Dragă prietene,
Săptămâna aceasta am învățat o lecție foarte importantă. Este o poveste scurtă, dar intensă. O întâmplare care mi-a ajuns la inimă.
Săptămâna trecută eram la spital cu colegii și făceam anamneza unui bătrânel foarte simpatic. Prima reacție, când a văzut atât tineret strâns în jurul lui, a fost să zâmbească și să ne întrebe dacă am venit special pentru el. Ne-a amuzat și, bineînțeles, l-am asigurat că pentru dumnealui venisem. La finalul anamnezei, am mai rămas cu el, așa că mi-a povestit puțin din viața lui. Avea 89 de ani, născut pe 3 decembrie 1934. Urma să împlinească 90 de ani și era atât de necăjit... Viața trecuse prea repede! Din păcate, era foarte grav bolnav, iar când am plecat, m-a luat de mână și m-a rugat să-l mai vizitez, fiindcă nu va mai trăi mult. Mi-am propus să duc la îndeplinire dorința dumnealui, însă am făcut aceasta? Nu. Regret și acum, pentru că săptămâna aceasta, la spital, a murit. Nu mi-a mai rămas de citit decât foaia ce-i purta numele, data sosirii și data plecării din această lume... Omul acesta, pe lângă familie și agonisirea de-o viață, a mai lăsat ceva în urmă. Mi-a lăsat o lecție!
Viața este o călătorie, doar că această călătorie nu este despre ce primim, ci despre ce oferim. Bătrânelul s-a bucurat de zâmbetul meu, de strângerea de mână și de atenția pe care i-am oferit-o. Despre aceasta este viața, așa cum învățăm și de la Domnul Isus. –
Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut. (
Matei 25:40)
Cu prietenie, Diana Păune
AMiCUS București