Isus, Jertfa desăvârșită

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Căci ___ El a făcut desăvârșiți pentru totdeauna pe cei ce sunt sfințiți” (Evrei 10:14).

Gândul că un om care a fost găsit vinovat și apoi a fost omorât prin crucificare putea fi venerat ca fiind Dumnezeu era ofensator în gândirea celor din vechime. În literatura romană există câteva referințe despre cruce care dovedesc aversiunea lor față de acest lucru. Pentru evrei, legea decreta că omul care murea spânzurat pe lemn era blestemat de Dumnezeu (Deuteronomul 21:23).

Așadar, primele motive care se regăsesc în picturile creștine din catacombe sunt păunul (se presupunea că simboliza nemurirea), porumbelul, ramura de palmier, care simboliza victoria atletului, și peștele. Mai târziu, au apărut și alte teme, precum arca lui Noe, Avraam care aduce berbecul ca jertfă în locul lui Isaac, Daniel în groapa cu lei, Iona care este vărsat din gura peștelui, un păstor care duce un miel sau reprezentări ale minunilor lui Isus, cum ar fi vindecarea slăbănogului și învierea lui Lazăr. Acestea erau simboluri ale salvării, ale victoriei și ale purtării de grijă. Pe de altă parte, crucea transmitea un simțământ de înfrângere și de rușine. Și totuși, crucea a fost cea care a devenit emblema creștinismului. De fapt, Pavel a numit efectiv Evanghelia „propovăduirea crucii” (1 Corinteni 1:18).

Săptămâna aceasta vom studia despre cruce așa cum apare ea în cartea Evrei. 

26 februarie – Ziua Radio Mondial (colectă)

 

Comentariu Ellen G. White

Crucea, acest instrument al rușinii și torturii, a adus nădejde și mântuire lumii. Ucenicii nu erau decât niște oameni umili, fără bogăție și fără nicio altă armă decât Cuvântul lui Dumnezeu, totuși, în puterea lui Hristos, ei au mers înainte să spună minunata istorie a ieslei și a crucii și să triumfe asupra oricărei împotriviri. Fără nicio onoare sau recunoaștere pământească, ei au fost eroi ai credinței. De pe buzele lor au ieșit cuvinte de înțelepciune, care au zguduit lumea. – Faptele apostolilor, p. 77

… În zilele lui Pavel, crucea era privită cu simțăminte de dezgust și oroare. În mod firesc, să înalți ca Mântuitor al omenirii pe Unul care suferise moartea pe cruce ar fi atras batjocura și împotrivirea. ...

Dar, pentru Pavel, crucea era obiectul de cel mai mare interes. Încă din momentul în care fusese oprit din lucrarea sa de prigonire a urmașilor Nazarineanului răstignit, el nu încetase niciodată să preamărească crucea. Atunci îi fusese dată o descoperire a iubirii infinite a lui Dumnezeu, așa cum era arătată în moartea lui Hristos și în viața sa avusese loc o transformare minunată, aducând toate planurile și năzuințele sale în armonie cu cerul. Din ceasul acela, el devenise un om nou în Hristos. El știa din proprie experiență că, atunci când un păcătos privește o dată iubirea Tatălui, așa cum se poate vedea în sacrificiul Fiului Său, și se supune influenței divine, are loc o schimbare a inimii și, de atunci încolo, Hristos este totul în toți. – Faptele apostolilor, p. 245

Crucea de la Calvar face un apel plin de putere la noi, oferindu-ne un motiv pentru care ar trebui să Îl iubim pe Salvatorul nostru și El să fie cel dintâi și cel de pe urmă și totul în toate. Ar trebui să ne ocupăm locul care ni se cuvine, în pocăință umilă, la piciorul crucii. Aici, când privim la agonia Mântuitorului nostru, când vedem cum moare Fiul lui Dumnezeu, Cel Neprihănit pentru cei păcătoși, putem să învățăm lecțiile blândeții și ale smereniei inimii. Să privim la Acela care, cu un cuvânt, putea face să Îi vină în ajutor legiuni de îngeri, dar a fost batjocorit și luat în râs, supus ocării și urii. Când a fost insultat nu a amenințat, când I-au fost aduse acuzații mincinoase nu a deschis gura. Pe cruce, S-a rugat pentru cei care-L omorau. El a murit pentru ei. El a plătit un preț infinit pentru fiecare dintre ei. El a purtat fără să murmure pedeapsa pentru păcatele omului. Această victimă care nu S-a plâns în niciun fel este Fiul lui Dumnezeu. Tronul Său este veșnic și Împărăția Sa nu va avea sfârșit. – Lift Him Up, p. 233

Evrei 9:15 lămurește că moartea lui Isus ca jertfă a avut scopul de a oferi „răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi”, pentru ca oamenii lui Dumnezeu „să capete veșnica moștenire care le-a fost făgăduită”.

În Orientul Apropiat antic, legământul dintre două persoane sau dintre două popoare era un lucru serios. Acesta implica un schimb de promisiuni sub jurământ și asumarea faptului că zeii aveau să-l pedepsească pe cel care încălca jurământul. Legămintele erau adesea ratificate prin sacrificarea unui animal.

De exemplu, când Dumnezeu a făcut legământul cu Avraam, ceremonia a presupus despicarea animalelor în două (Geneza 15:6-21). Participanții la legământ treceau printre bucățile despicate, recunoscând astfel că acestea reprezentau destinul celui care încălca legământul. Foarte semnificativ este faptul că doar Dumnezeu a trecut printre animalele despicate, și aceasta ca să-i arate lui Avraam că El nu Își va încălca promisiunea.

1. Ce ne învață textele de mai jos despre legământ?

Geneza 15:6-21

Ieremia 34:8-22

Legământul israeliților cu Dumnezeu le-a oferit accesul în Țara Promisă ca moștenire a lor. Dar el includea și un set de porunci și ritualul stropirii altarului cu sânge. Acest ritual poate fi interpretat și ca o lecție care arăta spre soarta celui care încălca legământul. De asemenea, stropirea cu sânge era simbolul transferării păcatului asupra sanctuarului. Din acest motiv, în Evrei se spune că „fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22).

Când Israel a rupt legământul, Dumnezeu S-a confruntat cu o dilemă dureroasă: legământul cerea moartea păcătosului, dar El Își iubea poporul. Dacă ar fi trecut cu vederea sau ar fi refuzat să-l pedepsească pe păcătos, poruncile Sale nu ar mai fi fost niciodată obligatorii și lumea aceasta s-ar fi scufundat în haos.

Însă Fiul lui Dumnezeu S-a oferit să fie Substitutul nostru. El a murit în locul nostru ca noi să căpătăm „veșnica moștenire care [ne]-a fost făgăduită” (Evrei 9:15,26; Romani 3:21-26). Altfel spus, El urma să țină la sfințenia Legii Sale și, în același timp, să-i salveze pe cei care călcaseră Legea. Și a putut să facă aceasta doar murind pe cruce.

Cum ne dăm seama de aici că Legea ocupă un rol esențial în mesajul Evangheliei?

 

Comentariu Ellen G. White

Legământul harului a fost făcut pentru prima dată cu omul în Eden, când, după cădere, s-a dat o făgăduință divină – că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui. Legământul acesta le oferea tuturor oamenilor iertare și sprijinul harului lui Dumnezeu pentru ascultare viitoare prin credința în Hristos. Li se făgăduia, de asemenea, viața veșnică, cu condiția credincioșiei față de Legea lui Dumnezeu. În felul acesta, patriarhii au primit speranța mântuirii.

Același legământ a fost reînnoit cu Avraam în făgăduința: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta” (Geneza 22:18). Această făgăduință arăta spre Domnul Hristos. Așa a înțeles-o Avraam (vezi Galateni 3:8,16) și și-a pus încrederea în Domnul Hristos pentru iertarea păcatelor. Credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. Legământul cu Avraam menținea, de asemenea, autoritatea Legii lui Dumnezeu. …

Deși a fost făcut cu Adam și reînnoit cu Avraam, acest legământ a putut fi ratificat numai la moartea lui Isus Hristos. El existase ca făgăduință a lui Dumnezeu de la cea dintâi comunicare făcută cu privire la mântuire, fusese primit prin credință, dar, cu toate acestea, când a fost ratificat de Domnul Hristos, a fost numit un legământ nou. Legea lui Dumnezeu stătea la baza acestui legământ, care, în principiu, era un acord pentru a-i aduce din nou pe oameni în armonie cu voința divină, așezându-i într-o poziție în care puteau asculta de Legea lui Dumnezeu. – Patriarhi și profeți, pp. 370–371

Hristos este Mijlocitorul nostru și Marele-Preot care oficiază în prezența Tatălui. El i-a fost prezentat lui Ioan ca un Miel care a fost junghiat și al Cărui sânge a curs în favoarea păcătosului. Când Legea lui Dumnezeu este prezentată înaintea păcătosului, arătându-i adâncimea păcatului său, imediat trebuie să i se îndrepte atenția către Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. El trebuie învățat să se pocăiască față de Dumnezeu și să aibă credință în Domnul nostru Isus Hristos. În felul acesta, lucrarea reprezentantului lui Hristos va fi în armonie cu lucrarea Sa din sanctuarul ceresc. – Mărturii, vol. 4, p. 395

Cain s-a înfățișat înaintea lui Dumnezeu având în inimă nemulțumire și necredință cu privire la jertfa făgăduită și la nevoia de a aduce jertfe ca daruri. Darul său nu dovedea pocăință față de păcat. El gândea, așa cum gândesc mulți astăzi, că ar fi o dovadă de slăbiciune dacă ar urma exact planul rânduit de Dumnezeu, de a se încrede în totul pentru mântuire în ispășirea Mântuitorului făgăduit. El a ales calea încrederii în sine. El avea să se înfățișeze în virtutea propriilor merite. El nu a adus mielul și nu a unit sângele mielului cu darul său, ci a adus roadele sale, produsele muncii sale. El a adus darul său ca pe o favoare pe care I-o făcea lui Dumnezeu, prin care nădăjduia să-și asigure binecuvântarea divină. Cain a ascultat prin faptul că a zidit un altar, a ascultat și a adus o jertfă, dar ascultarea lui a fost parțială. Partea esențială, recunoașterea nevoii de un Mântuitor, a fost lăsată la o parte. – Patriarhi și profeți, p. 72

Moartea lui Isus ne-a adus iertarea, sau absolvirea de păcate. Totuși, absolvirea aceasta presupune mai mult decât anularea pedepsei pentru călcarea legământului, de care ne-am făcut vinovați. Ea implică alte elemente la fel de importante. Din acest motiv, sistemul evreiesc de jertfe cuprindea cinci tipuri diferite de jertfe. Fiecare jertfă era necesară pentru a exprima bogăția semnificației crucii lui Hristos.

2. Ce a cerut Pavel în rugăciune, în favoarea credincioșilor?

Efeseni 3:14-19 

Arderile-de-tot impuneau ca animalul de jertfă să fie complet mistuit pe altar (Leviticul 1). Această jertfă Îl reprezenta pe Isus, a cărui viață a fost mistuită pentru noi. Expierea cerea ca angajamentul lui Isus în favoarea noastră să fie total. Deși este egal cu Tatăl, Isus „S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob” (Filipeni 2:5-8).

Jertfele de mâncare erau un dar de mulțumire pentru că Dumnezeu îi purta de grijă poporului în privința hranei (Leviticul 2). Și acestea Îl reprezentau pe Isus, „Pâinea vieții” (Ioan 6:35,48), prin care avem viața veșnică.

Jertfele de mulțumire (sau de pace) presupuneau o masă comună cu prietenii și cu familia, pentru a sărbători binecuvântările oferite de Dumnezeu (Leviticul 3). Ele Îl reprezentau pe Hristos, a cărui jertfă a adus pace (Isaia 53:5; Romani 5:1; Efeseni 2:14), și mai subliniază faptul că noi trebuie să luăm parte la sacrificiul lui Isus, mâncând trupul Său și bând sângele Său (Ioan 6:51-56).

Jertfele pentru ispășire făceau ispășire pentru păcat (Leviticul 4:1–5:13). Ele evidențiau rolul sângelui – care reprezenta viața – în a aduce eliberare de păcat (Leviticul 17:11) și arătau înainte spre sângele lui Isus care ne mântuiește din păcatele noastre (Matei 26:28; Romani 3:25; Evrei 9:14).

Jertfele pentru vină (Leviticul 5:14–6:7) ofereau iertare acolo unde despăgubirea sau restituirea era posibilă. Ele ne spun că iertarea lui Dumnezeu nu ne eliberează de responsabilitatea de oferi despăgubiri sau de a face o restituire, acolo unde este posibil, acelora față de care am greșit.

Jertfele de la sanctuar ne învață că experiența mântuirii înseamnă mai mult decât a-L accepta pe Isus ca Substitut al nostru și atât. Avem nevoie și să ne „hrănim” din El, să le facem parte și altora de binecuvântările Sale și să îndreptăm greșelile comise față de semenii noștri.

 

Comentariu Ellen G. White

Nu este numai privilegiul, ci și datoria fiecărui creștin să păstreze o unire strânsă cu Hristos și să aibă o experiență bogată în lucrurile lui Dumnezeu. Atunci, viața lui va fi rodnică în fapte bune. Hristos zice: „Dacă aduceți mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit și voi veți fi astfel ucenicii Mei” (Ioan 15:8). Când citim despre viața bărbaților care s-au distins prin evlavia lor, considerăm adesea că experiențele și realizările lor sunt prea înalte ca să poată fi atinse și de noi. Dar lucrurile nu stau așa. Hristos a murit pentru toți și noi suntem asigurați în Cuvântul Său că El este mai dornic să le dea Duhul Sfânt acelora care Îl cer decât sunt părinții pământești doritori să le dea daruri bune copiilor lor. Profeții și apostolii nu și-au câștigat un caracter creștin desăvârșit printr-o minune. Ei au folosit mijloacele pe care Dumnezeu le-a pus la îndemâna lor și toți cei care vor depune aceleași eforturi vor avea aceleași rezultate.

În Epistola către efeseni, Pavel … îi asigură [pe credincioși] de rugăciunile sale pentru înaintarea lor spirituală, zicând: „Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos... și-L rog ca, potrivit cu bogăția slavei Sale, să vă facă să vă întăriți în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință; pentru ca, având rădăcina și temelia puse în dragoste, să puteți pricepe împreună cu toți sfinții care sunt lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:14-19). – Sfințirea vieții, pp. 83–84

[Isus] S-a făcut „asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte.” El Și-a asumat de bunăvoie natura omenească. El Însuși a făcut acest lucru, neconstrâns. El Și-a îmbrăcat divinitatea în corp omenesc. El a continuat să fie tot timpul Dumnezeu, dar nu S-a înfățișat ca Dumnezeu. El a ascuns dovezile dumnezeirii Sale, care Îi aduceau omagiul și stârneau admirația universului lui Dumnezeu. El a fost Dumnezeu în timp ce S-a aflat pe pământ, dar S-a dezbrăcat de înfățișarea Sa de Dumnezeu și a luat chip de om. Pentru noi S-a făcut sărac, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem fi îmbogățiți. El Și-a lăsat la o parte gloria și maiestatea. El era Dumnezeu, dar, pentru o vreme, a renunțat la slava chipului de Dumnezeu.

Deși a umblat printre oameni ca un sărac, răspândind binecuvântările Sale peste tot pe unde trecea, la cuvântul Său, legiuni de îngeri L-ar fi înconjurat pe Răscumpărătorul oamenilor și I-ar fi adus omagiu. Dar El a mers pe pământ nerecunoscut de ființele pe care le crease, decât cu mici excepții. Atmosfera era contaminată de păcat și blesteme, care luaseră locul imnurilor de laudă. Partea Lui au fost sărăcia și umilința. Pe când mergea încoace și încolo în misiunea Sa de har, ca să le aducă eliberare celor bolnavi și să-i ridice pe cei căzuți, rareori câte un glas singuratic Îl numea binecuvântat, pe când mai-marii poporului treceau pe lângă El cu dispreț. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 5, pp. 1126–1127

3. Cum este descrisă jertfa lui Isus în pasajele care urmează?

Evrei 7:27

Evrei 10:10 

Preoții din seminția leviților – care au fost „în mare număr, pentru că moartea îi împiedica să rămână pururea” (Evrei 7:23) – se deosebesc de Isus, care trăiește veșnic și care are o preoție veșnică (Evrei 7:24,25). Preoții dintre fiii lui Levi aduceau „în fiecare zi” (Evrei 7:27) și „în fiecare an” (Evrei 9:25) „daruri și jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârșirea cerută de cugetul lui” (Evrei 9:9; 10:1-4). Dar Isus S-a dat pe Sine, „o dată pentru totdeauna” (Evrei 10:10,12-14), „ca o singură jertfă” care ne curăță conștiința (Evrei 9:14; 10:1-10) și care șterge păcatul (Evrei 9:26). Jertfa lui Isus este superioară jertfelor de animale pentru că El este Fiul lui Dumnezeu (Evrei 7:26-28), care a împlinit în mod desăvârșit voia Tatălui (Evrei 10:5-10). Faptul că jertfa Sa este descrisă ca având loc „o dată pentru totdeauna” are mai multe implicații importante:

În primul rând, sacrificiul lui Isus este eficient și niciodată nu va putea fi egalat. Jertfele preoților din vechime trebuiau aduse în mod repetat pentru că nu erau eficiente, „altfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curățiți o dată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoștință de păcate?” (Evrei 10:2).

În al doilea rând, toate tipurile de jertfe din Vechiul Testament și-au găsit împlinirea la cruce. Așadar, Isus nu doar că ne curăță de păcat (Evrei 9:14), dar ne și sfințește (Evrei 10:10-14), ștergând păcatul din viața noastră (Evrei 9:26). Înainte să se apropie de Dumnezeu în sanctuar și să slujească în favoarea semenilor, preoții trebuiau să se curețe și să se sfințească sau să se consacre (Leviticul 8, 9). Jertfa lui Isus ne curăță și ne sfințește (Evrei 10:10-14) ca să ne putem apropia de Dumnezeu cu încredere (Evrei 10:19-23) și să-I slujim ca „o preoție împărătească ” (Evrei 9:14; 1 Petru 2:9).

În final, jertfa lui Isus ne oferă și hrană pentru viața spirituală. Ea este un exemplu de care trebuie să ținem cont și pe care trebuie să-l urmăm. Astfel, cartea Evrei ne invită să ne ațintim privirea asupra lui Isus, în special asupra evenimentelor de la cruce, și să-I urmăm exemplul (Evrei 12:1-4; 13:12,13).

Jertfa Mântuitorului stă la baza tuturor binecuvântărilor pe care Dumnezeu le revarsă asupra noastră. Cum putem să ne bucurăm și mai mult de ceea ce am primit în Isus?

 

Comentariu Ellen G. White

În vreme ce Dumnezeu dorea să-l învețe pe om că din iubirea Sa vine Darul prin care omul este împăcat cu Dumnezeu, arhivrăjmașul oamenilor s-a străduit să-L reprezinte pe Dumnezeu ca pe unul care se bucură de nimicirea lor. În felul acesta, jertfele și orânduirile desemnate de Cer să descopere iubirea divină au fost răstălmăcite.

Prin cuvânt și faptă, în timpul lucrării Sale pe pământ, Mesia trebuia să-i descopere omenirii slava lui Dumnezeu Tatăl. În viața Sa, fiecare faptă, fiecare cuvânt rostit și fiecare minune pe care a făcut-o trebuiau să îi descopere omenirii căzute iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. …

Astfel, prin patriarhi și prin profeți, prin tipuri și simboluri, Dumnezeu i-a vorbit lumii despre venirea unui Eliberator din păcat. – Lift Him Up, p. 26

Fundamentul speranței pe care o avem în Hristos este faptul că recunoaștem că suntem păcătoși și că avem nevoie de refacere și răscumpărare. Din cauză că suntem păcătoși avem curaj să Îi cerem să fie Salvatorul nostru. De aceea să luăm seama să nu ne purtăm cu cel rătăcit într-un mod care le-ar putea spune altora că noi nu avem nevoie de răscumpărare. Să nu acuzăm, să nu condamnăm și să distrugem ca și cum noi nu am avea nicio vină. Lucrarea lui Hristos este aceea de a îndrepta, a vindeca, a reface. Dumnezeu este dragoste. … El nu îi dă lui Satana nicio ocazie de a triumfa, lăsând să se vadă ce este mai rău sau expunând slăbiciunile noastre înaintea dușmanilor noștri.

Hristos a venit ca să pună mântuirea la îndemâna tuturor. … El nu a trecut pe lângă cel mai rătăcit sau cel mai păcătos fără să-l ia în seamă și eforturile Sale cele mai mari au fost făcute pentru aceia care aveau cea mai mare nevoie de a le fi adusă salvarea. Cu cât era mai mare nevoia lor de refacere, cu atât mai profund era interesul Său pentru ei, mai mare simpatia Sa și mai înfocată lucrarea Sa pentru ei. Inima Sa mare și plină de iubire era frământată până în adânc pentru aceia care erau în starea cea mai deznădăjduită și care aveau cel mai mult nevoie de harul Său transformator. – In Heavenly Places, p. 291

Nu există odihnă pentru creștinii vii, cât timp suntem de această parte a lumii veșnice. A asculta de poruncile lui Dumnezeu înseamnă a face ce este drept și numai ce este drept. Aceasta este bărbăția creștină. Dar mulți au nevoie să învețe adesea lecții din viața lui Hristos, care este Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre. „Uitați-vă dar cu luare-aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeți inima și să cădeți de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge în lupta împotriva păcatului.” Trebuie să dovediți o creștere în ce privește virtuțile creștine. Dacă sunteți blânzi chiar când sunteți provocați și vă îndepărtați de tot ce este josnic, pământesc, voi dovediți că aveți un Mântuitor care locuiește în voi și atunci fiecare gând, fiecare cuvânt și fiecare faptă îi vor atrage pe oameni mai degrabă la Isus decât spre voi înșivă. Este foarte mult de lucru și mai este doar puțin timp. Preocuparea vieții voastre să fie aceea de a-i inspira pe toți cu gândul că au o lucrare de făcut pentru Hristos. Oriunde sunt de îndeplinit îndatoriri pe care alții nu le înțeleg, deoarece nu doresc să vadă care este misiunea vieții lor, acceptați-le voi și îndepliniți-le.

Standardul moralității nu este înălțat destul de sus în mijlocul poporului lui Dumnezeu. – Mărturii, vol. 5, p. 597

4. Ce spune pasajul următor despre lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc?

Evrei 9:22-28

Faptul că sanctuarul ceresc are nevoie să fie curățit are logică în contextul sanctuarului din Vechiul Testament. Sanctuarul este un simbol al guvernării lui Dumnezeu (1 Samuel 4:4; 2 Samuel 6:2) și modul în care Dumnezeu tratează păcatul poporului Său influențează înțelegerea oamenilor cu privire la justețea guvernării Sale (Psalmii 97:2). În calitate de conducător, Dumnezeu este Judecătorul poporului Său și se așteaptă din partea Sa ca El să fie drept, apărându-l pe cel nevinovat și condamnându-l pe cel vinovat. Așadar, când îl iartă pe omul păcătos, Dumnezeu Își asumă responsabilitatea judiciară. Sanctuarul, care reprezintă caracterul și sediul administrativ al lui Dumnezeu, este contaminat. Acest lucru explică de ce Dumnezeu ne poartă păcatele atunci când ne iartă (Exodul 34:7; Numeri 14:17-19; verbul ebraic pentru „a ierta” [nōśēʾ] din aceste versete înseamnă „a căra, a purta”).

Sistemul de jertfe din sanctuarul evreiesc a ilustrat această idee. Când un om voia să fie iertat, aducea un animal ca jertfă în locul lui, își mărturisea păcatele asupra victimei și o înjunghia. Cu sângele animalului se mânjeau coarnele altarului sau se stropea perdeaua din templu, din prima încăpere. În felul acesta, păcatul era transferat în mod simbolic asupra sanctuarului. Dumnezeu lua păcatele poporului și le purta în El Însuși.

În sistemul israelit, curățirea de păcate sau ispășirea lor se realiza în două faze. În timpul anului, păcătoșii care se pocăiau aduceau jertfe la cortul întâlnirii, care îi curățau de păcat, dar care transferau păcatul asupra sanctuarului, asupra lui Dumnezeu Însuși. La sfârșitul anului, în Ziua Ispășirii, care era ziua judecății, Dumnezeu curăța sanctuarul și Se achita de obligația judiciară prin transferarea păcatelor din sanctuar asupra țapului ispășitor, Azazel, care îl reprezenta pe Satana (Leviticul 16:15-22).

Acest sistem în două faze, reprezentat de cele două încăperi ale sanctuarului pământesc, care erau un chip al sanctuarului ceresc (Exodul 25:9; Evrei 8:5), I-a permis lui Dumnezeu să manifeste milă și dreptate în același timp. Aceia care își mărturiseau păcatele în timpul anului își dovedeau loialitatea respectând în mod solemn porunca de a se odihni și de a-și smeri sufletele în Ziua Ispășirii (Leviticul 16:29-31). Oricine nu dădea dovadă de ascultare era „nimicit” (Leviticul 23:27-32).

 

Comentariu Ellen G. White

Numai o dată pe an putea marele-preot să intre în Locul Preasfânt, după pregătirea cea mai atentă și mai solemnă. Ochiul niciunui muritor, cu excepția marelui-preot, nu putea să privească splendoarea sfântă a acelei încăperi, pentru că era locul deosebit de ședere al slavei vizibile a lui Dumnezeu. Marele-preot intra acolo întotdeauna tremurând, în timp ce poporul aștepta cu o tăcere solemnă întoarcerea lui. Dorințele cele mai arzătoare ale credincioșilor erau ca Dumnezeu să le dea binecuvântarea Sa. În fața tronului harului, Dumnezeu conversa cu marele-preot. Și, dacă acesta rămânea în Locul Preasfânt un timp neobișnuit de îndelungat, adesea, poporul era îngrozit, temându-se ca nu cumva slava lui Dumnezeu să-l fi ucis din cauza păcatelor lor sau din cauza vreunui păcat al preotului. Totuși, când se auzea sunetul clopoțeilor de pe haina lui, poporul se simțea eliberat de teamă. Apoi, preotul venea în față și binecuvânta poporul. – Istoria mântuirii, pp. 155–156

Fiul nevinovat al lui Dumnezeu atârna pe cruce, trupul Său era sfârtecat în bătăi, mâinile acelea, atât de des întinse pentru binecuvântare, erau pironite pe cruce, picioarele acelea, neobosite în a sluji din iubire, erau țintuite pe lemn, acel cap împărătesc era străpuns de coroana de spini, buzele acelea tremurânde erau gata să strige de durere. Și toate suferințele îndurate – picăturile de sânge care se prelingeau din cap, din mâinile și picioarele Sale, chinurile care au zguduit ființa Sa și durerea de nedescris care I-a umplut sufletul atunci când Tatăl Și-a ascuns fața de El – îi vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc, declarând: Pentru tine, Fiul lui Dumnezeu a consimțit să poarte această povară a vinovăției; pentru tine, El a nimicit împărăția morții și a deschis porțile Paradisului. El, care a liniștit valurile furioase și a umblat pe crestele înspumate ale valurilor, care i-a făcut pe demoni să tremure și boala să înceteze, El, care a deschis ochii orbilor și care i-a chemat pe morți la viață, S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce și a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine. El, Purtătorul de păcat, a îndurat mânia judecății divine și, pentru tine, S-a făcut păcat. – Hristos, Lumina lumii, pp. 755–756

În viața aceasta, abia putem începe să înțelegem subiectul minunat al mântuirii. Cu înțelegerea noastră mărginită, putem aprecia cel mai bine rușinea și slava, viața și moartea, dreptatea și mila care se întâlnesc la cruce; totuși, cu cele mai ascuțite puteri ale minții, nu putem prinde adevărata lor însemnătate. Lungimea și lățimea, adâncimea și înălțimea iubirii răscumpărătoare sunt înțelese prea slab. Planul de mântuire nu va fi pe deplin înțeles nici chiar atunci când cei răscumpărați vor vedea așa cum sunt văzuți și vor cunoaște așa cum sunt cunoscuți, însă, de-a lungul veacurilor veșnice, adevărul se va descoperi continuu în fața minților uimite și încântate. Cu toate că necazurile, durerile și ispitele pământului sunt terminate, iar cauza lor a fost îndepărtată, copiii lui Dumnezeu vor avea întotdeauna o cunoaștere clară, inteligentă, a prețului plătit pentru mântuirea lor. – Tragedia veacurilor, p. 651

5. Ce ne descoperă despre Dumnezeu actul răscumpărării de la cruce, prin care avem iertare?

Romani 3:21-26 

Romani 1:16,17

Romani 5:8 

În lucrarea de mijlocire a lui Isus din cele două încăperi ale sanctuarului ceresc, iertarea păcatelor are loc în două faze. În prima fază, Isus a îndepărtat păcatele noastre și le-a purtat în trupul Lui pe cruce ca să ofere iertare oricărui om care crede în El (Faptele 2:38; 5:31). Pe cruce, El a câștigat dreptul de a-i ierta pe toți cei care cred în El pentru că le-a purtat păcatul. De asemenea, El a inaugurat un legământ nou, care Îi permite să pună Legea lui Dumnezeu în inima credincioșilor prin Duhul sfânt (Evrei 8:10-12; Ezechiel 36:25-27).

A doua fază din lucrarea de mijlocire constă în judecata preadventă, care încă trebuia să se întâmple în viitor, din perspectiva cărții Evrei (Evrei 2:1-4; 6:2; 9:27,28; 10:25). Judecata începe cu poporul lui Dumnezeu și este descrisă în Daniel 7:9-27, în Matei 22:1-14 și în Apocalipsa 14:7. Scopul ei este acela de a arăta că Dumnezeu este drept atunci când Își iartă poporul. În cadrul judecății, rapoartele vieților copiilor lui Dumnezeu vor fi deschise, pentru ca universul întreg să le poată vedea. Dumnezeu va arăta ce s-a întâmplat în inima credincioșilor și cum L-au acceptat pe Isus ca Mântuitor personal și cum L-au primit pe Duhul Sfânt în viața lor.

În legătură cu judecata aceasta, Ellen G. White a scris: „Omul nu poate să răspundă singur la aceste acuzații. El stă înaintea lui Dumnezeu cu hainele murdare de păcat, mărturisindu-şi vinovăţia. Dar Isus, Avocatul nostru, prezintă o apărare eficientă în favoarea tuturor celor care, prin pocăinţă şi prin credinţă, I-au încredinţat Lui paza sufletului lor. El pledează pentru cauza lor şi îl învinge pe acuzatorul lor prin argumentele puternice ale Golgotei. Ascultarea Sa desăvârșită de Legea lui Dumnezeu, chiar până la moartea pe cruce, I-a dat toată puterea în cer şi pe pământ şi El cere de la Tatăl Său milă şi împăcare pentru omul vinovat [...]. Doar Hristos poate să pledeze în favoarea noastră în mod eficient. El este în stare să-l aducă la tăcere pe acuzator cu argumente care se bazează nu pe meritele noastre, ci pe meritele Sale.” – Mărturii pentru biserică, vol. 5, pp. 471, 472.

De ce crucea și lucrarea lui Isus în favoarea noastră ne spun că ar trebui să privim spre judecată cu încredere, dar și cu smerenie și cu pocăință?

 

Comentariu Ellen G. White

Hristos S-a smerit, ca să stea în fruntea omenirii, ca să facă față ispitelor și să îndure încercările cărora trebuie să le facă față și pe care trebuie să le îndure și neamul omenesc. El trebuia să cunoască ce are de întâmpinat omenirea din partea vrăjmașului căzut, astfel încât să știe cum să-i ajute pe cei care sunt ispitiți.

Și Hristos a fost făcut Judecătorul nostru. Nu Tatăl este Judecătorul. Nici îngerii, ci Acela care a luat asupra Sa natura omenească și a trăit în această lume o viață desăvârșită, El urmează să ne judece. Doar El poate fi Judecătorul nostru. Vă veți aduce aminte de aceasta, fraților? Vă veți aduce aminte de aceasta, pastorilor? Vă veți aduce aminte de aceasta, tați și mame? Hristos a luat asupra Sa natura omenească pentru a putea fi Judecătorul nostru. Niciunul dintre voi nu a fost desemnat să fie judecătorul celorlalți. Tot ce puteți face este să vă disciplinați pe voi înșivă. În Numele lui Hristos, vă îndemn să luați seama la porunca pe care v-o dă, aceea de a nu vă așeza niciodată pe scaunul de judecată! Zi după zi, solia aceasta a răsunat în urechile mele: „Dați-vă jos de pe scaunul de judecată! Dați-vă jos în smerenie!” – Mărturii, vol. 9, pp. 185–186

„Și dragostea nu stă în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.” Iată cuvintele care exprimă atitudinea lui Dumnezeu față de un popor imoral și idolatru: „Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? … Mi se zbate inima în Mine și tot lăuntrul Mi se mișcă de milă!” Oare putea El să renunțe la poporul pentru care pregătise atâtea binecuvântări, oferindu-i-L chiar pe unicul Său Fiu ca reprezentare a chipului Său? Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Lui să fie jertfit pentru păcatele noastre. El Însuși a preluat rolul de judecător al Aceluia care era Purtătorul păcatului, lăsând deoparte prerogativele Sale iubitoare de Tată.

Aici este iubirea Sa care se recomandă singură neamului omenesc răzvrătit, în modul cel mai uimitor. Ce priveliște au putut să vadă îngerii! Ce speranță pentru oameni! „Pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.” Cel drept a suferit în locul celui nelegiuit, El a purtat păcatele noastre în trupul Său răstignit pe lemn. „El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp. 245–246

Trebuie să avem o înțelegere mai clară a caracterului lui Hristos. … Nu trebuie să ne gândim la Dumnezeu numai ca la un judecător și să uităm că El este un Tată iubitor. Nimic nu poate să facă mai rău sufletului nostru decât aceasta, pentru că întreaga noastră viață spirituală este modelată de concepțiile noastre despre caracterul lui Dumnezeu. Noi avem mult de învățat din iubirea lui Isus.

„Urmați dar pilda lui Dumnezeu ca niște copii preaiubiți. Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi «ca un prinos și ca o jertfă de bun miros» lui Dumnezeu” (Efeseni 5:1,2). Acesta este nivelul la care trebuie să ajungem în ce privește iubirea. Și această iubire nu este contaminată de egoism. – Our High Calling, p. 176

Citește capitolele „Golgota” și „S-a isprăvit!” din Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, de Ellen G. White.

Profesorul Jiri Moskala explică astfel judecata preadventă: Dumnezeu „nu va face judecata ca să-mi expună păcatele așa cum sunt expuse produsele în vitrina unui magazin. Dimpotrivă, Isus va arăta în primul rând spre harul Său minunat, care are o putere transformatoare, și, în fața întregului univers, ca Martor adevărat al întregii mele vieți, va lămuri care a fost atitudinea mea față de Dumnezeu, care au fost motivațiile mele lăuntrice, gândurile și faptele mele, sensul și direcția mea în viață. Isus va mărturisi că am făcut multe greșeli, că am călcat Legea Sa sfântă, dar și că m-am pocăit, că am cerut iertare și că am fost schimbat prin harul Său. El va declara: «Sângele Meu este suficient pentru păcătosul de Moskala, traiectoria vieții lui este orientată spre Mine, atitudinea lui față de Mine și față de semeni este caldă și lipsită de egoism, el este demn de încredere, el este robul Meu bun și credincios».” – „Toward a Biblical Theology of God’s Judgement: A Celebration of the Cross in Seven Phases of Divine Universal Judgment”.

„În lumina de la Calvar se va vedea că legea iubirii care renunţă la sine este legea vieţii pentru pământ şi pentru cer; că iubirea care «nu caută folosul său» îşi are izvorul în inima lui Dumnezeu şi că în Cel blând şi smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuieşte în lumina de care niciun om nu se poate apropia.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 19, 20.

Studiu la rând:

Geneza 31

Geneza 32

Geneza 33

Geneza 34

Geneza 35

Geneza 36

Geneza 37

Evanghelizare, subcapitolul „Satana câștigă teren prin învățăturile false”.

1. Cum este numit Dumnezeul care trebuia să judece între Laban și Iacov?

2. Cât a plătit Iacov pentru ogorul cumpărat de la fiii lui Hamor

? 3. Cine l-a îngropat pe Isaac?

4. Ce argumente aduce Iuda ca Iosif să fie vândut, nu ucis?

5. În rândurile cui considera Luther că religia este în cea mai mare primejdie?

 

Comentariu Ellen G. White

 

Pentru studiu suplimentar

Hristos, Lumina lumii, cap. „Golgota”;

Tragedia veacurilor, cap. „Poporul lui Dumnezeu eliberat”.

Texte-cheie: Evrei 9:15; Geneza 15:6-21; Ieremia 34:8-22; Efeseni 3:14-19; Evrei 7:27; 10:10; 9:22-28.

I. Privire generală

Temele studiului:

Cartea Evrei lămurește că moartea înlocuitoare a lui Isus este necesară pentru mântuirea noastră, fiindcă, „fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22). Sângele reprezintă viața. Cerința ca păcătosul să moară a fost împlinită de Isus, care a murit o dată pentru totdeauna ca o jertfă veșnică pentru întreaga omenire.

Vechiul Testament descrie mai multe tipuri de jertfe. Cartea Leviticul enumeră arderile-de-tot pentru ispășire, jertfele de mâncare ca recunoștință față de grija lui Dumnezeu, jertfele de mulțumire care constau din mese comune cu familia și cu prietenii, jertfele pentru ispășirea păcatului, în cazul păcatelor fără voie, și jertfele de vină, în cazurile care prevedeau despăgubirea (vezi Leviticul 1–6). Dar, așa cum subliniază Pavel, aceste sacrificii și cele aduse în Ziua Ispășirii erau, în ultimă instanță, ineficiente, pentru că ele niciodată nu puteau să îndepărteze păcatul (Evrei 10:1-4). Doar „sângele scump al lui Hristos”, spre care toate aceste jertfe arătau, putea face acest lucru (Evrei 9:14; 1 Petru 1:19).

II. Comentariu

După cum am văzut în studiul anterior, Evrei 7 vorbește despre Melhisedec, care a fost mai mare decât neamul de preoți din seminția lui Aaron. În consecință, Domnul Hristos este mai mare decât preoția leviților fiindcă El este preot după rânduiala lui Melhisedec. Evrei 8 vorbește despre superioritatea celui de-al doilea legământ, a cărui eficacitate este analizată mai departe în Evrei 9:15. Legământul dintâi, care a fost încheiat cu leviții, a fost nedesăvârșit și nu putea să îndepărteze păcatele (Evrei 7:11; 9:9). El a avut un rol didactic, fiind umbra lucrurilor viitoare și arătând către adevărata Jertfă și către adevăratul Preot.

Și în Evrei 9 Pavel vorbește despre superioritatea sacrificiului lui Isus. De ce este acesta mai bun? În primul rând, jertfa Lui nu a fost adusă în sanctuarul pământesc, ci în cel ceresc (Evrei 9:23,24). În al doilea rând, sângele pe care El l-a vărsat nu provine de la animale, ci este însuși sângele Său (Evrei 9:25,26). În final, jertfa lui Isus este unică pentru că a avut loc o singură dată (Evrei 9:12,28, „o dată pentru totdeauna”) și este eficientă (Evrei 9:14, „va curăți cugetul vostru”; Evrei 10:14, „a făcut desăvârșiți pentru totdeauna”) în contrast cu jertfele de animale (Evrei 10:1,4).

Dilema prezenței altarului tămâierii în Locul Preasfânt

Evrei 9 prezintă ceea ce pare a fi o discrepanță. În versetele 3 și 4 se spune: „După perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema «Locul Preasfânt». El avea un altar de aur pentru tămâie și chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur.” Textul acesta pare a fi în contradicție cu cel din Exodul 30:6: „Să așezi altarul în fața perdelei dinăuntru”, ceea ce denotă că altarul tămâierii nu se afla în Locul Preasfânt, ci în Locul Sfânt, împreună cu sfeșnicul și cu pâinile sfințite. Pe acest altar, Aaron trebuia să ardă tămâie „în fiecare dimineață” (Exodul 30:7). În mod asemănător, alte pasaje din Pentateuh așază altarul tămâierii în Locul Sfânt (Exodul 40:5,26). Așadar, de ce Pavel așază altarul de aur al tămâierii în Locul Preasfânt?

Cum se justifică o asemenea diferență?

Pavel trebuie să fi gândit astfel: „Deși a fost situat în prima încăpere (adică în Locul Sfânt), altarul tămâierii (compară cu Exodul 30:1-10; 1 Cronici 28:18) «aparținea de debhir [încăperea cea mai din spate]». Se pare că ritualul de ardere a tămâii care se săvârșea pe acest altar avea un efect direct asupra Locului Preasfânt, unde Dumnezeu Își manifesta prezența între heruvimi. În definitiv, cel mai probabil, fumul de tămâie se răspândea în încăperea cea mai tainică. Acest lucru poate explica motivul pentru care cartea Evrei situează altarul tămâierii în Locul Preasfânt (Evrei 9:4).” – The Seventh-day Adventist International Bible Commentary, articol despre Evrei 9:4.

De asemenea, este important să reținem că, în original, în limba greacă, autorul Epistolei către evrei nu afirmă că altarul tămâierii era așezat în cea de-a doua încăpere, ci doar că Locul Preasfânt „avea” un altar. Termenul tradus cu verbul „avea” ar putea fi redat cu termenul „conținea”, dar aceasta nu este singura semnificație.

„Legătura dintre altar și Locul Preasfânt care este menționat aici poate fi aceea că funcția altarului era legată, într-adevăr, de Locul Preasfânt. Fumul de la tămâia care se ardea zilnic pe acest altar se îndrepta spre capacul ispășirii din Sfânta Sfintelor. Acolo, Dumnezeu Își manifesta prezența între heruvimi și, în timp ce fumul de tămâie se ridica împreună cu rugăciunile închinătorilor, umplea atât Locul Preasfânt, cât și Locul Sfânt. Perdeaua care despărțea cele două încăperi nu ajungea până la tavan, ci doar parțial. Astfel, tămâia putea fi arsă în Locul Sfânt – singurul loc unde preoții obișnuiți puteau să intre –, și totuși fumul ei să ajungă și în a doua încăpere, adică în locul spre care era îndreptat.” – The SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 449.

În al doilea rând, termenul thymiatērion pe care Pavel îl folosește pentru „altar” a ajuns să fie utilizat în traducerea greacă a Vechiului Testament cu referire la cădelnița însăși (2 Cronici 26:19; Ezechiel 8:11). Marele-preot ducea cu sine această cădelniță în Locul Preasfânt, în Ziua Ispășirii (Leviticul 16:12), deși nici aceasta nu rămânea acolo.

În orice caz, Pavel nu pare să se concentreze prea mult asupra încăperilor și asupra mobilierului, deoarece versetul 5 spune: „Nu este vremea să vorbim acum cu de-amănuntul despre aceste lucruri.” Versetul acesta vrea să spună că mai importantă decât mobilierul și decât așezarea lui este ideea pe care Pavel o subliniază prin menționarea lor, și anume superioritatea jertfei lui Isus.

„Tămâia care se înălța cu rugăciunile lui Israel reprezintă meritele și mijlocirea Domnului Hristos, perfecta Lui neprihănire, care, prin credință, este atribuită poporului Său, singura care face ca închinarea ființelor păcătoase să fie primită înaintea lui Dumnezeu. Înaintea perdelei Locului Preasfânt era un altar al continuei mijlociri, iar înaintea Locului Sfânt era un altar al continuei ispășiri. Prin sânge și prin tămâie trebuia să se facă apropierea de Dumnezeu – simboluri care arătau spre Marele Mijlocitor prin care păcătoșii se pot apropia de Dumnezeu și Singurul prin care harul și mântuirea pot fi acordate celui ce se pocăiește și crede.” – Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 353.

Moartea înlocuitoare a Domnului Hristos

Substituirea și satisfacerea dreptății divine în contextul păcatului sunt niște termeni care au stârnit multă critică. De ce ar avea nevoie Dumnezeu ca să plătească cineva pedeapsa pentru păcatele omenirii? Ce înseamnă substituirea? În contextul de față, substituirea reprezintă actul prin care cineva ia locul altcuiva ca să suporte pedeapsa lui, cu scopul de a-l salva.

În ce privește cel de-al doilea termen, satisfacerea, trebuie să ne întrebăm: Ce trebuia să fie satisfăcut? Susține Biblia conceptul de moarte înlocuitoare? Substituirea apare mai întâi în cazul lui Avraam. Când se afla pe muntele Moria ca să-l aducă jertfă pe fiul lui, Isaac, „Avraam s-a dus de a luat berbecul și l-a adus ca ardere-de-tot în locul fiului său” (Geneza 22:13, subliniere adăugată). În relatarea despre Paște, viața oamenilor a fost cruțată datorită înlocuirii. Dar singurii întâi-născuți de parte bărbătească cruțați au fost cei ale căror familii au jertfit un miel și au mânjit ușorii casei cu sângele lui (Exodul 12:7,13). Întregul sistem de jertfe se baza pe procesul de înlocuire. Fiindcă plata păcatului este moartea, animalul înlocuitor era omorât și, astfel, viața păcătosului era cruțată (Leviticul 17:11).

Întorcându-ne la Noul Testament, descoperim că Ioan Botezătorul Îl identifică pe Isus cu „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29, subliniere adăugată). Pavel a declarat: „Căci Hristos, Paștele noastre, a fost jertfit” (1 Corinteni 5:7). Tot Pavel, în Epistola către efeseni, spune fără echivoc: „Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi «ca un prinos și ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu»” (Efeseni 5:2, subliniere adăugată). În Romani, Pavel afirmă: „Pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8, subliniere adăugată). Biblia este impregnată de limbajul substituirii și al purtării păcatului (pentru mai multe exemple, vezi Isaia 53:12, Marcu 10:45; 2 Corinteni 5:14; 1 Timotei 2:6; Evrei 9:28; 1 Petru 2:24). Cartea Evrei încununează această temă cu afirmația de necontestat, deși adesea ignorată: „fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22). Care sânge? Nu poate fi sângele animalelor, pentru că „este cu neputință ca sângele taurilor și al țapilor să șteargă păcatele” (Evrei 10:4). Prin urmare, trebuie să fie sângele, viața, lui Isus.

Isus a purtat păcatele noastre și a murit pentru noi, deci nu trebuie să-L vedem doar ca pe o treia parte, separată și de Dumnezeu, și de omenire. O asemenea perspectivă ar distorsiona grav înțelegerea despre ispășire. Altfel, Isus ar fi descris doar ca Cineva care Îl îmbunează pe Tatăl. Dumnezeu, la rândul Său, ar fi înfățișat ca pedepsindu-L pe nevinovatul Isus doar pentru ca noi, oamenii vinovați, să putem supraviețui. Unitatea distrusă dintre Tatăl și Fiul se manifestă pe deplin în marea declarație a lui Pavel despre împăcare, în care Tatăl acționează prin Fiul: „Și toate lucrurile acestea [o făptură nouă în Hristos] sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos” (2 Corinteni 5:18).

Înlocuitorul nostru nu a fost doar Hristos, nici doar Dumnezeu, ci Dumnezeu în Hristos, care a fost și Dumnezeu, și Om. Dumnezeu, în Hristos, S-a făcut Înlocuitorul nostru. Astfel, obiecțiile față de ispășirea substitutivă dispar. Nu este nimic împotriva Legii aici fiindcă Înlocuitorul celor care calcă Legea este Dătătorul Legii, Singurul care poate face ispășire pentru păcat. Crucea nu este un târg negociat cu Diavolul. Dar în calitate de Dumnezeu, Hristos ne-a împăcat cu Sine ca să „[împlinească] cerințele Legii călcate şi astfel aşază o punte peste prăpastia pe care a făcut-o păcatul.” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, p. 341.

III. Aplicație

1. În contextul morții înlocuitoare a Domnului Isus, gândește-te la imnul 77, „Iubit-ai, Doamne, întreaga omenire”. Ce înseamnă pentru tine, personal, că Dumnezeu L-a dat jertfă pe Fiul Lui în locul tău?

2. De ce conceptul de substituire este atât de important în planul de mântuire? Ce ne spune acest lucru despre cât de rău este păcatul dacă a fost nevoie de sacrificiul de Sine al lui „Dumnezeu în Hristos” ca să rezolve problema păcatului și să ne ofere speranța vieții veșnice?