Isus, Preotul vrednic de încredere

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Și tocmai un astfel de Mare-Preot ne trebuia: ___, despărțit de păcătoși și înălțat mai presus de ceruri” (Evrei 7:26).

Prăpastia care a existat între Dumnezeu și noi a fost creată de păcat. Problema s-a agravat pentru că păcatul a însemnat și pervertirea naturii umane. Dumnezeu este sfânt și păcatul nu poate exista în prezența Sa. Prin urmare, natura noastră coruptă ne-a separat de Dumnezeu, după cum doi magneți care sunt orientați greșit se resping reciproc. În plus, natura umană decăzută a făcut imposibilă ascultarea oamenilor de Legea lui Dumnezeu. Păcatul mai atrage după sine și o înțelegere greșită a adevărului. Ființele umane au pierdut din vedere dragostea și mila lui Dumnezeu și au ajuns să-L vadă ca fiind mânios și dictatorial.

Săptămâna aceasta vom studia minunatele acțiuni pe care Tatăl și Fiul le-au întreprins ca să acopere prăpastia aceasta. În Evrei 5–7 găsim o analiză atentă a rolului de preot al lui Isus. Autorul analizează originile și scopul preoției lui Isus (Evrei 5:1-10) și apoi îi îndeamnă pe cititori să îi acorde importanța cuvenită (Evrei 5:11–6:8) și să rămână tari în asigurarea speranței pe care ea o oferă (Evrei 6:9-20). De asemenea, el explică și care sunt caracteristicile preoției lui Isus (Evrei 7:1-10) și implicațiile ei în relația lui Dumnezeu cu credincioșii (Evrei 7:11-28). Săptămâna aceasta ne vom concentra în special asupra pasajelor din Evrei 5:1-10 și Evrei 7:1-28.

 

Comentariu Ellen G. White


Domnul Hristos este Preot în adevăratul cort, este Marele-Preot al tuturor celor care cred în El ca Mântuitor personal și nimeni nu poate să Îi ia această slujbă. El este Marele-Preot al bisericii. …

Domnul Hristos Și-a adus ca jertfă trupul Său frânt, pentru a răscumpăra moștenirea lui Dumnezeu și a-i da celui păcătos o nouă șansă. „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururi ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25). Prin viața Sa fără pată, prin ascultarea și moartea Sa pe crucea Golgotei, Domnul Hristos a mijlocit pentru neamul omenesc căzut în păcat. Iar acum, Căpetenia mântuirii noastre mijlocește pentru noi nu numai ca un simplu petiționar, ci ca un biruitor care Își cere drepturile biruinței Sale. Jertfa sa este completă, iar, ca Mijlocitor al nostru, El aduce la îndeplinire lucrarea pe care de bunăvoie S-a legat s-o înfăptuiască, prezentând înaintea lui Dumnezeu cădelnița cu meritele Sale fără pată, precum și rugăciunile, mărturisirile și mulțumirile poporului Său. Însoțite de parfumul neprihănirii Sale, acestea se înalță la Dumnezeu ca o mireasmă plăcută. Jertfa Domnului Hristos este primită în întregime și iertarea acoperă toată vinovăția păcatului. – Signs of the Times, 14 februarie 1900

Domnul Hristos este puntea de legătură între Dumnezeu și om. … El pune toată virtutea neprihănirii Sale de partea celui care se roagă. Domnul Hristos pledează pentru om, iar omul, având nevoie de ajutorul divin, pledează pentru sine însuși în prezența lui Dumnezeu, folosind puterea de influență a Aceluia care Și-a dat viața pentru lume. Când recunoaștem înaintea lui Dumnezeu că prețuim meritele lui Hristos, rugăciunile noastre de mijlocire ajung să fie plăcute. Când ne apropiem de Dumnezeu în virtutea meritelor lui Hristos, El ne trage lângă Sine, cuprinzându-ne cu brațul Său omenesc, în timp ce, cu brațul Său divin, Se prinde de scaunul de domnie al Celui Infinit. El pune meritele Sale în cădelnița din mâinile noastre, ca pe o tămâie plăcut mirositoare, ca să ne încurajeze cererile. …

Da, Domnul Hristos a devenit mijlocitorul rugăciunii, stând între om și Dum­nezeu. El a devenit și mijlocitorul binecuvântării între Dumnezeu și om. – That I May Know Him, p. 76

Ne putem aștepta să suferim, pentru că aceia care sunt părtași cu El la suferință vor fi părtași cu El și la slava Lui. El a plătit iertarea și nemurirea pentru omul păcătos și pieritor, dar este partea noastră să primim aceste daruri prin credință. Când credem în El, avem această speranță ca pe o ancoră a sufletului, sigură și neclintită. Trebuie să înțelegem că putem aștepta cu încredere harul lui Dumnezeu nu numai în lumea aceasta, ci și în lumea cerească, întrucât El a plătit un preț atât de mare pentru salvarea noastră. Credința în ispășirea și mijlocirea asigurate de Hristos ne vor ține tari și neclintiți în mijlocul ispitelor care ne asaltează. …

… Noi dobândim cerul nu prin meritele noastre, ci prin meritele Lui Isus Hristos. … Nu vă puneți speranța în voi înșivă, ci în Acela care a intrat dincolo de perdeaua dinăuntru. – Advent Review and Sabbath Herald, 9 iunie 1896

1. Care este rolul preoției și, potrivit pasajului următor, cum împlinește Isus rolul acesta? Evrei 5:1-10

Scopul preoției leviților a fost acela de mediere între oamenii păcătoși și Dumnezeu. Preoții erau numiți de Dumnezeu ca să slujească în numele oamenilor, deci ei trebuiau să aibă milă și înțelegere față de slăbiciunile umane. În Evrei 5:5-10, Pavel arată că Isus împlinește în mod desăvârșit aceste scopuri: Dumnezeu L-a numit în slujba de Mare-Preot (Evrei 5:5,6) și, de asemenea, Isus ne înțelege pentru că și El a suferit (Evrei 5:7,7).

Există totuși câteva diferențe importante. Isus nu a fost „luat din mijlocul oamenilor” (Evrei 5:1), ci El, care era Dumnezeu, a luat de bunăvoie natura umană pentru ca, printre altele, să îndeplinească slujba de preot în favoarea noastră. Isus nu a adus jertfe pentru propriile păcate (Evrei 5:3), ci doar pentru păcatele noastre, pentru că El este fără păcat (Evrei 4:15; 7:26-28).

În Evrei se spune că Isus a adus „rugăciuni și cereri [...] către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte [...] fiind ascultat” (Evrei 5:7). Aici, Pavel se referea la moartea a doua, din care Dumnezeu L-a salvat pe Isus atunci când L-a înviat (Evrei 13:20). Epistola mai spune și că Isus „a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5:8). Ascultarea era ceva nou pentru Isus nu pentru că El fusese până atunci neascultător, ci pentru că era Dumnezeu. Ca suveran al universului, Isus nu a fost supus nimănui, ci toți I se supuneau.

Suferințele și moartea lui Isus pe cruce reprezintă o parte esențială a lucrării Sale de preot. Suferințele nu L-au făcut desăvârșit în sensul că El a devenit mai bun din punct de vedere moral sau etic. Suferința nu L-a făcut să fie milos. Dimpotrivă, Isus a venit pe acest pământ pentru că a fost dintotdeauna milos, și tocmai de aceea a avut milă de noi (Evrei 2:17). Cartea Evrei vrea să spună că realitatea dragostei frățești a lui Isus, autenticitatea naturii Sale umane și profunzimea supunerii Sale față de Tatăl, în calitate de Reprezentant al rasei umane, au fost cu adevărat manifestate și descoperite prin suferință. El a fost făcut „desăvârșit” în sensul că suferințele Lui L-au calificat să fie Marele nostru Preot. Viața Lui de ascultare desăvârșită și, ulterior, moartea Lui pe cruce constituie jertfa pe care El a prezentat-o înaintea Tatălui în calitate de Mare-Preot al nostru.

În 1 Petru 2:9 se spune că noi suntem „o preoție împărătească”. Cum îți arată viața lui Isus că ar trebui să fie relația ta cu ceilalți oameni tocmai pentru că îndeplinești acest rol sacru?

 

Comentariu Ellen G. White


… Preoții slujeau zilnic în Locul Sfânt, în timp ce, o dată pe an, marele-preot îndeplinea o lucrare deosebită de ispășire în Locul Preasfânt, pentru curățirea sanctuarului. Zi de zi, păcătosul care se pocăia își aducea jertfa la ușa cortului și, punându-și mâinile pe capul victimei, își mărturisea păcatele, trecându-le în felul acesta, în simbol, de la el asupra jertfei nevinovate. – Tragedia veacurilor, p. 418

Despre Aaron, marele-preot al lui Israel, este scris: „Când va intra Aaron în Sfântul Locaș, va purta pe inima lui numele fiilor lui Israel, săpate pe pieptarul judecății, ca să păstreze totdeauna aducerea-aminte de ei înaintea Domnului” (Exodul 28:29). Ce simbol frumos și elocvent pentru iubirea neschimbătoare a Domnului Hristos pentru biserica Sa! Marele nostru Preot, pe care Îl reprezenta Aaron, îi poartă pe copiii Săi în inima Sa. … Hristos, marele nostru Mare-Preot, făcând o ispășire desăvârșită pentru păcat, stă singur în maiestate și glorie dumnezeiască. Ceilalți mari-preoți nu erau decât tipuri, simboluri, și, când S-a arătat El, nu a mai fost nevoie de serviciile lor. … Oamenii, ființele acestea supuse ispitei, să își aducă aminte că au în curțile cerești un Mare-Preot care are milă de slăbiciunile lor, pentru că El Însuși a fost ispitit la fel ca ei. – Advent Review and Sabbath Herald, 17 martie 1903

În curțile de sus Hristos mijlocește pentru biserica Sa, mijlocește pentru aceia a căror răscumpărare a plătit-o cu însuși sângele Său. Anii și veacurile care trec nu vor putea niciodată să micșoreze eficiența jertfei Sale ispășitoare. Nici viața, nici moartea, nici înălțimea, nici adâncimea nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus; și aceasta nu pentru că noi ne ținem atât de strâns de El, ci pentru că El ne ține cu putere. Dacă mântuirea ar depinde de eforturile noastre, nu am putea să fim mântuiți, dar depinde de Acela care stă în spatele tuturor făgăduințelor. S-ar putea să pară că noi ne prindem slab de El, dar iubirea Sa este iubirea unui Frate mai mare și, atâta timp cât rămânem cu El, nimeni nu poate să ne smulgă din mâna Sa. …

Citesc iar și iar cuvintele acestea, pentru că sunt atât de pline de asigurări: „Astfel, fiindcă avem un Mare-Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare-Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de tronul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4:14-16). … Ce Mântuitor minunat avem – un Salvator care a înviat, unul care poate să îi mântuiască pe toți cei care vin la El! – That I May Know Him, p. 80

2. Cine a fost Melhisedec și cum L-a prefigurat pe Isus?

Geneza 14:18-20

Evrei 7:1-3

Melhisedec a fost atât împărat, cât și preot și, de asemenea, i-a fost superior lui Avraam, deoarece Avraam i-a dat zeciuială. În același fel, Isus este împărat și preot (Evrei 1:3), dar, spre deosebire de Melhisedec, a fost fără păcat (Evrei 7:26-28). Evrei 7:15 lămurește că Isus este preot „după asemănarea lui Melhisedec”, care este totuna cu expresia folosită anterior în Evrei 5:6: „după rânduiala lui Melhisedec”. Isus nu a fost un succesor al lui Melhisedec, dar preoția Lui a fost asemănătoare cu cea a lui Melhisedec.

De pildă, Pavel spune că Melhisedec nu a avut tată, mamă, genealogie, naștere și moarte. Unii au sugerat că Melhisedec a fost o întrupare a lui Isus pe vremea lui Avraam. Dar această idee este contrazisă clar de argumentul din cartea Evrei. Melhisedec „a fost asemănat” cu Isus, ceea ce înseamnă că a fost diferit de Isus (Evrei 7:3).

De asemenea, s-a mai sugerat și că Melhisedec a fost o ființă cerească, dar acest lucru ar demola argumentul din Evrei. Dacă Melhisedec ar fi fără tată, fără mamă, fără început sau fără sfârșit, atunci ar fi Dumnezeu Însuși. Ori acest lucru constituie o problemă. Preoția absolut divină a lui Melhisedec ar fi precedat lucrarea lui Isus. Dacă așa ar sta lucrurile, „ce nevoie mai era să se ridice un alt preot” (Evrei 7:11)?

În schimb, cartea Evrei folosește tăcerea Scripturii cu privire la nașterea, moartea și genealogia lui Melhisedec pentru a construi o tipologie, un simbol al lucrării de preot a lui Isus (Geneza 14:18-20), și dezvăluie faptul că Isus Însuși este veșnic. Pe scurt, Melhisedec a fost un împărat-preot canaanit care a servit drept prototip al lui Isus.

„Domnul Hristos a fost Acela care a vorbit prin Melhisedec, care era preot al Dumnezeului Celui Preaînalt. Melhisedec nu a fost Hristos, dar el a fost vocea lui Dumnezeu în lume, reprezentantul Tatălui. Hristos a fost Acela care a vorbit de-a lungul tuturor generaţiilor din trecut, Acela care Şi-a condus poporul şi a fost Lumina lumii.” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, p. 409.

Ce ne învață revelația despre Melhisedec cu privire la modul în care lucrează Dumnezeu printre oamenii cărora misionarii nu au ajuns niciodată să le predice?

 

Comentariu Ellen G. White

Sistemul zecimii trece dincolo de timpul lui Moise. Oamenilor li se cerea să-I aducă lui Dumnezeu daruri în scopuri religioase înainte de a-i fi fost dat lui Moise sistemul detaliat, încă din timpul lui Adam. Conformându-se cerințelor lui Dumnezeu, ei trebuiau să-și manifeste prin daruri aprecierea față de îndurările și față de binecuvântările Lui. Lucrul acesta a continuat generație după generație și a fost respectat de Avraam, care i-a dat zecime lui Melhisedec, preotul Dumnezeului Celui Preaînalt. ... Dumnezeu nu-i obligă pe oameni să dea. Tot ce dau trebuie să dea voluntar. El nu dorește ca vistieria Lui să se umple cu daruri date din obligație, fără nicio plăcere. – Mărturii, vol. 3, p. 393

Dumnezeu a avut întotdeauna martori Săi pe pământ. Într-o vreme, Melhisedec L-a reprezentat pe Domnul Isus Însuși, pentru a descoperi adevărul ceresc și a perpetua Legea lui Dumnezeu.

Hristos Însuși a vorbit prin Melhisedec, care era preot al Dumnezeului celui Preaînalt. Melhisedec nu era Hristos, dar el era glasul lui Dumnezeu în lume, reprezentantul Tatălui. Și, de-a lungul timpului, Hristos a vorbit tuturor generațiilor; Hristos l-a condus pe poporul Său și a fost Lumina lumii. Când l-a ales pe Avraam ca exemplu reprezentativ pentru adevărul Său, Dumnezeu l-a scos din țara lui și dintre rudele lui și l-a pus deoparte. Dorea să-l modeleze după chipul Său. Dorea să-l învețe după planul Său. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 1, pp. 1092–1093

Astăzi, în toate țările lumii sunt oameni sinceri și asupra lor strălucește lumina cerului. Dacă vor continua să urmeze cu credincioșie ceea ce ei înțeleg că este datoria lor, le va fi dată o lumină mai mare până când, asemenea lui Naaman de pe vremuri, vor fi constrânși să recunoască că „nu este Dumnezeu pe tot pământul”, în afară de Dumnezeul cel viu, Creatorul. – Profeți și regi, p. 253

Printre păgâni există unii care I se închină lui Dumnezeu chiar în neștiința lor, cărora nu le-a fost adusă niciodată lumina prin vreun mijloc omenesc, dar care nu vor pieri. Cu toate că nu cunosc legea scrisă a lui Dumnezeu, ei au auzit glasul Lui vorbindu-le prin natură și au făcut lucrurile cerute de lege. Faptele lor dau dovadă că Duhul Sfânt le-a atins inima și sunt recunoscuți ca fii ai lui Dumnezeu.

Cât de surprinși și bucuroși vor fi cei umili, dintre neamuri și păgâni, când vor auzi de pe buzele Mântuitorului: „Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut!” Cât de fericită va fi inima Iubirii Infinite când urmașii Lui vor asculta cu surprindere și bucurie cuvintele de aprobare! – Hristos, Lumina lumii, p. 638

„Dacă dar desăvârșirea ar fi fost cu putință prin preoția leviților – căci sub preoția aceasta a primit poporul Legea – ce nevoie mai era să se ridice un alt preot «după rânduiala lui Melhisedec», și nu după rânduiala lui Aaron?” (Evrei 7:11).

Preoții sunt mediatori între Dumnezeu și oameni. Totuși, în Evrei se spune că preoția leviților nu putea oferi un acces total, plin de încredere, la Dumnezeu pentru că ei nu puteau asigura desăvârșirea (Evrei 7:11,18,19). La urma urmei, ei înșiși nu erau perfecți, deci cum ar fi putut să-i facă pe alții să fie perfecți?

Și nici jertfele animalelor nu puteau curăța conștiința păcătosului. Scopul lor era să arate înainte spre lucrarea lui Isus și spre sacrificiul Său, singurul care putea să facă adevărata curățire de păcat (Evrei 9:14; 10:1-3,10-14). Rolul preoților din seminția lui Levi și al jertfelor lor a fost temporar și ilustrativ. Prin lucrarea lor, Dumnezeu voia să determine poporul să-și pună încrederea în lucrarea lui Isus din viitor, „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29).

3. Citește Evrei 7:11-16. De ce a fost nevoie de o schimbare a Legii? 

Evrei 7:12 explică faptul că schimbarea preoției a făcut necesară schimbarea Legii. De ce? Deoarece exista o lege foarte strictă care îi interzicea unui om care nu era din seminția lui Levi, prin Aaron, să slujească în calitate de preot (Numeri 3:10; 16:39,40). Evrei 7:13,14 lămurește că Isus era din linia genealogică a lui Iuda și, deci, această lege Îl oprea să fie un preot dintre leviți. Așadar, Pavel susține că numirea lui Isus ca preot a însemnat că Dumnezeu a schimbat legea preoției.

Venirea lui Isus a implicat și o schimbare a legii privitoare la jertfe. Păcătoșilor li se cerea să aducă diferite tipuri de jertfe, ca să obțină ispășirea (Leviticul 1–7), dar acum, că Isus a venit și a adus o jertfă desăvârșită, legea cu privire la jertfe a fost și ea înlăturată (Evrei 10:17,18), ca urmare a noului legământ și a revelației mai bogate despre planul de mântuire.

Gândește-te la numărul nesfârșit de jertfe animale care au fost aduse în Antichitate, toate arătând spre Isus; și totuși, nici măcar una nu a putut plăti pentru păcatele noastre. De ce doar moartea lui Isus a putut să plătească pentru ele?

 

Comentariu Ellen G. White

Marți, 1 februarie: Un preot mai bun

Isus este Avocatul nostru, este Marele nostru Preot, este Mijlocitorul nostru. Așadar, noi suntem acum la fel ca israeliții care stăteau în curtea din afară a templului, așteptând împlinirea acestei binecuvântate speranțe, arătarea în slavă a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. …

Când marele-preot intra în Locul Sfânt, care reprezenta locul în care pledează acum Marele nostru Preot, și aducea jertfa pe altar, nu se mai aducea nicio altă jertfă de ispășire. Când marele-preot intra să mijlocească, fiecare inimă trebuia să se plece în pocăință înaintea lui Dumnezeu, cerând iertarea păcatelor. În moartea lui Hristos, Mielul care a fost înjunghiat pentru păcatele lumii, tipul s-a întâlnit cu antitipul. Marele nostru Mare-Preot a adus atunci singura jertfă care avea să fie neprețuită. – That I May Know Him, p. 73

Hristos Isus este reprezentat ca stând continuu la altar, aducând sacrificiul pentru păcatele lumii. El este preot în adevăratul cort, ridicat de Dumnezeu, nu de om. … Jertfele de ispășire zilnice și cele anuale nu mai era necesar să fie aduse, însă jertfa ispășitoare printr-un mijlocitor este esențială din cauza comiterii continue de păcate. Isus oficiază în prezența lui Dumnezeu, aducând sângele Său vărsat, pentru că El a fost un miel înjunghiat. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 6, p. 1077

Poporul ales primise aceste lecții cu sute de ani în urmă și îi fuseseră repetate prin diferite simboluri și imagini, pentru ca adevărul că, fără vărsare de sânge, nu există iertare de păcat, să fie bine imprimat în fiecare inimă. Marea lecție cuprinsă în sacrificiul fiecărei victime însângerate, imprimată în fiecare ceremonie rânduită de Dumnezeu Însuși, era că numai prin sângele lui Hristos există iertarea păcatelor, și totuși, cât de mulți poartă jugul apăsător și cât de puțini simt puterea acestui adevăr și și-l însușesc, obținând astfel binecuvântările pe care le pot primi printr-o credință deplină în sângele Mielului lui Dumnezeu! …

Dreptatea cerea ca omul să sufere, dar Hristos a suferit ca Dumnezeu. El nu avea nevoie de o suferință ispășitoare pentru Sine, toate suferințele Lui au fost pentru noi, iar toate meritele și sfințenia Lui i-au fost oferite în dar omului căzut. – Ibidem, vol. 7, p. 913

4. Citește Evrei 7:16. Pe ce bază a devenit Isus preot? 

Isus a primit preoția „prin puterea unei vieți nepieritoare”. Implicațiile acestor aspecte sunt uimitoare. Acest lucru înseamnă că lucrarea lui Isus nu va fi niciodată întrecută de o alta. Isus mântuiește în mod complet, veșnic, „în chip desăvârșit” (Evrei 7:25). Mântuirea pe care o oferă El este totală și supremă. Ea atinge cele mai lăuntrice aspecte ale naturii umane (Evrei 4:12; 9:14; 10:1-4). Mijlocirea lui Isus înaintea lui Dumnezeu cuprinde toate binecuvântările care ne sunt acordate în cadrul noului legământ.

De asemenea, mijlocirea Sa include mult mai mult decât iertarea păcatelor. Ea implică scrierea legii în inima noastră, faptul de a deveni făpturi noi în El și de a ajunge să ducem Evanghelia în lume (Evrei 8:10-12). Fiind una cu Tatăl și cu oamenii, Isus ne reprezintă în fața Tatălui. Fiind Cel care Și-a dat viața ca jertfă, Isus are necurmat trecere înaintea lui Dumnezeu.

5. Citește Evrei 7:22. Cine este Isus în cadrul noului legământ? 

Isus este chezașul legământului celui nou pentru că Dumnezeu a jurat că El va fi preot „în veac” (Evrei 7:21). Este posibil să nu reușim să înțelegem pe deplin importanța acestui jurământ. Pavel făcuse deja referire la jurămintele pe care Dumnezeu le-a făcut generației din pustie și lui Avraam (Evrei 3:7-11; 6:13-15). Diferența dintre acestea și jurământul pe care El l-a făcut Fiului este că ele le-au fost făcute muritorilor. Jurămintele rămân în vigoare atât timp cât beneficiarii lor trăiesc. Jurământul lui Dumnezeu față de generația de oameni din pustie și față de Avraam a fost respectat atât timp cât a existat o generație de oameni din pustie și descendenți ai lui Avraam (vezi Galateni 3:29).

Totuși, în cazul Fiului, a cărui viață este „nepieritoare”, legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu El va rămâne pentru totdeauna. Cel care se punea chezaș sau garant pentru altcineva era pasibil de aceleași penalități ca persoana pentru care garanta, incluzând chiar moartea. Totuși, Tatăl L-a făcut pe Isus garanția noastră că nu Își va încălca promisiunile. Iată cât de siguri putem fi de mântuirea care ne-a fost oferită în Isus!

 

Comentariu Ellen G. White

Preotul a trecut prin ceremonia slujbei sale oficiale. A luat copilul în brațe și l-a ridicat în fața altarului. După ce l-a înapoiat mamei, a scris numele „Isus” în registrul întâilor născuți. Atunci când pruncul se afla în brațele sale, nici prin gând nu i-a trecut că acesta era Maiestatea cerului, Împăratul slavei. … El nu s-a gândit că acest prunc era Acela a cărui slavă ceruse Moise să o vadă. Dar în brațele preotului se afla Unul mai mare decât Moise și, când a înregistrat numele copilului, el a scris numele Aceluia care era temelia întregului sistem iudaic. Acel nume avea să fie garanția desființării acestui sistem, deoarece sistemul jertfelor și al darurilor se învechise, tipul aproape își ajunsese antitipul, iar umbra, realitatea ei.

Șechina se îndepărtase de la sanctuar, dar Copilul din Betleem era învăluit în slava în fața căreia îngerii se prosternau. Acest prunc neștiutor era sămânța făgăduită, către care arăta primul altar de la poarta Edenului. … Era Acela despre care văzătorii prorociseră cu mult înainte. El era Dorința tuturor națiunilor, Rădăcina și Vlăstarul lui David și Luceafărul strălucitor de dimineață. Numele acelui plăpând pruncușor, înscris în registrul lui Israel, care-L declara ca fiind fratele nostru, era nădejdea neamului omenesc decăzut. Copilul pentru care se plătise răscumpărare era Acela care trebuia să plătească prețul de răscumpărare pentru păcatele întregii omeniri. Era adevăratul „Mare-Preot pus peste casa lui Dumnezeu”, conducătorul „preoției care nu poate trece de la unul la altul”, Mijlocitorul de la „dreapta Măririi în locurile preaînalte” (Evrei 10:21; 7:24; 1:3.) – Hristos, Lumina lumii, pp. 52, 55

Atunci când vă mărturisiți păcatele și vă pocăiți de nelegiuirea voastră, Hristos ia asupra Sa vina voastră și pune în dreptul vostru neprihănirea și puterea Lui. Celor cu sufletul zdrobit El le oferă untdelemnul auriu al iubirii și comorile bogate ale harului Său. Și atunci puteți vedea că, jertfindu-I lui Dumnezeu eul vostru prin meritele lui Hristos, voi căpătați o valoare infinită, deoarece, îmbrăcați în haina neprihănirii lui Hristos, deveniți fii și fiice ale lui Dumnezeu. Aceia care … cer iertare în numele lui Isus vor primi ce au cerut. La primele cuvinte prin care se exprimă pocăința, Hristos prezintă înaintea tronului cererea smeritului petiționar ca pe o dorință a Sa în favoarea păcătosului. El spune: „Eu voi ruga pe Tatăl pentru voi.” – That I May Know Him, p. 77

Domnul Isus îi iubește pe credincioșii Săi și, când ei își pun încrederea în El, depinzând cu totul de Mântuitorul, atunci El le dă putere. El va trăi prin ei, dându-le inspirația Spiritului Său sfințitor, care îi face parte sufletului de o transfuzie vitală din Sine Însuși. El lucrează prin capacitățile lor și îi ajută să aleagă voința Sa și să acționeze potrivit caracterului Său. Atunci, ei pot să spună împreună cu apostolul Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni 2:20). – Letter 13, 27 septembrie 1894

 

6. Care sunt cele cinci trăsături ale lui Isus din pasajul următor?

Evrei 7:26 

Isus a fost „sfânt”. Aceasta înseamnă că El a fost fără cusur în relația cu Dumnezeu (Evrei 2:18; 4:15; 5:7,8). În traducerea Vechiului Testament în greaca veche s-a folosit același termen grecesc pentru a-i numi pe aceia care își mențin relația de legământ cu Dumnezeu și cu alții. Isus a fost „fără pată”. El rămâne pur și neatins de rău, în ciuda faptului că a fost ispitit „în toate lucrurile” (Evrei 4:15; 2:18). Natura desăvârșită, fără păcat, a lui Isus reprezintă un aspect important al preoției Sale. Vechiul legământ prevedea că animalele pentru jertfă trebuiau să fie „fără cusur” pentru a fi acceptate de Dumnezeu (Leviticul 1:3,10 etc.). Ascultarea desăvârșită a lui Isus în timpul vieții Sale pe pământ a făcut posibil ca El să Se ofere ca o jertfă plăcută lui Dumnezeu (Evrei 9:14).

Isus a fost „despărțit de păcătoși” atunci când S-a înălțat la cer. Timpul verbal din greacă sugerează că aceasta este starea actuală a lui Isus, care a început la un anumit moment în timp. Cât a trăit pe pământ, Isus a suferit împotrivire din partea păcătoșilor, dar a ieșit biruitor și apoi a șezut la dreapta lui Dumnezeu (Evrei 12:2,3). Isus mai este „despărțit de păcătoși” și pentru că El este în mod desăvârșit fără păcat (Evrei 4:15).

Isus a fost „înălțat mai presus de ceruri”. Aceasta înseamnă că El a fost înălțat deasupra a tot ce există și, deci, este una cu Dumnezeu. În psalmi, Dumnezeu este Cel înălțat „peste ceruri” (Psalmii 57:5,11; 108:5). Isus a fost pe deplin om, dar nu a fost un om păcătos, așa cum suntem noi (Evrei 2:14-16; 4:15). Isus este perfect nu doar pentru că nu a păcătuit niciodată, ci și pentru că nu a fost degradat de păcat, așa cum suntem noi.

Totuși, fiindcă El a fost și om pe deplin, este și Exemplul nostru. Ne arată cum să ne comportăm în alergarea vieții (Evrei 12:1-4). El este pilda pe care trebuie s-o urmăm (1 Petru 2:21-23). Fiindcă este „sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși” (Evrei 7:26), El este Mântuitorul nostru, și noi, la rândul nostru, putem reflecta caracterul Său.

Deși a fost un om ca și noi, Isus nu a păcătuit niciodată. Cum putem cuprinde cu mintea noastră acest gând minunat? De ce făgăduința că sfințenia Sa ne va fi atribuită prin credință trebuie să ne dea siguranța mântuirii?

 

Comentariu Ellen G. White

Isus le-a lăsat copiilor și tinerilor un exemplu desăvârșit. Studiați Modelul, Isus Hristos, și copiați-L dacă vreți să fiți la fel ca El – curați, sfinți, fără păcat și neîntinați. Studiați copilăria lui Isus. El era Fiul lui Dumnezeu, totuși raportul Bibliei ne spune că S-a întors de la Ierusalim cu părinții Lui și „le era supus”. …

Isus, Răscumpărătorul lumii, făcea ce I se spunea, chiar dacă lucrul acela nu era plăcut pentru El. Ascultarea este un element al adevăratei măreții. Nimeni nu poate fi cu adevărat bun și mare dacă nu a învățat să asculte în mod sârguincios. …

Formarea caracterelor voastre nu s-a încheiat, amintiți-vă acest lucru! Voi vă construiți caracterul zi de zi. Țeseți în el toată bunătatea, ascultarea, solicitudinea, sârguința și iubirea pe care le puteți pune aici! Faceți-vă un caracter asemenea modelului divin! Autoeducați-vă să aveți podoaba unui duh blând și liniștit care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu! Puteți să faceți ca lumea în care trăiți să fie mai bună dacă faceți întotdeauna totul cât puteți de bine. – Our High Calling, p. 264

Primele patru porunci arată datoria omului de a-I sluji Domnului, Dumnezeului său, cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea sa. Aceasta înseamnă întreaga ființă a omului. Lucrul acesta cere o iubire atât de plină de zel, de căldură, atât de intensă, încât omul nu mai poate nutri ceva în cugetul sau simțămintele sale care să fie împotriva lui Dumnezeu, iar faptele sale vor purta semnătura Cerului. …

Oamenii trebuie să I se închine și să Îi slujească Domnului Dumnezeu și numai Lui. … Orice este făcut un subiect de gândire și admirație, deși nu este vrednic, dar care absoarbe cu totul mintea, este un alt dumnezeu pe care îl punem înaintea lui Dumnezeu.

Iehova cel veșnic, având viața în Sine Însuși, Cel necreat, El Însuși Izvor și Susținător a toate, este singurul îndreptățit la suprema închinare și adorare. Omului îi este interzis să-i dea oricui locul cel dintâi în simțămintele sau în slujirea sa. Tot ce îndrăgim și tinde să slăbească iubirea noastră față de Dumnezeu sau să ia locul slujirii pe care l-o datorăm devine zeul nostru. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 56 (9 febr.)

În mijlocirea Sa ca Avocat al nostru, Domnul Hristos nu are nevoie de vreo virtute a omului sau de mijlocirea vreunui om. Hristos este singurul Purtător de păcate, singura Jertfă pentru păcat. Rugăciunea și mărturisirea trebuie să fie aduse numai înaintea Aceluia care a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt.

Hristos L-a reprezentat înaintea oamenilor pe Tatăl și îi reprezintă înaintea Tatălui pe cei aleși în care El a refăcut chipul moral al Tatălui. Ei sunt moștenirea Sa. … Niciun preot sau om al bisericii nu Îl poate descoperi pe Tatăl vreunui fiu sau vreunei fiice a lui Adam. Oamenii au un singur Avocat, un singur Mijlocitor care poate să ierte păcatele. Inimile noastre ar trebui să fie pline de recunoștință față de Acela care L-a dat pe Isus să fie ispășire pentru păcatele noastre. Meditați profund la iubirea pe care Tatăl a manifestat-o în favoarea noastră, pe care a arătat-o față de noi. Iubirea aceasta nu poate fi măsurată. Nu există sistem de măsurare pentru ea. Nu putem decât să arătăm spre Calvar, la Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii. Este un sacrificiu infinit. Putem noi să înțelegem sau să măsurăm infinitul? – That I May Know Him, p. 73

„Scopul lui Satana era acela de a produce o despărțire veșnică între Dumnezeu şi om, însă, în Hristos, ajungem mult mai strâns uniţi cu Dumnezeu decât dacă n-am fi căzut niciodată în păcat. Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat de omenire cu o legătură ce nu se va rupe niciodată [...] Aceasta era garanţia că Dumnezeu Îşi va împlini Cuvântul. «Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui.» Dumnezeu a adoptat natura omenească în persoana Fiului Său şi a dus-o în cerul preaînalt. «Fiul omului» este Cel care are parte la tronul universului. «Fiul omului» este Acela pe care-L vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii» (Isaia 9:6). EU SUNT este Mijlocitorul între Dumnezeu şi neamul omenesc, unindu-i prin mâinile Sale întinse. Acela care este «sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi» nu Se ruşinează să ne numească fraţi (Evrei 7:26; 2:11). În Hristos, familia pământească şi familia cerească sunt legate.

Hristos glorificat este Fratele nostru. Cerul este învelit în corp omenesc şi neamul omenesc este strâns la sânul Iubirii Infinite.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 25, 26.

Studiu la rând:

Geneza 10

Geneza 11

Geneza 12

Geneaza 13

Geneza 14

Geneza 15

Geneza 16

Evanghelizare, subcapitolul „Lucrarea de evanghelizare pentru copii”

1. Cum se numea întâiul născut al lui Canaan?

2. Ce a căpătat Avram din pricina Sarei în Egipt?

3. Ce gest cu mâna a făcut Avram când a jurat în fața împăratului Sodomei?

4. Cine avea să fie ca un măgar sălbatic printre oameni?

5. Care două elemente trebuie combinate în activitatea pentru copii?

 

Comentariu Ellen G. White

 

Pentru studiu suplimentar

Comentariul Biblic AZȘ, cap. „Termenii alegerii noastre”, vol. 7, pp. 930– 931.

Texte-cheie: Evrei 5:1-10; Geneza 14:18-20; 1 Petru 2:9; Evrei 7:1-3; 7:11-16,22,26.

I. Privire generală

Temele studiului:

Păcatul ne-a despărțit de Dumnezeu, dar Domnul Hristos a venit ca să acopere prăpastia aceasta. Și, pentru a realiza acest lucru, El a devenit Marele nostru Preot. Rolul Său se aseamănă cu cel al preoților de pe pământ, dar se și deosebește de acesta. El este chemat să fie preot „după rânduiala lui Melhisedec” (Evrei 7:15). Acest Melhisedec, împărat și preot, a fost contemporan cu Avraam. Când o coaliție de împărați a atacat Sodoma și Gomora, aceasta nu doar că a cucerit cetățile, dar l-a și luat pe Lot, nepotul lui Avraam, prizonier. Ca răspuns, Avraam a lansat un contraatac și l-a salvat pe Lot și pe ceilalți cetățeni capturați din celelalte cetăți, împreună cu bunurile prădate. După ce s-au întors de la luptă, Melhisedec, împăratul și preotul Salemului, l-a binecuvântat pe Avraam, iar Avraam, drept răsplată, i-a dat a zecea parte din prada de luptă (Geneza 14). Melhisedec nu a fost Hristos întrupat, și nici o ființă cerească. El a fost doar un împărat și preot omenesc, un exemplu util pe care Pavel l-a folosit. Ca tip al lui Hristos, Melhisedec se încadrează în raționamentul lui Pavel. Deși nu făcea parte din seminția lui Levi – seminția preoțească a Israelului din vechime –, Domnul Hristos a fost un preot mai bun fiindcă preoția lui a fost după rânduiala lui Melhisedec, împăratul-preot al Salemului. De remarcat că Melhisedec a primit zecime de la Avraam, ceea ce face ca preoția lui să fie superioară preoției lui Levi. Așadar, preoția lui Melhisedec este un prototip potrivit pentru preoția împărătească a lui Isus.

II. Comentariu

Caracteristicile marelui-preot

Evrei 5:1-4 începe cu un catalog general al caracteristicilor marelui-preot. „În adevăr, orice mare-preot luat din mijlocul oamenilor este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate. El poate fi îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți, fiindcă și el este cuprins de slăbiciune. Și, din pricina acestei slăbiciuni, trebuie să aducă jertfe atât pentru păcatele lui, cât și pentru ale norodului. Nimeni nu-și ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron” (Evrei 5:1-4).

În total, în Evrei 5:1-4 sunt enumerate douăsprezece calități ale marelui-preot. În primul rând, fișa postului: fiecare mare-preot este (1) „luat din mijlocul oamenilor”, (2) ales „pentru oameni”, (3) „în lucrurile privitoare la Dumnezeu” și (4) este numit să „aducă daruri și jertfe” (5) „pentru păcate”. Apoi, vin trăsăturile personale: (6) „el poate fi îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți” și (7) „este cuprins de slăbiciune”. Mai mult, (8) el „trebuie să aducă jertfe atât pentru păcatele lui, (9) „cât și pentru ale norodului”. În final, urmează partea legată de vocație: (10) „nimeni nu-și ia cinstea aceasta singur”, (11) „ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu”, (12) „așa cum a fost Aaron”.

Patru caracteristici ale marelui-preot ies în evidență, și anume: identificarea lui cu oamenii (calitățile 1–3), abilitatea de a-și stăpâni propriile emoții (calitatea 6), faptul că este supus slăbiciunii (calitatea 7) și, în final, chemarea de a fi preot (calitatea 12). Ne vom ocupa de fiecare dintre aceste patru caracteristici înainte de a ne îndrepta atenția asupra calităților lui Isus pentru această slujbă.

În primul rând, marele-preot era ales din mijlocul poporului său. El trebuia să fie un israelit (Exodul 29:9,44; Numeri 18:1-7), din seminția lui Levi. Aaron a fost chemat pentru prima oară de Dumnezeu Însuși (Exodul 28:1). Când unii bărbați, cum au fost Core și tovarășii lui, au avut îndrăzneala să se pună pe ei înșiși și pe alții în funcția de mare-preot, Dumnezeu a fost nevoit să îi nimicească (Numeri 16:15-40). Preoția și prerogativele ei nu constituiau o chestiune neînsemnată: împăratul Ozia a trăit pe pielea lui nesocotirea acestui lucru, fiind lovit cu lepră când a intrat în templu să ardă tămâie pe altar (2 Cronici 26:16-21).

Interesant, în perioada celui de-al doilea templu sau în perioada intertestamentară, la sfârșitul Regatului Hașmonean, Salome Alexandra a urcat pe tron ca regină (76–67 î.Hr.), dar nu și ca preoteasă. Din cauză că era femeie, nu putea să ocupe funcția de mare-preot, așa că l-a numit pe fiul ei cel mai mare, Hyrcanus al II-lea, în această funcție. Fratele mai mic al acestuia, Aristobul al II-lea, nu a fost de acord cu numirea fratelui său și a rivalizat cu el pentru poziția aceasta.

Deci, vedem că marele-preot pământesc a fost întotdeauna de sex masculin și a fost ales din mijlocul poporului din care făcea parte. De asemenea, el trebuia să se identifice cu poporul său. După cum am amintit deja, el era un israelit, un descendent al lui Aaron, din seminția lui Levi. Lucrarea lui era aceea de a-i reprezenta pe frații săi înaintea lui Dumnezeu și de a aduce daruri și jertfe pentru el și pentru ei. Tema legăturii lui Hristos cu noi, oamenii, apare în Evrei 2:17,18 reapare în Evrei 4:14-16 și va fi dezvoltată mai departe, în Evrei 5.

În al doilea rând, potrivit descrierii cărții Evrei, marele-preot era o persoană care putea să se stăpânească, adică să-și țină în frâu emoțiile față de cei care erau neștiutori sau se rătăceau. „El poate fi îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți” (Evrei 5:2). Marele-preot ideal nu era nici prea aspru, dar nici indiferent față de păcat. Marele-preot de pe pământ împărțea cu alții responsabilitățile generale din timpul anului liturgic (Exodul 29:38-46), dar numai el aducea jertfe în Ziua Ispășirii (Leviticul 16:1-25) și purta pieptarul judecății Urim și Tumim (Exodul 28:30). El trebuia să facă toate aceste lucruri cu multă stăpânire de sine.

În al treilea rând, deși uneori marele-preot era indignat din cauza păcatelor comise de poporul său (să ne gândim numai la marele-preot Eli, când a greșit acuzând-o pe Ana că era beată [1 Samuel 1:13,14]), el însuși era supus slăbiciunilor. Evrei 5:2 spune la propriu că marele-preot era „îmbrăcat cu”, „purta” sau era „cuprins de” slăbiciune sub îmbrăcămintea lui exterioară elaborată (Exodul 28). Această specificare este importantă, fiindcă slăbiciunea lui îi permitea să îi trateze cu blândețe pe cei greșiți. În calitate de mare-preot, el manifesta înțelegere față de poporul lui, își stăpânea emoțiile atunci când era cuprins de indignare, fiind conștient că și el era supus păcatului. Acest lucru îl ajuta să fie o persoană accesibilă.

În al patrulea rând, cineva nu se putea înscrie sau concura pentru funcția de mare-preot. Primul care a fost numit în acest post, Aaron, a fost ales de Dumnezeu și nimănui nu-i era îngăduit să-și acorde singur această onoare. Cineva accepta acest lucru doar atunci când era chemat de Dumnezeu.

În concluzie, un mare-preot se identifica cu poporul său, își controla emoțiile, era conștient de propriile slăbiciuni și ocupa această poziție doar când era chemat de Dumnezeu.

De discutat: 

Atunci când biserica aplică o pedeapsă în scop disciplinar în dreptul unei persoane care greșește, de ce este important ca aceia cărora li s-a încredințat această sarcină să fie solidari între ei, să-și controleze emoțiile și să fie conștienți de propria slăbiciune?

Caracteristicile Domnului Hristos

De la Evrei 5:5,6, Pavel îndreaptă discuția spre Isus. El vorbește despre Hristos în contextul a două dintre însușirile marelui-preot descrise în secțiunea anterioară, și anume, numirea Sa de către Dumnezeu și identificarea Sa cu oamenii.

În primul rând, Hristos nu Și-a luat singur cinstea de a fi Mare-Preot, ci Dumnezeu L-a numit în funcția aceasta. Cum demonstrează Pavel acest lucru? Prin îmbinarea a doi psalmi. Ambii psalmi au fost folosiți în cartea Evrei, mai precis în Evrei 1:5 și în Evrei 1:14, la începutul și la sfârșitul unui șir de citări, în Evrei 1:5-14. Prima dată se citează din Psalmii 2:7. A doua oară se citează din Psalmii 110:4, unde se spune că Mesia este chemat de Dumnezeu să fie Preot. A fost deja menționat în Evrei 1:3 ce a realizat El în calitate de Mare-Preot: „A făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi.” Aici, Pavel îmbină motivul calității lui Isus de Fiu cu cel al calității Lui de Mare-Preot. Isus este numit Fiul Lui Dumnezeu și Marele-Preot desăvârșit al oamenilor, „după rânduiala lui Melhisedec” (Evrei 5:6) sau, după cum afirmă Evrei 7:15, „după asemănarea lui Melhisedec”. Asemenea lui Melhisedec, Isus este Împărat și Preot. În comparație cu marii-preoți omenești din seminția lui Levi, Isus este mai bun decât ei, fiindcă El poate să îi trateze cu blândețe pe cei neștiutori și rătăciți. În același fel, El poate să „aibă milă de slăbiciunile noastre” (Evrei 4:15) și să „vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți” (Evrei 2:18). El „poate să mântuiască în chip desăvârșit” (Evrei 7:25) și să-i facă desăvârșiți „pentru totdeauna pe cei ce sunt sfințiți” (Evrei 10:14).

Cea de-a doua calitate a lui Isus, și anume faptul că Se identifică cu oamenii, este dovedită de suferința Lui, de faptul că „a învățat să asculte” și că „a fost făcut desăvârșit” (Evrei 5:7-10).

De discutat:

Citește Evrei 7:23-25. De ce a fost necesar să avem un mare-preot mai bun decât preoții din seminția lui Levi?

III. Aplicație

Până aici, Pavel Îl descrie pe Isus ca fiind mai presus de îngeri în calitatea Sa de Fiu întronat al lui Dumnezeu (Evrei 1). Totuși, pentru o vreme, Isus a fost făcut mai prejos decât îngerii, ca Unul care, prin moartea Sa, a nimicit puterea morții, care era a lui Satana (Evrei 2). Isus mai este descris ca neputând să ofere odihnă generației de oameni care a ieșit din Egipt din cauza necredinței lor (Evrei 3), dar capabil să ofere odihnă poporului lui Dumnezeu din epoca post-mesianică (Evrei 4). Isus, ca Preot, se aseamănă cu preoții din seminția leviților, dar este și diferit de ei (Evrei 5). În lumina acestor cunoștințe, care este următoarea etapă spre care Pavel vrea să îi ducă pe destinatarii epistolei?

Pavel vrea ca toți cititorii lui să înțeleagă mai bine lucrarea lui Isus ca Mare-Preot, văzând asemănarea Lui cu marele-preot Melhisedec. Dar există niște obstacole. Acestea constau în faptul că cititorii săi sunt greoi la priceperea Cuvântului, au nevoie de lapte, în loc de hrană tare, pentru că sunt creștini imaturi și pentru că nu sunt obișnuiți („nepricepuți”, ESV) cu „cuvântul despre neprihănire” (Evrei 5:11-14). Deși Pavel vorbește în termeni duri, el își echilibrează mustrarea plină de îndemnuri cu o declarație pozitivă despre starea lor spirituală, spunând: „Măcar că vorbim astfel, preaiubiților, totuși de la voi așteptăm lucruri mai bune și care însoțesc mântuirea” (Evrei 6:9).

Întrebări practice:

1. Există vreun moment în călătoria noastră spirituală în care trebuie să dăm socoteală unei alte persoane, pe lângă Dumnezeu, pentru progresul sau pentru regresul nostru?

2. Există vreo autoritate spirituală care să ne tragă la răspundere la nivel colectiv, așa cum Pavel îi trage la răspundere pe cititorii săi? De ce da? De ce nu?

3. Există conceptul de creștini pasivi sau este o contradicție de termeni?