Isus, ancora sufletului

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Pe care o avem ca o ancoră a sufletului; __ care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca ___, când a fost făcut «Mare-Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec»” (Evrei 6:19,20).

Evrei 5:11–6:20 întrerupe expunerea teologică a lui Pavel despre lucrarea de Mare-Preot a lui Isus în favoarea noastră. Apostolul introduce aici o avertizare severă cu privire la pericolul de a ne îndepărta de Hristos. Se pare că oamenii se aflau în pericolul real de a aluneca pe panta autocompătimirii și a necredinței. Apostolul Pavel este îngrijorat ca nu cumva simțurile cititorilor și ascultătorilor săi să se fi tocit din cauza situațiilor dificile cu care se confruntau și, astfel, să se fi oprit din înțelegerea și din trăirea Evangheliei.

Nu este acesta un potențial pericol care ne paște pe toți, și anume acela de a ne descuraja din cauza încercărilor și de a cădea de la credință?

Aspra avertizare culminează totuși cu o încurajare duioasă. Pavel își exprimă încrederea în cititorii săi și Îl înalță pe Isus ca fiind personificarea făgăduinței de neclintit a lui Dumnezeu în ce privește mântuirea lor (Evrei 6:9-20). Acest ciclu de avertizări și încurajări este repetat în Evrei 10:26-39.

Vom analiza această alternanță și ne vom concentra asupra cuvintelor puternice de încurajare pe care Isus ni le oferă. 

12–19 februarie – Săptămâna căminului creştin

 

Comentariu Ellen G. White

Isus, care ne iubește, este gata să ne binecuvânteze îmbelșugat, dar avem nevoie de experiență în credință, în rugăciune stăruitoare și în bucuria iubirii lui Dumnezeu. …

Trebuie să studiem avertizările și mustrările pe care El i le-a dat poporului Său în veacurile trecute. Nu ne lipsește lumina. Știm ce lucruri ar trebui să evităm și ce porunci ne-a dat să păzim, așa că, dacă nu căutăm să cunoaștem și să facem ce este bine, aceasta este pentru că faptele rele se potrivesc mai bine inimii firești decât faptele bune.

Întotdeauna vor fi oameni necredincioși care vor aștepta să fie duși mai departe de credința altora. Aceștia nu au o cunoaștere practică a adevărului și, ca urmare, nu au simțit în sufletul lor puterea lui sfințitoare. Preocuparea fiecărui membru al bisericii ar trebui să fie aceea de a-și cerceta inima în liniște și cu stăruință ca să vadă dacă viața și caracterul lui sunt în armonie cu mărețul standard al neprihănirii lui Dumnezeu. – Mărturii, vol. 5, pp. 532–533

Marele adversar al lui Dumnezeu și vrăjmașul omului caută continuu să găsească o oportunitate de a pune stăpânire pe noi atunci când noi nu veghem. Domnul Isus ne-a spus despre pericolul în care ne aflăm și ne-a avertizat cu privire la vrăjmașul cel viclean. El ne-a poruncit în repetate rânduri și ne-a arătat că avem datoria de a veghea și a ne ruga continuu ca să nu cădem în ispită. Crede în Isus, încrede-te în El cu o credință vie și constantă și fii sigur că Isus te va păzi și salva! Acela care poate să mântuiască te ține strâns și, atâta timp cât te vei supune ca să fii condus de El, să înveți de la El, să te încrezi în El, Isus te va păzi de cădere. Și, dacă Se angajează să te păzească, Dumnezeu este o apărare sigură. – The Upward Look, p. 19

Când suntem împovărați, când suntem încolțiți de ispită, când sentimentele și dorințele inimii firești se luptă să biruiască, noi trebuie să aducem înaintea Tatălui nostru ceresc rugăciuni fierbinți și stăruitoare în Numele lui Hristos și atunci Domnul Isus va veni în ajutorul nostru, astfel că, prin Numele Său atotputernic și eficient putem să obținem biruința și să-l alungăm pe Satana de lângă noi. Dar să nu ne amăgim singuri cu gândul că suntem în siguranță atâta vreme cât nu facem decât mici eforturi în acest sens. …

Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Nu trebuie să ne măgulim că am avea vreo putere în înțelepciunea noastră, pentru că tăria noastră este slăbiciune și înțelepciunea noastră, nebunie. Domnul Hristos l-a biruit pe vrăjmaș în favoarea noastră, fiindcă I-a fost milă de slăbiciunea noastră și știa că, dacă nu ar fi venit să ne salveze, am fi fost biruiți și am fi pierit. El Și-a îmbrăcat divinitatea în haina naturii omenești și astfel a fost calificat să-l prindă pe om cu brațul Său omenesc, în vreme ce, cu brațul Său divin Se ținea de tronul Celui Infinit. Meritele lui Hristos înalță și înnobilează omenirea și, prin Numele și harul lui Hristos, omul are posibilitatea să învingă degradarea cauzată de căderea în păcat și, prin natura înălțată, divină a lui Hristos să fie legat de Cel Infinit. – That I May Know Him, p. 269

1. Ce li s-a oferit celor care au crezut în Hristos cât timp I-au fost credincioși lui Dumnezeu? Evrei 6:4,5 

Faptul că au fost „luminați” înseamnă că au experimentat convertirea (Evrei 10:32). Acest lucru se referă la cei care s-au întors de la „întuneric”, de sub puterea lui Satana, la „lumina” lui Dumnezeu (Faptele 26:17,18). Aceasta implică eliberarea de păcat (Efeseni 5:11) și de neștiință (1 Tesaloniceni 5:4,5). Forma verbală din Evrei sugerează că această iluminare este un act al lui Dumnezeu care a fost realizat prin Isus, „oglindirea slavei Lui” (Evrei 1:3).

Expresiile „au gustat darul ceresc” și „s-au făcut părtași Duhului Sfânt” sunt sinonimice. „Darul” lui Dumnezeu poate să se refere la harul Său (Romani 5:15) sau la Duhul Sfânt, prin care Dumnezeu oferă harul Său (Faptele 2:38). Aceia care „au gustat” sau au „fost adăpați” din Duhul Sfânt (Ioan 7:37-39; 1 Corinteni 12:13) au experimentat „harul” lui Dumnezeu, care include puterea de a face voia Lui (Galateni 5:22,23).

A gusta „Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu” (Evrei 6:5) înseamnă a trăi în propria viață adevărul Evangheliei (1 Petru 2:2,3). „Puterile veacului viitor” se referă la minunile pe care Dumnezeu le va face pentru cei credincioși în viitor: învierea (Ioan 5:28,29), transformarea trupurilor noastre și viața veșnică. Totuși, credincioșii încep să le „guste” în prezent. Ei au experimentat o înviere spirituală (Coloseni 2:12,13), o înnoire a minții (Romani 12:2) și viața veșnică în Hristos (Ioan 5:24).

Probabil că Pavel are în vedere generația din pustie, care a experimentat harul și mântuirea lui Dumnezeu. Generația aceea de oameni a fost „luminată” de stâlpul de foc (Neemia 9:12,19; Psalmii 105:39), s-a bucurat de darul ceresc al manei (Exodul 16:15), a trăit experiența primirii Duhului Sfânt (Neemia 9:20), a gustat „Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu” (Iosua 21:45) și „puterile veacului viitor” prin „minuni și semne” făcute cu ocazia ieșirii din Egipt (Faptele 7:36). Cu toate acestea, Pavel sugerează că, după cum neamul de oameni din deșert s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu în ciuda tuturor acestor dovezi (Numeri 14:1-35), destinatarii epistolei se aflau și ei în pericolul de a face același lucru, în ciuda tuturor dovezilor despre favoarea lui Dumnezeu de care se bucuraseră.

Care este experiența ta legată de aceste versete din Evrei? De exemplu, cum ai experimentat iluminarea la care se referă textul?

 

Comentariu Ellen G. White
 

Hristos a venit în această lume pentru a demonstra că, primind putere de sus, omul poate trăi o viață neîntinată. Cu o răbdare inepuizabilă, El venea în întâmpinarea nevoilor oamenilor. Prin atingerea blândă a harului, El izgonea din suflet neliniștea și îndoiala, schimbând ura în dragoste și necredința în încredere.

El putea să-i spună oricui dorea: „Urmează-Mă”, iar cel căruia i Se adresa se ridica și Îl urma. Vraja atracției lumii era ruptă. La auzul vocii Sale, lăcomia și ambiția nu mai constituiau o piedică și oamenii se ridicau eliberați pentru a-L urma pe Mântuitorul. – Divina vindecare, p. 25

Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare sămânță conține în ea însăși un principiu germinativ. În sămânță este ascunsă viața plantei. Tot așa, în Cuvântul lui Dumnezeu există viață. Domnul Hristos spune: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață” (Ioan 6:63). „Cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică” (Ioan 5:24). În fiecare poruncă și în fiecare făgăduință a Cuvântului lui Dumnezeu se află însăși viața lui Dumnezeu, puterea prin care porunca poate fi ascultată și prin care se împlinește făgăduința. Cel ce primește Cuvântul prin credință primește însăși viața și caracterul lui Dumnezeu.

Fiecare sămânță aduce roade în conformitate cu soiul ei. Dacă sămânța este semănată în condiții corespunzătoare, viața care se află în ea va face să răsară planta. Dacă este primită în suflet prin credință, sămânța nepieritoare a Cuvântului va aduce la existență un caracter și un mod de viață care se vor asemăna vieții și caracterului lui Dumnezeu. – Parabolele Domnului Hristos, p. 38

Creșterea noastră în har, bucuria noastră, puterea de a fi folositori, toate acestea depind de unirea noastră cu Hristos. Prin comuniune cu Hristos, rămânând în El zi de zi și ceas de ceas, numai așa vom putea crește în har. El este nu numai Autorul, ci și Desăvârșitorul credinței noastre. Hristos trebuie să fie Cel dintâi și Cel de pe urmă întotdeauna. El trebuie să fie cu noi nu numai la începutul și la sfârșitul căii noastre, ci la fiecare pas. …

O viață trăită în Hristos este o viață de pace lăuntrică. Nu va fi extaz sentimental, ci o încredere statornică, plină de pace. Speranța ta nu se află în tine însuți, ci în Hristos. Slăbiciunea ta se unește cu puterea Lui, neștiința ta, cu înțelepciunea Lui, nesiguranța ta, cu puterea Lui dăinuitoare. Astfel, tu nu trebuie să te bizui pe tine însuți, nu trebuie să îngădui minții să se ocupe de eul tău, ci să te încrezi în Hristos. Mintea ta să se ocupe de iubirea Lui, de frumusețea și desăvârșirea caracterului Său. Hristos în lepădarea Sa de sine, Hristos în umilința Sa, Hristos în toată curăția și sfințenia Sa, Hristos în nespus de marea Sa iubire – iată care trebuie să fie subiectul contemplării tale. Numai iubindu-L, imitându-L și depinzând în totul de El vei putea fi transformat după chipul și asemănarea Sa. – Calea către Hristos, pp. 69–71

2. Ce înseamnă să fii răstignit, potrivit textelor de mai jos?

Compară Evrei 6:4-6 cu Matei 16;24; Romani 6:6; Galateni 2:4; 5:24 și 6:14

Textul original din greacă evidențiază cuvântul „imposibil”. Este imposibil, sau „cu neputință”, pentru Dumnezeu să-i restaureze pe cei care „au căzut” pentru că Îl „răstignesc din nou [...] pe Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 6:6). Pavel vrea să sublinieze că nu există nicio altă cale de a fi mântuiți decât prin Hristos (Faptele 4:12). Mântuirea prin oricare alt mijloc este la fel de imposibilă precum este imposibil ca „Dumnezeu să mintă” (Evrei 6:18) sau să-I fim plăcuți lui Dumnezeu „fără credință” (Evrei 11:6).

„A-L răstigni din nou pe Fiul lui Dumnezeu” este o expresie cu sens figurat care descrie ce se întâmplă în relația personală dintre Isus și cel credincios. Liderii religioși L-au răstignit pe Isus deoarece El reprezenta o amenințare pentru supremația și pentru autonomia lor. Astfel, ei au sperat să-L elimine ca persoană și să distrugă un dușman puternic și periculos. În mod similar, Evanghelia contestă suveranitatea și autodeterminarea individului la cel mai de bază nivel. Esența vieții creștine este aceea de a ne lua crucea și a ne tăgădui pe noi înșine (Matei 16:24). Aceasta înseamnă să răstignim „lumea” (Galateni 6:14), „omul cel vechi” (Romani 6:6) și „firea pământească împreună cu patimile și poftele ei” (Galateni 5:24). Scopul vieții creștine este acela de a trece printr-un fel de moarte. Dacă nu experimentăm moartea față de noi înșine, nu putem primi viața nouă pe care Dumnezeu intenționează să ne-o dea (Romani 6:1-11).

Lupta dintre Isus și firea noastră, eul nostru, este o luptă până la moarte (Romani 8:7,8; Galateni 5:17). Este o bătălie grea, care nu se câștigă dintr-o dată. Pasajul acesta nu se referă la cineva care mai cade uneori în lupta împotriva omului „vechi” și împotriva firii. Păcatul acesta se referă la acel om care, după ce a experimentat adevărata mântuire și ceea ce implică ea (Evrei 6:4,5), decide că Isus este o amenințare pentru felul de viețuire pe care și-l dorește și, în mod conștient, ia hotărârea de a-L răstigni, asemenea preoților din vechime. Cu alte cuvinte, atât timp cât o persoană nu decide în totalitate să se îndepărteze de Hristos, încă este speranță să fie mântuit.

Ce înseamnă să mori față de „sine”, să-ți iei „crucea”? Ce lucru îți este cel mai greu să I-l predai lui Isus?

 

Comentariu Ellen G. White

Inima mândră se luptă să câștige mântuirea, dar atât vrednicia, cât și titlul nostru pentru cer se găsesc în neprihănirea lui Hristos. Domnul nu poate face nimic pentru refacerea omului până când, convins de propria slăbiciune și scăpat de încrederea în sine, omul nu se predă conducerii lui Dumnezeu. Atunci el poate să primească darul pe care Dumnezeu așteaptă să-l reverse. Nimic nu este reținut de la cel care își simte nevoia. El poate să vină fără nicio piedică direct la Acela în care locuiește toată plinătatea. „Căci așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: «Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite»” (Isaia 57:15). – Hristos, Lumina lumii, p. 300

Scenele trădării, respingerii și răstignirii lui Hristos vor fi repetate la o scară imensă. Oamenii vor fi plini de atributele lui Satana. Amăgirile arhivrăjmașului lui Dumnezeu și al omului vor avea o putere mare. Cei care și-au legat simțămintele de oricare alt conducător, în afară de Hristos, vor constata că se află, cu trup, suflet și spirit, sub stăpânirea unei pasiuni atât de fascinante, încât vor întoarce spatele adevărului pentru a crede o minciună. Ei sunt prinși în capcană și, prin fiecare faptă a lor, strigă: „Eliberați-l pe Baraba, dar răstigniți-L pe Hristos!” …

În bisericile care s-au îndepărtat de adevăr și neprihănire se poate vedea ce este și ce face omul atunci când dragostea de Dumnezeu nu este un principiu statornic în suflet. Nu trebuie să fim surprinși de nimic din ce ar putea să aibă loc acum. Nu trebuie să ne mirăm de nicio manifestare a ororii. Cei care calcă în picioarele lor păcătoase Legea lui Dumnezeu au același spirit pe care l-au avut oamenii care L-au insultat și L-au trădat pe Domnul Isus. – Solii alese, cartea 3, pp. 415–416

Cerul va fi nespus de ieftin, dacă-l vom obține prin suferință. Trebuie să ne tăgăduim eul în tot drumul nostru, să murim zilnic față de el, să lăsăm să iasă la iveală numai Isus și să ținem necurmat slava Sa înaintea ochilor noștri. Am văzut că aceia care au îmbrățișat în ultima vreme adevărul vor trebui să știe ce înseamnă să suferi de dragul lui Hristos, că vor avea de trecut prin încercări care vor fi dureroase și tăioase ca să poată fi curățiți și învredniciți, prin suferință, să primească sigiliul viului Dumnezeu… .

Când am văzut ce trebuie să fim pentru a moșteni slava și am văzut apoi cât de mult suferise Isus pentru a dobândi pentru noi o moștenire atât de bogată, m-am rugat să putem fi botezați în suferințele lui Hristos, ca să nu ne dăm înapoi în fața încercărilor… . Îngerul a spus: „Tăgăduiți-vă eul! Trebuie să faceți pași rapizi!” Unii dintre noi au avut timp să primească adevărul și să înainteze pas cu pas, și fiecare pas pe care l-am făcut ne-a dat puterea să-l facem pe următorul. Însă acum timpul este pe sfârșite și ceea ce ne-a luat nouă ani de zile să învățăm ei vor fi nevoiți să învețe în câteva luni. – Scrieri timpurii (Experiențe și viziuni), p. 67

Avertizarea din Evrei 6:4-6 se aseamănă foarte mult cu cea din Evrei 10:26-29. Pavel lămurește că respingerea jertfei lui Isus îi va lăsa pe cititorii săi fără niciun mijloc prin care să fie iertați de păcat, fiindcă nu există niciun alt mijloc care să ofere iertare în afară de Isus (Evrei 10:1-14).

3. Cum descrie apostolul păcatul pentru care nu există iertare? Evrei 10:26-29

Autorul nu spune că nu se mai poate face nicio ispășire pentru păcatele comise după primirea cunoștinței adevărului. Dumnezeu L-a numit pe Isus să fie Avocatul nostru (1 Ioan 2:1). Prin El avem iertarea păcatelor (1 Ioan 1:9). Păcatul pentru care nu există jertfă sau ispășire este descris ca fiind călcarea în picioare a Fiului lui Dumnezeu, pângărirea sângelui legământului și batjocorirea Duhului sfânt (Evrei 10:29). Să analizăm semnificația acestor expresii.

Expresia „va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 10:29) descrie actul de respingere a stăpânirii lui Isus. Titlul „Fiul lui Dumnezeu” le-a reamintit evreilor că Dumnezeu L-a așezat pe Isus la dreapta Sa și a promis să-i facă pe vrăjmașii Lui un „așternut” pentru picioarele Sale (Evrei 1:13; vezi și Evrei 1:5-12,14). Călcarea lui Isus în picioare implică faptul că apostatul L-a tratat pe Isus ca pe un vrăjmaș. În contextul argumentului pe care epistola îl aduce (Evrei 1:13), ar putea însemna că Isus a fost dat jos de pe scaunul de domnie (care este ocupat acum de cel răzvrătit) și pus ca așternut al picioarelor. Este ceea ce Lucifer a intenționat să facă în cer (Isaia 14:12-14) și ceea ce „omul fărădelegii” va încerca să facă în viitor (2 Tesaloniceni 2:3,4).

Expresia „va pângări sângele legământului” se referă la respingerea jertfei lui Isus (Evrei 9:15-22). Expresia „va batjocori pe Duhul harului” este foarte grăitoare. Termenul grecesc enybrisas (a insulta, a comite un ultraj) presupune manifestarea trufiei, care înseamnă „impertinență” sau „aroganță”. Acest termen se află în contrast izbitor cu descrierea despre Duhul Sfânt ca fiind „Duhul harului” și înseamnă că cel răzvrătit a răspuns ofertei de har pe care i-a făcut-o Dumnezeu cu o insultă. Acesta se află într-o postură în care nu poate fi apărat. El Îl leapădă pe Isus, jertfa Sa, și pe Duhul Sfânt.

 

Comentariu Ellen G. White

Unii care spun că sunt credincioși au desconsiderat Cuvântul lui Dumnezeu și l-au îndepărtat din viața lor. Ei au neglijat Biblia, minunatul ghid, adevăratul test pentru toate ideile, și susțin că au Spiritul Sfânt care îi învață și lucrul acesta face să nu mai fie necesar să studieze Scriptura. Toți aceștia iau seama la argumentele false ale lui Satana care îi duc în eroare.

Domnul vă iubește și îngerii Săi păzitori sunt în jurul vostru. Dacă sunteți împlinitori ai Cuvântului, veți asculta instrucțiunile date de Isus. … În puterea noastră noi suntem slabi de tot, dar, când ne punem toată încrederea în Isus Hristos, suntem păziți de puterea Lui, pentru că El poate să păzească fiecare suflet care se încrede în El. Pericolul la care este expus fiecare dintre noi este foarte mare. – The Upward Look, p. 19

Astăzi, mulți se află exact în poziția lui Petru atunci când, plin de încredere în sine, a declarat că el nu Îl va tăgădui pe Domnul său. Și, din cauza încrederii în ei înșiși, ei cad ușor pradă lui Satana. Aceia care își dau seama de slăbiciunea lor se încred într-o putere mai mare decât eul. Și, când privesc la Dumnezeu, Satana nu are putere asupra lor. Dar cei care se încred în ei înșiși sunt învinși ușor. Să ne amintim că, dacă nu ținem seama de avertismentele pe care ni le dă Dumnezeu, căderea este în fața noastră. Hristos nu îl va feri de rănire pe acela care se așază din proprie inițiativă pe terenul vrăjmașului. El îl lasă pe cel mulțumit de sine, care acționează ca și cum ar ști mai bine decât Domnul lui, să meargă mai departe în puterea pe care crede că o are. Apoi vin suferința și o viață ciuntită sau, poate, chiar înfrângerea și moartea.

În război, inamicul profită de punctele slabe din apărarea acelora pe care îi atacă. Aici dezlănțuie cele mai violente atacuri. Creștinul nu ar trebui să aibă niciun punct slab în sistemul lui de apărare. El ar trebui să se baricadeze cu ajutorul pe care i-l dau Scripturile aceluia care face voia lui Dumnezeu. Cel ispitit va câștiga biruința dacă va urma exemplul Aceluia care l-a întâmpinat pe ispititor cu „Este scris!” El poate să stea în siguranță la adăpostul unui „Așa zice Domnul”. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 259 (7 sept.)

Sfințirea este o lucrare zilnică. Să nu vă lăsați înșelați, crezând că Dumnezeu vă va ierta și binecuvânta în timp ce voi călcați vreuna dintre poruncile Sale. Încăpățânarea și persistarea într-un păcat cunoscut reduce vocea mustrătoare a Spiritului Sfânt, separând sufletul de Dumnezeu. Chiar dacă aveți un intens sentiment religios, Isus nu poate rămâne într-o inimă care discreditează Legea divină. Dumnezeu îi va onora doar pe aceia care-L onorează.

… „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.” Dacă slujești păcatului, nu Îi poți sluji lui Hristos. Creștinii vor simți imboldul păcatului, deoarece carnea luptă împotriva Spiritului; dar Spiritul Se luptă din răsputeri împotriva cărnii, menținând o permanentă stare conflictuală. Atunci este nevoie de ajutorul lui Hristos. Slăbiciunea umană se unește cu puterea divină și credința exclamă: „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne-a dat biruința prin Domnul nostru Isus Hristos!” – Solii pentru tineret, p. 114

 

După aspra și sincera avertizare din Evrei 6:4-8, Pavel se arată încrezător că cititorii nu au renunțat la Fiul și nici nu vor renunța în viitor. El crede că ei vor primi avertizarea și vor aduce roadele cuvenite. Ei sunt ca „un pământ” care este cultivat de Dumnezeu și care dă roadele la care El Se așteaptă. Acești oameni vor căpăta binecuvântarea de la Dumnezeu (Evrei 6:7), care este „mântuirea” (Evrei 6:9).

4. Fă o listă cu lucrurile bune pe care credincioșii le-au făcut și continuă să le facă și explică ce înseamnă.

Evrei 6:9-12

Cei credincioși își arată dragostea față de „Numele” lui Dumnezeu, adică față de Dumnezeu Însuși, prin slujirea lor față de sfinți. Acestea nu sunt fapte izolate făcute în trecut, ci fapte obișnuite care continuă să fie făcute. Actele excepționale nu dezvăluie adevăratul caracter al unei persoane. Dovada cea mai grăitoare a dragostei față de Dumnezeu nu constă în faptele „religioase” în sine, ci în actele de dragoste față de semenii noștri, în special față de cei dezavantajați (Matei 10:42; 25:31-46). De aceea, Pavel îi somează pe credincioși „să nu [dea] uitării” facerea de bine (Evrei 13:2,16).

Să analizăm Evrei 6:12. Versetul acesta îi avertizează pe evrei să nu devină leneși, o caracteristică a celor care nu se maturizează și care sunt în pericol să cadă de la credință (Evrei 5:11; 6:12). Speranța nu este menținută vie printr-un exercițiu intelectual de credință, ci printr-o credință manifestată prin fapte de dragoste (Romani 13:8-10).

Pavel vrea ca destinatarii epistolei sale să imite exemplul acelora care, prin credință și răbdare, moștenesc făgăduințele. El le-a prezentat deja generația din pustie ca pe un exemplu negativ de oameni care, din cauza lipsei lor de credință și de perseveranță, nu au moștenit ce li se făgăduise. Apoi, el îl prezintă pe Avraam (Evrei 6:13-15) ca pe un model care, prin „credință și răbdare”, a moștenit făgăduințele. Lista exemplelor bune se continuă cu oamenii credinței din Evrei 11 și atinge apogeul cu Isus, în Evrei 12:1-4. În Apocalipsa 14:12, credința, răbdarea și poruncile sunt trăsăturile care îi caracterizează pe sfinții din timpul sfârșitului.

Uneori este necesar să le adresăm cuvinte de avertizare celor pe care îi iubim. Ce putem învăța de la apostol despre responsabilitatea de a-i avertiza și încuraja pe semenii noștri?

 

Comentariu Ellen G. White
 

În Epistola [aceasta] către corinteni, Pavel a căutat să le arate cre­din­cioșilor puterea lui Hristos de a-i feri de cel rău. El știa că, dacă se vor supune condițiilor stabilite, ei vor fi tari în puterea Celui Atotputernic. Ca un mijloc de a-i ajuta să se smulgă din robia păcatului și să-și desăvârșească sfințenia în temere de Domnul, Pavel le-a pus în față cerințele Aceluia căruia își consacraseră viața atunci când s-au convertit. „Voi sunteți ai lui Hristos”, declara el. „Nu sunteți ai voștri. ... Ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” – Faptele apostolilor, p. 306

Fiecare clipă este încărcată de consecințe veșnice. Noi trebuie să fim niște oameni prompți, gata să slujim în orice moment. Este posibil ca ocazia actuală de a-i adresa Cuvântul vieții unui suflet aflat în nevoie să nu mai apară a doua oară. Poate că Dumnezeu îi va spune acelui om: „Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul” (Luca 12:20) și omul acela ar putea să rămână nepregătit datorită neglijenței noastre. Cum Îi vom da socoteală lui Dumnezeu în marea zi a judecății?

Viața este prea solemnă pentru a fi absorbită de lucruri trecătoare și pământești, de rutina îngrijorărilor și a temerilor pentru lucruri care sunt doar un fir de praf în comparație lucrurile de interes veșnic. Totuși, Dumnezeu ne-a chemat să-I slujim chiar când suntem prinși în ocupațiile trecătoare ale vieții. Sârguința în această lucrare este o parte a adevăratei religii tot atât de mult cum este închinarea. Biblia nu încurajează în niciun fel lenea. Lenea este cel mai mare blestem care afectează lumea noastră. Fiecare om care este cu adevărat convertit va fi un lucrător harnic. – Parabolele Domnului Hristos, p. 343

Cultivă dispoziția de a-i prețui pe ceilalți mai mult decât pe tine! Fii mai puțin îngâmfat, mai puțin încrezător în tine însuți; cultivă răbdarea, îndelunga răbdare și dragostea frățească! Fii gata să-i ajuți pe cei care greșesc și să manifești milă și înțelegere plină de duioșie față de cei care sunt slabi! Nu trebuie să-ți abandonezi propriile afaceri pentru a-I aduce slavă Domnului, dar poți, în fiecare zi, prin orice faptă și prin orice cuvânt, în timp ce îți urmărești preocupările obișnuite, să-L onorezi pe Cel pe care Îl slujești și, astfel, să exerciți o influență spre bine asupra celor cu care vii în contact.

Fii amabil, blând și iertător cu alții! Lasă ca eul tău să se cufunde în dragostea lui Isus, ca să-L poți onora pe Răscumpărătorul tău și să realizezi lucrarea pe care El ți-a repartizat-o! Cât de puțin cunoști încercările inimii unui suflet sărman, care este legat în lanțurile întunericului și căruia îi lipsesc hotărârea și puterea morală! Străduiește-te să înțelegi slăbiciunea altora! Ajută-i pe cei nevoiași, răstignește-ți eul și lasă ca Isus să-ți ia în stăpânire sufletul, ca să poți transpune principiile adevărului în viața ta de fiecare zi. Atunci vei fi, cum nu ai mai fost până acum, o binecuvântare pentru biserică și pentru toți cei cu care vii în contact. – Mărturii, vol. 4, pp. 133–134

Pavel își încununează avertizarea împotriva apostaziei și încurajarea de a iubi și de a avea credință cu o frumoasă și înălțătoare expunere despre asigurarea pe care o avem în Hristos.

5. Citește Evrei 6:17-20. Ce garanție ne-a oferit Dumnezeu pentru făgăduințele Sale? 

Dumnezeu ne-a asigurat în diferite moduri că Își va ține promisiunile pe care ni le-a făcut. În primul rând, El a garantat pentru făgăduința Sa cu un jurământ (Evrei 6:17). Potrivit Scripturii, jurământul făcut de Dumnezeu lui Avraam și lui David a devenit baza cea mai sigură a încrederii în bunăvoința de nestrămutat a lui Dumnezeu față de poporul Israel. Când a căutat să obțină asigurarea că Dumnezeu va ierta poporul după apostazia de la Horeb, cu vițelul de aur, Moise s-a referit la jurământul pe care Dumnezeu i-l făcuse lui Avraam (vezi Exodul 32:11-14; Geneza 22:16-18). Punctul forte implicit al rugăminții sale a fost faptul că jurământul lui Dumnezeu era irevocabil (Romani 9:4; 11:28,29).

În mod similar, când psalmistul a mijlocit înaintea lui Dumnezeu pentru poporul Israel, el a făcut apel la jurământul pe care Dumnezeu i-l făcuse lui David. Dumnezeu spusese: „Nu-Mi voi călca legământul și nu voi schimba ce a ieșit de pe buzele Mele. Am jurat odată pe sfințenia Mea: să mint Eu oare pe David? Sămânța lui va dăinui în veci; scaunul lui de domnie va fi înaintea Mea ca soarele; ca luna va dăinui pe vecie și ca martorul credincios din cer” (Psalmii 89:34-37). Potrivit Noului Testament, ambele jurăminte și-au găsit împlinirea în Isus, sămânța lui Avraam, care S-a înălțat și S-a așezat pe tronul lui David (Galateni 3:13-16; Luca 1:31-33,54,55).

În al doilea rând, Dumnezeu a garantat pentru promisiunile pe care ni le-a făcut prin faptul că L-a așezat pe Isus la dreapta Lui. Înălțarea lui Isus are scopul de a întări făgăduința care le-a fost făcută credincioșilor, fiindcă Isus S-a înălțat la cer „pentru noi ca înainte-mergător” (Evrei 6:20). Deci, înălțarea la cer dovedește certitudinea mântuirii pe care ne-o dă Dumnezeu. Ca Isus să poată ajunge la slavă, Dumnezeu L-a trecut prin suferința de a gusta „moartea pentru toți”, ca „să ducă pe mulți fii la slavă” (Evrei 2:9,10). Prezența lui Isus înaintea Tatălui este o „ancoră a sufletului” (Evrei 6:19), care a fost prinsă de scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Onoarea guvernării lui Dumnezeu a fost pusă ca zălog pentru împlinirea promisiunii pe care ne-a făcut-o prin Isus.

De ce gândul că Dumnezeu ți-a făcut un jurământ ar trebui să fie suficient ca să ai asigurarea mântuirii, chiar și atunci când te simți nevrednic?

 

Comentariu Ellen G. White

Pe muntele Moria, Dumnezeu Și-a reînnoit legământul Său, întărind printr-un jurământ solemn binecuvântarea făgăduită lui Avraam și seminței sale de-a lungul tuturor generațiilor viitoare: „«Pe Mine Însumi jur», zice Domnul, «pentru că ai făcut lucrul acesta și n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult și-ți voi înmulți foarte mult sămânța, și anume ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării, și sămânța ta va stăpâni cetățile vrăjmașilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea” (Geneza 22:16-18).

Marele act al credinței lui Avraam stă ca un stâlp de lumină, iluminând calea slujitorilor lui Dumnezeu din toate veacurile. Avraam n-a căutat o scuză pentru a se sustrage aducerii la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. În timpul celor trei zile cât a ținut călătoria, el a avut suficient timp să se gândească și să se îndoiască de Dumnezeu, dacă ar fi dorit să se îndoiască. El ar fi putut gândi că, prin sacrificarea fiului său, avea să fie privit ca un ucigaș, un al doilea Cain, că acest fapt ar fi făcut ca învățătura lui să fie lepădată și disprețuită și să-i nimicească astfel puterea de a le face bine semenilor săi. El ar fi putut argumenta că vârsta sa îl scutea de ascultare. Dar patriarhul n-a căutat refugiu în niciuna dintre aceste scuze. Avraam era și el om; sentimentele și legăturile lui de prietenie erau la fel ca ale noastre, dar el nu s-a oprit să întrebe cum avea să se împlinească făgăduința făcută, dacă Isaac avea să fie sacrificat. El n-a stat să discute cu inima lui chinuită. El știa că Dumnezeu este drept și neprihănit în toate cerințele Lui și a împlinit până la literă porunca primită. – Patriarhi și profeți, p. 153

Dumnezeul nostru, care Își ține legământul, unește cu omnipotența Sa de Împărat al împăraților blândețea și grija unui păstor plin de milă. Nimic nu poate sta în calea Sa. Puterea Lui este absolută și ea este garanția împlinirii sigure a făgăduințelor făcute poporului Său. El poate să îndepărteze toate piedicile din calea lucrării Sale. El are mijloacele necesare pentru a îndepărta orice dificultate, astfel încât cei care Îi servesc și care respectă mijloacele alese de El să fie eliberați. Bunătatea și dragostea Lui sunt infinite, iar legământul Său este de neschimbat.
 

Planurile dușmanilor lucrării Sale pot să pară solide și bine puse la punct, dar El le poate răsturna chiar și pe cele mai tari și, la vremea stabilită de El și pe calea stabilită de El, va face acest lucru, când va considera că ne-a pus suficient la probă credința și când va vedea că noi ne apropiem de El și facem din El sfătuitorul nostru.

În zilele cele mai întunecate, când aparențele par atât de potrivnice, nu vă temeți! Aveți credință în Dumnezeu! El Își împlinește voința, făcând tot ce este bine în favoarea poporului Său. Tăria celor care Îl iubesc și Îi slujesc se va înnoi în fiecare zi. Priceperea Lui va fi pusă la dispoziția lor, ca să nu greșească atunci când Îi aduc la îndeplinire planurile. – Mărturii, vol. 8, pp. 10–11

Citește capitolul „Ioan, apostolul iubit”, din Faptele apostolilor, și capitolul „Iuda”, din Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, de Ellen G. White.

„Lupta împotriva eului este cea mai mare și cea mai grea luptă dintre câte s-au dus vreodată. Capitularea eului, supunerea totală față de voia lui Dumnezeu implică, în mod inevitabil, o luptă. Înainte de a fi înnoită în sfințenie, inima trebuie să I se supună lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 43.

„Ioan a dorit să ajungă asemenea lui Isus și, sub influența transformatoare a iubirii lui Hristos, el a devenit blând și smerit. Eul era ascuns în Isus. Mai presus de oricare dintre tovarășii săi, Ioan s-a supus puterii acelei vieți uimitoare [...]. Iubirea profundă a lui Ioan pentru Hristos era ceea ce îl făcea întotdeauna să dorească să fie cât mai aproape de El. Mântuitorul îi iubea pe toți cei doisprezece, dar Ioan era spiritul cel mai primitor. El era mai tânăr decât ceilalți și, cu o încredere mult mai mare ca aceea a unui copil, și-a deschis inima lui Isus. […] De pe fața sa, frumusețea sfințeniei care îl transformase strălucea cu o strălucire asemănătoare celei a lui Hristos. În adorare și iubire, el L-a privit pe Mântuitorul până ce asemănarea cu Hristos și părtășia cu El au devenit singura lui dorință, iar în caracterul său s-a reflectat caracterul Învățătorului său.” – Idem, Faptele apostolilor, pp. 544, 545.

Studiu la rând:

Geneza 17

Geneza 18

Geneza 19

Geneza 20

Geneza 21

Geneza 22

Geneza 23

Evanghelizare, subcapitolul „Lucrarea pentru cei din zonele turistice”

1. Despre ce femeie s-a spus că va deveni „mama unor neamuri întregi”?

2. Ce fel de persoane au înconjurat casa în care Lot i-a găzduit pe îngeri?

3. Cu ce fel de inimă și cu ce fel de mâini declară Abimelec că a lucrat față de Sara?

4. Câți ani a trăit Sara?

5. Ce fel de misionari sunt necesari în zonele turistice frecventate pentru sănătate și pentru plăcere?

 

Comentariu Ellen G. White

 

Pentru studiu suplimentar

Hristos, Lumina lumii, cap. „Iuda”.

Texte-cheie: Evrei 6:4-6; Matei 16:24; Romani 6:6; Evrei 10:26-29; 6:9-13; 6:17-20.

I. Privire generală

Temele studiului

Evrei 5 se termină într-o notă oarecum tristă, cu Pavel care își mustră cititorii pentru că nu au progresat în călătoria lor spirituală. Totuși, apostolul intenționează să meargă mai departe în predica sa, către perspective teologice profunde, în ciuda faptului că cititorii săi sunt „greoi la pricepere” (vezi Evrei 5:11). Doar dacă timpul îi va permite, va vorbi iarăși despre învățăturile de bază precum pocăința de „faptele moarte”, „credința în Dumnezeu”, „învățătura despre botezuri”, „punerea mâinilor”, „învierea morților” și „judecata veșnică” (Evrei 6:1,2).

În plus, la un moment dat în trecut, destinatarii săi au experimentat o serie de binecuvântări din partea lui Dumnezeu. Binecuvântările acestea sunt enumerate în Evrei 6:4,5. Ei au fost „luminați”, „au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor”. Aceste expresii sunt echivalente cu experimentarea convertirii, a harului lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt prin semne și minuni, a adevărului Evangheliei și a mântuirii.

Cu toate acestea, unii dintre ei par să se fi lepădat de credință. Pavel le spune: „Este cu neputință să fie înnoiți iarăși” (Evrei 6:6) aceia care săvârșesc apostazie. O judecată zdrobitoare asemănătoare este adresată în Evrei 10:26-29 împotriva acelora care persistă în mod voit în păcat după ce au primit cunoștința adevărului. Comportamentul apostatului este descris prin metafore care echivalează cu respingerea lui Isus, a jertfei Sale și a Duhului Sfânt.

II. Comentariu

Neputința de a fi înnoiți iarăși

Pasajul din Evrei 6:4-6 și cel din Evrei 10:26-29 vorbesc despre imposibilitatea pocăinței în dreptul celor care au căzut de la credință? Înseamnă aceasta că dacă un creștin se răzvrătește nu se mai poate pocăi? Ideea că pocăința nu mai poate fi reînnoită a constituit înțelegerea predominantă a pasajului din Evrei 6:4-6, așa cum au susținut creștinii de-a lungul istoriei bisericii, determinându-i pe unii să amâne botezul până când s-au aflat pe patul de moarte. Cum sună aceste avertismente atunci când analizăm experiența lui Petru de după episodul din Ghetsimani (Matei 26:69-75)? În studiul care urmează vrem să înțelegem pasajul din Evrei 6:4-6 și să-l armonizăm cu experiența lui Petru, precum și cu întreaga Scriptură.

 

În primul rând, ne propunem să înțelegem prin ce au trecut cei cărora le-a scris Pavel. Unii dintre ei fuseseră luminați, gustaseră darul ceresc, se făcuseră părtași Duhului, gustaseră Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și, după aceea, se rătăciseră. Prima metaforă utilizată pentru a-i descrie pe credincioși este că ei au fost „luminați”, un termen care apare în Evrei 10:32, unde se spune: „Aduceți-vă aminte de zilele de la început, când, după ce ați fost luminați, ați dus o mare luptă de suferințe.” Metafora aceasta pare să descrie experiența pe care destinatarii epistolei au avut-o la începutul vieții de credință. Prin Duhul lui Dumnezeu, ei au trecut de la „faptele moarte” la „[credința] în Dumnezeu” (Evrei 6:1) și la „cunoștința adevărului” (Evrei 10:26).

A doua metaforă, „au gustat darul ceresc” (Evrei 6:4), arată că credincioșii au avut parte de experiența spirituală a darului generos al mântuirii din partea lui Dumnezeu. Verbul „a gusta” apare în Evrei 2:9, unde se spune despre Domnul Hristos care a trebuit să „guste moartea pentru toți”. Ca om, când a gustat moartea, Isus a experimentat ceva cu totul străin de El. Destinatarii epistolei au gustat darul ceresc, o realitate pe care nu o cunoscuseră înainte, și anume „o mântuire așa de mare” (Evrei 2:3).

Strâns asociată cu gustarea darului ceresc este și a treia metaforă. Creștinii „s-au făcut părtași Duhului Sfânt” (Evrei 6:4), ceea ce evocă limbajul participării. Acesta ne reamintește de Evrei 3:1 și de Evrei 3:14, unde credincioșii sunt descriși ca fiind „frați sfinți, care [au] parte de chemarea cerească” și „părtași ai lui Hristos”. Revărsarea Duhului Sfânt și a darurilor Sale a fost o experiență pe care ei au trăit-o cu însuflețire în prima fază a convertirii lor (Evrei 2:4).

Șirul de metafore continuă cu o repetare a imaginilor din domeniul hranei și al gustării. Faptul de a fi gustat „Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu” (Evrei 6:5) se referă la auzirea Evangheliei, pe care ascultătorii au primit-o atunci când au acceptat vestea bună a mântuirii (Evrei 2:3). Uneori, Biblia ebraică aseamănă Cuvântul lui Dumnezeu cu hrana (vezi Deuteronomul 8:3). Cei cărora Pavel le scrie nu sunt doar destinatarii Cuvântului celui bun al lui Dumnezeu, ci și cei care experimentează „puterile veacului viitor” (Evrei 6:5), care cuprind „semne, puteri și felurite minuni” (Evrei 2:4).

După patru metafore lungi, pozitive, are loc o schimbare foarte bruscă. Ultima metaforă transmite ideea de apostazie: „și care totuși au căzut” (Evrei 6:6). Verbul „a cădea” sau „a săvârși apostazie” poate să însemne „a păcătui” într-un sens general. Dar, datorită expresiei care urmează, și anume „ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 6:6), păcatul trebuie înțeles ca având sensul mai radical de separare de fiecare experiență a mântuirii care a fost descrisă până acum în versetele 4 și 5. Mai simplu spus, credincioșii despre care Pavel a scris au trăit experiența convertirii, a mântuirii, a Duhului Sfânt prin semne și minuni și a Cuvântului celui bun al lui Dumnezeu, și apoi au căzut de la credință.

Acum, că înțelegem ce au experimentat destinatarii epistolei, să analizăm noțiunea imposibilității de a se pocăi cineva care a avut lumina și a părăsit-o, din Evrei 6:4-6. În sensul acesta, trebuie să analizăm și unele detalii tehnice. Toate cele cinci metafore menționate mai sus sunt adjective verbale (participii), în greacă. Toate sunt la timpul trecut (aorist), un timp care descrie o acțiune din trecut care s-a încheiat. Seria de participii descrie același grup de oameni. Astfel, în trecut, oamenii din acest grup, din rândul destinatarilor epistolei, au trecut de la experiența de a fi „luminați” la cea a căderii de la credință, trecând prin toată paleta de experiențe religioase.

Ultima parte a textului din Evrei 6:6 întrebuințează un al doilea grup de verbe („răstignesc din nou” și „[Îl] dau să fie batjocorit”). De data aceasta, Pavel folosește verbele la timpul prezent. El trece dintr-odată de la timpul trecut (aorist) la timpul prezent, care descrie acțiunea ca fiind în curs de desfășurare în momentul vorbirii. Ce denotă acest lucru? Ambele verbe la prezent descriu apostazia din timpul prezent. Așadar, acțiunea este văzută ca o nelegiuire care nu permite reînnoirea pocăinței, fiindcă îl transformă pe cel răzvrătit într-un dușman al lui Hristos. El Îl răstignește din nou pe Fiul lui Dumnezeu și Îl dă să fie batjocorit constant. Ce sugerează aceasta? A-L da pe Hristos să fie batjocorit din nou înseamnă a reactualiza răstignirea. Repetarea acestui act arată ce impact devastator și permanent are apostazia asupra acelora care au fost cândva luminați. Ei nu pot fi aduși la pocăință din cauza atitudinii pe care continuă să o manifeste față de Domnul Isus. Acțiunile lor descriu atât cauza apostaziei lor, cât și atitudinea lor din prezent. Fiindcă Îl respinge pe Hristos, cel răzvrătit se așază în imposibilitatea de a se pocăi.

Dar ce putem spune despre cineva care nu are o asemenea atitudine? Mai are vreo șansă? Bineînțeles! Aici, exemplul lui Petru ne este de folos. După ce L-a tăgăduit pe Isus de trei ori, dintr-odată Petru și-a adus aminte ce îi spusese Domnul mai dinainte, „și a ieșit afară și a plâns cu amar” (Matei 26:75). Regretul acesta este o atitudine complet diferită de atitudinea acelora care au apostat, din Evrei 6, care Îl răstignesc pe Fiul lui Dumnezeu și Îl dau să fie batjocorit. Mai mult, în 1 Ioan 2:1 se spune: „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.” Mijlocitorul, sau avocatul, poate fi de ajutor doar dacă este acceptat, și nu dat să fie batjocorit sau răstignit.

În concluzie, Evrei 6:4-6 lămurește că destinatarii epistolei au trecut prin toată paleta de experiențe religioase, de la convertire la apostazie. Atitudinea unora de a-L batjocori pe Isus și, astfel, de a-L da să fie iarăși răstignit a făcut imposibilă reînnoirea pocăinței în viața lor. În esență, atitudinea aceasta echivalează cu a-L declara pe Hristos vrăjmașul lor. Dar, având o atitudine de căință plină de smerenie, așa cum a avut Petru, iertarea este întotdeauna posibilă. Avocatul Isus Hristos este dispus să ne aducă iarăși la pocăință.

Același lucru este valabil și pentru pasajul din Evrei 10:26-29. Acesta începe cu păcatul voit, arogant și deliberat. „Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoștința adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate” (Evrei 10:26). Din nou este descrisă aici o stăruință continuă și deliberată în păcat, care îl privează pe om de iertare. Unii „[au călcat] în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, [au pângărit] sângele legământului cu care [au fost sfințiți] și [au batjocorit] pe Duhul harului” (Evrei 10:29). Acțiunile lor Îl zugrăvesc pe Isus ca pe un dușman și sângele Lui este jefuit de puterea salvatoare. Acești oameni batjocoresc și nesocotesc cu trufie darul harului lui Dumnezeu. Astfel de oameni nici măcar nu vor să se pocăiască. Ei dau pe față o atitudine de sfidare a lui Isus și a lucrării Sale. Prin urmare, pentru ei, pocăința este imposibilă.

De la voi așteptăm lucruri mai bune

După o mustrare atât de aspră, Pavel li se adresează din nou destinatarilor săi cu un alt ton și cu cuvinte de încurajare. „Măcar că vorbim astfel, preaiubiților, totuși de la voi așteptăm lucruri mai bune și care însoțesc mântuirea” (Evrei 6:9). Acești credincioși sunt precum pământul cel bun menționat în versetul 7, care aduce o recoltă îmbelșugată. Ei au o experiență frumoasă în slujirea creștină. Dumnezeu este drept și nu uită aceste lucruri (Evrei 6:10). Prin faptul că li se adresează cu „preaiubiților”, Pavel afirmă implicit că mai este speranță pentru cititorii săi.

III. Aplicație

Nu este un fenomen neobișnuit în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea ca adolescenții să se boteze. Oricât de sinceră și de autentică a fost experiența lor cu Hristos, atunci când cresc și merg la facultate credința lor poate să slăbească. Unii părăsesc biserica la nouăsprezece ani, rătăcind prin viață până când, pe la treizeci de ani și după multe crize trăite, mulți dintre ei își găsesc drumul înapoi în biserică. În acest context, care este modalitatea cea mai eficientă de a-i trata pe acești foști membri care se întorc în biserică?

1. Cum i-ai răspunde unei persoane care citește Evrei 6:4-6 și crede că pocăința nu mai este posibilă?

2. Ce putem face în mod individual, dar și la nivel colectiv, pentru a evita ca apostazia să se întâmple în familiile noastre și în biserica noastră?