Manase a fost pricina că Iuda şi locuitorii Ierusalimului s-au rătăcit şi au făcut rău mai mult decât neamurile. (2 Cronici 33:9)
Încă o situaţie tristă: un tată credincios, urmat la tron de un fiu rău. Şi totodată, o ilustrare a faptului că un conducător poate să ducă o mare mulţime de oameni pe cărări rele. Dar nu toţi au uitat credincioşia arătată de Dumnezeu în timpul lui Ezechia şi li s-au împotrivit lui Manase şi susţinătorilor lui. „Manase a vărsat, de asemenea, mult sânge nevinovat…” (2 Împăraţi 21,16) Isaia a fost unul dintre primii pe care i-a omorât.
Ca o anticipare a ceea ce avea să se întâmple cu Regatul din Sud, Dumnezeu le-a îngăduit asirienilor să-l ia pe Manase prizonier pentru o vreme. Este vrednic de remarcat faptul că această suferinţă l-a aşezat pe Manase pe genunchi. El şi-a predat inima lui Dumnezeu. Însă evenimentul acesta a avut loc prea târziu în viaţa lui, iar practicile idolatre ale poporului nu mai puteau fi stăvilite.
Amon, fiul lui Manase, a continuat obiceiurile cele mai rele ale tatălui său, fapt care a dus la asasinarea lui după numai doi ani de domnie. Fiul lui Amon, Iosia, a ajuns împărat la numai opt ani şi a domnit treizeci şi unu de ani. Respectul lui faţă de Dumnezeu ne uimeşte dacă ne gândim ce văzuse el în palat încă din primii ani de viaţă.
În tot acest timp, oamenii sinceri din Iuda se întrebau dacă făgăduinţele lui Dumnezeu aveau să se împlinească vreodată. Profeţii vesteau acum distrugerea completă a frumoasei lor cetăţi.
Un gând inspirat: „Habacuc nu a fost singurul prin care s-a dat o solie cu privire la strălucita nădejde şi biruinţa viitoare, ca şi despre judecata prezentă. În timpul domniei lui Iosia, cuvântul Domnului a venit la Ţefania, arătând lămurit urmările stăruirii în apostazie şi atrăgând atenţia bisericii adevărate la perspectiva glorioasă de după aceea. Profeţiile lui cu privire la judecata care urma să vină asupra lui Iuda se aplică deopotrivă şi lumii nepocăite dinaintea celei de a doua veniri a lui Hristos. (Profeţi şi regi, pag. 389)
Mesajul zilei: Direcţia în care merge o naţiune – sau o biserică – este deseori dată de conducători. Conducătorii evlavioşi pot exercita o mare influenţă, la fel şi conducătorii neevlavioşi. Totuşi fiecare trebuie să ia personal deciziile cu privire la viaţa sa.
Profeţi şi regi, capitolul 32