Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia. – Coloseni 4:6
Cuvântul este un instrument rezervat ființei umane pentru a-și exprima gândurile, dorințele, sentimentele, intențiile, idealurile; în ansamblu, pentru a se putea exprima pe sine. Fie că recunoaștem, fie că nu, cuvintele noastre pot face un bine imens sau un rău groaznic. Pentru a preveni situații de care să ne pară rău, avem nevoie să ne conștientizăm vorbirea.
Scriindu-le colosenilor, apostolul le aduce aminte că e responsabilitatea lor calitatea vorbirii, cu tot cu efectele ei. Intenția noastră, în general, este să avem o vorbire constructivă și îngrijită, dar acest lucru nu se întâmplă de la sine. Uneori ne ia gura pe dinainte și spunem lucruri pe care le regretăm.
Vorbirea nu este o funcție independentă a ființei. Viața și comportamentul constituie un tot unitar, care funcționează interconectat și interdependent. Când o anumită parte a întregului intră în criză, sistemul suferă și se manifestă ca atare. Dar vorbirea poate fi educată și controlată, chiar dacă e nevoie de timp, energie și o bună disciplină personală.
Există profesii pentru care cuvântul este principalul instrument de lucru și oamenii din breasla respectivă învață să folosească vorbirea utilitarist, deconectată de trăiri și valori personale. Actorii și avocații, dar nu numai, pot impresiona până la lacrimi auditoriul, fără ca ei să creadă o iotă din ce spun. Nu analizăm aici cât de moral este acest lucru, pentru că fiecare profesie își are etica ei. Dar pentru comportamentul creștin de bază, sinceritatea este mai importantă decât impresia artistică. Autenticitatea este mai de preț decât limbajul de lemn.
Dincolo de eforturile de dezvoltare personală și de cizelare a caracterului, merită învățată și practicată următoarea rugăciune: „Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele și păzește ușa buzelor mele!” (Psalmii 141:3).
Este autentică și pozitivă vorbirea mea? Cum mi-ar plăcea să fie?