În smerenie, fiecare să-l privească pe altul mai presus de el însuși. Filipeni 2:3
Ai simțit vreodată încurajarea, mângâierea plină de iubire, călăuzirea Duhului, afecțiunea și îndurarea lui Isus? Apostolul Pavel ne spune că acestea sunt temelia unei vieți trăite cu gândul la Hristos (Filipeni 2:1-3), o viață ce manifestă smerenie, considerație pentru ceilalți, renunțare la prejudecăți și o inimă gata să fie modelată prin ascultare (versetele 4-8).
Cu ceva timp în urmă, un pastor m-a rugat să organizez, împreună cu grupul meu muzical – cu care colaboram de mulți ani –, un eveniment la fosta mea biserică, în cadrul unui festival muzical de zece zile, cu caracter mai degrabă secular. Eu și regretatul meu soț, Jim, lucraserăm împreună la acest proiect timp de cinci ani înainte de pandemie. Dumnezeu binecuvântase acele seri – veneau până la trei sute de oameni, din comunitate și dintre muzicienii locali! Dar acum eram văduvă și mă mutasem într-un alt stat. Am acceptat cu reținere, gândindu-mă că o ultimă reprezentație ar fi un mod frumos de a onora amintirea lui Jim.
Nouă luni am planificat, repetat și colaborat. Cu doar câteva zile înainte de eveniment, am aflat că un grup muzical de familie, necunoscut mie, dintr-un alt stat, își dorea să ni se alăture. Pastorul insista cu entuziasm să-i includem, deși nici măcar nu le ascultase muzica. Cine erau? Se potrivea stilul lor cu al nostru? Scena, în fața a sute de oameni, nu era locul potrivit pentru experimente. Să renunț la formula testată, pentru un... risc? Și dacă lucrurile ieșeau prost? Reputația bisericii era în joc. Eram atât de împărțită... mai ales când am aflat că liderul acelui grup lua în considerare să devină membru al confesiunii mele. „În smerenie, fiecare să-l privească pe altul mai presus de el însuși.” Doamne, ajută-mă! Am postit, am meditat la versetele din Filipeni 2:1-11 și m-am rugat pentru smerenia și călăuzirea lui Hristos. În cele din urmă, am primit pacea de a nu mai încerca să dețin controlul.
Providența a acționat cu o viteză uluitoare. Cu două zile înainte de eveniment, jumătate din grupul meu nu a mai putut participa, din motive medicale. Grupul de familie, alăturându-se „rămășiței” noastre, a format o trupă completă – plină de energie, tinerețe și entuziasm. Ultima piesă interpretată a făcut ca întreaga audiență – oameni de toate vârstele, etnii și confesiuni – să se ridice în picioare, formând un cerc imens. Cântau. Zâmbeau. Plângeau. M-am cutremurat. Și dacă nu aș fi cedat? Dacă nu i-aș fi prețuit pe ceilalți? Ce rezultat trist ar fi fost!
Carolyn Rathbun Sutton