Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi. 2 Corinteni 5:17
Joi, 7 iulie 2005, a fost ziua atentatelor de la Londra, o zi care îmi va rămâne pentru totdeauna imprimată în memorie. Ajunsesem la Londra la 1 martie cu o viză de lucru de doi ani. Locuind într-o suburbie de la nord de Londra, făceam naveta cu metroul în oraș, unde lucram la un mare spital. În dimineața zilei de 7 iulie, alarma a sunat ca de obicei, dar am decis că trebuie să o amân încă cinci minute, ca să mă mai pot bucura de căldura patului. În mod ciudat, nu am auzit nicio alarmă sunând după cele cinci minute și am dormit până târziu. O, nu! mi‑am zis. O să întârzii la serviciu! M-am grăbit să mă pregătesc și am ieșit în fugă pe ușă, mergând cu pași repezi spre stația de metrou, sperând că voi ajunge la timp.
La metrou, peroanele erau neobișnuit de pline de oameni. Apoi am auzit un anunț potrivit căruia circulația metrourilor a fost suspendată. Am sunat la serviciu de la un telefon public, explicând că nu am cum să ajung la muncă în acea zi. În timp ce mă întorceam acasă, am trecut pe lângă un magazin cu televizoare în vitrină. Ce am văzut pe ecrane m-a șocat! Am văzut vehicule de intervenție și personal de urgență. Bucăți deformate de tren împrăștiate pe șine. Corpuri umane acoperite cu cearșafuri și carnagiu peste tot! Nu înțelegeam prea bine ce se întâmplă, așa că m-am grăbit acasă să deschid televizorul pe canalele de știri. În același timp, mi-am luat telefonul mobil, pe care îl lăsasem din greșeală acasă, în fuga mea spre stația de metrou cu puțin timp înainte. Aveam optzeci și unu de apeluri pierdute, inclusiv apeluri internaționale, de la familia mea de acasă. Apoi, realitatea m-a izbit. Chiar metroul cu care mergeam în mod normal la serviciu în fiecare zi fusese cel care explodase! Am început să plâng necontrolat.
După ce ani la rândul mă îndepărtasem de cultura creștină în care fusesem crescută, începusem recent, cu reticență, să merg la biserică împreună cu cele două colege de apartament. Deși încă aveam îndoieli cu privire la Dumnezeu, evenimentul acesta atroce m-a adus înapoi la El. Acea zi de acum douăzeci de ani va fi pentru totdeauna un moment de cotitură în viața mea. Pot spune cu îndrăzneală că am găsit calea înapoi spre Dumnezeu. El m-a binecuvântat în cariera și viața mea personală în moduri pe care nu mi le-aș fi putut imagina niciodată. El Se îngrijește de mine. Sper că și tu știi că Îi pasă de tine!
Jenny Rivera