeu Însuși: „Tu ești preot în veac” (Evrei 7:21).
Cineva s-ar putea întreba în mod legitim cum a putut un bărbat din seminția lui Iuda să devină preot, date fiind restricțiile levitice. Doar leviții trebuiau să slujească la templu. În mod logic, mai întâi ar fi trebuit să aibă loc o schimbare. Pavel remarcă faptul că o asemenea schimbare în cadrul preoției ar necesita o schimbare similară în legea preoției (Evrei 7:12). Dar o schimbare în legea preoției ar duce la o schimbare a legământului. Legământul dintâi a fost făcut cu leviții, iar al doilea, cu Hristos. De ce să aibă loc o schimbare totală? Studiul arată clar că legământul cel vechi nu putea să curețe cugetul de păcate (Evrei 10:4; 9:14), o curățire care reprezintă neprihănirea pe care Hristos ne-o atribuie. Jertfele de animale au arătat înainte spre Isus, adevăratul Miel al lui Dumnezeu „care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Odată cu legământul cel nou, avem nu doar un arbitru, un negociator sau un martor, ci și un garant care ne asigură că făgăduințele legământului se vor împlini. Mai mult, în cadrul acestui nou legământ, oamenii își vor însuși legile lui Dumnezeu pentru că El „le [va] scrie în inimile lor” (Evrei 8:10).
II. Comentariu
Superioritatea lui Melhisedec
De multe ori în Evrei (Evrei 5:6,10; 6:20), Hristos este descris ca fiind un preot după rânduiala lui Melhisedec. Pavel dedică o bună parte din capitolul 7 preoției lui Melhisedec, cu scopul de a descrie natura preoției lui Hristos. În același timp, el stabilește că preoția Domnului Isus este superioară preoției leviților.
Există doar două referiri la Melhisedec, în Vechiul Testament: Geneza 14:18 și Psalmii 110:4. Cartea Evrei face un rezumat al raportului din Geneza și constată că Melhisedec este un preot (Evrei 7:1), că se aseamănă cu Isus (Evrei 7:3) și că este mai mare decât Avraam (Evrei 7:4). Narațiunea din Geneza descrie primul război consemnat în Biblie, prezentându-l pe Avraam în timp ce îi urmărește pe cei patru împărați invadatori care îl luaseră prizonier pe nepotul lui, Lot. După ce i-a eliberat pe prinșii de război, Avraam se întoarce acasă. Pe drum, Melhisedec, regele-preot al Salemului (Ierusalim), îl întâmpină pe Avraam cu pâine și cu vin, un detaliu care lipsește din raportul cărții Evrei. Cel dintâi îl binecuvântează pe cel din urmă, și cel din urmă îi dă zecime celui dintâi (Evrei 7:1,2). Deci ce îl face pe Melhisedec să fie mai presus de preoții din seminția lui Levi? Trei lucruri, după cum vom vedea.
În primul rând, Melhisedec este „fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții” (Evrei 7:3). În lumea greco-romană, cine nu avea tată însemna că era un copil nelegitim. Cine nu avea mamă însemna că provenea dintr-o femeie cu un statut social inferior. Dar în lumea iudaică, atunci când un om era fără o genealogie sau fără o spiță de neam însemna că nu se putea califica pentru preoția leviților. A fost Melhisedec un personaj divin, așa cum mulți au concluzionat? Nu. El intră brusc în scenă, în Geneza 14, și dispare la fel de rapid, dar fără nicio aluzie la contextul lui familial. Fiindcă raportul din Geneza nu ne spune despre tatăl lui, despre mama lui sau despre genealogia lui, Pavel îl ia pe Melhisedec drept un exemplu perfect pentru a ilustra natura veșnică a Domnului Hristos. Acest lucru este susținut de afirmația: „neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, dar care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu, rămâne preot în veac” (Evrei 7:3).
Mai mult, în Evrei 7:8 leviții sunt din nou comparați cu Melhisedec: „Și apoi” (engl. „în primul caz”) leviții muritori primesc zecime de la frații lor israeliți, „pe când acolo” (engl. „dar, în celălalt caz”), adică în cazul lui Melhisedec, zeciuiala o primește „cineva despre care se mărturisește că este viu” (Evrei 7:8). Aici, caracterul muritor al leviților este pus în contrast cu absența consemnării morții lui Melhisedec, în Geneza 14.
Melhisedec nu a murit? Ba da, dar faptul că moartea lui nu este raportată în Scriptură îl ajută pe Pavel să vadă în el un exemplu perfect al naturii veșnice a lui Hristos. Absența unui astfel de detaliu a fost un principiu folosit de scriitorii antici. Tăcerea Scripturii asupra unui anumit aspect este luată drept dovadă că acel lucru nu există. Melhisedec își face apariția în cadrul narațiunii fără o obârșie și iese din scenă fără un raport despre moartea lui, ceea ce arată, în mod tipologic, spre Cel care este veșnic. Fiindcă Melhisedec arată spre veșnicie și leviții au o existență limitată, el este mai mare decât ei.
În al doilea rând, Melhisedec este mai mare decât leviții pentru că l-a binecuvântat pe Avraam, patriarhul, care este descris ca fiind cel care a primit făgăduința (Evrei 6:13; 7:6). Astfel, este „fără îndoială că cel mai mic [Avraam] este binecuvântat de cel mai mare [Melhisedec]” (Evrei 7:7). Melhisedec este mai mare decât Avraam nu doar datorită preoției sale continue, ci și pentru că l-a binecuvântat pe Avraam.
În al treilea rând, Melhisedec este superior leviților pentru că „până și patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război!” (Evrei 7:4). Strănepotul Levi și descendenții lui i-au dat zeciuială, prin Avraam, acestui preot al lui Dumnezeu, Melhisedec, care nu era dintre leviți (Evrei 7:9,10). Absența unei genealogii levitice nu l-a împiedicat pe Melhisedec să primească zecime de la Avraam. În același fel, absența unei genealogii levitice nu Îl poate împiedica pe Isus să slujească în calitate de preot. Legea le poruncea leviților să ia zeciuială de la frații lor israeliți și, la rândul lor, să dea zeciuială din zeciuiala primită (Numeri 18:21-26). Pavel vorbește tocmai despre această tradiție (Evrei 7:5). Logica argumentului său este evidentă. Melhisedec este mai mare decât Avraam, în consecință el trebuie să fie mai mare decât Levi. Prin extensie, preoția lui Melhisedec este mai mare decât cea a leviților. Dacă este adevărat, atunci preoția lui Hristos este superioară preoției oricăror preoți omenești din sanctuarul sau templul pământesc. Prin urmare, El este numit preot „în veac după rânduiala lui Melhisedec” (Evrei 7:17).
Pe scurt, Melhisedec este mai mare decât leviții datorită preoției sale veșnice. El l-a binecuvântat pe Avraam, strămoșul leviților, și leviții i-au dat zeciuială lui Melhisedec prin Avraam.
Superioritatea preoției lui Isus
Pe baza celor spuse deja, preoția lui Isus este superioară preoției leviților din mai multe motive.
În primul rând, Hristos a devenit preot „prin puterea unei vieți nepieritoare” și pentru că Dumnezeu L-a numit preot, așa cum se mărturisește despre El în Psalmii 110:4, și nu în virtutea unei descendențe, așa cum cerea legea preoției lui Aaron (Evrei 7:16,17; vezi Exodul 29). Preoția Domnului Isus este strâns legată de cine este El. Da, Hristos a murit, dar a înviat (Evrei 13:20). El a fost „înălțat mai presus de ceruri” (Evrei 7:26) și acum șade la „dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evrei 8:1), unde „poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El” (Evrei 7:25).
Pe lângă acestea, preoții leviți au fost numiți în funcție pe baza principiului eredității. Nimeni nu a fost preot la nesfârșit „pentru că moartea îi împiedica să rămână pururea” (Evrei 7:23). Prin contrast, Isus „rămâne «în veac», are o preoție care nu poate trece de la unul la altul” (Evrei 7:24) și „trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25). În cartea Evrei, Isus este descris ca Acela care „rămâne în veac”, care „poate să mântuiască în chip desăvârșit” și care „trăiește pururea” (Evrei 7:24,25). Simplu spus, Domnul Isus este mai mare decât preoția leviților pentru că El este nemuritor, în comparație cu efemeritatea lor.
În al doilea rând, Isus a fost adeverit ca preot de Dumnezeu printr-un jurământ: „Domnul a jurat și nu Se va căi: «Tu ești preot în veac [...]»” (Evrei 7:21). Jurămintele sunt niște promisiuni solemne, care invocă adesea prezența unui martor divin. Fiindcă Dumnezeu nu a putut să Se jure pe o putere divină mai mare atunci când i-a promis lui Avraam că va avea urmași, „S-a jurat pe Sine Însuși și a zis: «Cu adevărat te voi binecuvânta și îți voi înmulți foarte mult sămânța»” (Evrei 6:13,14). Generației de oameni care au ieșit din Egipt le-a jurat astfel: „nu vor intra în odihna Mea!” (Evrei 3:11). Când face un jurământ, Dumnezeu îl va împlini cu credincioșie. Din acest motiv Isus „s-a făcut chezașul unui legământ mai bun” (Evrei 7:22). Pe de altă parte, leviții au fost puși în slujba preoției prin poruncă divină (Exodul 28:1), și nu printr-un jurământ. Deci Hristos este mai mare decât ei.
În final, Isus este mai mare decât preoția leviților pentru că El este desăvârșit din punct de vedere moral. Preoții din neamul lui Aaron aduceau zilnic jertfe, chiar dacă până la urmă erau zadarnice (Evrei 10:1-4). Mai întâi ei aduceau jertfe pentru propriile păcate, înainte să le aducă pentru păcatele altora. Prin contrast, Isus S-a dat pe Sine jertfă o dată pentru totdeauna (Evrei 7:27). Un astfel de preot ni se potrivește fiindcă este „sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși și înălțat mai presus de ceruri” (Evrei 7:26). Deși, practic, sunt sinonime, termenii aceștia au niște nuanțe ușor diferite. Din punct de vedere moral, Isus a fost despărțit de păcătoși, nevinovat și fără nicio pată a păcatului. Aceste calități Îl fac pe Isus să fie superior neamului lui Aaron de preoți (vezi Faptele 2:27; Evrei 4:15).
Pe scurt, Domnul Hristos a fost mai bun decât leviții pentru că El este nemuritor, pentru că preoția Lui a fost confirmată printr-un jurământ și pentru că este desăvârșit din punct de vedere moral.
III. Aplicație
Gândește-te la comparația dintre Hristos și Melhisedec din Evrei 7. Melhisedec este considerat a fi atât împăratul Salemului, cât și preot al Dumnezeului Preaînalt (Evrei 7:1).
1. De ce crezi că Melhisedec este descris ca având două funcții? Compară aceste două roluri cu cele două funcții ale lui Hristos, care în primul rând este Preot după rânduiala lui Melhisedec, iar în al doilea rând este membru al seminției regale a lui Iuda.
2. Cu ce este asociată în primul rând seminția lui Iuda (Geneza 49:10)? Cum împlinește Isus aceste două funcții?
3. Cum ai vedea păcatul, dacă ori de câte ori păcătuiești ar trebui să ucizi un miel sau un vițel?
Studiul 8, 12-18 februarie
